Bank Guarantee Release Claims Confined to Contractual Liability; Tort Appeal Rejected

Contract de prestări servicii. Garanţie de bună execuţie. Acţiune în răspundere civilă contractuală versus acţiune în răspundere civilă delictuală

Cuprins pe materii : Drept comercial. Răspunderea

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

contract de prestări servicii

granţie de bună execuţie

răspundere contractuală

răspundere delictuală

C. civ. din 1864, art. 998 - art. 1000 alin. (3)

H.G. nr. 925/2007, art. 91

Din perspectiva mecanismului juridic care o generează, garanţia bancară are un caracter autonom şi reprezintă angajamentul irevocabil şi, în principiu, necondiţionat al emitentului (banca) prin care aceasta se obligă faţă de un ordonator (titularul contului), ca în baza unui raport juridic preexistent al acestuia cu un terţ, să plătească terţului (beneficiarul garanţiei) suma de bani afectată cu acest titlu. Prin urmare, banca îşi asumă contractual un set bivalent de obligaţii prin deschiderea contului de garanţie, atât faţă de ordonatorul garanţiei, cât şi faţă de beneficiar.

Acest raport juridic se transpune într-o stipulaţie pentru altul, în care beneficiarul are dreptul de a cere promitentului executarea obligaţiei, dar se emancipează de o simplă stipulaţie prin caracterul său autonom, în măsura în care emitentul nu poate opune beneficiarului excepţii ale raportului juridic fundamental.

Din această perspectivă, refuzul băncii de a efectua plata la cererea beneficiarului, întemeiată pe neexecutarea contractului de execuţie, dar şi modalitatea defectuoasă imputată băncii de a gestiona şi efectua transferuri bancare fără acordul sau acceptul beneficiarului garanţiei nu pot fi sancţionate în justiţie decât printr-o acţiune în răspundere contractuală, iar nu pe un fundament delictual.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1558 din 4 octombrie 2016

1.Prin cererea înregistrată la data de 11 mai 2012 pe rolul Tribunalului Botoşani, trimisă spre soluţionare Tribunalului Iaşi prin declinarea competenţei, reclamanţii Municipiul Botoşani şi Primăria Municipiului Botoşani, prin reprezentanţi legali au solicitat obligarea pârâtei Banca A. - Sucursala Iaşi la plata sumei de 581.957,79 lei, actualizată cu indicii de inflaţie.

Această sumă a fost solicitată ca urmare a faptului că pârâta, prin prepuşii săi, a eliberat societăţii comerciale B. SA Iaşi, cu care a avut încheiat contract de prestări servicii în perioada 2006-2008, suma constituită cu titlu de garanţie de bună execuţie fără acordul său şi încălcarea condiţiilor privind modul de gestionare al contului.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1313, art. 1375 alin. (3), art. 1375 C. civ. - Legea nr. 287/2009.

Cauza a parcurs un prim ciclu procesual în prima instanţă şi căi de atac, fiind pronunţate următoarele soluţii:

2.Prin sentinţa civilă nr. 516 din 13 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei şi a fost respinsă acţiunea.

3.Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au formulat apel care a fost admis prin decizia civilă nr. 173/2013 din 16 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, în sensul anulării sentinţei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a reţinut că temeiul de drept al acţiunii este răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus, precum şi faptul că prima instanţă în mod greşit a soluţiont cauza pe excepţie. S-a mai apreciat că într-o acţiune în răspundere delictuală precum aceea cu care a fost învestit tribunalul, calitatea procesuală pasivă aparţine celui despre care se pretinde a fi comitent, respectiv pârâta.

S-a mai indicat de către instanţa de control judiciar ca, în rejudecare, tribunalul să pună în discuţie problema lipsei personalităţii juridice a pârâtei, cu consecinţele procesuale ce pot decurge din aceasta.

4.În rejudecare, Tribunalul Iaşi, Secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 647 din 12 martie 2015, a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Banca A. - Sucursala Iaşi şi a inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtă. Totodată, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta.

În motivarea hotărârii, tribunalul a reţinut, cu privire la excepțiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei capacitații de folosință, că interpretarea art. 41 alin. (2) C. civ. este în sensul că legea acordă, în anumite limite, calitate procesuală pasivă unor asociaţii sau societăţi - sucursala fiind, în sens larg şi în condiţiile specifice menţionate, ca o societate.

În plus, s-a reţinut că Banca A. - Sucursala Iaşi este o unitate componentă a Băncii A. SA, dar care are prin organele sale de conducere, un complex de atribuţii care îi creează o individualitate proprie incontestabilă în cadrul societăţii.

De asemenea, şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă, a fost constatată neîntemeiată, raportat la principiul liberului acces la justiţie consacrat de Constituţia României şi normele europene în vigoare.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că între pârâtă şi SC B. SRL nu au existat nici un fel de raporturi directe sau indirecte în baza cărora pârâta să se fi obligat a gestiona în vreun mod sumele achitate de reclamantă către SC C. SRL cu titlu de garanţie de bună execuţie.

Mai mult, s-a reţinut că din actele aflate la dosar, rezultă că SC B. SRL a avut deschis un cont de garanţii, dar în lipsa unui contract între pârâtă şi reclamante şi SC C. SRL prin care să se fi convenit asupra modului de gestiune a contului, pârâta nu a avut şi nu are dreptul să verifice ridicările de sume din cont şi plăţile din acest cont.

În consecinţă, s-a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu există nicio faptă ilicită săvârşită de pârâtă sau de un prepus al acestuia, nu există un raport de cauzalitate între activitatea prepuşilor Băncii A. - Sucursala Iaşi şi prejudiciul reclamantelor şi nu există vinovăţia pârâtei sau a vreunui angajat al acesteia care ar fi creat un prejudiciu reclamanţilor.

La pronunţarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere Ordonanţa de clasare din 10 februarie 2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, potrivit căreia prepusul - pârâta D. nu a săvârşit nicio faptă de nicio natură în legătură cu serviciul care să fi condus la prejudicierea reclamanţilor.

5.Împotriva acestei decizii, reclamanţii au formulat apel care a fost soluţionat prin decizia nr. 509/2015 din 20 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, în sensul respingerii şi menţinerii sentinţei tribunalului ca fiind legală şi temeinică.

În motivarea deciziei, instanţa de apel a prezentat situaţia de fapt a dosarului, textele de lege aplicabile litigiului, reţinând că prin clauza inserată la pct. 11.1 - 11.4 din contractul de execuţie lucrări nr. 119114 din 27 iulie 2006 încheiat între autoritatea contractantă - Primăria Municipiului Botoşani şi executantul SC B. SA, s-a constituit garanţia de bună execuţie ca obligaţie pentru executant, prin scrisoare de garanţie bancară de bună execuţie, până la 10 ianuarie 2008, ulterior fiind deschis contul de garanţie de bună execuţie la cererea executantului, care l-a înştiinţat pe achizitor.

Totodată, s-a mai reţinut că reclamanţii nu au formulat pretenţii asupra acestui cont, precum şi faptul că, în speţă, corespondenţa cu pârâta prin care s-a solicitat punerea la dispoziţie a garanţiei de bună execuţie s-a localizat la data de 4 noiembrie 2009, la un moment ulterior transferării sumelor în contul curent al executantului.

S-a apreciat că tribunalul nu a încălcat dispoziţiile legale invocate în motivele de apel ca act normativ ce reglementează garanţia de bună-execuţie, respectiv H.G. nr. 925/2006 (art. 91, art. 92), în speţă, această garanţie s-a constituit iniţial prin scrisoare de garanţie bancară şi ulterior s-a deschis contul cu aceeaşi destinaţie. S-a reţinut că acest cont deschis la banca comercială se utilizează conform prevederilor legale la data constituirii sale.

Mai mult decât atât, s-a apreciat că pentru luna aprilie 2008, operaţiunile de transfer efectuate nu impuneau „avizul scris al autorităţii” contractante/reclamante, ci doar „emiterea de pretenţii” cu notificarea contractantului, condiţie care, însă, nu a fost îndeplinită în cauză.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru pârâtă, întrucât prepusul pârâtei, D., în funcţia încredinţată, nu a săvârşit nicio faptă care să cauzeze reclamanţilor un prejudiciu, în modalitatea pretinsă în acţiune. Operarea transferului sumelor dintr-un cont în altul nu era condiţionată de nicio formalitate, sistemul informatic nu a evidenţiat nicio interdicţie.

