Admissibility of constitutional exception challenging child allowance legislation when substantive right belongs to parent

Decizia nr. 361/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În Dosarul nr. x/97/2014, aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, la termenul de judecată din data de 27 octombrie 2015, recurenta-reclamantă A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014, prin care a apreciat că se încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 49 din Constituţia României, solicitând, în consecinţă, sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării acestei excepţii.

Instanţa de recurs a acordat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2015, pentru ca excepţia invocată să fie comunicată şi părţii intimate, iar prin încheierea de şedinţă pronunţată la termenul din 24 noiembrie 2015 a decis, printre altele, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, având în vedere că nu există legătură cu cauza, deoarece se invocă neconstituţionalitatea Legii nr. 126/2014 în raport cu art. 49 din Constituţia României invocând protecţia copilului, iar în cauză este vorba despre un drept la indemnizaţia de creştere şi îngrijire a copilului, asupra căruia chiar Curtea Constituţională a statuat că este un drept al părintelui.

A apreciat instanţa că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a se analiza neconcordanţa Legii nr. 126/2014 cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi ale Legii nr. 24/2000 nu este admisibilă, întrucât nu se invocă temeiuri constituţionale, iar temeiurile invocate nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs dezvoltate împotriva soluţiei din data de 24 noiembrie 2015, numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că din încheierea atacată cu prezentul recurs nu rezultă temeiul de drept al respingerii acestei cereri, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., care obligă instanţa să motiveze în fapt şi în drept soluţia dată, text procedural aplicabil, prin efectul prevederilor art. 424 alin. (5), oricăror hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea se numesc încheieri.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că analiza încheierii de şedinţă din data de 24 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. x/97/2014, conduce spre concluzia că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, instanţa dispunând respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă cu o motivare eronată, conform căreia nu există legătura textului atacat cu excepţia de neconstituţionalitate cu prezenta cauză.

Subliniază recurenta că art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 impune condiţia unei legături între legea, ordonanţa sau dispoziţiile dintr-o lege sau o ordonanţă în vigoare cu soluţionarea cauzei, iar această legătură este indubitabilă în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Această legătură rezultă din împrejurarea că în considerentele sentinţei civile nr. 564/CA/2015, pronunţată în prezenta cauză de Tribunalul Hunedoara ca instanţă de fond, s-a reţinut că reclamanta a solicitat să fie scutită de restituirea sumei de 61.310 lei, invocând prevederile art. 2 din Legea nr. 126/2014, deşi se încadra în prevederile art. 3 din Legea nr. 126/2014 şi, ca urmare, nu beneficia de scutirea de plată.

Precizează recurenta că este evidentă aplicarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 126/2014, atacate cu excepţia de neconstituţionalitate, situaţie în care justificarea de către Curtea de Apel Alba Iulia a inadmisibilităţii nu are niciun suport, fiind de acceptat că, dacă dispoziţia normativă atacată cu excepţia de neconstituţionalitate va fi declarată neconstituţională, aceasta nu mai poate fi aplicată, iar soluţia instanţei de fond rămâne fără temeiul juridic respectiv, trebuind a fi modificată.

În opinia recurentei există, deci, o legătură indisolubilă între norma atacată cu excepţia de neconstituţionalitate şi soluţia cauzei, întemeiată chiar pe norma respectivă, astfel că excepţia nu este inadmisibilă din perspectiva legăturii cu cauza şi a incidenţei art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Mai arată recurenta că excepţia nu este inadmisibilă nici prin prisma alin. (2) şi (3) ale textului, întrucât excepţia a fost ridicată de către una dintre părţi, care justifică un interes legitim, iar asupra dispoziţiei normative atacate cu excepţia de neconstituţionalitate nu s-a mai pronunţat Curtea Constituţională anterior formulării excepţiei, astfel că excepţia este pe deplin admisibilă, iar Încheierea Curţii de Apel Alba Iulia nu are niciun suport de fapt sau de drept pentru a fi menţinută, în raport de criticile aduse acesteia.

