Challenge to administrative norms mandating material infrastructure for driving schools operating as authorized natural persons under EU Services Directive transposition

Decizia nr. 163/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată reclamantul A. Vaslui a chemat în judecată pe pârâtul B. din România, solicitând: anularea Ordinulur. nr. 733 din 25 aprilie 2013, pentru aprobarea Normelor privind autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto, a Normelor privind atestarea profesorilor de legislaţie rutieră şi a instructorilor de conducere auto, a Metodologiei de organizare şi desfăşurare a cursurilor de pregătire teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere, a Programei de şcolarizare, precum şi condiţiile şi obligaţiile pentru pregătirea teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere, inclusiv cele 4 anexe care fac parte integrantă din ordin, suspendarea executării Ordinului până la soluţionarea definitivă şi irevocabile a cauzei şi repunerea în drepturile subiective de care se bucură în prezent.

2. Soluția instanței de fond;

Prin sentinţa civilă nr. 28 din 24 ianuarie 2014 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. Vaslui, în contradictoriu cu pârâtul B., a anulat prevederile cuprinse în Normele privind autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto, ce se constituie în Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013, emis de B., în partea care obligă pe instructorii auto să desfăşoare activitatea de pregătire a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere doar sub forma de şcoli de conducători auto organizate în regim juridic de persoane fizice autorizate, în condiţiile stabilite prin O.U.G. nr. 44/2008, precum şi să deţină baza materială şi logistică prevăzută ca şi condiţie de autorizare a acestei forme de organizare a activităţii şi a suspendat executarea prevederilor anulate până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

3. Calea de atac exercitată;

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au declarat recurs atât reclamantul A. Vaslui, cât şi pârâtul B.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

I. B. prin recursul formulat arată următoarele:

Cu privire la motivul de casare invocat în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, se susţine că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, care nu au legătură cu Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013, referitoare la existenţa unei distincţii formale sub aspectul condiţiilor de autorizare între şcolile de conducători auto şi instructorii autorizaţi şi la faptul că, prin dispoziţiile art. 6 alin. (4) lit. b) ale Anexei nr. 1 la ordin, s-a impus instructorilor auto care funcţionau în regim de persoană fizică autorizată condiţii asemănătoare şcolilor de şoferi, condiţii care, în opinia instanţei de fond, contribuie în mod indirect la scoaterea de pe piaţă a instructorilor organizaţi ca persoane fizice autorizate.

Cu privire la motivul de casare invocat în baza dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, se susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, recurentul consideră că instanţa de fond şi-a întemeiat greşit soluţia pe dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002, care au fost abrogate implicit prin O.G. nr. 27/2011, fără a avea în vedere că Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 a fost emis în aplicarea altor acte normative cu forţă juridică superioară, respectiv O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, H.G. nr. 24/2013 privind organizarea şi funcţionarea B. şi O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii în România, act normativ care a creat cadrul juridic necesar adoptării măsurilor de implementare a Directivei nr. 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind serviciile în cadrul pieţei interne şi care recunoaşte dreptul autorităţii de autorizare de a condiţiona, motivat, accesul prestatorului la activitatea de servicii, de obligaţia acestuia de a se constitui într-o anumită formă juridică.

Se mai susţine că s-au interpretat greşit dispoziţiile art. 4 lit. b) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013, la care fac trimitere dispoziţiile art. 6 alin. (1) din anexa aceluiaşi act normativ, fără a avea în vedere că, prin această reglementare nu se exclude posibilitatea ca activitatea de instruire practică să poată fi desfăşurată şi de către instructori autorizaţi.

Instanţa de fond nu a avut în vedere distincţia făcută de lege între autorizare şi atestare, deşi chiar intimatul-reclamant a formulat critici numai cu privire la condiţii, şi nu cu privire la formele de organizare şi în privinţa cărora nici nu au fost indicate dispoziţiile legale cu forţă juridică superioară pretins a fi fost încălcate prin ordinul atacat.

