Transfer of ownership of electricity distribution networks requires specific statutory procedure, not technical connection authorization

Reţea de distribuţie a energiei electrice. Natura juridică a avizului tehnic de racordare. Efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

-capacitate energetică de distribuţie a energiei electrice

-aviz tehnic de racordare

C. proc. civ. din 1865, art. 304 pct. 7, pct. 9, art. 315 alin. (1), (3)

Ordin ANRDE nr. 31/2013

H.G. nr. 2/1992, art. 2

Trecerea dreptului de proprietate asupra unei reţele de distribuţie a energiei electrice de la consumator la distribuitor (furnizor) se poate face numai printr-o procedură de preluare de capacităţi energetice de distribuţie a energiei electrice reglementată de lege.

În cazul în care, în cauză, nu s-a făcut niciun fel de dovadă că s-ar fi parcurs o astfel de procedură legală pentru preluarea dreptului de proprietate, este nelegală concluzia instanţei de apel că printr-un aviz de racordare la instalaţia electrică poate opera transferul dreptului de proprietate, având în vedere caracterul pur tehnic al acestui aviz, care are în vedere doar caracteristicile tehnice ale instalaţiei, iar nu dreptul de proprietate asupra acesteia.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1282 din 30 iunie 2016

Prin cererea înregistrată sub nr. x/114/2011 pe rolul Tribunalului Buzău reclamanta SC A. SRL, reprezentată de B., a chemat în judecată pârâtele SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău, SC D. SA şi SC E. Buzău, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 200.000 lei reprezentând contravaloarea folosirii fără drept a instalaţiei electrice situate pe raza comunei G., judeţ Buzău, aflată în proprietatea exclusivă a reclamantei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată care vor fi ocazionate de prezentul proces.

În motivarea cererii s-a arătat că în cursul anului 2001 societatea reclamantă a devenit proprietara (prin edificare) unei instalaţii electrice - linie electrică aeriană de 0,5 kv în lungime de aproximativ 600 m, situată pe raza comunei G., judeţ Buzău (între fostul sediu F. Tăbărăştii Noi şi benzinăria aflată, de asemenea, în proprietatea reclamantei).

La scurt timp după edificarea instalaţiei constând în cabluri electrice, stâlpi de beton, etc., în absenţa oricărui acord scris sau accept expres al reclamantei, pârâtele au procedat la utilizarea instalaţiei sus descrise în scopul realizării de profit, în acord cu obiectele de activitate ale fiecărei pârâte în parte.

Potrivit dispoziţiilor art. 115 şi urm. C. proc. civ., pârâta SC D. SA Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a numitului B. având în vedere că la registrul comerţului nu a putut identifica nici societatea şi nici reprezentantul societăţii indicate.

S-a invocat de către pârâtă şi excepţia insuficientei timbrări conform art. 2 din Legea nr. 146/1997 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. SA, motivat de faptul că în acţiune s-a susţinut că SC A. SRL a utilizat începând cu anul 2001 instalaţiile electrice situate pe raza comunei G., judeţ Buzău, proprietatea SC A. a cărei calitate procesuală nu este cunoscută încă. Afirmaţia este total eronată, dat fiind faptul că D. SA nici nu exista la acea dată ca persoană juridică română de drept privat, fiind înfiinţată în decursul anului 2005.

Pârâta E. SA Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului având în vedere că, aşa cum rezultă din înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, convocările la conciliere directă au fost formulate în numele societăţii comerciale A. SRL, iar factura fiscală nr. 3086701/14.12.1999 are menţionat drept cumpărător pe SC A. SRL.

Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată în nume personal de B., care, raportat la petitul şi conţinutul acţiunii, nu este titularul dreptului pretins, acesta nu are calitate procesuală activă.

Şi pârâta SC C. Buzău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamanta SC A. SRL.

Faţă de întâmpinările depuse de pârâte, în cauză s-au făcut următoarele precizări:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâta E. SA s-a arătat că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată de B. în calitate de reprezentant legal al SC A. SRL, pe cale de consecinţă, societatea are în prezenta cauză calitatea de reclamantă.

Sub aspectul stabilirii cadrului procesual, dacă SC E. SA Buzău nu are personalitate juridică se precizează de reclamantă că se judecă cu SC E. SA cu sediul procesual ales în Constanţa, judeţ Constanţa.

Pretenţiile faţă de pârâta SC E. SA sunt menţinute la cuantumul indicat în notificare, respectiv la suma de 25.000 lei.

În ceea ce priveşte excepţia insuficientei timbrări invocate de pârâta SC D. SA, s-a arătat de către reclamantă că s-a conformat obligaţiei de achitare a taxei de timbru şi a timbrului judiciar, solicitând a fi respinsă.

S-a mai arătat că sunt nereale susţinerile acestei pârâte, referitoare la inexistenţa înscrierii SC A. SRL în Registrul Comerţului, aşa după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Prin notele de şedinţă din 21.02.2012 care vizează precizările făcute de SC A. la termenul de judecată din 24.01.2012 pârâta SC D. SA a arătat că reclamanta a omis să se pronunţe şi cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţie care a fost invocată prin întâmpinare.

