Declassification of former security officer as communist political police agent under Art. 17(2) Law 187/1999

Decizia nr. 354/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov la data de 28 februarie 2008, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Colegiul B., solicitând anularea Deciziilor nr. 7078 din 20 decembrie 2007 şi nr. 3583 din 11 octombrie 2007, emise de Colegiul B.

Prin sentinţa civilă nr. 2 din 21 aprilie 2008, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea, secţiei de contencios administrativ a aceleiaşi curţi.

Prin Decizia civilă nr. 6982 din 25 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantului îndreptat împotriva sentinţei anterior menţionate, pe care a casat-o, trimiţând cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în considerarea prevederilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008. Pe parcursul judecării recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încuviinţat cererea de intervenţie accesorie, menită să sprijine apărările pârâţilor, formulată de C.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 06 septembrie 2010, iar prin sentinţa civilă nr. 3989 din 06 iunie 2011, curtea a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 4836 din 16 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei anterior menţionate, pe care a casat-o, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Motivul casării l-a constituit nesocotirea dreptului reclamantului la apărare, prin respingerea de către instanţa de fond a cererii de amânare a cauzei în vederea pregătirii apărării, ceea ce, s-a socotit, a condus la imposibilitatea pentru reclamant de a propune eventuale dovezi în susţinerea pretenţiilor sale şi de a pune concluzii pe fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 4167 din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei în fond după casare, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Colegiul B. şi intervenientul C., a anulat Decizia nr. 7078 din 20 decembrie 2007 şi Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007, ambele emise de Colegiul B.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Referitor la motivele care privesc neregularităţile din procedura administrativă derulată în faţa B., respectiv neîndeplinirea procedurii de citare a reclamantului la audieri, atât în cazul pronunţării primei decizii, cât şi în cazul soluţionării contestaţiei administrative, confuzia între funcţia de anchetă şi funcţia de judecată în cazul Colegiului B., împrejurarea soluţionării contestaţiei de acelaşi Colegiu al B. care a emis decizia iniţială, Curtea a avut în vedere Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale atât Legea nr. 187/1999, aşa cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 16/2006, cât şi dispoziţiile art. 2 şi art. 5 din această ordonanţă, precum şi adoptarea O.U.G. nr. 24/2008, respectiv norma tranzitorie cuprinsă în art. 34 din acest ultim act normativ, aşa cum a fost interpretată atât prin Decizia nr. 1398 din 16 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa constantă a instanţelor de contencios administrativ.

Curtea a apreciat că din ansamblul cadrului normativ prezentat anterior rezultă că declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor Legii nr. 187/1999, datorată incompatibilităţii statutului Colegiului B. cu normele constituţionale (considerat a nu se încadra în niciuna dintre jurisdicţiile prevăzute şi admise de Constituţie), a condus la analiza cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 de către instanţele de contencios administrativ, îndrituite să continue judecata conform legii noi (O.U.G. nr. 24/2008), instanţe care trebuie să aprecieze asupra valabilităţii actelor şi lucrărilor efectuate sub imperiul legii vechi, asigurând părţilor garanţiile unui proces echitabil, respectiv posibilitatea valorificării tuturor mijloacelor pe care le implică exerciţiul dreptului la apărare.

Prin urmare, în opinia instanţei de fond, în procedura judiciară de faţă reclamantul a avut posibilitatea să valorifice toate apărările şi mijloacele de probă pe care le-a socotit necesare, acoperindu-se astfel viciile din procedura administrativă legate de neasigurarea efectivităţii dreptului la apărare.

În respectarea principiului tempus regit actum, Curtea a analizat dacă sub imperiul Legii nr. 187/1999, modificată prin O.U.G. nr. 16/2006, erau îndeplinite condiţiile pentru a se constata calitatea reclamantului de agent al poliţiei politice comuniste, având în vedere prevederile art. 2, art. 31 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (2), art. 15 alin. (1) şi 2 şi art. 17 din Lege.