Se mai arată că cele reţinute de prima instanţă cu privire la natura condiţiilor de autorizare impuse pentru persoanele fizice care funcţionează în temeiul O.U.G. nr. 44/2008 sunt lipsite de temei legal, deoarece oportunitatea şi necesitatea instituirii condiţiilor cu privire la spaţiile în care se desfăşoară activitatea de pregătire, la promovabilitate şi la dotarea vehiculelor cu sistem tehnic de monitorizare video şi audio revin exclusiv în sarcina B., conform prevederilor art. 34 din Legea nr. 90/2001 şi art. 4 alin. (1) pct. 54-55 din H.G. nr. 24/2013 şi corespund scopului urmărit de legea pusă în executare prin emiterea Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 şi anume, necesitatea ridicării standardelor calitative de pregătire ale cursanţilor pentru a corespunde cerinţelor actuale de circulaţie pe drumurile publice.

În ceea ce priveşte suspendarea executării Anexei nr. 1 la ordin, apreciază recurentul că instanţa de fond a considerat în mod eronat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a analiza dacă a fost îndeplinită şi cerinţa pagubei iminente, cu privire la care intimatul-reclamant nu a administrat nici o probă.

II. A. Vaslui, în susţinerea recursului arată că instanţa de fond nu a demonstrat în mod convingător că actul normativ a cărui suspendare şi anulare a fost solicitată a fost emis în limitele şi potrivit normelor care au dictat apariţia lui, în sensul că fiind act inferior ca putere juridică se impunea să respecte actele normative cu forţă juridică superioară, ceea ce nu este însă cazul în speţă întrucât Ordinul nr. 733/2013 instituie un regim paralel şi contrar în materia condiţiilor de atestare şi autorizare a instructorilor auto independenţi şi a programei de şcolarizare şi metodologiei de organizare şi desfăşurare a cursurilor de pregătire teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere.

În ceea ce priveşte competenţa materială a emitentului actului, emiterea ordinului contestat s-a făcut în temeiul art. 63 şi 64 din O.G. nr. 27/2011, iar ceea ce priveşte dobândirea permisului de conducere dreptul comun în materie este instituit de prevederile Ordonanţei nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Astfel, se poate reţine cu certitudine că, în ceea ce priveşte atestarea profesorilor de legislaţie rutieră şi a instructorilor de conducere auto există neconcordante între art. 23 alin. (5) și (10) din O.U.G. nr. 195/2002 potrivit cu care aceasta se realizează prin ordin comun al ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, al ministrului Educaţiei si Cercetării si al ministrului Administraţiei şi Internelor şi art. 62 raportat la art. 6 din O.G. nr. 27/2011 potrivit cu care atestarea profesorilor de legislaţie rutieră şi a instructorilor de conducere auto se face în condiţiile stabilite de către autoritatea competentă (B.) prin norme.

Aceleaşi neconcordanţe există şi sub aspectul programei de învăţământ pe baza căreia se organizează cursuri de pregătire precum şi al metodologiei de organizare şi desfăşurare a cursurilor în vederea obţinerii permisului de conducere care, potrivit art. 23 alin. (8) din O.U.G. nr. 195/2002 se stabilesc prin ordin comun al ministrului educaţiei şi cercetării, ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi al ministrului Administraţiei şi Internelor, care se publică în M. Of. al României, partea I în timp ce potrivit art. 62 raportat la art. 6 din O.G. nr. 27/2011 Programa de şcolarizare şi metodologia de organizare şi desfăşurare a cursurilor de pregătire teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere se stabilesc de către autoritatea competentă prin norme.

Din toate aceste considerente rezultă că, anexele II, III şi IV ale Ordinului ministrului Transporturilor nr. 733/2013 sunt emise cu depăşirea competenţelor materiale exclusive ale acestui minister.

Din examinarea definiţiilor date transportului rutier, operatorilor de transport rutier, transportului rutier specializat şi operatorului pentru activităţi conexe transportului rutier în legislaţia specifică, rezultă în mod indubitabil că instructorii auto nu sunt transportatori rutieri şi nici nu pot fi asimilaţi acestei categorii.

Faţă de cele de mai sus, activitatea instructorului auto nu poate fi definită decât prin acţiunea de formare a cursantului şi rezultatul ei, pregătirea şi instruirea unei persoane în vederea promovării examenului pentru obţinerea permisului de conducere. Or, în aceste condiţii, reglementarea activităţii instructorului auto doar de către B., prin asimilarea lui cu transportatorii rutieri este nu numai nefirească dar şi abuzivă.

Este de necontestat că, acţionând în modalitatea mai sus arătată, ministrul Transporturilor şi-a depăşit competenţa materială.

De asemenea, este evident că Ordinul nr. 733/2013 ignoră şi dispoziţiile art. 29 alin. (3) din H.G. nr. 1391/2006(în vigoare la momentul emiterii) precum şi ale O.U.G. 44/2008, care reglementează în mod clar că instructorul auto este o persoană fizică atestată şi autorizată numai pentru pregătirea practică a persoanei în vederea obţinerii permisului de conducător auto şi care îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa sa de muncă.

Recurentul mai susţine că o parte din argumente au fost analizate şi de către Consiliul Concurenţei, autoritate naţională care a emis un punct de vedere în care a arătat în mod explicit că, în condiţiile de autorizare prevăzute de Ordinul nr. 733/2013 este puţin probabil ca un instructor auto-persoană fizică autorizată, care desfăşoară o activitate economică în mod individual(chiar dacă în mod formal este denumit „şcoală de şoferi auto") să poată suporta toate costurile angajate, dintr-un venit maxim de 4.000 lei /lunar.

La toate acestea se adaugă introducerea unor aşa numite condiţii de calitate, autorizaţia de funcţionare nemaifiind prelungită dacă nu este îndeplinit, anual, un grad de promovabilitate de cel puţin 50%(raportul dintre numărul de cursanţi care au promovat primul examen în vederea obţinerii permisului de conducere şi numărul cursanţilor care au absolvit şcoala în această perioadă, deşi ulterior, după reluarea pregătirii, cursantul îşi însuşeşte deprinderile necesare şi promovează examenul).

Această condiţie impusă instructorilor auto, cu caracter unic la nivel european, fără stabilirea unor criterii obiective constituie nu doar un amestec al statului în piaţa concurenţială a serviciilor dar, aşa cum am argumentat şi în acţiunea formulată şi o măsură cu caracter evident arbitrar, care va avea efecte discriminatorii.

Printr-o atare reglementare, emitentul ordinului face abstracţie de natura obligaţiei asumate de instructorul auto fată de cursant, aceasta fiind în mod evident o obligaţie de diligenţă, în temeiul căreia debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea scopului promis, obligaţie transformată practic într-una de rezultat.

Nu în ultimul rând, limitarea numărului de cursanţi, ca o consecinţă directă a limitării numărului maxim de ore de pregătire practică pe lună, constituie în opinia noastră o îngrădire a dreptului la muncă, o intervenţie brutală a autorităţii publice în piaţa serviciilor.

Recurentul mai susţine că aplicarea reglementării în forma propusă ar avea cel mai probabil ca efect eliminarea de pe piaţă a şcolilor de şoferi organizate ca P.F.A., precum şi a şcolilor de şoferi organizare ca S.C. dar de mici dimensiuni, cu o consecinţă directă asupra consumatorilor prin creşteri însemnate ale tarifelor (mai puţine întreprinderi pe piaţă, costuri mai mari la intrarea pe piaţă).

4. Apărările formulate în cauză

B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de sindicat ca nefondat.

A. Vaslui a formulat întâmpinare la recursul B., solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea de ședință din data de 17 iunie 2015, recursurile au fost admise în principiu.

6. Cereri formulate în faţa instanţei de recurs;

La data de 21 mai 2015, C. a formulat, în baza art. 61-63 coroborate cu art. 148 C. proc. civ., cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului B.

În motivarea cererii de intervenţie au fost expuse argumente în sensul casării hotărârii primei instanţe, precizându-se că intimatul-reclamant nu a indicat niciun temei de nelegalitate pentru Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 şi nici împrejurări legate de starea de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, făcând susţineri care vizează numai oportunitatea actului şi nu legalitatea acestuia.

C. a solicitat admiterea cererii de intervenţie şi a recursului declarat de B., casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii formulate de intimatul-reclamant, ca neîntemeiată.

7. Soluția instanței de recurs;

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de B. este fondat, iar cel declarat de A. Vaslui este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea în totalitate a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 emis de B. pentru aprobarea Normelor privind autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor de conducere auto (Anexa nr. 1), a Normelor privind atestarea profesorilor de legislaţie rutieră şi a instructorilor de conducere auto (Anexa 2) a Metodologiei de organizare şi desfăşurare a cursurilor de pregătire teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere (Anexa nr. 3), a Programei de şcolarizare (Anexa nr. 4), precum şi privind condiţiile şi obligaţiile pentru pregătirea teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere.

Însă, din motivarea acţiunii rezultă că, în realitate, au fost contestate numai dispoziţiile care, în opinia reclamantului, ar impune noi condiţii de autorizare pentru instructorii de conducere auto şi ar determina încetarea activităţii pentru persoanele fizice autorizate care asigură doar pregătirea practică a cursanţilor, pe considerentul unei organizări unitare a activităţii de pregătire (incluzând pregătirea practică şi teoretică).

Admiţând în parte acţiunea, Curtea de Apel Iaşi a anulat parţial Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 numai cu privire la normele din Anexa nr. 1 privind autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto, în partea care obligă pe instructorii auto să desfăşoare activitatea de pregătire a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere doar sub forma de şcoli de conducători auto organizate în regim juridic de persoane fizice autorizate, în condiţiile stabilite prin O.U.G. nr. 44/2008, precum şi să deţină baza materială şi logistică prevăzută ca şi condiţie de autorizare a acestei forme de organizare a activităţii.

În atare situaţie, urmează a fi analizate criticile formulate în recursul declarat de B. numai cu privire la acele dispoziţii din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 care au fost anulate şi numai prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, constându-se că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei şi deci nu se impune a fi casată în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Cu privire la soluţia de admitere în parte a acţiunii, se constată că instanţa de fond nu a indicat în concret dispoziţiile din Anexa 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 care au fost anulate prin hotărârea pronunţată şi nici actele normative cu forţă juridică superioară care ar fi fost încălcate prin această reglementare determinând astfel anularea lor.

În condiţiile în care prevederile anulate nu se regăsesc în cuprinsul unei anumite norme din ordinul atacat, din formularea cu caracter general a dispozitivului, dar mai ales din considerentele hotărârii atacate, se poate desprinde concluzia că anularea a fost dispusă de instanţa de fond cu privire la art. 4 lit. b), art. 6 alin. (3) lit. a)iiiii, alin. (3) lit. b) şi c) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 emis de B., care reglementează forma de organizare şi dotările necesare pentru şcolile de conducători auto în regim de persoane fizice autorizate, în condiţiile stabilite de O.U.G. nr. 44/2008.

Reglementarea anulată de instanţa de fond prevede, la art. 4 lit. b), că şcolile de conducători auto sunt organizate şi în regim de persoane fizice autorizate, în condiţiile stabilite de O.U.G. nr. 44/2008 pentru desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, de către instructori de conducere auto, denumiţi în continuare instructori auto, atestaţi conform reglementărilor specifice în vigoare, care au obţinut autorizaţia de şcoli de conducători auto, în conformitate cu prevederile acestor norme.

