Preliminary ruling request dismissed for seeking application of EU directives to facts rather than interpretation under TFEU art. 267

Cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Lipsa de temeinicie din perspectiva dispoziţiilor art. 267 paragraful 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata

Index alfabetic : cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 267

Directiva 2009/54/CE

Directiva 2006/114/CE, art. 3

1.Dacă prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se urmărește ca această instanţă, pe cale de interpretare, să emită o hotărâre privitoare la un aspect nereglementat, substituindu-se legislativului, nu este îndeplinită cerinţa - premisă instituită de art. 267 paragraful 1 din T.F.U.E. pentru a fi admisă o astfel de cerere, în această situaţie nefiind vorba despre interpretarea unui act de drept european.

2.Este neîntemeiată cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin care nu se solicită interpretarea unei prevederi dintr-o Directivă europeană, ci se solicită aplicarea acestei norme la o situație de fapt generic descrisă, întrucât funcția încredințată Curții este aceea de a contribui la administrarea justiției în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative asupra unor chestiuni generale sau ipotetice.

În acest context, a admite în sensul dorit de autorul cererii de sesizare echivalează cu a accepta în mod nepermis că această instanţă a Uniunii Europene poate transgresa din poziția de interpret al dreptului european în poziția unei instanțe naționale, chemată să aplice legea la o situație de fapt dată.

Secţia a II-a civilă, Încheiere din 13 septembrie 2016

Prin sentința civilă nr. 7097 din 10 decembrie 2013, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B. SA.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a procedat la determinarea obiectului litigiului, reținând că reclamanta solicită angajarea angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., fapta ilicită constând în campania publicitară de promovare a produsului - apa minerală X, derulată anterior introducerii cererii de chemare în judecată (28 februarie 2011), în cuprinsul căreia se susţine că apa minerală comercializată de pârâtă este singura care are în compoziţie 0,0% azotaţi/nitraţi, spre deosebire de celelalte produse similare existente pe piaţa din România, cu privire la care se menţionează că „cele mai vândute ape minerale naturale din România au un conţinut de nitraţi între 1,21 şi 4,42 mg/l”.

A reținut prima instanță că spotul publicitar contestat a vizat apa minerală carbogazoasă X, nu şi pe cea plată și, în acord cu prevederile art. 998 -999 C. civ., a analizat în ce măsură campania de promovare a produsului apă carbogazoasă X, în cuprinsul căreia se susţine că această apă minerală este singura care are în compoziţie 0,0% azotaţi/nitraţi, spre deosebire de celelalte produse similare existente pe piaţa din România, are caracter ilicit, a fost săvârşită cu vinovăţie de către pârâtă şi a produs reclamantei un prejudiciu moral, constând în atingerea adusă imaginii/reputaţiei, şi unul material, constând în cheltuieli suplimentare efectuate pentru promovarea produselor reclamantei şi pierderi suferite de aceasta ca urmare a scăderii vânzărilor.

Față de conținutul dispozițiilor art. 3 lit. b) şi c) și al art. 4 din Legea nr. 158/2008, tribunalul a definit publicitatea înşelătoare și, în raport cu probatoriul administrat, a conchis că pârâta nu s-a limitat la a prezenta „o realitate demonstrată ştiinţific”, ci, dimpotrivă, a prezentat o valoare care nu corespunde adevărului și că legătura care se face în reclamă între conţinutul de nitraţi al unei ape minerale naturale şi puritatea acesteia este nejustificată şi induce ideea că apa minerală naturală comercializată de pârâtă este mai pură decât celelalte ape prezentate, datorită conţinutului de nitraţi, toate argumentele expuse în apărare de către pârâtă sub acest aspect neavând suport legal.(…)