Apreciază recurenta că celelalte considerente din încheierea atacată, referitoare la neconcordanţa Legii nr. 126/2014 cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturlui Omului şi ale Legii nr. 24/2000, nu pot fi la adăpostul criticilor cererii de recurs, întrucât doar Curtea Constituţională poate analiza acele aspecte, nu şi instanţa sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate, ale cărei competenţe sunt limitate la verificarea contrarietăţii excepţiei cu prevederile alin. (1), (2) sau (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului declarat, modificarea în parte a încheierii atacate şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată în faţa instanţei de recurs, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia.

Concluzionează recurenta că, sub aspectul motivării, Curtea de Apel Alba Iulia nu a procedat la coroborarea situaţiei de fapt cu probele administrate în cauză şi cu regulile de drept procesual de o manieră care să conducă în mod logic la soluţia pronunţată, împrejurare care, în opinia sa, denotă nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi conduce la concluzia că încheierea atacată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Mai arată recurenta-reclamantă în susţinerea recursului declarat, în raport de considerentele expuse anterior, că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea prezentului recurs, constată că soluţia pronunţată de curtea de apel asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în cauză este greşită, susţinerile şi criticile înfăţişate de recurenta-reclamantă subsumându-se motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţa urmând a le examina din această perspectivă.

Analizând încheierea atacată numai în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 126/2014, Înalta Curte observă că unicul motiv reţinut de prima instanţă în adoptarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a solicitării recurentei-reclamante l-a constituit împrejurarea că autoarea excepţiei a avut în vedere neconstituţionalitatea Legii nr. 126/2014 în raport cu Constituţia României invocând protecţia copilului, iar în prezenta cauză este vorba despre un drept la indemnizaţia de creştere şi îngrijire a copilului, asupra căruia chiar Curtea Constituţională a statuat că este un drept al părintelui, astfel că nu există legătură cu cauza.

În acord cu cele învederate de recurenta-reclamantă, instanţa de control judiciar reţine că o atare argumentaţie nu subzistă în contextul factual al cauzei, raportat la susţinerile şi la obiectul acţiunii recurentei-reclamante.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

„(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte apreciază că în cauză este îndeplinită cerinţa legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014, întrucât prezentul dosar are ca obiect recursul împotriva sentinţei nr. 564/CA/2015, pronunţată în data de 12 mai 2015 de către Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/97/2014, hotărâre în care s-au reţinut ca fiind incidente prevederile art. 3 din Legea nr. 126/2014.

Fiind evidentă aplicarea de către prima instanţă, Tribunalul Hunedoara, a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 126/2014, atacate cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, justificarea pretinsei inadmisibilităţi a acestei excepţii de către Curtea de Apel Alba Iulia nu are suport juridic.

În ipoteza în care dispoziţia normativă atacată cu excepţia de neconstituţionalitate ar fi declarată neconstituţională, textul normativ respectiv nu ar mai putea fi aplicat, iar soluţia primei instanţe (Tribunalul Hunedoara) ar rămâne fără temeiul juridic respectiv, şi, pe cale de consecinţă, recursul reclamantei A. ar fi judecat cu înlăturarea normei declarate neconstituţională.

Înalta Curte apreciază că există fără putinţă de tăgadă o legătură indisolubilă între norma atacată cu excepţia de neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei care face obiectul Dosarului nr. x/97/2014 al Curţii de Apel Alba Iulia în care s-a invocat această excepţie, împrejurare în care nu se poate reţine caracterul inadmisibil al excepţiei pe acest motiv.

Înalta Curte apreciază că nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul cerinţelor legale de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale considerentele expuse de Curtea de Apel Alba Iulia, potrivit cărora în cauza dedusă judecăţii în Dosarul nr. x/97/2014 este vorba de un drept la indemnizaţia de creştere şi îngrijire a copilului, asupra căruia chiar Curtea Constituţională a statuat că este un drept al părintelui.

Drept urmare, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte, apreciind în sensul admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014, va admite recursul de faţă, va casa încheierea atacată în limitele analizei efectuate în prezentul recurs şi, rejudecând, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

În consecinţă, se va trimite cauza instanţei de recurs, ca instanţă competentă să realizeze şi să îndeplinească formalităţile prevăzute de lege, necesare pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată de recurenta-reclamantă, respectiv excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Încheierii din 24 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014.

Casează încheierea atacată şi, rejudecând, admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 126/2014, formulată de reclamanta A., urmând ca instanţa de recurs, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, să sesizeze Curtea Constituţională cu respectiva excepţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2016.