Pârâta E. SA Bucureşti a depus la data de 19.03.2012 note scrise prin care invocă excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii motivat de faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea tuturor pârâtelor la plata în solidar a sumei de 200.000 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea unui prejudiciu ce i-ar fi fost cauzat de aceasta, iar la primul termen de judecată, 10.01.2011, reclamantei i-au fost comunicate întâmpinarea sa şi cea a pârâtei SC D. SA.

La următorul termen de judecată, 08.12.2011, SC C. Buzău a depus întâmpinare ce i-a fost comunicată reclamantei.

La termenul de judecată din 24.01.2012 reclamanta a depus precizări şi cereri în care îşi modifică pretenţiile, în sensul că solicită ca E. SA să fie obligată la plata sumei de 25.000 lei.

Această cerere reprezintă o modificare a acţiunii, în sensul prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii reclamanta a arătat că este neîntemeiată motivat de faptul că memoriul intitulat precizări şi cereri depus la termenul de judecată din 24.01.2012 nu are caracterul unei cereri de întregire sau modificare a acţiunii introductive, în lumina prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Pârâta a avut cunoştinţă de faptul că reclamanta a solicitat obligarea sa la plata sumei de 25.000 lei încă de la data notificării sale, notificare anexată de altfel şi la cererea de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 22.05.2013 pârâtele SC E. SA şi SC C. SA au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere că reclamantul şi-a calculat pretenţiile pentru o perioadă de 10 ani, respectiv 5 ani.

La termenul de judecată din 07.07.2012 reclamanta a solicitat respingerea acestei excepţii întrucât contravine si dispoziţiilor exprese şi de strictă interpretare ale art. 2513 C. civ.

La acelaşi termen de judecată s-a solicitat de către reclamantă încuviinţarea probei cu expertiza contabilă pentru a stabili sumele la care trebuie să fie obligate pârâtele, probă admisă de instanţa de judecată.

Expertiza contabilă a avut ca obiectiv să stabilească dacă pârâtele datorează sume de bani reclamantei şi, în caz afirmativ, ce sume, defalcat, pe perioada solicitată.

Prin Raportul de expertiză efectuat în cauză s-a concluzionat că sumele de bani datorate reclamantei pe perioada 10.08.2008-10.08.2011 sunt de 4335,90 lei, după cum urmează: SC E. SA - 1416,44 lei, SC D. SA - 1312,42 lei, SC C. SA - 1607,04 lei.

Reclamanta SC A. SRL şi pârâtele E. SA, SC C. SA Buzău au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de expert G.

Acesta a răspuns obiecţiunilor la raportul de expertiză contabilă prin care a arătat că obiecţiunile formulate de către SC A. SRL sunt nefondate şi netemeinice, deoarece a folosit la realizarea expertizei contabile tarifele de închiriere practicate de SC C. SA. De asemenea, SC A. SRL nu are în vedere că în data de 24.06.2001 a solicitat SC C. SA preluarea de către aceasta a reţelei electrice pentru alimentarea definitivă. În acest sens s-a emis avizul de racordare definitivă, iar delimitarea proprietăţii instalaţiei electrice s-a făcut la bornele contoarului, respectiv la ultimul stâlp, nr. 15. De la data de 24.06.2001, SC C. SA a preluat instalaţia electrică a reclamantei şi a efectuat de la această dată toate lucrările de întreţinere şi mentenanţă.

În ceea ce priveşte obiecţiunile formulate de SC E. SA, expertul contabil a reţinut că prin avizul de racordare provizorie nr. 21269/17.01.2001 s-a început furnizarea de energie electrică SC A. SRL, fiind proprietar al instalaţiei electrice până la clamele de racordare la reţeaua electrică principală.

În ceea ce priveşte obligaţiile de plată către reclamantă, s-a arătat de către expertul contabil că au fost stabilite pe baza tarifelor de închiriere practicate de SC E. SA cu ceilalţi furnizori.

Referitor la obiecţiunile formulate de SC C. SA, expertul contabil a arătat că potrivit metodei profitului mediu realizat pentru determinarea sumelor cuvenite reclamantei SC A. SRL valoarea sumelor este: de la SC C. SA – 214,32 lei, de la SC E. SA – 1.416,44 lei, de la SC D. SA - 1.312,42 lei. Total 2.943,18 lei.

Prin sentinţa nr. 1689 din 09 aprilie 2013, Tribunalul Buzău a respins excepţia insuficientei timbrări invocată de pârâta SC D. SA, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtele SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău şi SC E. Buzău, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC A. SRL şi a numitului B., precum şi a lipsei calităţii de reprezentant a acestuia invocată de pârâta SC D. SA şi SC E. SA Buzău.

