Environmental fund ecotax liability for missing invoice details rendering supplier documents non-justificatory

Decizia nr. 588/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei;

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 30 iulie 2013, sub nr. x/42/2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. - C., pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:

(i) anularea Deciziei nr. 51 din 18 iulie 2013 emisă de B. - C.;

(ii) anularea Deciziei de impunere nr. 64/171596 din 23 mai 2013 privind obligaţii suplimentare de plată la Fondul pentru mediu, constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 64/171596 din 23 mai 2013, în valoare totală de 2.160.122 lei.

2. Hotărârea primei instanţe;

Prin sentinţa nr. 62 din 19 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă contestaţia fiscală formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B. - C., au fost anulate Decizia nr. 51 din 18 iulie 2013, precum şi Decizia de impunere nr. 64/171596 din 23 mai 2013 privind obligaţii suplimentare de plată la Fondul pentru mediu, constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 64 din 23 mai 2013, prin care a fost stabilită suma de 2.160.122 lei cu titlu de ecotaxă, sumă de care reclamanta este exonerată la plată.

3. Calea de atac exercitată în cauză;

Împotriva sentinţei nr. 62 din 19 martie 2014 a declarat recurs în termen legal pârâta C., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., după cum se va arăta în continuare.

3.1. Instanţa de fond, deşi face referire în cuprinsul sentinţei atacate şi la aspectele care relevă nereguli în activitatea SC A. SRL în ceea ce priveşte obligaţiile societăţii la Fondul pentru mediu, la pronunţarea hotărârii a reţinut în mod aleatoriu şi nejustificat doar susţinerile societăţii, ignorând în totalitate aspectele relevate de controalele şi demersurile efectuate de trei instituţii publice cu privire la activitatea societăţii, respectiv Garda Financiară, D. şi C.

Aspectele constatate în urma inspecţiei fiscale efectuate de către C. evidenţiază nereguli clare în activitatea societăţii reclamante, pentru perioada supusă controlului, în declararea, constituirea şi virarea obligaţiilor fiscale la Fondul pentru mediu, precum:

- societatea a vândut către terţi ambalaje de desfacere fără documente de provenienţă, dobândind astfel responsabilitatea atât pentru ambalajele de desfacere respective, cât şi pentru ecotaxa aferentă;

- societatea nu şi-a îndeplinit obiectivele de gestionare a deşeurilor de ambalaje generate în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (2) din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje, cu modificările şi completările ulterioare;

- societatea nu a înregistrat în evidenţele contabile obligaţii de plată la Fondul pentru mediu, pentru ambalajele de desfacere;

- societatea nu a depus declaraţii şi nu a plătit obligaţiile privind cantităţile de ambalaje introduse pe piaţa naţională;

- societatea nu a calculat şi nu a constituit în evidenţele contabile ecotaxa, dar a evidenţiat-o pe facturi;

- societatea a încasat de la clienţi ecotaxa şi a virat-o către o altă societate, calificată de către organele E. ca fiind o societate fantomă, respectiv către SC F. SRL;

- societatea nu a prezentat documente din care să reiasă caracterul regenerabil al materialului din care sunt confecţionate pungile comercializate, în conformitate cu art. 60 din Ordinul nr. 578/2006 privind aprobarea Metodologiei de calcul a contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, instanţa de fond a ignorat complet şi celelalte nereguli semnalate în legătură cu SC A. SRL, precum şi cu SC F. SRL, respectiv:

- potrivit cercetărilor efectuate de către C., SC A. SRL are sediul social expirat din data de 22 septembrie 2011 şi nu deţine puncte de lucru, filiale, sucursale sau subunităţi;

- în urma investigaţiilor efectuate cu privire la SC F. SRL - societatea parteneră a SC A. SRL în derularea activităţilor generatoare de obligaţii la fondul pentru mediu - Comisariatul General al Gărzii Financiare, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile legale ce-i revin, a calificat această societate ca societate tip fantomă, deoarece nu au putut fi localizate sedii/puncte de lucru ale societăţii, nu au putut fi identificaţi administratori sau asociaţi, iar obligaţiile fiscale aferente activităţii societăţii nu au fost declarate, nefiind plătite contribuţii/taxe la bugetul public în mod organizat şi planificat, în conformitate cu legislaţia fiscală în vigoare;

- neconcordanţe privind obiectul de activitate declarat de SC A. SRL şi activitatea concretă derulată de către societate;

- înregistrarea în contabilitatea SC A. SRL de facturi fictive.

