Accrual of late-payment penalties and interest during suspension of tax inspection under Article 104(4) of the Fiscal Procedure Code

Inspecţie fiscală. Suspendare. Consecinţe asupra curgerii penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor aferente obligaţiilor fiscale neachitate.

Codul de procedură fiscală, art.104 alin. (4)

Potrivit art.104 alin.(4) din Codul de procedură fiscală conducătorul inspecţiei fiscale competent este îndreptăţit să decidă suspendarea unei inspecţii fiscale ori de câte ori sunt motive justificate pentru aceasta.

Întrucât nu există nicio dispoziţie legală care să permită ca pe perioada derulării inspecţiei fiscale să nu curgă penalităţile de întârziere, culpa în ceea ce priveşte îndeplinirea peste termen a obligaţiilor legale de plată a taxelor şi contribuţiilor cu caracter fiscal aparţine în continuare, şi pe perioada suspendării inspecţiei fiscale, contribuabilului astfel încât, acesta nu poate fi scutit de plata penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor pentru respectiva perioadă.

Decizia nr. 2492 din 15 iunie 2015

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta SC A SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice - Administraţia Fondului pentru Mediu anularea Deciziei de impunere nr.12/18.01.2013 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.12/ 18.01.2013; anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr.31/ 2.02.2013 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluţia primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa nr.3880 din 6 decembrie 2013 a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A SA ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată. Motivele de nelegalitate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC A SA, invocând dispoziţiile art.488 pct.8 din Codul de procedură civilă.

În motivarea căii de atac se arată că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală, impunându-se a fi casată prin raportare la dispoziţiile art.488 pct.8 din Codul de procedură civilă, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţine recurenta că îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor declarative şi de plată la bugetul Administraţiei Fondului pentru Mediu nu poate îndreptăţi organul fiscal să suspende în mod abuziv inspecţia fiscală, aşa cum pare să confirme instanţa de fond prin sentinţa recurată.

Raţionamentul instanţei de fond, în sensul că, din moment ce reclamanta s-ar afla în culpă cu privire la plata contribuţiilor datorate la AFM, suspendarea inspecţiei fiscale nu ar mai avea relevanţă, este eronat şi de natură a încălca dispoziţiile legale aplicabile instituţiei suspendării inspecţiei fiscale.

Nedepunerea şi/ sau depunerea necorespunzătoare a declaraţiilor şi neplata şi/ sau plata necorespunzătoare a obligaţiilor către bugetul AFM, susţine recurenta, nu poate conduce la validarea unei măsuri nelegale de suspendare a inspecţiei fiscale.

Instanţa de fond nu a analizat criticile formulate ci a conchis că reclamanta, aflându-se în culpă, nu ar avea dreptul să invoce caracterul nelegal al măsurii suspendării inspecţiei fiscale.

Legalitatea măsurii suspendării inspecţiei fiscale nu se apreciază prin raportare la îndeplinirea obligaţiilor declarative şi de plată pe care le au contribuabilii, îndeplinirea obligaţiei de plată nu reprezintă o condiţie pentru suspendarea inspecţiei fiscale şi neplata corectă a sumelor datorate nu poate îndreptăţi organul fiscal să procedeze la suspendarea abuzivă a inspecţiei fiscale.

În caz contrar, arată recurenta, s-ar ajunge la concluzia eronată că, ori de câte ori un contribuabil nu contestă obligaţia principală stabilită în sarcina sa, nu are dreptul de a contesta nici curgerea penalităţilor pe o perioadă în care organele fiscale au acţionat cu exces de putere.

Recurenta mai susţine că, pe perioada suspendării nelegale a inspecţiei, penalităţile de întârziere nu pot curge, câtă vreme, culpa pentru suspendarea inspecţiei fiscale aparţine în totalitate organelor de control care au încălcat prevederile Ordinului nr.14/2010 emis de Preşedintele ANAF.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.104 alin.(4) şi (5) Cod procedura fiscală, conducătorul inspecţiei fiscale poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale numai dacă există motive întemeiate care justifică o asemenea măsură şi numai în condiţiile prevăzute de lege, stabilite prin ordin al Preşedintelui ANAF, în speţă.