Cu referire la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, instanţa a constatat că în cauză nu a fost administrată nicio probă cu privire la pretinsele cheltuieli suplimentare efectuate de reclamantă pentru promovarea produselor şi pierderile pretins suferite ca urmare a scăderii vânzărilor și a apreciat că împrejurarea că la ultimul termen de judecată partea a redus câtimea obiectului cererii privind daunele materiale la valoarea simbolică de 1 leu nu o exonerează pe aceasta de obligaţia de a dovedi prejudiciul suferit, ca element al răspunderii civile delictuale, ci priveşte exclusiv valoarea despăgubirilor pe care partea, în temeiul principiului disponibilităţii, înţelege să le solicite pentru acoperirea prejudiciului respectiv

În ce priveşte prejudiciul moral ce se solicită a fi reparat, constând în atingerea adusă imaginii/reputaţiei pe piaţă a reclamantei, instanţa a apreciat că, într-adevăr, pentru stabilirea valorii daunelor morale, în cazul în care prejudiciul constă în suferinţe fizice sau psihice, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul în măsură, în raport cu consecinţele suferite de victimă, să estimeze o sumă globală care să compenseze pierderea suferită de victimă.

Aplicând aceste considerente la speţă, instanţa de fond a constatat că reclamanta a solicitat repararea în natură a prejudiciului de imagine pretins suferit ca urmare a campaniei publicitare desfăşurate de pârâtă, însă nu a făcut nicio dovadă cu privire la acest prejudiciu.

S-a avut în vedere faptul că, aşa cum buna reputaţie pe piaţă a unei societăţi se reflectă în vânzările realizate de aceasta, respectiv în profitul obţinut, tot astfel afectarea reputaţiei se reflectă în contabilitate, prin scăderea cifrei de afaceri, aceasta neputând fi presupusă; în speță, însă, a reținut tribunalul, nu a fost administrată nicio probă care să ateste afectarea imaginii societăţii reclamante în urma faptelor pârâtei.

În ce priveşte cerinţa existenţei unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, instanţa a apreciat că aceasta nu poate fi verificată, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada prejudiciului însuşi și, faţă de situaţia de fapt expusă, constatând că nu s-a probat întrunirea cumulativă a cerinţelor răspunderii civile delictuale, văzând şi dispozițiile art. 998-999, raportat la art. 1169 C. civ., instanţa a respins acţiunea ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 659 din 23 aprilie 2015, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă și de pârâtă împotriva hotărârii de primă instanță.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtă, care a fost analizat cu precădere întrucât se invocă inexistența unei fapte ilicite, în timp ce prin apelul părții adverse se pleacă de la susținerea contrară, instanța de apel a reținut, în esență, că instanța de fond s-a întemeiat în mod judicios pe raportul de expertiză efectuat de laboratorul C., întrucât faptul că nu s-a putut, din punct de vedere tehnic, stabili cu certitudine că nivelul nitraţilor este 0, ci doar că este sub limita de detecţie, nu echivalează cu faptul că apa X este lipsită cu desăvârşire de acest constituent, astfel cum se afirmă în campania publicitară .

Instanța de apel a înlăturat critica legată de aprecierea greșită a probatoriului, reținând că raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză are caracter judiciar, că această probă a fost administrată în condiţii de contradictorialitate și că apelanta însăşi recunoaşte că rezultatele testărilor efectuate la cererea sa de către alte laboratoare (C. România, D., SC E. SA, F. SRL) au fost în acelaşi sens, respectiv că produsul X are un conţinut de nitraţi sub limita de detecţie a fiecăruia dintre aceste laboratoare, ceea ce nu poate fi echivalat cu faptul că această concentraţie este 0.