Or, în raport de toate aceste nereguli, instanţa de fond, fără a respinge în mod concret cele constatate de organele fiscale şi fără a contesta calitatea de societate fantomă atribuită SC F. SRL de către Comisariatul General al Gărzii Financiare, a reţinut în mod eronat doar faptul că obiectul de activitate declarat al SC A. SRL absolvă societatea de a se asigura că desfăşoară o activitate comercială în conformitate cu legislaţia fiscală a României.

Instanţa de fond argumentează că C. ar fi trebuit să reia investigaţiile cu privire la calitatea de societate fantomă a SC F. SRL, însă omite faptul că activitatea fiscală a statului şi, pe cale de consecinţă, instituţiile statului cu atribuţii fiscale funcţionează totuşi în cadrul unui sistem integrat, iar Comisariatul General al Gărzii Financiare este instituţia pe deplin abilitată să realizeze investigaţii cu privire la activitatea generatoare de obligaţii fiscale derulată de societăţii, respectiv de a le califica drept societăţii tip fantomă în situaţia în care se constată neregulile semnalate şi menţionate anterior.

3.2. Instanţa de fond a recurs la o aplicare greşită a normelor de drept material, introducând o teză falsă în discuţie, precum că SC A. SRL nu ar fi avut în sarcină a se asigura că derulează tranzacţii cu societăţi cu un comportament fiscal adecvat.

În realitate, în cazul de faţă este vorba de eludarea legislaţiei fiscale, cu bună ştiinţă, prin nerespectarea de către societate a obligaţiei ce-i revine fiecărui contribuabil, de a se asigura că propria activitate este desfăşurată în conformitate cu prevederile legislaţiei fiscale şi nu este de natură a prejudicia bugetul public.

De asemenea, societatea avea obligaţiile prevăzute la art. 10, art. 52 şi urm., art. 106 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., de a coopera cu organele fiscale în derularea inspecţiilor fiscale, prin a furniza toate datele necesare realizării contractelor. Or, societatea nu a fost în măsură să pună la dispoziţia organelor fiscale datele respective pentru că nu a manifestat o minimă preocupare în ceea ce priveşte legalitatea tranzacţiilor pe care le-a efectuat.

Astfel, cum au reţinut şi experţii contabili în cuprinsul raportului de expertiză contabilă judiciară (pag.5-6), din cuprinsul facturilor aferente tranzacţiilor SC A. SRL - SC F. SRL, a căror valabilitate a fost contestată de inspectorii fiscali, lipsea unul dintre elementele esenţiale obligatorii prevăzute la punctele 1 şi 2 din Anexa 1, lit. a) din Ordinul ministrului Finanțelor nr. 3512/2008 - Norme metodologice de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile, pentru statuarea valabilităţii facturilor puse în discuţie, respectiv, numele şi prenumele în clar ale persoanelor care răspund de efectuarea operaţiunii economico-financiare.

Experţii desemnaţi în prezenta cauză, deşi au constatat şi reţinut în mod corect aceleaşi aspecte constatate şi de inspectorii fiscali, au interpretat în mod eronat valabilitatea facturilor respective, printr-o raportare forţată şi neavenită la prevederile alin. (28) al art. 155 din Legea nr. 571/2003 - C. fisc., care prevede că semnarea şi ştampilarea facturilor nu constituie elemente obligatorii ale facturilor.