Art.2 din Ordinul nr.14/2010 stabileşte condiţiile în care se poate dispune măsura suspendării controlului fiscal, or, din referatul întocmit de Serviciul de inspecţie fiscală din cadrul AFM rezultă că unicul motiv pentru care s-a supus spre aprobare propunerea de suspendare a fost reprezentat de volumul foarte mare al documentelor necesar a fi verificate, acestea aflându-se atât la sediul social, cât şi la cele patru puncte de lucru.

Motivul invocat de organele de control nu justifică măsura suspendării inspecţiei fiscale, deoarece nu se regăseşte printre motivele prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art.2 alin.(1) lit.a)-i) din Ordinul nr.14/2010.

Având în vedere că suspendarea inspecţiei fiscale s-a produs din culpa exclusivă a organelor de inspecţie fiscală şi că obligaţia de plată nu a fost individualizată la momentul la care se presupune că, scadentă fiind, ar fi determinat acumularea unor accesorii, recurenta arată că penalităţile şi dobânzile au fost calculate nelegal şi nu sunt datorate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului. Analiza motivelor de casare

Înalta Curte, investită conform dispoziţiilor art.97 Noul Cod procedura civilă, cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului, urmează ca în temeiul art.497 coroborat cu art.20 alin.(3) din Legea nr.554/2004 modificată şi completată, să respingă ca nefondată cererea şi să constate neîntrunirea dispoziţiilor art.488 pct.8 Noul Cod procedura civilă.

În speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art.104 alin.(4) Cod procedura fiscală, conform cărora „conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale ori de câte ori sunt motive justificate pentru aceasta”.

Prevederile alin.(5) ale art.104 din Codul de procedură fiscală fac referire la inspecţiile fiscale efectuate de organele fiscale prevăzute la art.35, adică la compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, condiţie neîndeplinită în speţă.

Organul inspecţiei fiscale apreciază dacă într-o anume situaţie există motive care să justifice suspendarea inspecţiei fiscale, după o procedură prevăzută expres de lege.

În speţă, a fost urmată această procedură, constatându-se volumul mare de acte care trebuie verificate atât la sediul social al societăţii, cât şi la punctele de lucru.

Recurenta-reclamantă nu aduce niciun argument care să justifice lipsa de necesitate a analizării documentelor, afirmând doar că inspecţia fiscală nu poate fi suspendată pe o perioadă de 2(doi) ani.

Legislaţia în vigoare nu prevede un termen maxim în care se poate dispune suspendarea inspecţiei fiscale, esenţial este ca măsura dispusă să fie conformă cu dispoziţiile art.104 Cod procedura fiscală.

Cum în speţă au fost respectate prevederile legale incidente, rezultă că afirmaţia recurentei, în sensul că organul fiscal este în culpă pentru cuantumul ridicat al accesoriilor, nu se susţine.

Se mai reţine că nu există nicio dispoziţie legală care să permită ca pe perioada derulării inspecţiei fiscale să nu curgă penalităţile de întârziere, consecinţa fiind calcularea în mod corect a accesoriilor datorate de societate.

Culpa în întârzierea îndeplinirii obligaţiilor legale principale aparţine recurentei, deoarece aceasta nu a calculat şi achitat la scadenţă suma datorată la fondul pentru mediu, astfel încât în mod corect s-au calculat şi accesoriile datorate.

Raţionamentul recurentei prin care pretinde să fie scutită de plata penalităţilor de întârziere şi a dobânzilor datorită suspendării inspecţiei fiscale este eronat în raport de dispoziţiile legale sus-menţionate, iar acceptarea acestuia conduce la o concluzie absurdă, în sensul că nu se pot datora accesorii nici în ipoteza în care inspecţia fiscală se declanşează după un interval considerabil, dar în termenul de prescripţie de la data când obligaţiile fiscale principale au devenit scadente.

Recursul a fost respins ca nefondat.