Degree diploma order quashed and remanded for jurisdictional review.

Decizia nr. 2126/2014

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Acţiunea înregistrată sub nr. x/64/2012, pe rolul Curţii de Apel Braşov, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Universitatea B. s-a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:

- obligarea pârâtei să-i elibereze Diploma de licenţă pentru specializarea "Administraţie Publică" şi Suplimentele la Diplomă, urmare a absolvirii cursurilor Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative din Braşov, specializarea "Drept" din cadrul Universităţii B. promoţia 2009 şi a susţinerii şi promovării examenului de licenţă organizat în iulie 2009.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că, titlul de licenţiat în Ştiinţe Administrative i-a fost atestat prin Adeverinţa nr. x/2009, valabilitatea expirând în iulie 2010.

În cauză, pârâta B. a înţeles să formuleze cerere de chemare în garanţie a M.E.C.T.S. solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care chemata în garanţie să fie obligată:

- să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă pentru reclamant sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 50 RON/zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Prin Sentinţa nr. 260 din 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel Braşov a respins acţiunea formulată de reclamantul A. şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă Universitatea B.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele:

Potrivit Adeverinţei nr. x/2009 reclamantul a absolvit în anul 2009 ciclul I - Studii universitare de licenţă (Sistem Bologna) - Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative din Braşov - Specializarea Administraţie Publică din cadrul Universităţii B.

Împrejurarea că în acord cu prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 republicată, Universitatea B. avea vocaţia de-a organiza în cadrul facultăţilor, forma de învăţământ (ID) în specializările autorizate sau acreditate, în opinia instanţei nu echivalează cu dreptul de-a organiza şcolarizarea la forma de învăţământ ID, fără parcurgerea procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe conform Legii nr. 88/1993 şi ulterior prin O.U.G. nr. 75/2005 cu modificările şi completările ulterioare.

A reţinut instanţa că argumentul invocării propriei culpe nu subzistă, întrucât O.G. nr. 10/2009 abrogată în prezent prin Legea nr. 1/2011, nu retroactivează. Astfel art. 3 stipula dreptul studenţilor ID înmatriculaţi în anul I în perioada 2005 - 2008 de a-şi continua specializările autorizate să funcţioneze provizoriu potrivit metodologiei aprobate prin Ordin al M.E.C.I., diploma obţinută, urmând a fi recunoscută în condiţiile legii.

A menţionat instanţa că, în cadrul Universităţii B. specializările ID au fost organizate şi desfăşurate fără respectarea prevederilor legale, cu încălcarea Legii nr. 85/1993, a O.U.G. nr. 75/2005 şi ale H.G. nr. 1.011/2001, nefiind parcursă procedura de evaluare academică.

În consecinţă, refuzul de eliberare a diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă, respectiv refuzul de aprobare a tipizării formularelor de diplomă de licenţă este unul justificat, întrucât specializarea ID absolvită de reclamant s-a organizat şi desfăşurat cu încălcarea Legii nr. 88/2003, O.U.G. nr. 75/2005 şi ale H.G. nr. 1.011/2001.

Cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Universitatea B. în condiţiile art. 60 - 63 C. proc. civ., a fost respinsă întrucât obligaţia de garanţie a M.E.C.T.S. în raport de Regulamentul privind regimul actelor de studii din sistemul de învăţământ superior, aprobat prin O.M.E.C.T. nr. 2.248/2007 subzistă doar în raport de facultăţile, colegiile şi specializările din structura Universităţii B., pentru care s-a parcurs procedura de evaluare academică.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A. criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

La termenul din 8 mai 2014, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.

Obiectul litigiului, în faţa instanţei de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universităţi la eliberarea unei diplome de licenţă, dar a fost chemat în judecată şi M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar.

Pârâta Universitatea B. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea B., ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.

În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.

Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu M.E. care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.

Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior M.E.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de faţă, Universitatea B. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.

În mod evident, Universitatea B. este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alţi termeni, Universitatea B. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.

În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competenţa de soluţionare a cauzei revine, în primă instanţă, Tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, trebuie precizat că dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.

Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva Sentinţei nr. 260 din 21 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 mai 2014.

Procesat de GGC - N