Lifting of ten-year entry ban for national security: appeal dismissed as unfounded

Decizia nr. 6944/2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2/2011 din data de 20 iunie 2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări solicitând ridicarea interdicţiei intrării pe teritoriul României pentru o perioadă de 10 ani dispusă prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nr. 4168/II-5 din 4 din 22 noiembrie 2004, prin care i-a fost adus la cunoştinţă că a fost declarat indezirabil şi s-a dispus îndepărtarea sa de pe teritoriul României.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că Ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nu i-a fost comunicată, astfel că nu a putut să o atace în termenul legal pentru a fi cenzurată de o instanţă care să analizeze motivele pentru care a fost declarat indezirabil.

Întrucât a fost îndepărtat de pe teritoriul României în aceeaşi zi în care a fost reţinut (30 noiembrie 2004), familia sa (soţia şi fetiţa) nu l-au putut urma, astfel că a fost nevoit să treacă ilegal frontiera, motiv pentru care s-a dispus luarea sa în custodie publică.

A solicitat reclamantul ca, în analizarea cazului său, să se constate incidenţa unuia din cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, precizând că a formulat pentru prima dată o cerere pentru acordarea unei forma de protecţie în România.

În şedinţa publică din 18 octombrie 2011, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, în temeiul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, excepţie respinsă prin încheierea pronunţată la data respectivă.

2. Hotărârea şi considerentele Curţii de Apel

Prin Sentinţa nr. 424 din 24 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

- La data de 22 noiembrie 2004 cetăţeanul turc A. a fost declarat persoană indezirabilă pe teritoriul României prin Ordonanţa nr. 4168/II-5 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru motive de ordine publică şi securitate naţională, pentru o perioadă de 10 ani.

- Ulterior, reclamantul a intrat ilegal în România la data de 22 februarie 2011 prin zona de sud a ţării, la data de 24 februarie 2011 fiind depistat de către poliţia de frontieră Arad pe când încerca să treacă ilegal frontiera în Ungaria, ocazie cu care a solicitat azil pe teritoriul României, sub identitatea de B.

La solicitarea instituţiei pârâte, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, serviciul criminalistic, a stabilit prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică faptul că numitul A. este una şi aceeaşi persoană cu B.

În urma analizării cererii, structura competentă din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări a respins solicitarea prin Hotărârea din data de 6 mai 2011, iar împotriva acestei hotărâri A. a depus plângere la Judecătoria Sector 4 Bucureşti.

La data de 6 mai 2011 reclamantul a fost luat în custodie publică pe o perioadă de 30 de zile, de la 6 mai 2011 până la 4 iunie 2011. Pe durata cât s-a aflat în Centrul pentru cazarea străinilor luaţi în custodie publică Otopeni, reclamantul a mai solicitat accesul la o nouă procedură de azil (la data de 16 mai 2011), cererea fiindu-i respinsă deoarece prima procedură nu era finalizată.

În acest context, prima instanţă a apreciat că reclamantului nu-i pot fi aplicabile prevederile O.U.G. nr. 194/2002 referitoare la interzicerea îndepărtării, deoarece reclamantul a fost declarat persoană indezirabilă pe teritoriul României prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru motive de ordine publică şi securitatea naţională pentru o perioadă de 10 ani.

A mai reţinut instanţa de fond, că reclamantul a formulat contestaţie împotriva Hotărârii din data de 6 mai 2011 prin care i-a fost respinsă solicitarea de acordare a unei forme de protecţie, contestaţie ce se află pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi, în consecinţă, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România potrivit cărora împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare, extrădare sau returnare forţată cu excepţia cazului prevăzut de art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.

În consecinţă, analizând materialul probator administrat, inclusiv documentaţia cu caracter "strict secret" înaintată Compartimentului Informaţii Clasificate al Curţii de Apel Bucureşti cu Adresa din 28 noiembrie 2011, instanţa de fond a apreciat că "situaţiile noi" invocate de reclamant nu au intervenit ulterior împrejurărilor ce au determinat declararea sa ca persoană indezirabilă pe teritoriul României, astfel că acţiunea este neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, indicând în drept motivele de recurs prevăzute de art. 304 punctele 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără a le dezvolta însă separat.

Criticile aduse sentinţei recurate vizează, în principal, următoarele aspecte:

- prima instanţă nu a avut în vedere prevederile din Directiva 2004/38/CE privind principiul proporţionalităţii, transpuse în dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 102/2005, prevederi care, la momentul luării interdicţiei de a intra pe teritoriul Statului Român, nu erau obligatorii pentru autorităţile române, deoarece abia în anul 2007 a intervenit aderarea României la U.E.

- instanţa de fond nu a analizat viaţa de familie a recurentului-reclamant, din perspectiva respectării prevederilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi s-a făcut dovada existenţei unei vieţi de familie reală, care a fost grav perturbată de măsura interdicţiei de intrare în România pentru o perioadă de 10 ani.

Toate celelalte argumente din cererea de recurs, reprezintă reiterarea susţinerilor din cererea de chemare în judecată, fără a reprezenta veritabile critici aduse hotărârii atacate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate şi a prevederilor legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

1. Argumente de fapt şi de drept

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond nu a aplicat dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 102/2005, în contextul în care, din anul 2004, când a fost înlăturat de pe teritoriul României, a trecut un interval de 7 ani, timp în care au intervenit elemente noi, care nu au fost analizate de către autorităţi.