Se impun însă a fi avute în vedere scopul şi finalitatea legii, respectiv înlăturarea posibilităţii ca operaţiunile respective să poată fi derulate de persoane fictive. Din acest punct de vedere, ceea ce reprezintă importanţă este menţionarea în clar pe facturi a numelui şi prenumelui persoanelor responsabile pentru a putea fi identificate, şi nu semnătura şi ştampila.

De altfel, chiar textele de lege mai sus invocate statuează ca element obligatoriu menţionarea numelui şi prenumelui persoanelor responsabile de tranzacţie şi face o concesie doar în ceea ce priveşte semnătura şi ştampila.

Faţă de cele expuse, precum şi faţă de constatările şi concluziile experţiilor contabili, instanţa de fond avea posibilitatea, competenţa şi obligaţia de a judeca în conformitate cu scopul şi finalitatea legii aplicabile în speţa de faţă, respectiv cu scopul şi finalitatea de a proteja starea de drept a raporturilor asupra cărora au incidenţă normele invocate.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a sentinţei nr. 62 din 19 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

4. Apărările formulate în cauză;

Intimata SC A. SRL a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat, invocând, în esenţă, următoarele apărări:

4.1. Primul motiv de recurs nu este susţinut de niciun document ce a stat la baza întocmirii actelor de control şi nici de dispoziţiile legale ce guvernează acest domeniu.

Conform art. 1 pct. 2 din Legea nr. 167/2010 privind aprobarea O.U.G. nr. 15/2010 pentru modificarea O.U.G. nr. 196/205 privind Fondul pentru mediu, se constituie venit la Fondul pentru mediu o contribuţie de 2 lei/Kg datorată de agenţii economici care introduc pe piaţa naţională ambalaje de desfacere.

Or, în această cauză, potrivit obiectului de activitate, societatea reclamantă nu a introdus pe piaţa naţională pungi din material plastic, ambalaje de desfacere, aşa cum specifică actul normativ, ci doar a intermediat activităţi de comerţ cu un astfel de obiect, astfel că norma legală de care chiar recurenta face vorbire la fila 5 din Raportul de inspecţie fiscală nu îi este aplicabilă.

Afirmaţiile recurentei, în sensul că s-au „constatat nereguli clare în activitatea SC A. SRL pentru perioada supusă controlului” vine în contradicţie cu menţiunile cuprinse în Raportul de inspecţie fiscală (fila 11) unde se arată că „facturile de vânzare emise de SC A. SRL au calitatea de document justificativ, îndeplinind cerinţele prevăzute de legislaţia în vigoare, realitatea tranzacţiilor fiind probată”.

Societatea reclamantă nu avea obligaţia de a declara, constitui şi vira către Fondul de mediu obligaţii fiscale, deoarece nu se încadrează în dispoziţiile art. 65 din Ordinul NR. 1607/2008 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul de mediu.

Mai mult decât atât, s-a dovedit faptul că societatea reclamantă nu a reţinut această taxă, denumită „ecotaxă” întrucât ea a fost evidenţiată pe facturi, atât de achiziţie cât şi de vânzare, şi a fost virată ulterior către furnizor prin plata facturilor scadente.

Raportul de expertiză întocmit în cauză a stabilit faptul că societatea reclamantă a facturat ecotaxa în valoare de 1.543.082, 90 lei şi a înregistrat în contabilitate facturi de achiziţie în valoare de aceeaşi sumă, respectiv 1.543.082,90 ceea ce arată faptul că nu a reţinut niciodată această taxă, astfel că decizia emisă şi măsurile luate sunt neîntemeiate.

Afirmaţiile recurentei, potrivit cărora SC A. SRL are sediul expirat din 22 septembrie 2011 şi nu deţine puncte de lucru, filiale sau subunităţi, sunt nesusţinute de documente actualizate.

Potrivit unei simple verificări pe care recurenta nu a efectuat-o, încălcându-şi propriile obligaţii, societatea reclamantă nu are sediul expirat, sediul societăţii se află în com. Râfov, sat Palanca, iar contractul de comodat a fost încheiat pe o perioadă nedeterminată, aşa cum rezultă din Certificatul constatator emis la data de 15 octombrie 2013, sub nr. 60049, de Oficiul Român al Comerțului Prahova.