Coroborând aceste prevederi, curtea a apreciat că verificarea unei persoane sub aspectul calităţii de agent al poliţiei politice comuniste are loc exclusiv în situaţia în care persoana ocupă una din demnităţile sau funcţiile menţionate în art. 2, or reclamantul nu a ocupat şi nu ocupă o funcţie care să se încadreze între cele menţionate, fiind secretarul municipiului Braşov.

Curtea a considerat că dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Lege, aşa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 16/2006, nu pot fi interpretate în sensul invocat de B., din topica textului legal, respectiv ordonarea dispoziţiilor citate în continuarea prevederilor art. 17 alin. (1), rezultând că publicarea numelor agenţilor, a funcţiilor, a faptelor calificate ca fiind activităţi de poliţie politică se referă exclusiv la activitatea Consiliului întreprinsă în cadrul normativ prevăzut de art. 2, coroborat cu art. 5 şi cu art. 15 din Legea nr. 187/1999.

În opinia Curţii, câmpul de acţiune al prevederilor art. 15, care prevedea procedura de constatare a calităţilor de agent ori de colaborator al poliţiei politice comuniste, este delimitat strict prin trimiterea la prevederile art. 2 din Lege, iar cum reclamantul nu a deţinut şi nu deţine una dintre funcţiile menţionate la art. 2 din Lege, Curtea a constatat că nu erau îndeplinite condiţiile pentru a se constata calitatea reclamantului de agent al poliţiei politice comuniste, ceea ce determină a nu se mai intra în analiza activităţilor invocate de B. că ar reprezenta activităţi de poliţie politică.

Pentru aceste motive, Curtea a admis cererea şi a anulat Decizia nr. 7078 din 20 decembrie 2007 şi Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007, ambele emise de Colegiul B.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 5 şi 9, precum şi prevederile art. 3041 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că, în esenţă, potrivit considerentelor Sentinţei civile nr. 4167 din 20 decembrie 2013, deciziile atacate ar fi nelegale întrucât art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 16/2006, nu ar fi conferit B. dreptul de a verifica activitatea reclamantului.

Arată recurentul că, în raport de acest considerent, unicul care a stat la baza anulării de către prima instanţă a deciziilor atacate, instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei.

Apreciază recurentul că, dincolo de faptul că practica judecătorească a confirmat interpretarea dată de B. articolului 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, este evident că interpretarea dată de sentinţa atacată nu poate fi reţinută.

Se arată în motivele de recurs că, potrivit sentinţei atacate, „din topica textului legal, respectiv ordonarea dispoziţiilor citate în continuarea prevederilor art. 17 alin. (1)" ar rezulta că publicarea menţionată de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999 ar viza exclusiv persoanele care ocupau sau tindeau să ocupe funcţiile prevăzute de art. 2 din acelaşi act normativ, or, tocmai o interpretare sistematică şi teleologică a prevederilor art. 17 este de natură să înlăture considerentele citate ale sentinţei atacate.

Apreciază recurentul că prima instanţă a interpretat eronat prevederile aplicabile, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Recurentul critică sentinţa atacată întrucât curtea nu s-a pronunţat cu privire la admiterea sau respingerea cererii intervenientului C., situaţie care atrage incidenţa art. 304 punctul 5 C. proc. civ. în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 16/2006, să se dispună anularea Deciziilor nr. 3583 din 11 octombrie 2007 şi nr. 7078 din 20 decembrie 2007 emise de Colegiul B.

Prin Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007, Colegiul B. a constatat că domnul A. a fost agent al poliţiei politice comuniste în raport de faptul că acesta, în calitatea sa de ofiţer al fostei Securităţi, a participat la acţiuni prin care se viza încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pentru motive strict legate de menţinerea regimului totalitar comunist, iar toate acestea conturau activitatea de poliţie politică a reclamantului, în sensul definiţiei date de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 16/2006.