Curtea de apel a apreciat că în mod vădit netemeinic se susţine de către B. SA că prin raţionamentul său prima instanţă îi cere să facă o veritabilă probatio diabolica, şi anume să dovedească faptul că nivelul de nitraţi din apa minerală carbogazoasă X este de 0 mg/l şi că nu există vreo apă minerală mai pură decât aceasta, întrucât din vizionarea spoturilor publicitare depuse la dosar pe CD de către pârâtă şi al căror conţinut este cel redat în apelul reclamantei se constată că în toate acestea se afirmă că X este singura din lume fără nitraţi.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că, în acest context, revenea astfel B. SA, iniţiatoarea acestei campanii publicitare, obligaţia de a insera în spoturile publicitare doar afirmaţii adevărate şi a căror veridicitate să o poată dovedi, potrivit principiului de drept onus probandi incumbit actori. Cu alte cuvinte, din moment ce pârâta a susţinut că apa sa minerală este fără nitraţi şi că este singura din lume care are această însuşire, trebuia să fie în măsură să şi probeze cele afirmate, iar aceasta nu reprezintă o probatio diabolica, astfel cum se afirmă, ci doar o punere în practică a principiului enunțat.

Nu s-a reţinut susținerea pârâtei referitoare la faptul că în acest mod i s-ar îngrădi libertatea de exprimare în materie comercială, aducându-se atingere drepturilor recunoscute de art. 10 din CEDO. În acest sens, s-au reiterat considerentele referitoare la obligația de probă a unor afirmaţii cât se poate de concrete (că X este singura din lume fără nitraţi) și la neîndeplinirea acestei obligații.

Cât priveşte criticile din apel prin care se susţine că, contrar raţionamentului primei instanţe, puritatea apei minerale este determinată de conţinutul de nitraţi, instanța de prim control judiciar a considerat că acestea nu sunt temeinice.

Au fost evocate dispozițiile H.G. nr. 1020/2005 pentru aprobarea Normelor tehnice de exploatare şi comercializare a apelor minerale naturale, care enumeră în Anexa 4 lit. C - Constituenţii prezenţi în mod natural în apele minerale naturale – şi nitraţii, a căror concentraţie maximă admisă este de 50 mg/l și s-a opinat în sensul că reiese că, din moment ce este absolut natural ca nitraţii să se regăsească (bineînţeles că fără a depăşi o anumită concentraţie) în compoziţia unei ape minerale, nu se poate pune problema ca prezenţa/absenţa lor să constituie un indicator al purităţii apei respective. (…)

Curtea a apreciat ca neîntemeiate motivele de apel prin care se critică afirmaţia instanţei de fond în sensul că modul de promovare publicitară a apei minerale carbogazoase „X” reclamat de A. „este de natură să afecteze comportamentul economic al consumatorului”, în sensul direcţionării deciziei de cumpărare a acestuia către produsul pârâtei. Instanța de apel a constatat că prin campania sa publicitară B. SA a indus consumatorilor ideea că nivelul de nitraţi este un indicator de puritate al apei, după care a afirmat cât se poate de clar că produsul X este singura apă minerală din lume fără nitraţi şi că este cea mai pură apă minerală din lume.

Instanța de apel a precizat că, dat fiind că este cât se poate de clar că orice consumator doreşte să consume o apă de o calitate cât mai ridicată, iar produsul X este prezentat ca fiind unul pur şi, mai mult, ca fiind „cel mai” pur (în condiţiile în care în limba română adjectivul pur nu are grad de comparaţie, folosirea gradului superlativ a fost de natură să sublinieze în mintea consumatorilor o dată în plus calităţile acestui produs), se naşte prezumţia că publicitatea derulată de către B. SA a fost de natură să inducă în eroare cumpărătorii şi să le afecteze comportamentul economic.

Au mai fost avute în vedere, pe lângă dorinţa firească a oricărei persoane de a consuma un produs de calitate, afirmaţiile cât se poate de inechivoce lansate de pârâtă, în sensul că produsul său este singurul din lume fără nitraţi şi că este „cea mai pură” apă minerală din lume, că aceste spoturi au fost destinate publicului larg, fiind difuzate pe mai multe canale TV, astfel că, faţă de prevederile art. 1199 şi 1203 C. civ. de la 1864, există suficiente elemente pentru a se naşte prezumţia simplă în sensul că prin campania în discuţie s-a creat posibilitatea inducerii în eroare a consumatorilor de apă minerală.

Cât priveşte susţinerile apelantei pârâte prin care se critică afirmaţia primei instanţe în sensul că publicul consumator ar urma să cumpere o apă minerală care nu este mai pură decât alta, ci doar are un conţinut de nitraţi mai scăzut, acestea au fost apreciate ca nefondate, întrucât pârâta, afirmând că produsul său este cel mai pur din lume, fără a face trimitere doar la un anumit compus chimic (nitraţi), a transmis un mesaj susceptibil de a fi perceput în sensul că X este pură din toate punctele de vedere, că nitraţii nu reprezintă un indicator de puritate şi aceasta în condițiile în care B. SA nu a dovedit că produsul său are 0 nitraţi, ci doar că nivelul este sub limita de detecţie, după cum de altfel și apa minerală Y comercializată de reclamantă are un nivel de nitraţi scăzut, toate cele de mai sus reprezentând tot atâtea elemente care conduc la concluzia unei publicităţi înşelătoare.

A apreciat curtea de apel că jurisprudenţa C.J.U.E. la care face referire apelanta pârâtă în motivele de apel nu conduce la o altă concluzie, deoarece elementele de fapt enumerate anterior în sprijinul reţinerii prezumţiei simple privind aptitudinea campaniei de a induce publicul în eroare pot fi asimilate unei cercetări efective cum este cea la care se face referire în hotărârea C.J.U.E. din 19 septembrie 2006, menţionată de pârâtă.(…)

Referitor la critica de la punctul VIII al motivelor de apel ale pârâtei B. SA, curtea de apel a considerat că în mod corect prima instanţă a apreciat că prin campania publicitară s-au identificat implicit concurenţii pârâtei şi că aceasta îmbracă forma unei publicităţi comparative nelegale, din moment ce, făcându-se referire la cele mai vândute ape din România, reiese că au fost identificate implicit atât bunurile oferite de concurenţii pârâtei, cât şi concurenţii înșiși, în condiţiile în care orice consumator mediu cunoaşte care sunt cele mai bine vândute ape minerale din România, iar faptul că şi apa Y comercializată de reclamantă se numără printre acestea este de notorietate, publicitatea având caracter comparativ în sensul art. 3 lit. c) din Legea 158/2008.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanta SC A. S.A., curtea de apel a apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele motive:

În primul rând, s-a apreciat că susţinerile apelantei reclamante în sensul că prima instanţă în mod eronat şi incomplet ar fi stabilit cadrul procesual, sub aspectul obiectului acţiunii precizate şi al temeiului de drept invocat nu sunt fondate, dat fiind că, astfel cum reiese chiar din considerentele hotărârii atacate, instanţa a avut în vedere faptul că la 12 februarie 2013 reclamanta a depus precizările la cererea de chemare în judecată şi la care face referire reclamanta, precum şi că la ultimul termen de judecată a luat act de faptul că reclamanta şi-a micşorat câtimea obiectului capătului trei de cerere la suma de 1 euro.

S-a mai reţinut că prin sentinţa apelată instanţa a avut în vedere toate temeiurile de drept invocate de reclamantă, respectiv nu doar prevederile art. 998-999 C. civ., cât şi pe cele ale Legii nr. 158/2008, ale cărei dispoziţii se pretinde că au fost omise, iar din lecturarea considerentelor reiese că instanţa a analizat în ce măsură campania publicitară în discuţie reprezintă o publicitate comparativă înşelătoare, în sensul art. 3 lit. b) şi c) din Legea nr. 158/2008, la capătul acestei analize ajungându-se la concluzia că pârâta a desfăşurat o publicitate înşelătoare comparativă, interzisă prin art. 4 şi art. 6 din aceeaşi lege.(…)

A reținut instanța de prim control judiciar că faptul că, având cuvântul pe fondul cererii, reclamanta a făcut referiri şi la produsul apă plată nu echivalează cu o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, faţă de cele arătate în precedent, de prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. şi de aspectul că şi pârâta a precizat că acţiunea are în vedere doar apa carbogazoasă, ceea ce în orice caz echivalează cu o neacceptare a unei tentative de modificare a obiectului acţiunii. Mai mult, s-a constatat din lecturarea încheierii de dezbateri că reclamanta nu a menţionat nici un moment că înţelege să extindă obiectul acţiunii şi cu privire la apa plată.

Referitor la dispoziţiile legale incidente pe fondul cauzei, curtea de apel a apreciat că în mod nefondat se critică de către apelanta reclamantă hotărârea primei instanţe sub aspectul că aceasta nu ar fi avut în vedere prevederile Directivei 2006/114/CE, care reglementează publicitatea înşelătoare sau comparativă la nivel european şi se afirmă că legea prin care dispoziţiile acesteia au fost transpuse este incompletă sau limitează drepturile particularilor. S-a constatat în primul rând că, astfel cum se menţionează şi în finalul Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă, acest act normativ transpune integral prevederile Directivei 2006/114/CE şi că, faţă de posibilitatea de opţiune conferită de art. 5 paragraful 1 din Directivă, legiuitorul român a înţeles să transpună obligaţia de a combate acest tip de publicitate prin procedura de a aduce acest tip de publicitate în faţa unei autorităţi administrative competente (respectiv Ministerul Finanţelor, astfel cum reiese din prevederile art. 7 şi urm. din Lege).

Instanța de apel a apreciat că aceasta nu înseamnă că legea exclude posibilitatea persoanei vătămate să se adreseze instanţei judecătoreşti pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală, astfel cum a susţinut şi reclamanta în combaterea excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti şi cum în mod corect a apreciat şi Tribunalul în motivarea soluţiei de respingere a acestei excepţii. În această logică, a reținut instanța de apel că faptul că reclamanta, invocând caracterul înşelător şi comparativ al publicităţii derulate de pârâtă prin prisma dispoziţiilor Legii 158 (deci săvârşirea unei fapte ilicite), a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei nu echivalează cu faptul că este scutită de sarcina dovedirii prejudiciului, în condiţiile în care dispozițiile art. 998-999 C. civ. prevăd că prejudiciul este una dintre cerinţele necesare pentru atragerea acestui tip de răspundere.

Contrar susţinerilor SC A. SA, instanța de apel a constatat că prevederile art. 5 paragraful 3 din Directiva invocată au fost transpuse la art. 11 din Legea 158/2008, inclusiv cea privind lipsa necesităţii de dovedire a unui prejudiciu real și a reamintit că, în virtutea posibilităţii de opţiune date în seama legiuitorului naţional prin art. 5 paragrafele 1 şi 2 din respectiva Directivă, acesta la momentul transpunerii a ales ca prin lege să prevadă posibilitatea aducerii acestui tip de publicitate în faţa unei autorităţi administrative, anume Ministerul Finanţelor.

A reținut și că în prezenta cauză nu este vorba despre procedura pentru care legiuitorul român a înţeles să opteze în cadrul obligaţiei de transpunere a Directivei, pentru a fi aplicabile prevederile art. 11 alin. (2) din Legea 158/2008 privind faptul că nu este necesară dovedirea unui prejudiciu real și ca urmare, câtă vreme prezentul litigiu se desfăşoară în faţa unei instanţe judecătoreşti, redevin aplicabile toate cerinţele răspunderii civile delictuale, care a şi fost invocată de altfel ca temei al cererii de chemare în judecată, printre care şi condiţia prejudiciului, existenţa acestuia neputând fi nicidecum presupusă.