La art. 6 alin. (3) lit. a)iiiii, lit. b) şi c), se dispune că autorizarea şcolilor de conducători auto organizate de către instructorii auto în regim juridic de persoane fizice autorizate se face de către Autoritatea Rutieră Română dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiţii, inclusiv cele referitoare la: deţinerea unui sistem tehnic de monitorizare video şi audio pentru examinarea în vederea obţinerii permisului de conducere, deţinerea unor spaţii adecvate procesului de învăţământ şi deţinerea echipamentelor şi a dotării tehnico-didactică corespunzătoare programelor şcolare de pregătire teoretică şi instruire practică în conducerea auto.

Cu privire la forma juridică de organizare prevăzută la art. 4 lit. b) din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 pentru şcolile de conducători auto, se constată că instanţa de fond şi-a însuşit în mod eronat apărarea reclamantului referitoare la pretinsa vătămare adusă prin această reglementare dreptului său de a-şi desfăşura în continuare activitatea de instructor auto, fără a avea în vedere că Ordinul nr. 733 din 25 aprilie 2013 a aprobat norme pentru două regimuri juridice distincte şi anume: a) regimul juridic al instructorului auto, care poate presta în regim de liberă practică (autorizată) activitatea de pregătire practică a persoanelor care solicită acest serviciu, şi b) regimul juridic al şcolii de şoferi care desfăşoară activitate integrală de pregătire (teoretică şi practică) într-un cadru instituţional, care se poate desfăşura şi de către instructorul auto, care îndeplineşte şi celelalte condiţii legale de autorizare (bază materială, onorabilitate, competenţă profesională pentru pregătirea teoretică a cursanţilor).

Această distincţie rezultă în mod clar şi neechivoc din cuprinsul Ordinului nr. 733/2013, care în Anexa nr. 1 prevede normele privind autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto, iar în Anexa nr. 2 prevede normele privind atestarea instructorilor de conducere auto, fiind deci o consecinţă a atribuţiilor diferite conferite prin lege, deoarece şcolile de conducători (organizate ca persoane juridic sau ca persoane fizice autorizate) fac parte din cadrul instituţional naţional în domeniul siguranţei rutiere, care desfăşoară activitatea de pregătire integrală a persoanelor în vederea obţinerii permiselor de conducere, conform prevederilor art. 62 alin. (1) din O.G. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, spre deosebire de instructorii auto atestaţi, care pot efectua numai pregătirea practică în vederea obţinerii permisului de conducere.

Reglementarea formelor de organizare juridică prevăzute la art. 4 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 733/2013 pentru organizarea şcolilor de conducători auto nu poate avea ca efect desfiinţarea categoriei socio-profesionale a instructorilor auto atestaţi şi nici nu poate fi de natură să afecteze dreptul acestora la proprietate şi la libera alegere a profesiei, deoarece de referă exclusiv la autorizarea şcolilor auto, pentru care emiterea noilor norme s-a justificat prin modificările aduse legislaţiei privind circulaţia pe drumurile publice şi prin necesitatea transpunerii în dreptul intern a legislaţiei comunitare în domeniu, respectiv Directiva nr. 2006/126/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, care are ca obiective îmbunătăţirea siguranţei rutiere, facilitarea liberei circulaţii a persoanelor care îşi stabilesc reşedinţa într-un alt stat membru decât statul care a eliberat permisul şi reducerea posibilităţilor de fraudare, precum şi Directiva nr. 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne, care recunoaşte dreptul autorităţii de autorizare de a condiţiona motivat accesul prestatorului la activitatea de servicii, de obligaţia acestuia de a se constitui într-o anumită formă juridică.

Conform acestei ultime directive şi actului normativ prin care a fost transpusă în ordinea juridică internă, O.U.G. nr. 49/2009, autorităţile competente române pot condiţiona accesul la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia de obligaţia prestatorului de a se constitui sub o anumită formă juridică, dacă o asemenea cerinţă nu este nediscriminatorie, este justificată printr-un motiv imperativ de interes general şi este adecvată pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit.