Prin Decizia nr. 7078 din 20 decembrie 2007, Colegiul B. a respins contestaţia reclamantului formulată împotriva Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007, menţinând decizia contestată.

Judecând în fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 4167 din 20 decembrie 2013, prin care instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Colegiul B. şi intervenientul C., a anulat deciziile atacate pe motiv că ar fi nelegale întrucât art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 16/2006, nu ar fi conferit B. dreptul de a verifica activitatea reclamantului.

Faţă de acest unic considerent care a stat la baza anulării de către prima instanţă a deciziilor contestate, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că, în speţă, procedura a fost iniţiată în temeiul prevederilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 16/2006, prevederi în raport de care, dacă în privinţa foştilor ofiţeri de Securitate se descopereau probe ce dovedeau implicarea în activităţi de poliţie politică, Consiliul era obligat să demareze procedura de verificare a acestora, indiferent de calitatea deţinută de aceştia la acel moment.

Înalta Curte are în vedere faptul că instanţele au validat în mod unitar, într-un număr mare de cazuri, interpretarea dată de B. prevederilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 16/2006, prevederi potrivit cărora: „Consiliul publică în M. Of. al României, Partea a III-a, numele agenţilor, inclusiv numele conspirative, funcţiile, precum şi faptele calificate ca fiind activităţi de poliţie politică în sensul prezentei legi. În cazul ofiţerilor de informaţii care au făcut poliţie politică în timpul regimului comunist, vor fi sesizate organele de justiţie cu privire la încălcarea prevederilor legale".

Drept urmare, deciziile Colegiului B. emise în temeiul art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, modificată şi completată de O.U.G. nr. 16/2006, au fost menţinute prin deciziile irevocabile pronunţate de secţiile civile ale curţilor de apel care au soluţionat contestaţiile în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 16/2006.

După apariţia O.U.G. nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 293/2008, instanţele au menţinut această practică, observând că, potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, B. era chemat să demareze procedura de verificare a foştilor ofiţeri de Securitate care desfăşuraseră, potrivit documentelor din arhive, activităţi de poliţie politică, indiferent de calitatea deţinută de aceştia în prezent.

Instanţa de control judiciar are în vedere, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 2699 din 11 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în considerentele căreia se menţionează că „instanţa de fond a motivat menţinerea deciziei contestate pe dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, text de lege avut în vedere la emiterea deciziei de către B. şi în baza căruia contestatorul a făcut obiectul verificării, prevederea legală referindu-se la publicarea numelor tuturor agenţilor poliţiei politice comuniste, a funcţiilor acestora, precum şi a faptelor acestora, calificate ca fiind activităţi de poliţie politică, indiferent că aceştia ocupau sau nu vreuna din funcţiile enumerate de art. 2 din Legea nr. 187/1999", respectiv Decizia nr. 7489 din 28 noiembrie 2013 şi Decizia nr. 1450 din 12 martie 2010 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizii prin care s-au menţinut sentinţele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în acelaşi sens.

În cauza de faţă, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că publicarea menţionată de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999 ar viza exclusiv persoanele care ocupau sau tindeau să ocupe funcţiile prevăzute de art. 2 din acelaşi act normativ, abordare contrară practicii anterioare a aceleiaşi instanţe.

În conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 187/1999, astfel cum a fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 16/2006:

„(1) Consiliul asigură publicarea în M. Of. al României, Partea a III-a, a deciziilor referitoare la persoanele verificate din oficiu, în baza art. 2 lit. a)-f), rămase definitive prin necontestare sau rămase definitive prin hotărâre a curţii de apel, şi le comunică mijloacelor de informare în masă. Deciziile Colegiului Consiliului vor conţine datele de identitate, numele conspirative, perioada colaborării, precum şi faptele calificate ca fiind activităţi cu caracter de poliţie politică comunistă.

