Scope of civil liability for non-execution of administrative court judgments: personal sanctions against public officials versus liability of public authority heads

Decizie nr. 6976/2013

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Decizia atacată

Prin Decizia nr. 414 din 29 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Sentinţei civile nr. 2098 din 23 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi l-a obligat pe recurentul-reclamant la plata sumei de 3.720 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi B., C., D., E. şi F.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut că amenda procesual-administrativă prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004, se aplică exclusiv conducătorilor autorităţilor publice, iar nu şi funcţionarilor din cadrul acelor autorităţi care se fac vinovaţi de neexecutarea unor astfel de hotărâri. Aceste din urmă persoane nu pot fi chemate în judecată alături de conducătorii autorităţilor publice, pentru sancţionarea lor în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, răspunderea lor putând fi angajată numai în baza art. 26 din lege, prin promovarea unei acţiuni în regres.

De asemenea, a reţinut instanţa de recurs că în cadrul procedurii reglementată în art. 24 - 25 din lege nu pot fi chemaţi în judecată funcţionarii care au contribuit la elaborarea sau emiterea actului administrativ, în temeiul art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ. Astfel de cereri pot fi formulate numai în cadrul acţiunilor în contencios administrativ formulate în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004, ce vizează anularea actelor infralegislative, procedeul urmat de reclamantul A. fiind nelegal, în prezenta cauză pârâţii B., C., D., E. şi F neavând calitate procesuală pasivă.

Din acest motiv, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea faţă de aceştia.

În ceea ce priveşte cererea de sancţionare a pârâtului G. în calitatea sa de ministru al Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a pronunţat, de asemenea, o hotărâre legală şi temeinică.

Într-o interpretare corectă a prevederilor legale precizate, amendarea pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti în termenul de 30 de zile prevăzut în alin. (1) al aceluiaşi articol, este posibilă numai în ipoteza în care se produc probe care să demonstreze culpa conducătorului autorităţii publice în privinţa neexecutării unei asemenea hotărâri. Altfel, într-o interpretare contrară s-ar ajunge la situaţia aplicării amenzii chiar şi atunci când neexecutarea s-ar datora unor motive obiective, neimputabile, ceea ce în mod evident nu ar fi în spiritul reglementării din art. 24 al Legii contenciosului administrativ.

Or, în speţă, aşa cum a demonstrat judecătorul fondului, executarea Sentinţei civile nr. 4432 din 11 decembrie 2009, în ceea ce priveşte reintegrarea reclamantului A. în funcţia de conducere de director adjunct, a presupus parcurgerea mai multor etape, printre care, identificarea unei funcţii vacante în vederea transformării acesteia în funcţia deţinută anterior, funcţie ce a trebuit reînfiinţată, obţinerea unui aviz de la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, obligatoriu conform art. III din O.U.G. nr. 229/2008, or, toate acestea, în mod obiectiv au condus la depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1).

De asemenea, nici acordarea diferenţelor salariale nu se putea realiza imediat, plata drepturilor băneşti fiind în mod necesar o etapă ulterioară reintegrării efective a reclamantului pe funcţie, numai astfel putându-se calcula care este perioada pentru care acestea se acordă.

2. Motivele invocate în contestaţia în anulare

Recurentul-reclamant a atacat decizia menţionată cu o contestaţie în anulare întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (2) şi art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În susţinerea contestaţiei în anulare, contestatorul a invocat, în esenţă, că în cadrul şedinţei de judecată, la momentul soluţionării recursului, nu fuseseră solicitate cheltuielile de judecată, astfel încât nu a fost în măsură să formuleze o cerere în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

A mai susţinut contestatorul faptul că instanţa de control judiciar a respins recursul fiindcă avea nevoie de verificări de fapt.

Totodată, în susţinerea contestaţiei în anulare, a invocat prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Analizând temeiurile de fapt şi de drept invocate de contestatoare, prin prisma dispoziţiilor legale ce reglementează contestaţia în anulare, Înalta Curte reţine că această cale de atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 317 şi 318 C. proc. civ.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit art. 317 C. proc. civ., "(1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

1. când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;

2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

(2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru ca aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".

Potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ. "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."

Deşi contestatorul şi-a fundamentat în drept calea de atac pe aceste dispoziţii legale, în motivarea cererii nu se regăsesc argumente care să susţină în fapt aceste motive de contestaţie.

Susţinerile din motivarea contestaţiei în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs, deja analizate de instanţa ce a soluţionat recursul, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.

De altfel, din modul de redactare, dar şi din conţinutul motivelor contestaţiei în anulare, contestatorul tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluţionată cauza.

Or, motivele invocate de către contestator nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că prevederile art. 318 teza I C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ca de exemplu respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea lui greşită ca netimbrat şi alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica "netemeinicia" hotărârii, nu însă şi o greşeală materială de natură să justifice contestaţia în anulare.

Totodată, privitor la art. 318 teza a II-a C. proc. civ., instanţa reţine că această normă legală are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs.România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Nelipsit de importanţă este şi faptul că, în ceea ce priveşte susţinerea contestatorului referitoare la cheltuielile de judecată, rezultă din practicaua Încheierii de şedinţă din 29 ianuarie 2013, că apărătorul ales al intimaţilor-pârâţi B., C., D., E. şi F a solicitat obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum corespunzător înscrisurilor depuse la dosar în acest sens.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga contestatorul la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi, cu aplicarea dispoziţiilor alin. (3) al aceluiaşi articol.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 414 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Obligă contestatorul A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI