Salarization of public sector judges upon seniority advancement: validity of transitional legislation and rejection of discrimination claims under Protocol 12 to ECHR

Decizia nr. 538/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., modificarea în parte a Ordinului nr. 4224/C din 11 decembrie 2012, emis de B., în sensul stabilirii unor drepturi salariale egale cu cele ale unui judecător încadrat la aceeaşi instanţă, gradaţie şi clasă de salarizare, anterior datei de 1 ianuarie 2011, respectiv: o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 8.324 lei, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1.248 lei; un cuantum al sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de 1.251 lei, începând cu data de 1 octombrie 2012.

Reclamanta a formulat şi cerere privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 aprobată prin Legea nr. 283/2011, raportat la prevederile art. 11, art. 16 şi art. 20 din Constituţie, raportat la art. 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2. Soluţia primei instanţe;

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2569 din 13 septembrie 2013, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a înaintat Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, raportat la prev. art. 16, art. 11 şi art. 20 din Constituţia României şi la art. 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.

3. Cererea şi motivele de recurs înfăţişate;

Împotriva sentinţei civile nr. 2569 din 13 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A.

În motivarea căii de atac, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinţei atacate şi, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, recurenta- reclamantă a susţinut, că sentinţa primei instanţe nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Arată recurenta că hotărârea instanţei de fond nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, nefiind analizate primele două motive dezvoltate în susţinerea cererii de chemare în judecată, respectiv interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 în coroborare cu cele ale Legii nr. 284/2010 şi respectiv, aplicarea cu prioritate în speţă a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată se bazează pe un raţionament care încalcă art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, despre care a reţinut că nu are aplicabilitate în cauză.

A mai susţinut recurenta că art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 contravine art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin efectul pe care îl produce, respectiv plata unei remuneraţii mai mici pentru salariaţi aflaţi în situaţii comparabile, în speţă, la aceeaşi instanţă, cu aceeaşi funcţie, aceeaşi gradaţie corespunzătoare tranşei de vechime, prin urmare norma internă este inaplicabilă în cazul de faţă, respectiv O.U.G. nr. 80/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 283/2011, mai cu seamă pentru că nu conţine o justificare a acestei măsuri.

Totodată, prin motivele de recurs a fost invocată de către recurentă excepţia de neconstituţionalitate a art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, despre care a arătat că, contravine art. 16 din Constituţia României, art. 11 şi 20 din Constituţia României raportate la art. 1 din Protocolul 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care se interpretează în sensul că salariul/indemnizaţia de bază calculată potrivit acestuia, pentru un salariat bugetar care avansează într-o altă treaptă de vechime în muncă poate fi mai mică decât cea a unui alt salariat bugetar încadrat în aceeaşi funcţie, grad/treaptă profesională şi treaptă de vechime.

4. Procedura demarată în recurs;

Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu de la data de 24 martie 2015 (fila 39 dosar) a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă, faţă de raportul întocmit cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 486 şi 487 C. proc. civ., republicat.

La data de 17 iunie 2015, în şedinţă publică, instanţa a invocat din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 283/2011, iar la data de 14 octombrie 2015, ulterior depunerii de către părţi a punctelor de vedere asupra excepţiei invocate, a fost sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea respectivei excepţii de neconstituţionalitate.

De menţionat totodată că, pe parcursul soluţionării prezentei cauze, au fost admise numeroase cereri de abţinere, necesare, ale judecătorilor desemnaţi conform prevederilor Regulamentului de Ordine Interioară al instanţelor, până la determinarea compunerii completului învestit cu pronunţarea deciziei de faţă.

La data de 20 aprilie 2014, Curtea Constituţională a comunicat instanţei o copie a Deciziei nr. 151 din 18 martie 2014, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 - art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, invocată chiar de către recurenta-reclamantă, prin respingerea ca inadmisibilă a respectivei excepţii, curtea constatând, inter alia, că autorul excepţiei nu are un interes real, personal în promovarea acesteia. Astfel, arată Curtea Constituţională, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acesteia, ci ar privi numai drepturile altor persoane.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului;

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentei-reclamante, faţă de prevederile legale aplicabile şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că nu subzistă în cauză motivele de casare invocate, prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se impune reformarea hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Examinând conţinutul prevederilor legale aplicabile, raportat la situaţia factuală concretă înfăţişată de recurenta-reclamantă, pentru a răspunde criticilor cuprinse în cererea de recurs, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă, licenţiată în drept, judecător la Curtea de Apel Suceava, a solicitat instanţei competente modificarea în parte a Ordinului nr. 4224/C din 11 decembrie 2012, emis de B., în sensul stabilirii în favoarea sa a unor drepturi salariale egale cu cele ale unui judecător încadrat la aceeaşi instanţă, gradaţie şi clasă de salarizare, anterior datei de 1 ianuarie 2011, ca urmare a trecerii sale în tranşa de vechime în funcţie şi muncă de la 10 la 15 ani, ocazie cu care i-au fost stabilite drepturi de salarizare diferite, inferioare faţă de cele ale colegilor săi.

