Contestație în anulare over eligibility of EU-funded expenses and financial corrections: strict interpretation of material error and omission of cassation grounds

Decizia nr. 365/2016

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2/2012, precizată la data de 26 noiembrie 2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu B., anularea "răspunsului unitar" (Decizie de declarare ca neeligibile a cheltuielilor aferente închirierii de spaţii şi utilităţi imobil spaţiu) nr. 2208 din 20 februarie 2012 şi obligarea pârâtei la rambursarea sumelor de bani plătite şi solicitate la rambursare prin cererea de rambursare, în cuantum de 103.639,24 lei, cu titlu de chirie, 34.296,91 lei, cu titlu de cheltuieli cu utilităţile aferente spaţiului închiriat şi 58.255,19 lei, reprezentând cheltuieli cu amenajarea spaţiului închiriat, respectiv imobilul din sectorul 1 Bucureşti, unde sunt amenajate birouri utilizate pentru buna desfăşurare a activităţilor de implementare de către reclamantă a unor proiecte finanţate prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

Prin sentinţa nr. 6243 din 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL.

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 3206 din 11 septembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinţei nr. 6243 din 5 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare recurenta-reclamantă SC A. SRL Bragadiru, invocând dispoziţiile art. 503 alin. (1) pct. 2 şi 3 N.C.P.C., solicitând să se dispună anularea acesteia şi rejudecarea în totalitate a recursului, în sensul stabilirii unor corecţii financiare conform normelor legale în vigoare.

În motivarea contestaţiei în anulare se arată că prin hotărârea atacată instanţa de recurs a omis aspectul stabilirii unor procente de corecţie financiară, aşa cum recurenta a arătat în motivul de recurs nr. 5, respectiv necesitatea corelării cu cadrul legal a procentelor de corecţie în cazul declarării ca neeligibile a acestor cheltuieli.

Contestatoarea solicită instanţei să aibă în vedere, pe lângă H.G. nr. 1160/2012, la care a făcut referire în cadrul cererii de recurs şi care prevede aplicarea corecţiilor financiare solicitate de Comisia Europeană asupra cheltuielilor finanţate din Bugetul Uniunii Europene şi următoarele:

- Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare din 22 decembrie 2014, primită în data de 24 decembrie 2014, unde la pct. 4.9 se indică ca bază legală pentru corecţiile efectuate Ghidul Comitetului de Coordonare a Fondurilor pct. 23, respectiv pct. 21, care prevede o corecţie financiară de maxim 25% din valoarea cheltuielilor solicitate la plata pentru nerespectarea unui grad adecvat de publicitate şi de transparenţă a achiziţiei;

- Decizia Curții Europene nr C(21.031)/9.527 din 19 decembrie 2013 privind instituirea şi aprobarea orientărilor pentru stabilirea corecţiilor financiare pe care Comisia trebuie să le aplice, în cazul nerespectării normelor în materie de achiziţii publice, asupra cheltuielilor finanţate de Uniune în cadrul gestiunii partajate;

- O.U.G. nr. 47 din 26 iunie 2014 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora;

- Ghidul Comitetului de Coordonare a Fondurilor nr. 07/0037/03-RO din 29 noiembrie 2007 pct. 21 (în vigoare la data efectuării achiziţiei) referitor la corecţiile financiare aferente achiziţiilor publice;

- H.G. nr. 519 din 26 iunie 2014 privind stabilirea ratelor aferente reducerilor procentuale/corecţiilor financiare aplicabile pentru abaterile prevăzute în anexa la O.U.G. nr. 66/2011 cu modificările şi completările ulterioare.

În concluzie, având în vedere toate aceste argumente, precum şi cele expuse prin motivele de recurs, contestatoarea solicită admiterea contestaţiei în anulare formulate împotriva sentinţei civile nr. 3206 din 11 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2/2012, modificarea în parte a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, stabilirea unui nivel de corecţie financiară între 0 şi 25%.

Prin notele de şedinţă formulate în cauză, contestatoarea precizează că temeiul juridic al contestaţiei în anulare este reprezentat de prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., arătând că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Examinând cauza şi decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.

Conform art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, se face constant deosebire între motivele de casare şi argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive.

Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare şi să răspundă printr-un considerent comun.

Înalta Curte apreciază că din analiza Deciziei nr. 3206 din 11 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, se constată că au fost analizate motivele de casare invocate, chiar dacă nu au fost analizate punctual toate argumentele invocate în sprijinul motivelor de recurs.

Astfel, motivele invocate de către contestatoare în susţinerea cererii sale nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea subliniază permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de faţă contestaţia în anulare formulată nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale susmenţionate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispoziţiile citate, instanţa de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele şi lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatoarei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de SC A. SRL Bragadiru împotriva Deciziei nr. 3206 din 11 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2016.