În plus, s-a reţinut că nu au fost administrate alte probe decât cele din cauza penală privind înscrisurile aparent emise de Primăria Botoşani şi corespondenţa dintre executant şi autoritatea contractantă privind deschiderea contului pentru garanţie de bună execuţie, care să impună o altă concluzie.

Totodată, s-a reţinut că dispoziţiile art. 90 alin. (3) din H.G. nr. 925/2006 au fost modificate prin H.G. nr. 1045/19.10.2011 prin care s-a introdus avizul scris al „autorităţii contractante”, act normativ adoptat ulterior executării contractului nr. 19114/2006, care însă s-a apreciat că nu este incident în speţă.

În concluzie, Curtea de Apel Iaşi a apreciat că reclamanţii îşi pot recupera dauna, constând în contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de o altă societate comercială, ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract, prin alte mijloace procedurale.

6.Împotriva deciziei nr. 509/2015 din 20 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, recurenţii-reclamanţi au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii în totalitate a acţiunii formulate.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit le-a fost respinsă cererea de apel, fiind greşit aplicate dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, reglementate în art. 1000 alin. (3) C. civ., referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

În condiţiile legilor evocate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel era datoare să analizeze atât condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, existenţa faptei, a autoratului, legăturii de cauzalitate şi determinarea prejudiciului, dar şi condiţiile speciale, raportul de prepuşenie dintre Banca A. şi angajata sa care, din neglijenţă, a aprobat efectuarea tranzacţiei bancare păgubitoare.

Recurenţii au arătat că aceste analize au fost omise de instanţa de apel care a rejudecat în fond litigiul.

Decizia din apel a fost criticată şi din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 3 şi 32 din H.G. nr. 273/1994 privind recepţia lucrărilor de construcţii, precum şi a dispoziţiilor art. 91 şi art. 92 din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la achiziţiile publice.

S-a invocat mecanismul scrisorii de garanţie, evocându-se că Banca A. avea obligaţia de a obţine acordul beneficiarului garanţiei înainte de a dispune disponibilizarea sumei constituite ca garanţie în favoarea SC B. SA.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Situaţia de fapt lămurită a cauzei deduce analizei, ca premisă, încheierea între autoritatea contractantă, Municipiul Botoşani, şi SC B. SA a unui contract de achiziţie publică nr. 19114/28.07.2006, aflat sub incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, pentru reabilitatea şi modernizarea de străzi şi parcări în municipiul Botoşani.

În condiţiile art. 11 din acest contract, executantul SC B. SA avea obligaţia de a constitui o garanţie de bună execuţie a contractului, asupra căreia achizitorul avea un drept de a emite pretenţii în limita prejudiciului creat în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a contractului.

Aşadar, dreptul achizitorului de a pretinde încasarea garanţiei de bună execuţie este un drept contractual, conţinutul şi limitele sale de exercitare fiind reglementate, totodată, şi de dispoziţiile art. 91 din H.G. nr. 925/2007, aplicabil contractului, deoarece efectele sale vizează situaţii juridice care se constituie în perioada sa de activitate.

Rezultă, aşadar, că dreptul achizitorului, autoritatea contractantă, de a emite pretenţii în legătură cu executarea, în favoarea sa, a garanţiei de bună execuţie este un drept ex contractu, însoţit de o acţiune cu caracter contractual.

În acest sens, în executarea obligaţiei sale de garanţie, SC B. SA a constituit garanţia de bună execuţie corespunzătoare contractului nr. 19114/28.07.2006 la Banca A. - Sucursala Iaşi, comunicând primăriei deschiderea contului prin adresa nr. 3144/07.10.2007. Confirmarea deschiderii contului şi emiterii acestei garanţii a fost transmisă autorităţii contractante chiar de către Banca A. Primăriei Municipiului Botoşani, cu menţiunea expresă în cuprinsul acesteia prin care banca se angaja ca restituirile din acest cont să fie efectuate în favoarea constituitorului numai cu acceptul beneficiarului lucrărilor, autoritatea contractantă.