Apreciind că, în aceste condiţii, nu este vorba de niciuna dintre situaţiile avute în vedere de art. 5 paragraful 3 din Legea 158/2008, faţă de faptul că s-a produs modificarea campaniei publicitare incriminate, curtea de apel a apreciat că în mod nefondat apelanta reclamantă susţine că dovada prejudiciului cert nu este necesară pentru ca instanţa să admită acţiunea precizată şi că legea specială ar permite sancţionarea publicităţii nelegale chiar în lipsa producerii rezultatului păgubitor.

Referitor la prejudiciul material şi moral a cărui existenţă apelanta reclamantă a invocat-o, instanța de apel a apreciat că aceasta, deşi potrivit art. 1169 C. civ. îi revenea sarcina probei, nu a reuşit să facă dovada existenţei unui prejudiciu susceptibil a fi reparat pe calea răspunderii civile delictuale. A avut în vedere că, în ceea ce priveşte prejudiciul material, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, SC A. SA nu a dovedit cele afirmate, respectiv faptul că a efectuat cheltuieli suplimentare ca urmare a necesităţii de promovare a produselor, în condiţiile denigrării indirecte a calităţii produselor sale sau că a suportat pierderi întrucât i-au scăzut vânzările (consecinţă a scăderii interesului consumatorilor pentru produsele sale), nici măcar prin probele administrate în apel, pe care le-a evaluat în detaliu, găsind ca fiind sugestiv faptul că, în situaţia în care apelanta reclamantă nu a fost în măsură să dovedească scăderea vânzărilor produselor sale, acesta poate fi echivalat cu faptul că modul în care este percepută public nu a suferit deteriorări de imagine.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs ambele părți.

La termenul de judecată din 17 mai 2016 recurenta-pârâtă a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1.În condițiile în care, potrivit Directivei comunitare nr. 91/676/EEC, nitrații sunt considerați ca fiind cauza principală a poluării care provine din surse difuze și afectează apele Uniunii Europene, ținând, totodată, seama de faptul că Directiva 2009/54/CE privind exploatarea și comercializarea apelor minerale definește (în Anexa I, art. I, pct. 1) apa minerală prin raportarea, între altele, la puritatea acesteia și având în vedere că în dreptul comunitar nu există o listă a indicatorilor de puritate a apelor minerale, este posibilă calificarea nitraților ca fiind un element de apreciere a purității apelor minerale?

2.Având în vedere dispozițiile art. 3 din Directiva 2006/114/CE privind publicitatea înșelătoare și comparativă, care menționează aspectele care trebuie evaluate în scopul stabilirii existenței publicității înșelătoare, va constitui o publicitate înșelătoare orice mesaj publicitar care se întemeiază pe o prezentare la superlativ a caracteristicilor produselor/serviciilor, având în vedere faptul că, prin însăși natura sa, orice mesaj publicitar presupune o exagerare a calităților unui produs promovat?

3.Care sunt factorii în funcție de care se determină marja de apreciere de care beneficiază agentul economic care dorește să își facă publicitate printr-o prezentare la superlativ a calității produselor sale?

Examinând cererea de sesizare, față de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat că aceasta este neîntemeiată și a respins-o pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 267 paragraful 1 lit. a și b din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (în continuare T.F.U.E.), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare C.J.U.E.) este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor și la validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, în cauza de față ridicându-se doar problema interpretării, nu și aceea a validității unor acte normative de drept european.

Potrivit dispozițiilor art. 267 paragraful 3 din T.F.U.E., în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Instanța supremă apreciază că obligația de sesizare a C.J.U.E. în ipoteza reglementată de paragraful 3 al art. 267 din T.F.U.E. nu este una necondiționată, ci trebuie analizată în corelație cu paragraful 1 al aceluiași articol.

În plus, instanța supremă apreciază că obligația de sesizare trebuie interpretată și în corelație cu aspectele vizate de întrebările prejudiciale, dar și cu limitele controlului judiciar pe care instanța de trimitere trebuie să îl exercite, control care în speță vizează motive de nelegalitate și exclude examinarea unor chestiuni de fapt.