Totodată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC D. SA, a respins excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii invocată de pârâta SC E. SA şi a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL prin administrator B.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prima instanţă s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor invocate de pârâte, potrivit dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ.

Cu privire la excepţia insuficientei timbrări a acţiunii invocată de pârâta SC D. SA s-a reţinut că potrivit chitanţelor reclamanta a făcut dovada achitării corespunzătoare a taxei judiciare de timbru, astfel că a fost respinsă.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtele SC E. Buzău şi SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău la termenul de judecată din 22.05.2012 s-a constatat că reclamanta, prin acţiunea dedusă judecăţii, a solicitat obligarea pârâtelor să-i achite contravaloarea folosirii fără drept a instalaţiei electrice pentru ultimii 3 ani, respectiv 11.08.2008-11.08.2011, perioadă ce a fost avută în vedere şi de expertul contabil la întocmirea raportului de expertiză contabilă, motiv pentru care a fost respinsă excepţia invocată.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC A. SRL şi a numitului B., precum şi lipsa calităţii de reprezentant a acestuia, invocată de pârâtele SC D. SA şi SC E. SA, s-a reţinut că, potrivit certificatului de înregistrare seria B nr. 1785386 şi a statutului SC A. SRL, aceasta este înregistrată în registrul comerţului Buzău având ca asociat unic şi administrator pe B., motiv pentru care a fost respinsă excepţia invocată.

Relativ la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei SC D. SA, s-a constatat că, deşi această societate a fost înfiinţată în anul 2005, pretenţiile reclamantei fiind solicitate începând cu data de 11.08.2008, când această pârâtă exista ca persoană juridică, prima instanţă a respins această excepţie.

Cu privire la excepţia tardivităţii cererii de modificare a acţiunii invocată de pârâta SC E. SA, s-a reţinut că la termenul de judecată din 24.01.2012 reclamanta a depus „precizări şi cereri” faţă de întâmpinările formulate de pârâtele SC E. SA, SC D. SA şi SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău, înscris care nu are caracterul unei cereri de întregire sau modificare a acţiunii introductive, în înţelesul dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.

Cum pretenţiile reclamantei faţă de fiecare pârâtă sunt cele arătate în notificările transmise acestora, respectiv: SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău - 150.000 lei, SC E. SA - 25.000 lei şi SC D. SA - 25.000 lei, totalul acestora fiind de 200.000 lei, sumă solicitată prin acţiunea introductivă, prima instanţă a respins această excepţie.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pe trei ani de utilizare fără drept a reţelei electrice ce alimentează punctul de consum ce îi aparţine, situat în comuna G., judeţul Buzău, după cum urmează: SC E. SA - 25.000 lei, SC D. SA - 25.000 lei şi SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău - 150.000 lei.

Reclamanta a solicitat racordarea punctului său de consum la reţelele proprietatea SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău în vederea alimentării acestuia.

La solicitarea reclamantei, pârâta SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău a emis avizul de racordare nr. 21269/17.01.2001 pentru alimentare cu energie electrică „organizare de şantier”, urmând ca aceasta să se facă din LEA 20 KV Cilibia printr-o instalaţie electrică de alimentare provizorie, ce urma a se dezafecta după terminarea lucrărilor. Punctul de delimitare al instalaţiilor proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului s-a făcut la clemele de racord la reţea.

În această situaţie, reţeaua construită de reclamantă rămânea în proprietatea sa până la data dezafectării şi realizării soluţiei definitive de alimentare, urmând ca toate incidentele ce surveneau în respectiva reţea, de natură să afecteze alimentarea cu energie în condiţii de performanţă şi siguranţă, să fie remediate de şi pe cheltuiala reclamantei, şi nu de către societatea de distribuţie a energiei electrice.

Ulterior, reclamanta, prin cererea înregistrată sub nr. 8069/24.07.2001, a solicitat ca după finalizarea organizării de şantier, alimentarea permanentă cu energie electrică a locului de consum să se facă prin aceeaşi instalaţie ce trebuia demolată conform avizului de racordare nr. 21269/17.01.2001, realizată de constructorul autorizat NRE, SC H., ca astfel să devină consumator permanent, prin reţeaua existentă. Ca urmare a acestei solicitări s-a emis avizul de racordare nr. 22396/05.09.2001.

Conform avizului de racordare nr. 22396/05.09.2001, pârâta SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău, la cererea reclamantei şi în interesul acesteia, care ar fi trebuit, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 2/1992, să realizeze instalaţia definitivă de alimentare cu energie electrică a punctului de consum printr-o instalaţie nouă, după demolarea celei provizorii este de acord cu predarea/preluarea în proprietate a reţelei existente (care nu s-a demolat). Ca urmare, schimbarea punctului de delimitare a instalaţiilor proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului la bornele contorului a determinat trecerea respectivei reţele în proprietatea pârâtei SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău cu toate obligaţiile ce decurg din aceasta.

