Negative jurisdictional conflict resolved to Costești District Court; private silo-construction dispute not administrative

Decizia nr. 369/2016

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1142 din 8 decembrie 2015, Judecătoria Costeşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată în cauză şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, reţinându-se în esenţă că sunt aplicabile dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentinţa nr. 3/F-C din 11 ianuarie 2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a ordonanţei preşedinţiale, formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva pârâtului E. - Întreprindere Individuală, în favoarea Judecătoriei Costeşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea soluţionării dosarului şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării conflictului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 135 alin. (1) şi 4 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Costeşti.

Pentru a adopta această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Din examinarea cererii de chemare în judecată rezultă faptul că reclamanţii A., B., C. şi D. au formulat plângere împotriva pârâţilor F. şi G. SRL, prin reprezentant legal F., prin care au solicitat obligarea acestora la sistarea lucrărilor în ceea ce priveşte construirea unor silozuri de către pârâţi, care nu respectă o distanţă de minim 200 m faţă de proprietăţile lor, conform Legii nr. 50/1991 şi a normelor imperative în ceea ce priveşte regimul asociaţiilor agricole, a construcţiilor cu destinaţie depozit cereale - silozuri, hambare, precum şi obligarea pârâtului F. la readucerea terenului la forma şi destinaţia iniţială, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, reclamanţii au formulat o cerere precizatoare, prin care au arătat că persoana juridică chemată în judecată în calitate de pârâtă este Întreprinderea Individuală E. şi nu G. SRL, cum au precizat iniţial.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 996 C. proc. civ.

Instanţa a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a I.I. E. şi scoaterea din cauză a pârâţilor F. şi G. SRL.

În cauză s-a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Costeşti, iar instanţa a admis excepţia invocată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, reţinând că reclamanţii au contestat pe cale de ordonanţă preşedinţială modalitatea de executare a lucrărilor stabilite a fi realizate de pârâţi, în condiţiile în care pârâtul I.I. E. este un investitor ce urmează a realiza un obiectiv cu fonduri nerambursabile din partea Uniunii Europene, devenind incidente dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 554/2004.

La rândul său, Curtea de apel Piteşti a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, pe care a admis-o, apreciind că în cauză este competentă Judecătoria Costeşti.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut Curtea de Apel faptul că în ipoteza în care Judecătoria Costeşti s-a declarat competentă să soluţioneze cauza sub toate aspectele (prin încheierea din data de 3 noiembrie 2015), aceasta nu mai poate reveni ulterior (prin sentinţa din 8 decembrie 2015) asupra acestei statuări, deoarece încalcă dispoziţiile art. 235 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este legată de încheierile interlocutorii, "acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase."

Pe de altă parte, în speţă nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că aceste dispoziţii sunt aplicabile sub condiţia să existe un litigiu de drept administrativ.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este definit ca "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim;".

Raportat la aceste dispoziţii legale şi la situaţia de fapt, Înalta Curte constată că în cauză nu se atacă niciun act administrativ de autoritate, sau nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri de către o autoritate publică, ori refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri sau de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru executarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim al reclamanţilor.

Înalta Curte, în acord cu considerentele reţinute de Curtea de Apel, constată că pentru a se reţine existenţa unui litigiu administrativ este necesar ca cel puţin una din părţile litigante să fie o autoritate publică în accepţiunea art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu intră în competenţa instanţei de contencios administrativ un litigiu dintre particulari, chiar dacă acesta vizează modul de executare a unui contract administrativ.

Având în vedere faptul că reclamanţii nu atacă un act administrativ de autoritate, un refuz explicit al autorităţii administrative, sau refuzul soluţionării în termen legal a unei cereri, Înalta Curte constată că în pricina de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. c), f), h) şi i), art. 2 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care să atragă competenţa instanţei de contencios administrativ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză competenţa de soluţionare a litigiului aparţine instanţei de drept comun, iar, având în vedere valoarea pretenţiilor, aceasta este judecătoria, care judecă, potrivit prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Judecătoriei Costeşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C. şi D. şi pe pârâţii F., G. SRL şi E. - Întreprindere Individuală, în favoarea Judecătoriei Costeşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2016.

Procesat de GGC - GV