Correcting retroactive salary calculation errors based on statutory gradations

Decizia nr. 550/2016

Asupra contestaţiei de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Conţinutul şi obiectul contestaţiei cu soluţionarea căreia a fost învestită Înalta Curte, în temeiul art. 7 alin. (2) din cap. VIII al Legii nr. 284/2010.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 iunie 2015, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimaţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumită în continuare, „Înalta Curte de Casație și Justiție”) şi Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a solicitat:

- obligarea pârâtului Colegiul de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție la soluţionarea contestaţiei administrative privind modul de stabilire a drepturilor salariale, înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție - Registratura generală;

- anularea Ordinului nr. 368 din 12 noiembrie 2014 emis de preşedintele Înaltei Curții de Casație și Justiție;

- anularea Ordinului nr. 166 din 08 aprilie 2015 emis de preşedintele Înaltei Curții de Casație și Justiție;

- obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferenţelor de drepturi salariale, începând cu data de 01 noiembrie 2014, data intrării în vigoare a ordinului contestat, şi până la data încetării efectelor juridice ale acestuia.

În motivarea contestaţiei, se arată următoarele:

Contestatoarea a fost încadrată în funcţia de magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 01 aprilie 2010, iar anterior, începând cu data de 15 ianuarie 2004, a exercitat profesia de avocat.

În anul 2013, când a împlinit 3 ani vechime în funcţia de magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Ordinul nr. 79 din 09 aprilie 2013, s-a stabilit că, începând cu data de 01 aprilie 2013, promovează în funcţia de magistrat-asistent gradul II, gradaţia 2 clasa 98 (coeficient de ierarhizare 11,16) şi va primi o indemnizaţie de încadrare brută lunară în sumă de 7.689 lei, la care se adaugă un cuantum în sumă de 1.155 lei, reprezentând spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, plus un cuantum de 1.233 lei, reprezentând spor confidenţialitate + risc şi suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 10.077 lei.

În anul 2014, când a împlinit 10 ani vechime în muncă, prin Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014, s-a stabilit că, începând cu data de 01 februarie 2014, având funcţia de magistrat-asistent gradul II, gradaţia 2 clasa 98 (coeficient de ierarhizare 11,16), beneficiază de o majorare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară cu 5% şi o reîncadrare pe funcţia de magistrat asistent gradul II, gradaţia 3, clasa 100 (coeficient de ierarhizare 11,73) şi că va primi o indemnizaţie de încadrare brută lunară în suma de 8.073, la care se adaugă un cuantum de în sumă de 1.155 lei, reprezentând spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, plus un cuantum de 1.233 lei, reprezentând spor confidenţialitate + risc şi suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 10.461 lei.

Ulterior, în noiembrie 2014, fără a fi anulate ordinele menţionate anterior, prin Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014, s-a stabilit că, începând cu data de 01 aprilie 2013, doamna A., magistrat-asistent gradul II, gradaţia 2, clasa 98 (coeficient de ierarhizare 11,16) (…) va primi o indemnizaţie de încadrare brută lunară în suma de 7.165, la care se adaugă un cuantum de în sumă de 1.048 lei, reprezentând spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, plus un cuantum de 1.121 lei, reprezentând spor confidenţialitate + risc şi suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 9.334 lei şi că „începând cu data de 01 februarie 2014, doamna A., magistrat-asistent gradul II, gradaţia 3, clasa 100 (coeficient de ierarhizare 11,73) va primi o indemnizaţie de încadrare brută lunară în suma de 7.514, la care se adaugă un cuantum de în sumă de 1.048 lei, reprezentând spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, plus un cuantum de 1.121 lei, reprezentând spor confidenţialitate + risc şi suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 9.683 lei” (cu 778 lei mai puţin decât venitul stabilit prin Ordinul nr. 320 din 12 decembrie 2013).

În susţinerea capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. 368 din 12 noiembrie 2014, şi a nelegalităţii acestuia, contestatoarea invocă, în esenţă, următoarele argumente:

a) încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a principiului securităţii raporturilor juridice, pentru următoarele motive:

- Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014 stabileşte o nouă indemnizaţie de încadrare brută lunară în sumă de 9.638 lei, diminuată retroactiv, începând cu data de 01 februarie 2014, data la care a împlinit 10 ani vechime în muncă, în condiţiile în care, începând cu aceeaşi dată (01 februarie 2014) a fost emis şi este în vigoare Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014, prin care a fost stabilită indemnizaţia de încadrare brută lunară la suma de 10.461 lei;

- diminuarea retroactivă a drepturilor salariale aferente muncii prestate, începând cu 01 februarie 2014, contravine principiului constituţional al neretroactivităţii legii şi principiului securităţii raporturilor juridice reflectat de toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi consacrat de jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului, atât timp cât certitudinea privind drepturile salariale ce i se cuveneau pentru activitatea deja prestată, respectiv o perioadă mai mare de 9 luni, a fost înlăturată printr-o măsură dispusă retroactiv, la data de 12 noiembrie 2014;

- principiul neretroactivităţii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie se aplică şi actelor administrative individuale, iar actul contestat încalcă principiul securităţii juridice şi principiul încrederii legitime a beneficiarului actelor anterioare, care, de altfel, nu au fost anulate;

b) încălcarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, pentru următoarele motive:

- prin emiterea Ordinului nr. 368 din 12 noiembrie 2014 s-a realizat un paralelism de reglementare, fiind stabilită indemnizaţia de încadrare brută lunară începând cu data de 01 februarie 2014, deşi aceasta era deja stabilită pentru aceeaşi perioadă prin Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014, care a intrat în circuitul civil, a produs şi produce efecte juridice de la data respectivă. Prin Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014 nu s-a dispus nicio măsură în privinţa Ordinului nr. 28 din 03 februarie 2014;

- nici una dintre aceste măsuri nu putea fi dispusă, în mod legal, întrucât revocarea putea fi dispusă de autoritatea emitentă în 30 de zile de la emiterea ordinului, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar anularea putea fi dispusă numai de instanţa de contencios administrativ în termen de un an de la emiterea ordinului, în condiţiile art. 1 alin. (6) din aceeaşi lege, termen care s-a împlinit la 01 februarie 2015;

- textul de lege interzice expres existenţa aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar aceste prevederi se aplică şi în materia actelor administrative cu caracter individual, nefiind de conceput stabilirea prin două acte administrative, pentru aceeaşi perioadă, a unei indemnizaţii brute de încadrare lunare, în cuantum diferit;

- o astfel de situaţie este natură să creeze confuzii şi dificultăţi în implementarea celor două acte administrative.

c) determinarea eronată a cuantumului indemnizaţiei de încadrare brută lunară prin Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014, deoarece, din modalitatea de calcul, nu rezultă în ce a constat pretinsa eroare în stabilirea indemnizaţiei brute în luna februarie 2014 şi ce norme legale au fost nesocotite la emiterea Ordinului nr. 28 din 03 februarie 2014;

În susţinerea capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. 166 din 08 aprilie 2015 şi obligarea preşedintelui Înaltei Curții de Casație și Justiție să emită un nou ordin prin care să se stabilească majorarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară prin raportare la Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014 şi plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate în urma emiterii noului ordin prin care se va stabili majorarea indemnizaţiei brute de încadrare, contestatoarea arată, în esenţă, următoarele:

- la data de 01 aprilie 2015, a împlinit 5 ani vechime în funcţie şi a fost emis Ordinul nr. 166 din 08 aprilie 2015, prin care s-a stabilit o majorare a indemnizaţiei cu 2,5% prin raportare la Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014, corectă şi legală fiind însă raportarea la Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014;

În drept, contestatoarea a invocat prevederile art. 7 din cap. VIII, Secţiunea I din Legea nr. 284/2010 şi ale Legii nr. 554/2004, republicată si completată.

2. Întâmpinarea intimatei;

Intimata Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prematurităţii capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. 166 din 08 aprilie 2015 şi a solicitat respingerea acţiunii formulate de contestatoare.

În susţinerea excepţiei prematurităţii, intimata invocă prevederile art. 2 alin. (1) lit. j), art. 7 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004 şi arată că, la data introducerii acţiunii, nu se împlinise termenul pentru soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Ordinului nr. 165/08 aprilie 2015.

În esenţă, intimata susţine că, potrivit principiilor care guvernează actele administrative, legalitatea emiterii acestora este condiţionată de o serie de cerinţe, printre care: respectarea dispoziţiilor legale în temeiul cărora actele au fost emise, motivarea, legala competenţă a emitentului actului. S-a arătat că este adevărat că actele administrative sunt supuse cerinţelor izvorâte din principiile generale de drept, precum cel al neretroactivităţii legii civile şi celelalte principii care decurg din acesta, însă în situaţia ordinului contestat nu poate fi vorba de o încălcare a niciunuia dintre aceste principii, aşadar nici a celui cu privire la neretroactivitatea efectelor actului administrativ. S-a indicat că, din analiza doctrinei şi a jurisprudenţei, se desprinde ideea că nu constituie o încălcare a unei condiţii de legalitate a actului administrativ situaţia în care însăşi legea în temeiul căreia actul este emis prevede sau implică o derogare de la respectiva condiţie.

Se susţine că ordinul de salarizare contestat a fost emis în vederea corectării drepturilor salariale eronat calculate anterior, arătându-se că în materia drepturilor salariale este aplicabilă regula potrivit căreia în situaţia calculului eronat al salariului, angajatul este obligat să restituie sumele nedatorate, iar retroactivitatea efectelor ordinului contestat își are izvorul în lege (art. 256 C. muncii).

În vederea justificării modului de calcul privind drepturile salariale ale contestatoarei, intimata a depus la dosar adresa din 25 iunie 2015 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Departamentului Economico-Financiar şi Administrativ.

3. Soluţia şi considerentele instanţei asupra contestaţiei formulate;

Analizând contestaţia în raport cu susţinerile părţilor şi probatoriul administrat, Înalta Curte constată că este nefondată pentru considerentele arătate în continuare.

3.1. Analizând cu prioritate excepţia prematurităţii capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. 166/08 aprilie 2015, în raport cu probatoriul administrat, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, întrucât termenul de soluţionare a contestaţiei (30 de zile, conform art. 7 alin. (1) din Secţiunea I a cap. VIII din Legea nr. 284/2010) s-a împlinit la data de 08 iunie 2015, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 11 iunie 2015, cu respectarea prevederilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004.

3.2. Cu referire la excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 368 din 12 noiembrie 2014;

Înalta Curte constată că, în speţă, contestatoarea a înţeles să menţioneze şi nelegalitatea Ordinului nr. 368 din 12 noiembrie 2014, devenind astfel incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii), conform cărora:

„Art. 4. - (1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate.

(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul”.

Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată cu privire la Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014, ordin care formează şi obiectul litigiului în fond.

Or, aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate atunci când excepţia de nelegalitate este invocată cu privire la actul administrativ care formează obiectul acţiunii în anulare în cadrul aceluiaşi litigiu (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 935/2008, nr. 181/2009, nr. 1933/2009, nr. 1989/2011 şi nr. 1671/2012 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

3.3. Cu referire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului Colegiul de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție la soluţionarea contestaţiei administrative privind modul de stabilire a drepturilor salariale, înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție - Registratura generală, se constată că, prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 16 din 2 iulie 2015, a fost soluţionată contestaţia doamnei magistrat-asistent A. înregistrată sub nr. 982 din 19 noiembrie 2014 privind modul de stabilire a drepturilor salariale, fiind aşadar evidentă lipsa de obiect a unei atare cereri.

3.4. Cu referire la susţinerile contestatoarei privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a principiului securităţii raporturilor juridice

Principiul neretroactivităţii legii civile reclamă determinarea legii aplicabile la momentul la care acte sau fapte juridice s-au ivit, s-au săvârşit ori s-au produs, acestea fiind guvernate de legea în vigoare la data ivirii noilor situaţii juridice.

În cauză, se constată că atât actele contestate, cât şi actele a căror legalitate şi temeinicie o susţine contestatoarea au fost emise în temeiul aceloraşi dispoziţii legale în vigoare la momentul emiterii lor, respectiv: O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 80/2010 şi Legea nr. 284/2010, în privinţa cărora nu au intervenit modificări în intervalul de referinţă.

În raport cu pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile şi a principiului securităţii raporturilor juridice, prezintă relevanţă următoarele considerente din Decizia Curţii Constituţionale nr. 669 din 26 iunie 2012 (referitoare la analiza de constituţionalitate a art. 6 din Legea nr. 285/2010): „avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate.”

Astfel fiind, contestatoarea nu poate opune un drept pretins câştigat, atâta timp cât dreptul respectiv a fost stabilit pe baza aceloraşi legi în temeiul cărora a fost emis şi ordinul contestat, fiind necesar a fi realizat controlul de legalitate pentru a se verifica dacă aplicarea legii a fost realizată corect prin actul ce formează obiectul cauzei. În acest context, nu se poate reţine că principiul securităţii raporturilor juridice a fost încălcat prin emiterea actului de corectare a erorii săvârşite anterior în privinţa modului de calcul al drepturilor salariale.

3.5. Cu referire la susţinerile contestatoarei privind încălcarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 24/2000

Conform art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

„Art. 16. - Evitarea paralelismelor;

(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

(2) În cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

(3) Se supun procesului de concentrare în reglementări unice şi reglementările din aceeaşi materie dispersate în legislaţia în vigoare.

(4) Într-un act normativ emis pe baza şi în executarea altui act normativ de nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziţii din actul superior, fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referinţă. În asemenea cazuri preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluţiilor din actul de bază.”

Înalta Curte reţine că ordinul contestat a fost emis pentru a se realiza corectarea modalităţii de calcul al drepturilor salariale, calcul realizat anterior prin Ordinul nr. 79 din 09 aprilie 2013 (începând cu data de 01 aprilie 2013) şi Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014 (începând cu data de 01 februarie 2014), cu nerespectarea prevederilor legale în materie de salarizare aflate în vigoare la acel moment.

Astfel fiind, constatând erorile de calcul existente în actul emis anterior, angajatorul a emis un nou act de stabilire a drepturilor salariale în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, în considerarea principiului preeminenţei interesului public asupra celui privat, fără ca, prin aceasta, să fie afectată substanţa dreptului pretins de contestatoarea, care se analizează prin raportare exclusivă la dispoziţiile legale pe care se întemeiază.

3.6. Cu referire la aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la salarizarea personalului din justiţie, în funcţie de tranşele de vechime în muncă şi în funcţie, care au determinat emiterea ordinelor contestate.

Dispoziţiile legale invocate în preambulul actelor contestate sunt următoarele:

- art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare:

„Art. 2. - Prevederile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.”

- art. 2, art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar:

„Art. 2. - Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: (…);

Art. 2. - În anul 2012, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat.”

- art. 11 alin. (3)-(5) din cap. III - Secţiunea 1 şi art. 11 lit. h) din Anexa nr. VI, cap. VIII, Secţiunea a II-a din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

„Cap. III - Secţiunea I - Elementele sistemului de salarizare

Art. 11. - (1) Clasele de salarizare şi coeficienţii de ierarhizare pe baza cărora se stabilesc salariile de bază, soldele/salariile de funcţie şi indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile şi alte drepturi specifice fiecărui domeniu de activitate corespunzător celor 7 familii ocupaţionale de funcţii bugetare, precum şi pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii sunt prevăzuţi în anexele nr. I-VIII.

(2) Clasele de salarizare şi coeficienţii prevăzuţi în anexe pentru funcţiile de execuţie corespund nivelului minim al fiecărei funcţii, la care se adaugă 5 gradaţii corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă.

(3) Tranşele de vechime în muncă, în funcţie de care se acordă cele 5 gradaţii potrivit alin. (2), respectiv clasele de salarizare, sunt următoarele:

- gradaţia 1 - de la 3 la 5 ani - 3 clase succesive de salarizare suplimentare faţă de nivelul minim al fiecărei funcţii;

- gradaţia 2 - de la 5 la 10 ani - două clase succesive de salarizare suplimentare faţă de cele deţinute pentru gradaţia 1;

- gradaţia 3 - de la 10 la 15 ani - două clase succesive de salarizare suplimentare faţă de cele deţinute pentru gradaţia 2;

- gradaţia 4 - de la 15 la 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare suplimentară faţă de cele deţinute pentru gradaţia 3;

- gradaţia 5 - peste 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare suplimentară faţă de cele deţinute pentru gradaţia 4.

(4) Gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se plăteşte cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în muncă, prevăzută la tranşa respectivă, prin acordarea claselor de salarizare prevăzute la alin. (3).

(5) Pentru acordarea gradaţiei corespunzătoare tranşei de vechime în muncă, angajatorul va lua în considerare integral şi perioadele lucrate anterior în alte domenii de activitate decât cele bugetare.

(6) Funcţiile de demnitate publică alese şi numite şi cele asimilate funcţiilor de demnitate publică au un singur nivel de salarizare, care este corespunzător clasei de salarizare şi coeficientului de ierarhizare.”