Astfel cum reiese din adresa nr. 139/25.03.2013, emisă de I. Buzău Sud, gestionarul acestei reţele, în perioada 2001-2011, pârâta SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău a realizat lucrări de îndreptare stâlpi, înlocuiri armături de susţinere, tăiere vegetaţie pe culoarul de trecere al liniei electrice de joasă tensiune necesare bunei funcţionări a acesteia şi pentru realizarea serviciului public de distribuţie a energiei electrice conform standardelor de performanţă. Dacă această reţea ar fi fost proprietatea reclamantei nu era obligaţia pârâtei SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău realizarea acestor lucrări, ci erau în sarcina acesteia.

Instanţa a mai reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că a devenit proprietara instalaţiei electrice în cursul anului 2001, prin edificare.

La cererea de chemare în judecată a depus factura fiscală seria BZ ACA nr. 3086701 din 14.12.1999 emisă de SC H. SRL Buzău, apreciind că acest înscris ar reprezenta dovada dreptului său de proprietate asupra stâlpilor şi instalaţiilor electrice amplasate pe aceştia.

Această factură a fost emisă la data de 14.12.1999, cu mult înainte de data indicată de reclamantă ca fiind cea a edificării instalaţiei electrice.

De asemenea, s-a constatat că factura nu cuprinde menţiunea că bunurile ce i-au fost livrate reclamantei de către SC H. SRL, care au costat 1.500 lei sunt stâlpi şi circuite electrice.

La rubrica denumirea produselor sau a serviciilor în factură se află numai menţiunea AEE A. SRL Buzău LEA 0,4 kv, care nu este în măsură să facă dovada dreptului de proprietate asupra stâlpilor şi circuitelor electrice.

Totodată, s-a constatat că factura nu conţine menţiuni din care să rezulte că preţul cuprins în aceasta reprezintă contravaloarea stâlpilor şi a instalaţiilor electrice.

Astfel, cu această factură nu s-a probat dreptul de proprietate pe care-l deţine reclamanta asupra stâlpilor şi circuitelor electrice.

Mai mult decât atât, din avizul de racordare nr. 22396/05.09.2001 depus la dosar de pârâta SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău, anexă şi parte integrantă a contractului de furnizare a energiei electrice nr. 37101805/11.10.2001, rezultă fără nici un dubiu că punctul de delimitare a instalaţiilor, care reprezintă limita proprietăţii, este la bornele contorului.

Cum reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii reţelei electrice pentru care a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri tribunalul a respins acţiunea dedusă judecăţii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea apelului formulat, apelanta a susţinut faptul că prima instanţă a ignorat sau răstălmăcit susţinerile făcute pe calea cererii de chemare în judecată, a memoriilor formulate la termenele de judecată din 24.01.2012, 24.04.2012 şi 7.06.2012, a obiecţiunilor faţă de raportul de expertiză contabilă, precum şi pe calea notelor de concluzii.

Prin decizia nr. 105 din 18 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei nr. 1689 din data de 9 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău, SC D. SA şi SC E. SA Buzău.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În apel s-a admis proba cu înscrisuri pentru apelantă, iar în ceea ce priveşte suplimentarea probatoriului cu o nouă expertiză tehnică de specialitate, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 292 raportat la art. 295 C. proc. civ. (1865), pentru a fi admisă în apel.

Atitudinea apelantei a fost subiectivă deoarece nu i-au convenit concluziile raportului de expertiză tehnică, iar prin înscrisurile depuse la dosar aceasta nu a dovedit că ar fi proprietara reţelei electrice de alimentare.

S-a mai reţinut că prima instanţă nu a omis să verifice înscrisul la care a făcut referire apelanta prin precizările depuse la termenul de judecată din data de 23 septembrie 2013, iar invocarea acestui aspect, în apel, nu avea relevanţă deoarece culpa în apărare aparţine în exclusivitate acesteia.

Factura fiscală depusă de apelantă, respectiv 3086701 din 14.12.1999, nu face dovada proprietăţii asupra stâlpilor de alimentare cu energie electrică a punctului de lucru al acesteia, din conţinutul acesteia rezultă că SC H. SRL a executat o lucrare în legătură cu o linie electrică aeriană de 0,4 Kv, dar fără a prezenta întreaga documentaţie ce se elaborează la un astfel de proiect, respectiv avize, autorizaţii, acordul proprietarului terenului, proiect tehnic, necuprinzând nicio referire în această chestiune, cu atât mai puţin o identificare a stâlpilor în discuţie.

Se poate observa că preţul indicat în respectiva factură este foarte mic în raport cu valoarea a 15 stâlpi şi a lucrărilor de instalare a acestora, reprezentând altceva decât preţul reţelei electrice de distribuţie.

Factura respectivă poate face dovada, cel mult, că SC H. SRL a executat o lucrare pentru apelantă în legătură cu o linie electrică aeriană de 0,4 Kv şi, deci, nu probează dreptul de proprietate al acesteia asupra stâlpilor şi circuitelor electrice.

