Failure to recalculate profit tax and penalties when determining deductible expenses constitutes incomplete judgment in tax litigation

Decizia nr. 584/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată în Dosarul nr. x/33/2015, la data de 4 mai 2015 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, petenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca a solicitat completarea dispozitivului Sentinţei civile nr. 502 din 28 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. x/33/ 2013, întrucât instanţa de judecata a omis să se pronunţe asupra petitului patru al acţiunii în contencios administrativ.

În motivarea cererii de completare a dispozitivului a arătat că deşi instanţa de fond s-a pronunţat cu privire la faptul ca suma de 1.577.088,9 RON reprezintă cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la sumele reprezentând impozit pe profit şi majorări aferente, sume stabilite prin Decizia de impunere din 30 decembrie 2010, respectiv cu privire la motivele pentru care organul de soluţionare prin Decizia din 12 mai 2011 a respins contestaţia reclamantei. În acest sens, a apreciat necesar a fi reţinute prevederile art. 206 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 şi întrucât obiectul acţiunii în contencios administrativ a fost cenzurarea Deciziei de soluţionare a contestaţiei în ceea ce priveşte cele contestate pe cale administrativă a rezultat că instanţa de fond trebuia să se pronunţe şi cu privire la sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat raportat la argumentele reţinute de instanţa, fapt ceea ce nu s-a întâmplat.

În plus, chiar reclamanta la pct. 4 din acţiunea în contencios fiscal a solicitat "anularea creanţelor fiscale stabilite şi individualizate prin Decizia de impunere din 30 decembrie 2010 constând în debit şi accesorii, şi pe cale de consecinţă exonerarea de plata acestor obligaţii suplimentare".

În lipsa pronunţării instanţei de fond cu privire la sumele stabilite prin Decizia de impunere din 30 decembrie 2010 constând în debit şi accesorii, a apreciat că instanţa nu a soluţionat în totalitate acţiunea în contencios administrativ, soluţia dispusă de instanţa de fond fiind inadmisibilă.

Prin concluziile scrise, SC A. SA a solicitat respingerea cererii de completare a dispozitivului ca nefondată.

În motivarea cererii de completare a dispozitivului se arată, cu privire la presupusa nepronunţare asupra petitului nr. 4, că decizia de impunere este actul prin care se stabilesc şi se colectează creanţele fiscale, iar acest act este supus contestaţiei administrative şi apoi procedurii contencioase judiciare. Astfel, în cazul anulării titlului de creanţă - în prezenta speţă Decizia de impunere - creanţele fiscale sunt în mod automat stinse, fiind desfiinţat însuşi actul prin care au luat naştere. Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul anulării în parte a titlului de creanţă: sunt stinse în parte creanţele, conform celor stabilite în decizia administrativă (sau hotărârea judecătorească) de anulare.

Raportat la prevederile legale invocate ca temei de drept în acţiunea introductivă (art. 218), a rezultat, că acţiunea în contencios a avut ca obiect anularea actelor administrativ-fiscale, şi acordarea cheltuielilor de judecată. Anularea creanţelor fiscale şi exonerarea de sumele de plată reprezintă o explicitare a petitului principal, şi nu un petit separat.

În aceste condiţii, rezultă în mod evident faptul că anularea creanţelor şi exonerarea nu reprezintă un petit distinct, ci doar o explicitare a efectelor petitului principal, motiv pentru care instanţa nu trebuia să se pronunţe în mod distinct asupra sa.

Referirea pe care pârâta o face la art. 206 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 nu influenţează în niciun fel argumentele prezentate, deoarece prevederea legală menţionată nu se referă la obiectul contestaţiei în sens formal (care este exclusiv titlul de creanţă - act administrativ fiscal), ci la limitele între care se poate verifica actul administrativ fiscal, respectiv numai cu privire la măsurile fiscale care sunt stabilite prin acesta.

S-a susţinut că hotărârea instanţei de fond este clară şi completă, iar pârâta îşi poate regla conduita în mod legal în baza dispozitivului.

Cu privire la acest aspect, art. 216 alin. (3) şi art. 218 alin. (3) C. proc. fisc. prevăd în mod clar modul în care trebuie să procedeze organul fiscal în cazul desfiinţării deciziei sale, ca urmare a controlului administrativ sau jurisdicţional.

Prin Sentinţa nr. 348 pronunţată în data de 23 iunie 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de completare a dispozitivului Sentinţei nr. 502 din 28 octombrie 2014 pronunţată în Dosar nr. x/33/2013 a Curţii de Apel Cluj, cerere formulată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 2812(1) C. proc. civ. de la 1865, "dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale se poate cere completarea hotărârii (...)".