(2) Consiliul publică în M. Of. al României, Partea a III-a, numele agenţilor, inclusiv numele conspirative, funcţiile, precum şi faptele calificate ca fiind activităţi de poliţie politică în sensul prezentei legi. În cazul ofiţerilor de informaţii care au făcut poliţie politică în timpul regimului comunist, vor fi sesizate organele de justiţie cu privire la încălcarea prevederilor legale.

(3) Consiliul dă publicităţii informaţiile şi documentele care atestă implicarea organelor de securitate şi a altor structuri politice şi represive ale regimului totalitar comunist în săvârşirea unor infracţiuni grave contra vieţii, integrităţii fizice sau psihice şi libertăţii persoanelor, precum şi a unor acte de trădare a intereselor naţionale.

(4) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător şi cu privire la persoanele prevăzute la art. 5 alin. (4).”

Din analiza textului legal expus anterior rezultă că legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze distincte în cuprinsul acestuia, respectiv verificarea persoanelor în temeiul art. 2 şi publicarea rezultatului verificării (potrivit art. 17 alin. (1)), demararea verificării şi publicarea rezultatului verificării în cazul tuturor ofiţerilor Securităţii care au comis acte de poliţie politică (potrivit art. 17 alin. (2)), obligativitatea sesizării organelor de justiţie „cu privire la încălcarea prevederilor legale", dacă aceste persoane comiteau acte deosebit de grave (potrivit teza a doua a art. 17 alin. (2), obligaţia publicării informaţiilor şi documentelor „care atestă implicarea organelor de securitate şi a altor structuri politice şi represive ale regimului totalitar comunist în săvârşirea unor infracţiuni grave contra vieţii, integrităţii fizice sau psihice şi libertăţii persoanelor, precum şi a unor acte de trădare a intereselor naţionale" (potrivit alineatului al treilea al art. 17).

În acest context, în mod greşit a apreciat instanţa de fond că verificarea unei persoane sub aspectul calităţii de agent al poliţiei politice comuniste are loc exclusiv în situaţia în care persoana ocupă una din demnităţile sau funcţiile menţionate în art. 2 din Lege, că acesta nu este cazul reclamantului, care era secretarul municipiului Braşov, neocupând o funcţie care să se încadreze între cele menţionate.

Înalta Curte apreciază, astfel, că prima instanţă a interpretat eronat prevederile aplicabile, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, procedând astfel, instanţa de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în judecată, apreciind că nu se mai impune a se intra în analiza activităţilor invocate de B. că ar reprezenta activităţi de poliţie politică şi nu s-a pronunţat nici cu privire la admiterea sau respingerea cererii intervenientului C., situaţie care atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită, întrucât nu a cercetat legalitatea şi temeinicia cererii formulate de reclamant, respectiv a cererii formulate de intervenient.

Având în vedere că judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra cererilor cu care a fost învestită instanţa, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, Înalta Curte constată că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, conform art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.

Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.

Este firesc ca instanţa de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei.

În temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.

Cercetarea fondului cauzei, în sensul textului legal anterior citat, presupune existenţa tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestaţia în anulare şi revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, întrucât Curtea de Apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, hotărârea recurată este supusă casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa să se pronunţe asupra fondului cauzei, în raport cu susţinerile părţilor şi probatoriul administrat.

Totodată, în raport de obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părţilor, sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile pe care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.

De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (5) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul B. şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul D. în interesul recurentului-pârât, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va face aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

La rejudecare, Curtea de Apel va analiza toate apărările şi susţinerile părţilor, precum şi toate înscrisurile noi depuse la dosar şi va proceda la examinarea şi soluţionarea cererilor de intervenţie formulate de E., F. şi G. în interesul intimatului-reclamant A., rămânând câştigată cauzei admiterea în principiu a acestor cereri de intervenţie, dispusă de către instanţa de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 4167 din 20 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite cererea de intervenţie formulată de D. în interesul recurentului-pârât B. şi al intimatului-pârât Colegiul B.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2016.