Ca atare, apelanta-reclamantă nu şi-a probat în niciun fel pretenţiile, fiind vorba de simple afirmaţii, atât la pretinsul drept de proprietate asupra reţelei de furnizare a energiei electrice, care aparţine distribuitorului de energie electrică, precum şi la pretinsul prejudiciu în folosirea acestei reţele de către pârâţii-intimaţi.

Prima instanţă a judecat cauza în baza probatoriului administrat, iar înscrisurile depuse în apel nu modifică concluzia desprinsă din sentinţa atacată, apelanta nu a dovedit că este proprietara reţelei electrice constituită din 15 stâlpi, cabluri, etc.

Din adresa nr. 139 din 25 martie 2013 emisă de I. Buzău Sud, gestionarul acestei reţele, în perioada 2001-2011, pârâta SC C. SA, Sucursala de Distribuţie Buzău a realizat lucrări de îndreptare stâlpi, înlocuiri de armături de susţinere, tăieri vegetaţie pe culoarul de trecere al liniei electrice de joasă tensiune necesare bunei funcţionări a acesteia şi pentru realizarea alimentării cu energie electrică a consumatorilor conform standardelor de performanţă, ceea ce denotă că această linie de distribuţie nu este proprietatea apelantei-reclamante.

Corect a reţinut prima instanţă că susţinerea apelantei, în sensul că reţeaua electrică ar fi proprietatea sa, nu corespunde realităţii, apelanta solicitând racordarea punctului său de consum la reţelele de distribuţie ale pârâtei SC C. SA, aspecte ce rezultă atât din înscrisurile depuse la dosar, cât şi din concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.

În acest sens, s-a emis Avizul de racordare nr. 21269 din 17 ianuarie 2001 pentru alimentarea cu energie electrică „organizare de şantier” urmând ca aceasta să se facă din LEA 20 kv Cilibia printr-o instalaţie electrică de alimentare provizorie ce urma a se dezafecta după terminarea lucrărilor, iar punctul de delimitare al instalaţiilor proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului, făcându-se „la clemele de racord la reţea”.

În acest caz, reţeaua construită de apelantă avea caracterul provizoriu şi era în proprietatea sa până la data dezafectării şi realizării soluţiei definitive de alimentare, ceea ce s-a întâmplat ulterior, după finalizarea organizării de şantier conform cererii nr. 8069 din 24.07.2001.

În acest caz, tot apelanta a solicitat că alimentarea permanentă cu energie electrică a locului de consum să se facă prin aceeaşi instalaţie ce trebuia demolată, deoarece o altă instalaţie electrică de alimentare era suportată ca preţ de către consumator.

Ca urmare, după efectuarea lucrărilor respective, s-a schimbat punctul de delimitare al instalaţiilor electrice proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului la „bornele contorului”, ceea ce a determinat trecerea respectivei reţele în proprietatea societăţii de distribuţie a energiei electrice.

De asemenea, prima instanţă, în mod just, a apreciat că apelanta a realizat instalaţia definitivă de alimentare cu energie electrică a punctului său de consum în condiţiile art. 2 din H.G. nr. 2/1992, şi nu pentru alimentarea cu energie electrică a altor consumatori.

Atâta timp cât apelanta nu este proprietara reţelei electrice aeriene nici pretenţiile pentru folosirea acesteia nu au justificare legală, aspect sesizat în mod just şi corect de prima instanţă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 3578 din 13 noiembrie 2014 pronunţată în dosarul nr. x/114/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. x/114/2011* la data de 16.12.2014.

Prin decizia nr. 395 din 28 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei nr. 1689 din data de 9 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA - Sucursala de Distribuţie Buzău, SC D. SA şi E.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Pe linia considerentelor deciziei de casare instanţa de apel a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri în şedinţa publică din data de 5 februarie 2015, apelanta solicitând formularea unei adrese către SC C. SA - Sucursala de distribuţie Buzău în vederea comunicării înscrisurilor din evidenţele contabile ale acestei societăţi din care rezultă date legate de edificarea reţelei electrice aflate în litigiu, respectiv studii de fundamentare, situaţii de lucrări, valoare contabilă, precum şi comunicarea de către aceeaşi intimată a numărului de abonaţi alimentaţi pentru reţeaua electrică aflată în litigiu până în anul 2011.

Intimata pârâtă, la data de 05.03.2015, a depus la dosarul cauzei precizări expunându-şi punctul de vedere cu privire la edificarea reţelei electrice în litigiu, arătând că în speţă sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 2/1992 care stipulau expres că:

„Pentru realizarea instalaţiilor de alimentare cu energie electrică, consumatorii vor achita unităţilor furnizoare de energie electrică din cadrul „Renel” R.A. o taxă de racordare.

Plata taxei de racordare se va face o dată cu cererea de realizare a instalaţiei de alimentare cu energie electrică, stabilindu-se şi termenul de punere în funcţiune a lucrării.

Valoarea taxei de racordare se stabileşte pe baza unor indici specifici, revăzuţi şi aprobaţi periodic de Ministerul Industriei, ca valori medii pe unitatea de măsură (km, kVA, kW, buc. etc.).

Taxele de racordare se vor suporta de consumatori, vor întregi fondurile de investiţii ale unităţilor furnizoare de energie electrică şi se vor, utiliza exclusiv pentru realizarea instalaţiilor electrice ale acestora”.

A arătat, de asemenea, că, iniţial, apelantul a solicitat alimentarea cu energie electrică printr-o instalaţie de alimentare provizorie ce urma să se dezafecteze după terminarea lucrărilor, situaţie în care intimata pârâtă a emis avizul de racordare nr. 21269/17.01.2001, punctul de delimitare al instalaţiilor proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului făcându-se la „clemele de racord” la reţea.

În această situaţie, reţeaua construită de apelantă a rămas în proprietatea sa, separarea patrimonială realizându-se la racordul instalaţiei de utilizare proprietatea sa, la reţeaua de distribuţie LEA 20 kv Cilibia, proprietatea intimatei.

Ulterior, apelanta, prin cererea înregistrată sub nr. 8069/24.07.2001 a solicitat ca alimentarea permanentă cu energie electrică a locului de consum să se facă prin aceeaşi instalaţie.

Conform avizului de racordare nr. 22396/05.09.2001, societatea pârâtă SC C., la cererea apelantei şi în interesul acesteia, cu titlu de excepţie, a fost de acord cu preluarea în proprietate a reţelei existente fără alte formalităţi, asimilând această preluare prevederilor art. 2 din H.G. nr. 2/1992 şi conform fişei de soluţie elaborată pentru racordarea consumatorului SC A. SRL, punctul de delimitare al instalaţiilor proprietatea consumatorului de cele ale distribuitorului fiind la „bornele contorului”; ca urmare schimbarea punctului de delimitare al instalaţiilor, proprietatea consumatorului, de cel al distribuitorului, „la bornele contorului” a determinat trecerea respectivei reţele în proprietatea societăţii de distribuţie a energiei electrice, cu toate obligaţiile ce decurg din acestea.

Raportat la înscrisurile existente la dosarul cauzei depuse de reclamantă în susţinerea acţiunii şi în vederea argumentării dreptului de proprietate asupra instalaţiei electrice, linie electrică aeriană, anume factura fiscală depusă de apelantă nr. 306701/14.12.1999 şi înscrisul cuprinzând lista cantităţilor de lucrări, situaţie de plată, se reţine că acestea nu sunt de natură a dovedi că respectiva instalaţie electrică este proprietatea reclamantei. O astfel de lucrare necesită o documentaţie specială, care însă nu a fost depusă de către reclamantă, doar existenţa unei facturi fiscale şi o listă de materiale nefiind de natură a dovedi dreptul de proprietate al reclamantei asupra respectivei instalaţii.

Raportat la actul normativ incident în cauza dedusă judecăţii, respectiv H.G. nr. 2/1992, se constată că în cazul în speţă a operat preluarea respectivei instalaţii de către intimata pârâtă, urmare a soluţiei tehnice aplicabile pentru alimentarea cu energie permanentă a locului de consum.

Astfel, s-a arătat expres că prin cererea înregistrată sub nr. 8069/2001 reclamanta a solicitat ca alimentarea permanentă cu energie electrică a locului de consum să se facă prin aceeaşi instalaţie, iar conform avizului de racordare nr. 22396/2001, societatea pârâtă, la cererea apelantei şi în interesul acesteia, a fost de acord cu preluarea în proprietate a reţelei existente, fără alte formalităţi, asimilând această preluare prevederilor art. 2 din H.G. nr. 2/1992 şi conform fişei de soluţie elaborată pentru racordarea consumatorului.

S-au reţinut, de asemenea, susţinerile intimatei pârâte care nu a contestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra instalaţiei electrice, linie electrică aeriană.

În contextul cererii reclamantei de alimentare, a normelor legale aplicabile şi a soluţiei tehnice adoptate, s-a reţinut că a operat preluarea de către intimată a respectivei instalaţii, soluţie acceptată de către reclamantă, dată fiind furnizarea către aceasta a energiei electrice în condiţiile propuse.

Astfel, în contextul situaţiei de fapt reţinute, a textelor de lege aplicabile, respectiv H.G. nr. 2/1992, a preluării de către intimata pârâtă a instalaţiei electrice urmare a normelor legale aplicabile, a soluţiei tehnice propuse, acceptate de către reclamantă, s-a apreciat că soluţia primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii, este în acord cu probatoriul administrat.

Mai mult decât atât, simpla existenţă a unei facturi fiscale însoţită de lista de cantităţi de lucrări şi situaţii de plată nu este de natură a dovedi dreptul de proprietate al reclamantei asupra instalaţiei electrice în discuţie, care se edifică în baza unei documentaţii, avize şi acorduri care nu au fost dovedite de către reclamantă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL Buzău, aducându-i următoarele critici:

1. Instanţa de apel nu a respectat decizia de casare nr. 3578 din 13 noiembrie 2014, prin care s-a reţinut că instanţa de apel trebuia să argumenteze de ce nu a luat în considerare înscrisul din 11 ianuarie 2013 şi cel constând în lista cu cantităţile de lucrări şi situaţia de plată.

Acest înscris a fost ignorat de instanţa de apel în rejudecare, în condiţiile în care prin acest înscris se recunoaşte că recurenta-reclamantă este proprietara reţelei electrice.

Procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În opinia recurentei-reclamante instanţa de apel trebuia să coroboreze acest înscris cu extrasul contractului de furnizare a energiei electrice actualizat la data de 24 aprilie 2013 şi cu Anexa nr. 4 la acest contract din care ar rezulta recunoaşterea explicită a dreptului de proprietate al reclamantei asupra reţelei.

2.Motivarea instanţei de apel este contradictorie.

Astfel, în rejudecare, aceasta a reiterat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2 din H.G. nr. 2/1992, dar fără a arăta, în mod explicit, în ce măsură aceste prevederi legale sunt apte să lămurească, în acest caz particular, cui aparţine dreptul de proprietate.

De asemenea, instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe existenţa avizului de racordare nr. 22396/5 septembrie 2001, deşi acest înscris nu-i poate fi opozabil recurentei, acesta nefiind asumat de reclamantă, el reprezentând un document intern al intimatei-pârâte.

În realitate, legea părţilor o constituie contractul părţilor, iar din analiza contractului nr. 37101805/11 octombrie 2001, Anexa 4 pct. B2 şi C, rezultă că delimitarea proprietăţii se face la stâlpul terminal proprietatea S D Buzău, iar locul de montare a echipamentului de măsurare se face pe stâlpul terminal, proprietate abonat.

De asemenea, instanţa de apel nu a motivat cum printr-un aviz tehnic se poate proceda la un transfer de proprietate, deşi chiar din cererea nr. 8069/24 iulie 2011, invocată de către instanţa de apel, nu rezultă voinţa reclamantei de a trece în proprietatea furnizorului de energie electrică reţeaua respectivă.

Deşi instanţa de apel nu a luat în considerare probele depuse de către reclamantă în sprijinul afirmaţiei sale că este proprietara reţelei, dar a încuviinţat proba cu acte care ar fi trebuit depuse de către pârâta-intimată, furnizoare de energie electrică, a rămas în pronunţare fără ca aceste probe să fie administrate, lăsând nelămurită problema proprietăţii reţelei.

Recurenta-reclamantă a mai menţionat faptul că nu i-a fost comunicată încheierea din 14 mai 2015, când instanţa de apel a rămas în pronunţare, deşi ea făcea parte integrantă din decizia recurată.

Faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii rezultă şi din afirmaţia făcută la pg. 14 din hotărârea recurată din care rezultă că intimata SC C. SA nu a contestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra instalaţiei electrice.

La data de 4 aprilie 2016, intimata C. SA a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În cuprinsul întâmpinării s-a susţinut că această intimată a devenit proprietara instalaţiei edificate de reclamantă în baza art. 2 din H.G. nr. 2/1992 şi a avizului de racordare nr. 22396/5 septembrie 2001 emis de SD Buzău.

La data de 14 aprilie 2016, intimata-pârâtă E. SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

1.Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. (1865).

Astfel, în decizia de casare s-a reţinut că hotărârea instanţei de apel conţine considerente contradictorii atunci când s-a considerat că nu s-a dovedit edificarea reţelei electrice în litigiu, de către recurentă, ca, mai apoi, să se reţină construirea acesteia, cu caracter provizoriu, de către recurentă, precum şi faptul că s-ar fi aflat în proprietatea acesteia până la data dezafectării şi realizării soluţiei definitive de alimentare.

Şi în cuprinsul deciziei recurate în prezenta cale de atac se regăsesc exact aceleaşi considerente contradictorii.

În plus, instanţa de apel, în rejudecare, a mai reţinut, pe de o parte, că prin avizul de racordare nr. 2239/2001 s-ar fi efectuat un transfer al dreptului de proprietate, iar la pg. 14 din hotărârea recurată se afirmă că intimata SC C. SA nu ar fi contestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra instalaţiei electrice.

Şi în rejudecare, instanţa de apel s-a mărginit în a aduce argumente generice cu privire la înscrisul din 11 ianuarie 2013, practic, nemotivând de ce acest înscris, coroborat cu alte înscrisuri depuse de către reclamantă, nu face dovada dreptului de proprietate al acesteia asupra instalaţiei electrice.