În cauză, prin cererea introductivă reclamanta a solicitat prin petitul 4, "anularea creanţelor stabilite şi individualizate prin Decizia de impunere din 30 februarie 2010 constând în debit şi accesorii şi pe cale de consecinţă, exonerarea subscrisei de plată a acestor obligaţii suplimentare", iar petenta prin cererea de completare a dispozitivului hotărârii susţine că instanţa nu s-a pronunţat pe acest aspect.

S-a constatat că, din modul de redactare a dispozitivului Hotărârii nr. 502 din 28 octombrie 2014 şi din considerentele acesteia a rezultat că instanţa a analizat şi aspectele legate de majorările de întârziere calculate prin decizia atacată, astfel că cererea este nefondată.

II. Motivele de recurs invocate

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat sub aspectul impozitului pe profit şi nu a arătat în ce cuantum a fost anulat.

Prima instanţă s-a pronunţat numai asupra primelor două capete de cerere fără să se pronunţe cu privire la petitul 4 care este accesoriu cererii principale.

În ceea ce priveşte impozitul pe venitul nerezidenţilor, judecătorul fondului a anulat Decizia din 2011 şi Decizia de impunere din 2010 sub aspectul sumelor reţinute cu titlu de impozit pe veniturile nerezidenţilor în cuantum de 1.174.784 RON.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit, suma de 228.662 RON debit şi suma de 91.827 RON majorări de întârziere, prima instanţă nu s-a pronunţat.

III. Analiza motivelor de recurs

Prin Sentinţa civilă nr. 502 din 28 octombrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/33/2013, Curtea de Apel Cluj, admiţând în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, a anulat în parte Decizia din 12 mai 2011 şi Decizia de impunere din 30 decembrie 2010, în sensul că suma de 158.013,53 RON reprezintă cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit, iar suma de 1.577.088,9 RON reprezintă cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit, urmând a fi calculate majorările şi penalităţile de întârziere la suma nedeductibilă din impozitul pe profit.

Impozitul pe profit calculat de organul fiscal şi contestat de societate este în cuantum de 228.662 RON, la care se adaugă majorări de întârziere în sumă de 91.827 RON.

Prin dispozitivul Sentinţei civile nr. 502 din 28 octombrie 2014, judecătorul fondului a reţinut că o parte din cheltuielile ce au condus la stabilirea impozitului pe profit sunt deductibile (1.577.088,9 RON), rămânând cheltuieli nedeductibile numai suma de 158.013,53 RON.

În această ipoteză, instanţa de fond avea obligaţia, cu ajutorul expertului desemnat în cauză, să recalculeze impozitul pe profit datorat de societate împreună cu majorările de întârziere.

Se constată însă că prin hotărârea instanţei de fond s-a dispus numai recalcularea majorărilor de întârziere şi a penalităţilor de întârziere, deşi acestea din urmă nici nu au fost calculate prin decizia de impunere, fără a se pronunţa asupra capătului de cerere privind impozitul pe profit.

Mai mult, motivarea instanţei de fond cu referire la cererea de completare a dispozitivului este foarte sumară şi denotă faptul că nu s-a înţeles ceea ce s-a cerut prin aceasta.

Prima instanţă a arătat doar că "din modul de redactare a dispozitivului Hotărârii nr. 502 din 28 octombrie 2014 şi din considerentele acesteia rezultă că instanţa a analizat şi aspectele legate de majorările de întârziere calculate prin decizia atacată", deşi organul fiscal s-a plâns în principal în ceea ce priveşte suma datorată cu titlu de impozit pe profit şi, în subsidiar, pentru necalcularea majorărilor de întârziere.

În schimb, cu privire la impozitul pe veniturile nerezidenţilor, instanţa de fond a procedat corect din punct de vedere procedural şi a anulat Decizia de impunere din 2010 şi Decizia din 2011, pronunţându-se asupra sumelor datorate cu acest titlu, în cuantum de 1.174.784 RON.

Faţă de acestea se constată că prin Sentinţa civilă nr. 502 din 28 octombrie 2014, instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal, reprezentând impozitul pe profit datorat de societate.

Respingând cererea întemeiată pe disp. art. 2812 C. proc. civ., Curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, critica întemeiată pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind întrunită.

Urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, să se dispună admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa cu privire la impozitul pe profit datorat şi a majorărilor de întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva Sentinţei civile nr. 348 din 23 iunie 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2016.

Procesat de GGC - MI