Nu în ultimul rând, obligația de sesizare trebuie pusă în relație cu necesitatea și utilitatea interpretării textului legal în economia cauzei, instanța de trimitere fiind ținută să sesizeze C.J.U.E. atunci când dezlegarea problemei de drept influențează modul de soluționare a cauzei. În acest sens este și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție în cauza C 283/81 - Cilfit, în care Curtea a stabilit că instanța națională de trimitere ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern este obligată să formuleze trimiterea preliminară, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă(...).

Așa cum s-a reținut în precedent, obiect al trimiterii preliminare în cauza de față îl constituie interpretarea, nu validitatea dreptului Uniunii Europene.

În legătură cu prima întrebare propusă de autorul cererii de sesizare, constată instanța supremă că aceasta are în conținutul ei argumentativ referiri la Directiva 91/676/CEE a Consiliului privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole și la Directiva 2009/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind exploatarea și comercializarea apelor minerale naturale, însă nu se cere interpretarea acestor directive.

În esență, autorul cererii de sesizare solicită C.J.U.E. să se pronunțe asupra calificării nitraților ca element de apreciere a purității apelor minerale în condițiile în care - susține acesta - „în dreptul comunitar nu există o listă a indicatorilor de puritate a apelor minerale”.

Aceste aspecte evidențiate conduc la concluzia că autorul cererii de sesizare urmărește ca C.J.U.E., pe cale de interpretare, să emită o hotărâre privitoare la un aspect nereglementat, substituindu-se legislativului, ceea ce excede premisei instituite de art. 267 paragraful 1 din T.F.U.E., în realitate nefiind vorba despre interpretarea unui act de drept european.

În legătură cu cea de a doua întrebare, instanța supremă constată că autorul cererii de sesizare nu solicită ca C.J.U.E. să interpreteze dispozițiile art. 3 din Directiva 2006/114/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind publicitatea înșelătoare și comparativă, ci să aprecieze, pornind de la această prevedere, dacă o anumită conduită a unui comerciant, constând în prezentarea la superlativ a caracteristicilor produselor sau serviciilor, îmbracă forma publicității înșelătoare, astfel cum este definită aceasta de textul legal de referință.

Nici această întrebare nu respectă, în aprecierea Înaltei Curți, premisa instituită de art. 267 paragraful 1 din T.F.U.E., întrucât nu se solicită interpretarea art. 3 din Directiva 2006/114/CE (putându-se fără dubiu conchide că acesta nu pune probleme de înțelegere), ci se solicită în realitate aplicarea acestei norme la o situație de fapt generic descrisă. În același sens s-a pronunțat Curtea de Justiție în cauzele C-244/80 Foglia și C-83/91 Meilicke, în care a reținut, în esență, că judecătorul național trebuie să aibă în vedere funcția încredințată Curții, aceea de a contribui la administrarea justiției în statele membre, nu de a formula opinii consultative asupra unor chestiuni generale sau ipotetice.

În acest context, a admite în sensul dorit de autorul cererii de sesizare echivalează cu a accepta în mod nepermis că C.J.U.E. poate transgresa din poziția de interpret al dreptului european în poziția unei instanțe naționale, chemată să aplice legea la o situație de fapt dată.

În legătură cu ultima întrebare, trebuie a se remarca faptul că aceasta nu are în vedere niciun text legal și că în realitate se solicită ca C.J.U.E. să dea un răspuns unei situații de fapt ipotetice. Sub acest aspect, instanța supremă retrimite la hotărârile pronunțate în cauzele C-244/80 și C-83/91, anterior evocate.

Toate argumentele expuse în precedent au format convingerea instanței supreme că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru nerespectarea cerinței-premisă instituită de art. 267 paragraful 1 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.