Pe de altă parte, instanţa de apel, în rejudecare, deşi, iniţial, admisese proba cu înscrisuri care să fie depuse de intimată, în cele din urmă nu a mai administrat acele probe, care ar fi tins la dovedirea dreptului de proprietate al intimatei asupra instalaţiei electrice, situaţie ce echivalează cu nelămurirea situaţiei de fapt.

Din acest punct de vedere, şi hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, fiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cât şi condiţiile cerute de art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

2.Hotărârea instanţei de apel este şi nelegală, în sensul greşitei aplicări şi interpretări a unor dispoziţii legale.

Astfel, pentru a justifica trecerea dreptului de proprietate asupra instalaţiei de la recurentă la intimată, instanţa de apel a invocat prevederile art. 2 din H.G. nr. 2/1992, dispoziţii care nu au, însă, nicio legătură cu problema în discuţie.

În acest sens, nu poate fi reţinută nici apărarea intimatei formulată prin întâmpinare, cum că acest articol de lege ar justifica trecerea respectivei instalaţii din proprietatea reclamantei-recurente în cea a intimatei-pârâte.

Acest articol precizează, în alin. (1), că pentru realizarea unei instalaţii de alimentare cu energie electrică consumatorii trebuie să achite furnizorului o taxă de racordare, iar în alin. (2) se precizează destinaţia acestei taxe de racordare, în sensul că distribuitorii de energie electrică trebuie să utilizeze această taxă, exclusiv, pentru dezvoltarea instalaţiilor lor electrice, iar nu în alte scopuri.

Prin urmare, această prevedere legală vine chiar în sprijinul reclamantei, în sensul că era de datoria intimatei-pârâte să construiască reţeaua de furnizare a energiei electrice din fonduri proprii, iar nu să oblige consumatorii să realizeze aceste instalaţii pe cheltuiala lor, pentru ca apoi să pretindă ca aceste instalaţii să treacă gratuit în proprietatea furnizorului.

De altfel, procedurile de preluare de capacităţi energetice de distribuţie a energiei electrice au fost reglementate dintotdeauna în mod separat şi numai în acest fel se poate face trecerea dreptului de proprietate de la consumator la distribuitor (furnizor).

De exemplu, în prezent este în vigoare Ordinul nr. 31/2013 al Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, care reglementează această procedură, iar anterior a fost în vigoare Ordinul nr. 27/2007 al Preşedintelui aceleiaşi autorităţi.

În cauză nu s-a făcut niciun fel de dovadă că s-ar fi parcurs o astfel de procedură, care era singura procedură legală pentru preluarea dreptului de proprietate.

3.Nu se poate reţine nici apărarea intimatei-pârâte, dar nici concluzia instanţei de apel cu privire la faptul că ar fi operat un transfer al dreptului de proprietate conform avizului de racordare nr. 22396/5 septembrie 2001 emis de SD Buzău.

Aşa după cum s-a arătat mai sus, transferul dreptului de proprietate nu se poate face decât printr-o procedură reglementată de lege, care, în cauză nu s-a dovedit a fi efectuată.

În altă ordine de idei, este total nelegală această concluzie a instanţei de apel, având în vedere caracterul pur tehnic al unui aviz de racordare, care are în vedere doar caracteristicile tehnice ale instalaţiei, iar nu dreptul de proprietate asupra acesteia.

Este total greşită concluzia instanţei de apel că prin mutarea punctului de delimitare al instalaţiilor proprietatea consumatorului, de cel al distribuitorului, de la „clemele de racord” la reţea, la „bornele contorului”, s-ar fi efectuat transmiterea dreptului de proprietate, deoarece, pe de o parte, aşa după cum s-a arătat mai sus, pentru preluarea dreptului de proprietate trebuie parcursă o procedură specială, iar plasarea contorului într-o anumită zonă a instalaţiei electrice este o operaţiune pur tehnică, aceasta depinzând doar de caracteristicile tehnice ale instalaţiei şi de necesitatea unui acces cât mai bun la contor, în vederea citirii datelor de pe acesta.

Instanţa de apel trebuia, eventual, să ceară lămuriri de la un expert tehnic în legătură cu elementele ce constituie o reţea de distribuţie electrică, mai ales că în situaţia de faţă reţeaua de distribuţie a intimatei-pârâte este de medie tensiune (LEA 20 KV) iar pentru alimentarea unui consumator, cu o tensiune joasă (0,4 kv), este nevoie, pentru racordare, de separator, întreruptor şi transformator electric, iar contorul poate fi plasat, cel mai comod, pe partea de joasă tensiune, deci pe partea de reţea proprietatea consumatorului.

Ca atare, instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe acte nerelevante, actele relevante fiind doar contractul părţilor şi anexele acestuia, actele de dobândire de către reclamantă a unor elemente de reţea, precum şi eventuale acte (dacă există) în legătură cu o ipotetică procedură legală (conform unui ordin al Preşedintelui ANRE) de preluare a capacităţilor de distribuire a energiei electrice.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel care, în rejudecare, trebuie să ţină cont de cele reţinute mai sus de Înalta Curte.