5.1. Printr-un prim motiv de nelegalitate invocat în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut nemotivarea, respectiv motivarea necorespunzătoare a hotărârii primei instanţe, justificat de împrejurarea că instanţa de fond s-a limitat să arate că salariul a fost calculat conform art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 şi ca atare a apreciat ca poate înlătura aplicarea acestuia pe motiv de discriminare, omiţând totodată să facă aplicarea în speţă, cu prioritate, a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susţinerile recurentei-reclamante, pe acest aspect, sunt în mod evident, nefondate câtă vreme judecătorul fondului, în cuprinsul hotărârii atacate, într-o manieră clară şi cuprinzătoare a analizat deopotrivă prevederile legale ce au servit drept temei al emiterii ordinului contestat cât şi pretinsa stare de discriminare invocată de reclamantă, cu referire directă la Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar şi la jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult, instanţa de fond a făcut trimitere şi la jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008) potrivit cu care, în esenţă, instanţele judecătoreşti nu au competenţe să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară.

5.2. Şi criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse, ca atare, Înalta Curte reţinând că instanţa de fond a realizat în cauză o justă aplicare şi interpretare a normelor incidente, astfel cum au fost ele enunţate şi în cuprinsul Ordinului nr. 4224/C din 11 decembrie 2012.

În esenţă, problema ridicată în cauză a vizat legalitatea stabilirii drepturilor salariale ale recurentei-reclamante în temeiul art. 2 art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2010, pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008, aprobată prin Legea nr. 283/2011, în condiţiile în care, magistraţii aflaţi în situaţii similare, dar care au îndeplinit aceeaşi condiţie de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2012, beneficiază de un cuantum mai mare al aceloraşi drepturi salariale.

Textul legal indicat are următorul cuprins:

Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: (...).

Art. 6, (1) În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menţionată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

(2) În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie personalului care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie»”.

Justeţea şi totodată legalitatea soluţiei pronunţate de prima instanţă este susţinută, pe de o parte, de soluţia şi argumentele Curţii Constituţionale, cuprinse în Decizia nr. 607 din 6 octombrie 2015 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2, art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2010, pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008, privind reglementarea unor măsuri judiciare în domeniul bugetar, invocată într-o altă cauză, iar pe de altă parte, de argumentele decisive ale aceleiaşi Curţi Constituţionale cuprinse în Decizia nr. 151 din 18 martie 2014, asupra excepţiei invocate chiar de recurenta-reclamantă, cu ocazia judecării în fond a cauzei.

Astfel, prin Decizia nr. 607 din 6 octombrie 2015 Curtea Constituţională, reiterând argumentele decizorii din jurisprudenţa sa în materie, a statutat, în sensul că: ,,diferenţele se salarizare apărute sunt rezultatul schimbărilor legislative care au intervenit de-a lungul timpului în această materie, în special între legislaţia anterioară anului 2010 şi cea ulterioară acestui an, îar nu ca urmare a neacordării în anii 2012, 2013 şi 2014 a salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent clasei de salarizare prevăzut de Legea-cadru nr. 284/2010”, că,,avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate”, că,,situaţia diferită în care se cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări”.

Curtea Constituţională a subliniat şi că ,,legiuitorul poate interveni oricând, din raţiuni ce ţin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare şi a unor metodologii de calcul al indemnizaţiilor obţinute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având acelaşi obiect, pe care le abrogă”.

Totodată prin Decizia nr. 151/2014, Curtea Constituţională deşi reţine că, în realitate, autorul excepţiei, respectiv recurenta-reclamantă din prezenta cauză, solicită modificarea dispoziţiilor de lege criticate, fapt ce excedează controlului Curţii Constituţionale şi care a şi condus la respingerea ca inadmisibilă, a excepţiei invocate, indică că soluţia legislativă cuprinsă în art. 2 art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, referitoare la drepturile salariale cuvenite ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime în muncă/funcţie se regăseşte şi în cuprinsul art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010.

Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate. În acest sens, prin Decizia nr. 166 din 19 martie 2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 360 din 18 iunie 2013, Curtea, analizând o excepţie de neconstituţionalitate, a reţinut că aspectele ce ţin de aplicarea legii de către organismele abilitate, precum şi cele referitoare la pretinsa încălcare de către prevederile de lege criticate a unor alte acte normative decât Legea fundamentală nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate.

Concluzionând, în raport de statuările instanţei de control constituţional, Înalta Curte reţine că soluţia curţii de apel este la adăpost de orice critică, ceea ce face ca şi motivele şi criticile invocate în temeiul art. 488 pct. 8 sentinţa civilă să fie respinse ca neîntemeiate.

Prin urmare, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul de faţă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2569 din 13 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2016.