Cu privire la Decizia emisă de Comisariatul General Garda Financiară, precum şi măsurile luate de această instituţie împotriva societăţii reclamante, susţinerile recurentei nu pot fi avute în vedere, întrucât această decizie a fost anulată prin Decizia nr. 355 din 12 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, definitivă şi irevocabilă.

4.2. Al doilea motiv de recurs este neîntemeiat, având în vedere faptul că, din lecturarea actelor normative în materie fiscală nu poate fi identificat niciun text de lege care să oblige societatea reclamantă, în calitate de cumpărător, să verifice dacă partenerul de afaceri, respectiv vânzătorul şi-a depus situaţiile financiare, declaraţiile fiscale şi deconturile de T.V.A., fiecare persoană juridică răspunde de actele pe care le întocmeşte şi le emite, singurii îndreptăţiţi să ia măsuri în această privinţă, împotriva acestor contribuabili, sunt organele de inspecţie fiscală.

Activitatea SC A. SRL s-a desfăşurat în deplină legalitate, situaţie confirmată de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, precum şi de concluziile raportului de expertiză care evidenţiază faptul că activitatea desfăşurată de această societate nu a adus prejudicii bugetului de stat, întrucât au fost înregistrate toate facturile emise de către societate şi către societate, au fost declarate şi achitate, în consecinţă, toate obligaţiile către bugetul de stat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză;

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta SC A. SRL a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 218 din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., Decizia nr. 51 din 18 iulie 2013 emisă de C., prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 64/171596 din 23 mai 2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 64/171595 din 23 mai 2013.

Problematica supusă analizei în cauza de faţă vizează legalitatea stabilirii în sarcina reclamantei a obligaţiilor suplimentare de plată la Fondul pentru mediu în cuantum total de 2.160.122 lei reprezentând contribuţie datorată, dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente, pentru activităţile de comerţ cu ambalaje de desfacere (pungi de plastic) pe piaţa naţională, desfăşurate în perioada februarie 2011 - decembrie 2012.

Cu titlu preliminar, se observă că activitatea de inspecţie fiscală derulată de C. a fost iniţiată la sesizarea Comisariatului General al Gărzii Financiare şi a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Prahova şi a avut ca obiective verificarea modului de calcul, constituire şi virare a obligaţiilor la Fondul pentru mediu pentru perioada 9 februarie 2011-31 decembrie 2012.

Conform art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu (forma în vigoare în perioada de referinţă), se constituie venit la Fondul pentru mediu „o contribuţie de 2 lei/kg, datorată de operatorii economici care introduc pe piaţa naţională ambalaje de desfacere şi bunuri ambalate (...)”.

În dezacord cu cele constatate de prima instanţă, Înalta Curte reţine, din analiza probelor cu înscrisuri şi expertiză contabilă administrate în cauză, că dispoziţiile legale menţionate au fost corect interpretate şi aplicate de autoritatea pârâtă în emiterea actelor administrativ- fiscale contestate.

Astfel, pentru stabilirea obligaţiilor de plată la Fondul pentru mediu, analiza realizată de organele fiscale a vizat documentele financiar-contabile, respectiv exemplarul original al facturilor de vânzare emise de către SC F. SRL şi regăsite în contabilitatea societăţii reclamante, precum şi facturile de vânzare emise de SC A. SRL.

Având la dispoziţie exemplarul original al facturilor de vânzare emise de SC F. SRL, pentru stabilirea calităţii de document justificativ a acestora nu era necesară efectuarea de demersuri suplimentare de verificare şi control la această societate, cum pretinde intimata-reclamantă.

Inspecţia fiscală privind activitatea SC A. SRL s-a realizat în acord cu prevederile art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu şi nu poate fi condiţionată sub aspectul legalităţii de efectuarea cel puţin în paralel a unui control la SC F. SRL, cum în mod eronat apreciază prima instanţă.