Din perspectiva mecanismului juridic care o generează, această modalitate de garanţie are un caracter autonom şi reprezintă angajamentul irevocabil şi, în principiu, necondiţionat al emitentului (banca) prin care aceasta se obligă faţă de un ordonator (titularul contului), ca în baza unui raport juridic preexistent al acestuia cu un terţ, plătească terţului (beneficiarul garanţiei) suma de bani afectată cu acest titlu. Prin urmare, banca îşi asumă contractual un set bivalent de obligaţii prin deschiderea contului de garanţie, atât faţă de ordonatorul garanţiei, cât şi faţă de beneficiar.

Aşadar, raportul de garanţie bancară este eminamente contractual şi presupune două relaţii juridice autonome: prima, între emitent - banca - şi ordonatorul garanţiei, a doua, între ordonator şi tert, relaţii juridice autonome. Specificitatea garanţiei bancare este aceea că ea se emite pentru executarea contractului în care banca nu este parte, banca executând plata garanţiei în favoarea terţului la cererea acestuia invocând neexecutarea contractului său cu ordonatorul.

Tradiţional, acest raport juridic se transpune într-o stipulaţie pentru altul, în care beneficiarul are dreptul de a cere promitentului executarea obligaţiei, dar se emancipează de o simplă stipulaţie prin caracterul său autonom, în măsura în care emitentul nu poate opune beneficiarului excepţii ale raportului juridic fundamental.

Ca şi în cazul stipulaţiei pentru altul, prin mecanismul garanţiei bancare, cererea de plată a garanţiei îmbracă, pentru beneficiar, o componentă exclusiv contractuală, fără a fi necesar ca emitentul să se afle într-un raport contractual direct cu beneficiarul.

Transpunând acest mecanism de executare a garanţiei bancare la cauza dedusă judecăţii, beneficiarul garanţiei, autoritatea contractantă, avea un drept ex contractu de a cere şi pretinde plata garanţiei de către emitenta Banca A., în condiţiile art. 11 din contractul de execuţie şi art. 91 din H.G. nr. 925/2006.

Din această perspectivă, refuzul băncii de a efectua plata la cererea beneficiarului, întemeiată pe neexecutarea contractului de execuţie, dar şi modalitatea defectuoasă imputată băncii de a gestiona şi efectua transferuri bancare fără acordul sau acceptul beneficiarului garanţiei nu pot fi sancţionate în justiţie decât printr-o acţiune în răspundere contractuală, iar nu pe un fundament delictual.

Astfel, este corectă dezlegarea dată de instanţa de apel în considerentele prezentate, prin care arată că reclamanţii au alte mijloace procedurale de recuperare, Înalta Curte subliniind că, în cauză, nu poate fi generată o răspundere civilă cu caracter delictual, determinată de lipsa unui raport juridic direct dintre părţile litigiului. De vreme ce situaţia de fapt care reprezintă temeiul acţiunii în pretenţii o reprezintă autorizarea defectuoasă a transferului sumelor aflate în contul de garanţie, fără acceptul beneficiarului acestuia, acest fapt nu poate reprezenta, deopotrivă, la alegerea reclamanţilor, atât fundamentul răspunderii contractuale, cât şi cel al unei răspunderi delictuale. Mai mult, în prezenţa unei răspunderi contractuale, niciuna dintre părţi nu poate înlătura incidenţa acestei răspunderi pentru a opta în favoarea altor reguli.

Pe cale de consecinţă, în temeiul acestor considerente, analiza elementelor răspunderii civile delictuale nu se impune, iar respingerea acţiunii, în apel, deopotrivă fundamentată pe neîndeplinirea condiţiilor art. 998-1000 alin. (3) C. civ., este redundantă.

În acest context, Înalta Curte arată că nu se impune analiza acelor critici din recurs care se referă la greşita aplicare a legii din perspectiva încălcării art. 1000 alin. (3), la lipsa analizei condiţiilor generale şi speciale ale acestei răspunderi, deoarece însăşi aprecierea incidenţei acestor dispoziţii presupun greşita aplicare a legii.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul promovat, atât cu privire la obiectul său principal, cât şi cu privire la cheltuielile de judecată solicitate ca accesoriu al acestuia.