Din datele prezentate de intimată, astfel cum rezultă din Nota Departamentului Economico-Financiar şi Administrativ nr. 713 din 25 iunie 2015 (fila 23), diferenţa cuantumului drepturilor salariale stabilite prin Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014, Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014 şi respectiv prin Ordinul nr. 166 din 08 aprilie 2015 este rezultatul aplicării eronate, prin Ordinul nr. 79 din 09 aprilie 2013, începând cu data de 01 aprilie 2013, a unei majorări cu 10% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare la împlinirea a 3 ani de vechime în funcţie, în locul majorării corecte de 2,5%. Pe cale de consecinţă, stabilirea ulterioară, prin Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014, a drepturilor salariale la împlinirea a 10 ani de vechime în muncă, a fost realizată în raport cu eroarea existentă în Ordinul anterior nr. 79 din 09 aprilie 2013.

Astfel fiind, urmează a se analiza dacă, prin Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014, a fost legal şi temeinic îndreptată eroarea de calcul din Ordinul nr. 79 din 09 aprilie 2013, menţinută prin Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014.

Se observă că, în cauză, nu sunt contestate gradul, gradaţia, clasa ori coeficientul de ierarhizare stabilite prin ordinele în litigiu, ci numai diferenţa cuantumului drepturilor salariale.

Conform prevederilor art. 10 alin. (5) din cap. I al Legii nr. 284/2010, „diferenţa dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5%”.

Coroborând conţinutul Notei Departamentului Economico-Financiar al Înaltei Curții de Casație și Justiție cu menţiunile din cuprinsul Ordinului nr. 368 din 12 noiembrie 2014, Înalta Curte reţine că, prin Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014, s-a realizat o justă aplicare a acestor dispoziţii, fiind corectată indemnizaţia brută lunară, care iniţial a fost stabilită în mod eronat prin Ordinul nr. 79 din 09 aprilie 2013, începând cu data de 01 aprilie 2013 (prin aplicarea unui procent de majorare eronat de 10% în locul procentului de majorare corect de 2,5%), ca urmare a împlinirii a 3 ani de vechime în funcţie, indemnizaţie greşit determinată care a constituit baza de calcul a indemnizaţiei stabilite, prin Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014, începând cu data de 01 februarie 2014, prin aplicarea unui procent de 5%, ca urmare a împlinirii a 10 ani de vechime în muncă.

În concluzie, se constată că, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din cap. I al Legii nr. 284/2010, prin Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014 a fost corectată indemnizaţia de încadrare brută lunară începând cu data de 01 aprilie 2013, stabilită prin Ordinul nr. 79 din 09 aprilie 2013, şi, pe cale de consecinţă, şi indemnizaţia de încadrare brută lunară începând cu data de 01 februarie 2014, stabilită prin Ordinul nr. 28 din 03 februarie 2014, de care se prevalează contestatoarea.

Astfel fiind, indemnizaţia de încadrare brută lunară stabilită în mod corect prin Ordinul nr. 368 din 12 noiembrie 2014 a stat la baza temeiniciei şi legalităţii modului de stabilire a drepturilor salariale prin Ordinul nr. 166 din 08 aprilie 2015, prin care contestatoarea a beneficiat de o majorare a indemnizaţiei brute lunare prin aplicarea unei majorări de 2,5%, ca urmare a împlinirii a 5 ani de vechime în funcţia de magistrat-asistent.

În contextul în care Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate capetele de cerere principale vizând anularea Ordinului nr. 368 din 12 noiembrie 2014 şi a Ordinului nr. 166 din 08 aprilie 2015, rezultă că, în aplicarea principiului accesorium sequitur principalem neîntemeiate sunt şi capetele subsidiare de cerere, referitoare la obligarea pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferenţelor de drepturi salariale, începând cu data de 01 noiembrie 2014, data intrării în vigoare a ordinului contestat, şi până la data încetării efectelor juridice ale acestuia, motiv pentru care nu vor fi mai analizate susţinerile contestatoarei subsumate acestor petite subsidiare.

La pronunţarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere şi practica sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 48/2016, nr. 411/2016.

3.7. Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte va respinge aşadar, ca nefondata, contestaţia formulată de contestatoarea A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia formulată de A. împotriva Ordinelor nr. 368 din 12 noiembrie 2014 şi nr. 166 din 08 aprilie 2015 ale preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Respinge excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 368 din 12 noiembrie 2014.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2016.