Pentru stabilirea bazei de impunere au fost avute în vedere exclusiv facturile de vânzare emise de SC A. SRL, cu privire la care s-a reţinut în Raportul de inspecţie fiscală că au calitatea de document justificativ, îndeplinind toate cerinţele prevăzute de legislaţia în vigoare.

În privinţa facturilor emise de SC F. SRL, societate de la care reclamanta a achiziţionat toate cantităţile de ambalaje livrate pe piaţa naţională, organele de inspecţie fiscală au reţinut că nu au calitatea de document justificativ şi nu pot fi înregistrate în evidenţa contabilă, faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi cele înscrise la pct. 1 şi 2 din Anexa 1, lit. a) din Ordinul ministrului Finanțelor nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile.

Prin urmare, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., nu au fost luate în considerare achiziţiile de pungi din material plastic efectuate de SC A. SRL de la SC F. SRL, respectiv cantitatea de ambalaje de desfacere aferentă produselor înscrise în facturile de provenienţă.

Din această perspectivă, contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că facturile emise de SC F. SRL, nu au calitatea de document justificativ, întrucât nu furnizează toate elementele obligatorii prevăzute la pct. 2 din Anexa 1, lit. a) din Ordinul ministrului Finanțelor nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile.

În acest sens, se observă că, prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză au fost confirmate constatările organelor fiscale, în sensul că facturile emise de SC F. SRL nu conţin numele şi prenumele persoanelor care răspund de efectuarea operaţiunii economico-financiare, elemente obligatorii cerute de Ordinul ministrului Finanțelor nr. 3512/2008.

Pentru a-şi fundamenta opinia, în sensul că, deşi aceste facturi nu conţin toate elementele obligatorii cerute de normele legale în vigoare, ele au calitatea de document justificativ, în mod eronat expertul contabil a invocat prevederile art. 155 alin. (28) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., care menţionează că semnarea şi ştampilarea facturilor nu constituie elemente obligatorii.

Aceasta, deoarece din facturile analizate nu lipsesc semnătura şi ştampila, ci numele şi prenumele persoanelor care răspund de efectuarea operaţiunii economico-financiare, astfel că ele nu puteau dobândi calitatea de document justificativ şi nu puteau constitui baza înregistrărilor în contabilitatea SC A. SRL.

În acest sens, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991 stipulează că orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

De asemenea, art. 6 alin. (2) din acelaşi act normativ precizează că documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Prin urmare, răspunderea societăţii reclamante este angajată pentru înregistrarea în evidenţa contabilă a facturilor de provenienţă emise de SC F. SRL care nu îndeplineau toate cerinţele prevăzute de lege pentru a constitui document justificativ, şi nu pentru faptul că, în calitate de cumpărător, nu ar fi verificat dacă vânzătorul şi-a depus situaţiile financiare, declaraţiile fiscale şi deconturile de T.V.A., cum în mod eronat afirmă intimata.

În raport de circumstanţele expuse, în mod legal s-a reţinut prin actele administrative contestate faptul că societatea reclamantă nu a putut face dovada provenienţei bunurilor puse pe piaţă prin vânzarea acestora către diverse societăţi, dobândind astfel responsabilitatea atât pentru ambalajele de desfacere puse pe piaţă, cât şi pentru ecotaxa aplicată acestora.

Împrejurarea că societatea reclamantă a evidenţiat pe facturi ecotaxa, pe care a încasat-o de la clienţi şi a virat-o către SC F. SRL nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât obligaţia legală a acesteia era aceea de a înregistra în evidenţele contabile obligaţiile de plată la Fondul pentru mediu, de a depuse declaraţiile fiscale şi de a-şi executa obligaţiile de plată a contribuţiei datorate la Fondul pentru mediu.

În concluzie, pentru toate considerentele de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurentă şi urmează să dispună, în temeiul art. 496 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (2010) admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. împotriva sentinţei civile nr. 62 din 19 martie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată şi pe fond respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi 1 martie 2016.