B., în calitatea sa de autoritate emitentă şi în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 62 alin. (2) şi (3), art. 63-64 din O.G. nr. 27/2011 şi art. 4 alin. (1) pct. 55 din H.G. nr. 24/2013, a adoptat, prin Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 733/2013, o reglementare necesară, proporţională şi nediscriminatorie prin normele de autorizare a şcolilor de conducători auto, deoarece au fost prevăzute condiţii similare pentru ambele forme juridice de organizare (persoane juridice şi persoane fizice autorizate), cu scopul de a se asigura baza materială adecvată pentru pregătirea teoretică şi practică, în vederea obţinerii permisului de conducere, o pregătire teoretică şi practică reală şi calitativă şi desfăşurarea în bune condiţii, cu posibilitatea verificării, a modului de examinare în vederea obţinerii permisului de conducere.

Astfel, se reţine că obligaţia de a deţine în folosinţă exclusivă şi permanentă spaţiul pentru procesul de învăţământ nu are un caracter nelegal sau abuziv, întrucât un asemenea spaţiu poate fi deţinut cu orice titlu (închiriere, comodat), fiind necesar pentru asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a procesului de instruire teoretică.

Măsura dotării vehiculelor cu sistem tehnic şi de monitorizare video şi audio a fost prevăzută pentru examinarea în vederea obţinerii permisului de conducere şi a fost justificată de propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, de includere în componenţa dotării autovehiculelor folosite la executarea probei practice a examenului de obţinere a permisului de conducere, a unui sistem tehnic omologat cu monitorizare a probei, care să ofere fiecărei părţi interesate (candidat, şcoală de conducători auto autorizată, serviciul comunitar permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor) proba martor a modului de desfăşurare a probei respective.

Cerinţa deţinerii echipamentelor şi dotării tehnico-didactice corespunzătoare conţinutului programelor şcolare de pregătire teoretică şi practică este de asemenea justificată faţă de atribuţiile recunoscute prin lege şcolilor de conducători auto pentru pregătirea integrală teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere auto, ceea ce implică obligaţii suplimentare pentru creşterea nivelului de pregătire a cursanţilor şi implicit, a gradului de siguranţă rutieră.

Toate aceste cerinţe nu încalcă principiul egalităţii de tratament şi nici libera concurenţă a agenţilor economici, sens în care s-a şi exprimat Consiliul Concurenţei (anterior emiterii Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013, la solicitarea adresată sub nr. 6318 din 12 februarie 2013 de B.), arătându-se că reglementarea şcolilor de conducere auto prevede condiţii, în mare parte similare, pentru ambele forme de organizare, ca societăţi comerciale sau în regim de persoane fizice autorizate şi că piaţa se va regla oricum prin introducerea unor condiţii de calitate.

Pentru considerentele care au fost expuse, se constată că nu există temei pentru admiterea acţiunii în anulare formulată de reclamant, cu atât mai mult cu cât acesta, în calitatea sa de instructor, nici nu a dovedit existenţa unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim care să fi fost vătămat prin reglementarea emisă prin ordinul contestat cu privire la şcolile de conducători auto şi care se adresează, deci, unei alte categorii de subiecte de drept.

Apreciind că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 67 C. proc. civ., republicat, în raport cu obiectul cererii de intervenţie accesorie şi calitatea titularului acestuia, dovedită prin hotărârile judecătoreşti de constatare a reprezentativităţii la nivel de sector de activitate, conform Legii nr. 62/2011, Înalta Curte va admite cererea de intervenţie formulată de intervenienta C.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs;

În baza dispoziţiilor art. 67 şi 497 C. proc. civ., republicat şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul B. şi cererea de intervenţie accesorie, va casa hotărârea atacată şi, pe fond, va respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant.

De asemenea, pentru aceste considerente şi în baza aceloraşi dispoziţii, va fi respins recursul declarat de A. Vaslui, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 28/2014 din 24 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Admite cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului-pârât, formulată de C.

Casează hotărârea recurată şi, rejudecând, respinge acţiunea formulată de reclamantul A. Vaslui, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 28/2014 din 24 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2016.