Se mai susţine că au fost încălcate prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanţa de fond nu a ţinut cont că recurentul are o familie în România, soţia şi copilul fiind cetăţeni români, iar măsura îndepărtării sale din ţară a dus la imposibilitatea de a avea o viaţă de familie normală.

Din analiza probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte reţine că demersul judiciar al reclamantului are ca scop înlăturarea interdicţiei de a intra pe teritoriul României pentru o perioadă de 10 ani, măsură luată prin Ordonanţa nr. 4168/II-5 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, necontestată în termenul legal de către cetăţeanul turc A.

Temeiul de drept invocat de reclamant îl reprezintă dispoziţiile art. 291 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European.

Potrivit dispoziţiilor art. 291 din O.U.G. nr. 102/2005 (forma în vigoare la data promovării prezentei acţiuni): "După împlinirea a jumătate din perioada interdicţiei dispuse în condiţiile art. 27 sau după 3 ani de la data dispunerii acesteia, persoana declarată indezirabilă în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă poate solicita ridicarea interdicţiei.

(2) Ridicarea interdicţiei se poate dispune luându-se în considerare schimbările survenite faţă de împrejurările care au determinat dispunerea acesteia".

Prin urmare, ceea ce trebuie să demonstreze reclamantul în prezenta cauză constă în existenţa unor schimbări de natură a înlătura împrejurările care au determinat declararea reclamantului ca indezirabil şi îndepărtarea sa de pe teritoriul României, în concret, lipsa de pericol pentru ordinea şi siguranţa naţională a şederii pe teritoriul statului român.

Or, din actele dosarului rezultă situaţia, necontestată de reclamant, potrivit căreia, acesta a intrat în România la data de 22 februarie 2011 şi a fost depistat de poliţia de frontieră două zile mai târziu, la data de 24 februarie 2011, când încerca să treacă ilegal frontiera în Ungaria. Aşadar, intenţia vădită a reclamantului nu a fost aceea de a rămâne pe teritoriul statului român pentru a sta împreună cu soţia şi fiica sa, astfel cum acesta afirmă în susţinerea cererii sale.

De asemenea, faptul că reclamantul a încercat să eludeze dispoziţia de interdicţie de a intra pe teritoriul României, prin declararea unei identităţi false, deşi avea posibilitatea legală, prin intermediul soţiei aflată în ţară, să formuleze în faţa instanţei judecătoreşti cerere de ridicare a interdicţiei, întemeiată pe art. 291 din O.U.G. nr. 102/2005, face şi mai puţin credibile argumentele sale privind buna-credinţă şi vătămarea sa prin prisma prevederilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, la dosar nu au fost depuse de către reclamant documente care să ateste faptul că în cei şapte ani de zile în care nu a a avut voie să intre pe teritoriul României a păstrat legătura cu soţia şi fiica sa sau că a asigurat prin mijloace materiale întreţinerea acestora.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant nu a produs probe în combaterea susţinerilor autorităţii pârâte, în sensul că declararea sa ca indezirabil a avut la bază indicii temeinice că desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională.

Astfel, recurentul-reclamant nu a depus niciun document care să ateste activitatea sa din cei 7 ani în care nu a stat pe teritoriul României, pentru a demonstra seriozitatea intenţiilor sale de a se stabili pe teritoriul României alături de soţie şi copil, precum şi pentru a schimba profilul său social şi moral în faţa autorităţilor române, care l-au considerat indezirabil la momentul anului 2004.

Or, faptul că recurentul a intrat fraudulos pe teritoriul României, în scopul tranzitării acestuia, sub o identitate falsă şi, doar în urma prinderii de către autorităţilor române a înţeles să uzeze de căile legale pentru a obţine dreptul de şedere pe teritoriul României, coroborat şi cu informaţiile rezultate din actele cu caracter secret puse la dispoziţia instanţei, denotă că nu sunt întrunite condiţiile art. 291 din O.U.G. nr. 102/2005 pentru a fi ridicată măsura interdicţiei dispusă prin Ordonanţa nr. 4168/II-5 din 22 noiembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În acest context, Înalta Curte reţine că invocarea de către recurent a dispoziţiilor art. 27 din O.U.G. nr. 102/2005, nu are relevanţă în speţă, având în vedere că principiul proporţionalităţii trebuie raportat la măsura dispusă prin Ordonanţa Parchetului din 22 noiembrie 2004, act care nu a fost atacat pe cale judecătorească, şi nu la analizarea cererii de ridicare a interdicţiei de a intra pe teritoriul României.

Înalta Curte constată, de asemenea, că în mod corect, instanţa de fond a reţinut că nu îi sunt aplicabile reclamantului dispoziţiile art. 92 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194/2002, acesta aflându-se în situaţia de excepţie reglementată de art. 92 alin. (3) din acelaşi act normativ şi, oricum, obiectul prezentei cauze nu îl constituie măsura îndepărtării reclamantului de pe teritoriul României.

În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că aceasta trebuie analizată, în raport de temeiul de drept al acţiunii, tot prin prisma ipotezei prevăzute de art. 291 din O.U.G. nr. 102/2005, în sensul că trebuia să se demonstreze intervenirea unor schimbări a împrejurărilor existente la momentul luării măsurii interdicţiei.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, şi la momentul expulzării, reclamantul era căsătorit şi avea un copil minor, iar la dosar nu există probe din care să rezulte că legăturile cu familia au fost menţinute în intervalul de 7 ani de zile scurs de la momentul expulzării şi data introducerii prezentei acţiuni.

2. Soluţia

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa Curţii de Apel Bucureşti este legală şi temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A., împotriva Sentinţei civile nr. 424 din 24 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI