Rejection of in-kind restitution for public utility infrastructure: statutory inalienability of public domain property overrides contractual title reservation

Cerere de restituire în natură a unor bunuri mobile trecute, prin efectul legii, în proprietatea publică. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic : cerere de restituire în natură

-bunuri mobile

-contract de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare

-proprietate publică

Legea nr. 213/1998, art. 3 alin. (1), art. 7 lit. b)

C. civ. din 1864, art. 1909 alin. (1)

Legea nr. 51/2006, art. 2 lit. j), art. 4, art. 25 alin. (5), art. 41

În cazul în care intrarea unor bunuri mobile în patrimoniul unui municipiu s-a realizat prin efectul Legii nr. 51/2006, este corectă soluţia instanţei de respingere ca inadmisibilă a cererii de restituire în natură a acestora, având în vedere faptul că bunurile revendicate au devenit proprietatea publică a municipiului, precum şi faptul că legea reprezintă izvorul direct aplicabil litigiului, părţile neavând posibilitatea de a trece peste dispoziţiile legale incidente în materie prin invocarea unor dispoziţii contractuale, respectiv contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 685 din 5 aprilie 2016

Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2011 sub nr. x/1259, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâtele SC B. SRL, SC C. Spa - Sucursala Y şi SC D. SA, solicitând restituirea în natură a bunurilor descrise în documentul anexat intitulat „Lista materialelor montate în Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (WWTP) din oraşul X”, ce au făcut obiectul Contractului de execuţie tablouri electrice nr. 03/27 mai 2010 şi a Contractelor de prestări servicii nr. 4/23 iunie 2010 şi nr. 5/28 iulie 2010, bunuri care se găsesc la Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (WWTP) din X. Prin aceeaşi cerere a solicitat şi plata, în solidar, a daunelor cominatorii în cuantum de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în restituirea bunurilor sus-menţionate, de la data pronunţării sentinţei şi până la restituirea integrală a bunurilor.

La data de 9 iunie 2011, în temeiul art. 57 C. proc. civ., reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a Municipiului X prin Consiliul Local X şi a Primarului Municipiului X, precizând că în prealabil a invitat pârâţii la conciliere directă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta C. SPA a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii formulate de reclamantă, susţinând că cele trei contracte şi actele anexe invocate au fost încheiate între reclamanta SC A. SRL şi pârâta SC B. SRL şi produc efecte numai între părţile semnatare.

Totodată, a formulat întâmpinare şi pârâta SC B. SRL prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât reclamanta nu a respectat condiţiile efectuării concilierii directe prealabile şi obligatorii prevăzute de art. 7201 C. proc. civ. Pârâta SC B. SRL a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât instanţa a fost învestită cu cerere de restituire în natură a bunurilor mobile care se regăsesc la staţia de epurare a apei menajere şi reziduale din X.

Prin sentinţa nr. 1489/C din 6 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, au fost admise excepţiile invocate de pârâte şi a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamantă.

În motivarea soluţiei, prima instanţă a reținut, în esență, că procedura prealabilă a concilierii directe nu respectă dispozițiile art. 7201 alin. (4) C. proc. civ., iar cu privire la calitatea procesuală pasivă a SC C. Spa - Sucursala Y s-a apreciat că aceasta nu poate sta în judecată în nume propriu, conform art. 43 din Legea nr. 31/1990.

S-a mai reținut că cele trei contracte care formează obiectul litigiului au ca obiect prestarea de lucrări la „Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale X, aflată în administrarea SC D. SA”, invocându-se, prin urmare, exclusiv posesia bunurilor de către această societate, ceea ce face ca în cererea de restituire a bunurilor mobile, celelalte pârâte, neposesoare, să nu aibă calitate procesuală pasivă.

Prima instanță a apreciat că bunurile mobile au fost încorporate în bunul imobil, obiect al contractului de concesiune a serviciului public de interes local nr. 8286/4.01.2001 și, astfel, au devenit bunuri imobile prin destinație, aparținând proprietarului clădirii, respectiv Municipiului X.

S-a mai reținut că asupra bunului proprietate publică s-a constituit un drept real principal derivat, respectiv dreptul de concesiune al SC D. SA, conform contractului încheiat în condiţiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, apreciindu-se că, în speță, concesionarul are un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică, astfel că sub acest aspect acțiunea societății reclamante a fost constatată ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat apel, care a fost admis prin decizia nr. 16/A-C din 7 martie 2012 a Curții de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. În consecință, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi s-a dispus restituirea bunurilor ce formează obiectul contractelor de execuţie de tablouri electrice nr. 03/27.05.2010 şi celor de prestări servicii nr. 4/23.06.2010 şi nr. 5/28.07.2010, aflate în staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (W.W.T.P.) X. Totodată, a fost menținută în rest sentinţa apelată, iar pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 14.282 lei.

În motivarea soluției, instanța de apel a reținut, în esență, că sunt întemeiate criticile referitoare la procedura concilierii directe și cele privitoare la calitatea procesuală pasivă a intimatei SC C. SPA.

În ceea ce privește fondul litigiului, instanța de apel a apreciat că apelul este fondat întrucât prima instanță a reținut trecerea bunurilor din litigiu în domeniul public al municipiului fără a exista probe în acest sens.

S-a apreciat că, în speță, apelanta şi-a dovedit proprietatea asupra bunurilor prin contractele nr. 3/27.05.2010, nr. 4/23.06.2010 şi nr. 5/28.07.2010, prin care s-a stipulat menţinerea proprietăţii până la îndeplinirea obligaţiei de plată, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, iar transmiterea legală a proprietăţii se putea face numai după îndeplinirea acestei obligaţii, dovedită pe bază de înscrisuri, în lipsa acestora fiind transmisă doar posesia bunurilor.

Instanța de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998 care stabileşte regimul juridic al proprietăţii publice și că bunurile nu pot fi considerate a fi imobile prin destinaţie, deoarece art. 468 C. civ. le califică astfel numai dacă au fost puse de către proprietar, or, în speţă acestea au fost puse de apelantă, aceasta fiind singura dintre părţi care dispune de acte legale de proprietate asupra bunurilor.

Împotriva aceste decizii au declarat recurs pârâţii SC C. SPA, SC D. SA, Municipiul X prin Consiliul Local X şi Primarul Municipiului X.

Prin decizia nr. 3318 din 29 octombrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de pârâţi şi, în consecinţă, a casat decizia nr. 16/A-C din 7 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a reținut, în esență, că decizia recurată nu poate fi pusă în executare, deoarece nu s-a precizat posesorul bunurilor a căror restituire s-a decis şi că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind daunele cominatorii.

În rejudecare, Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a pronunțat decizia nr. 502/A-COM din 5 mai 2015, prin care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C. SPA - Sucursala Y.

Totodată, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei nr. 1489/C din 6 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, în dosarul nr. x/1259/2011, intimaţi fiind pârâţii SC C. Spa - Sucursala Y, SC D. SA, SC B. SRL - prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E., Municipiul X - prin Consiliul Local X şi Primarul Municipiului X. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată către SC D. SA.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut, în rejudecare, că în ceea ce privește excepţia calităţii procesuale pasive a SC C. Spa - Sucursala Y, aceasta are calitate procesuală pasivă întrucât și-a asumat anumite obligații contractuale în mod direct în raport cu obiectul dedus judecății.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că actele adiţionale invocate de apelanta-reclamantă nu pot produce niciun efect în raport cu celelalte părţi procesuale, respectiv SC C. Spa - Sucursala Y şi SC D. SA, deoarece SC B. SRL, cu care SC A. SRL a încheiat actele adiţionale, nu avea posesia acestor bunuri la data respectivă.

Instanța de apel a constatat că staţiile de epurare a apelor uzate şi instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente sunt reglementate de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi fac parte din obiectul proprietăţii publice a comunelor, oraşelor şi municipiilor, în speţă a Municipiului X, care a dobândit dreptul de proprietate publică în baza art. 7 lit. b) din actul normativ sus-citat, respectiv prin achiziţii publice efectuate în temeiul legii.

Curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 1909 alin. (2) C. civ., în materia bunurilor mobile pot fi revendicate doar lucrurile mobile pierdute ori furate, ipoteză care nu se întâlneşte în speţă.

S-a apreciat că toate bunurile revendicate de SC A. SA, ce au fost încorporate în „Staţia de epurare”, au devenit proprietatea Municipiului X, ca proprietar al imobilului, potrivit art. 482 C. civ., care defineşte dreptul de accesiune, reținându-se, totodată, că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi nu pot fi revendicate, chiar dacă sunt mobile sau imobile, în raport cu prevederile art. 136 alin. (4) teza I din Constituţie coroborat cu art. 11 din Legea nr. 213/1998.

Instanța de apel, în rejudecare, a mai reținut că acţiunea în revendicare mobiliară, de restituire în natură, promovată de SC A. SRL este inadmisibilă, cum de altfel a constatat și tribunalul, întrucât bunurile revendicate sunt încorporate în instalaţiile „Staţiei de epurare” devenind şi ele proprietatea publică a Municipiului X, care este şi posesorul acestora.

În ceea ce privește daunele cominatorii, s-a apreciat că acestea nu pot fi acordate, acest petit fiind respins ca urmare a respingerii capătului de cerere principal referitor la revendicarea bunurilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, desființarea deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, reclamanta a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 7 lit. b) din Legea nr. 213/1998, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1909 alin. (1) C. civ.

Susține recurenta că instanţa de apel în mod greșit a considerat că acţiunea în revendicare mobiliară formulată de societatea reclamantă este inadmisibilă, deoarece, în opinia sa, bunurile în litigiu nu au intrat în proprietatea publică, susținând, totodată, că echipamentele revendicate sunt bunuri mobile care nu au intrat în posesia SC D. SA sau a Municipiului X pentru ca au fost de rea-credință la momentul dobândirii lor.

De asemenea, reclamanta a mai arătat că echipamentele revendicate nu sunt imobile prin destinaţie, deoarece au o funcţionalitate proprie, independentă de încorporarea lor într-un imobil și că acestea nu au fost puse de proprietar, respectiv Municipiul X pe imobilul - Staţia de epurare, ci de un terţ, în speță societatea reclamantă.

În continuare, procedează la enunţarea dispoziţiilor art. 1, art. 7 pct. 2 şi art. 8 pct. 3 din contractul de concesiune referitoare la bunurile de retur.

Totodată, susţine că la data Hotărârii nr. 129/2012 a Consiliului Local X echipamentele revendicate aparţineau societăţii reclamante, această hotărâre fiind expresia punerii în aplicare a art. 8 pct. 3 din contractul de concesiune.

S-a mai învederat că bunurile revendicate nu au fost dobândite prin achiziţie publică, conform art. 7 lit. b) din Legea nr. 213/1998, deoarece Municipiul X nu a fost autoritate contractantă în contractul de antrepriză și nici dobânditorul dreptului de proprietate în urma executării contractului de achiziţie publică, ci autoritatea contractantă a fost o persoană juridică de drept privat, respectiv societatea SC D. SA.

Precizează că această din urmă societate nu a dobândit dreptul de proprietate asupra echipamentelor deoarece îi era opozabilă clauza de rezervă a proprietăţii până la plata integrală a preţului.

Susține că dispozițiile art. 2 și art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 prevăd procedura prin care un bun dobândește apartenența la domeniul public, condiții care în speță nu sunt îndeplinite.

În continuare, precizează că bunurile revendicate nu sunt imobile prin destinație și că nu a intervenit accesiunea imobiliară întrucât în cauză nu este incidentă situația prevăzută la art. 493 teza I C. civ. Totodată, susține reclamanta că nu a intervenit nici transferul proprietății bunurilor mobile către SC D. SA sau către Municipiul X, ca urmare a operării prezumției posesiei de bună-credință, întrucât, în speță, nu a operat prezumția de proprietate, conform art. 1909 alin. (1) C. civ., achizitorul nefiind de bună-credință deoarece avea cunoștință că bunurile aparțin unei alte persoane prin efectul opozabilității contractelor de execuție la stația de epurare, aspect dovedit prin semnarea procesului-verbal din 25 ianuarie 2011 de control al calității lucrărilor executate de societatea reclamantă.

Prin urmare, susține că decizia recurată este nelegală cu privire la respingerea acțiunii în revendicare, solicitând în consecință modificarea acesteia întrucât, în speță, nu putea fi invocat beneficiul caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică.

Intimatele-pârâte SC D. SA şi C. SpA - Sucursala Y au depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică. Totodată, intimata Municipiul X, Primarul Municipiului X a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, a constatat că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că, potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală criticile referitoare la stabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriului, acestea reprezentând aspecte legate de temeinicia hotărârii, şi nu de nelegalitatea acesteia.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport cu care Înalta Curte reţine că acesta poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii şi înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.

Examinând decizia recurată, prin raportare la motivul de nelegalitate invocat, se constată că susţinerile recurentei sunt nefondate, având în vedere că argumentele instanţei de apel sunt dezvoltate punctual, fiind expuse motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1), art. 7 lit. b) din Legea nr. 213/1998 şi art. 1909 alin. (1) C. civ., susţinând că bunurile din litigiu sunt mobile având funcţionalitate proprie şi că acestea nu au intrat în proprietatea publică a Municipiului X având în vedere dispoziţiile contractuale încheiate între părţi.

Înalta Curte constată că reclamanta SC A. SRL a învestit instanţa de judecată cu o cerere prin care a solicitat, în raport cu dispoziţiile legale evocate, restituirea în natură a mai multor echipamente care au fost montate la Staţia de epurare a apei menajere şi reziduale (WWTP) din municipiul X.

Analizând recursul recurentei-reclamante, instanţa reţine că în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006.

Astfel, art. 2 lit. j) din Legea nr. 51/2006 defineşte sistemul de utilităţi publice ca fiind ansamblul bunurilor mobile şi imobile, dobândite potrivit legii, constând din terenuri, clădiri, construcţii şi instalaţii tehnologice, echipamente şi dotări funcţionale, specific unui serviciu de utilităţi publice, prin ale cărui exploatare şi funcţionare se asigură furnizarea/prestarea serviciului.

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege prevăd că sistemele de utilităţi publice sunt parte componentă a infrastructurii tehnico-edilitare a unităţilor administrativ-teritoriale, sunt bunuri de interes şi folosinţă publică şi aparţin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale, fiind supuse regimului juridic al proprietăţii publice sau private a acestora, după caz.

(2) Dacă amplasarea şi realizarea componentelor sistemelor de utilităţi publice, respectiv dezvoltarea celor existente, impun ocuparea definitivă a unor terenuri sau dezafectarea unor clădiri, altele decât cele aparţinând domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale, acestea vor fi trecute în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale prin procedurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 51/2006, au calitatea de utilizator beneficiarii individuali sau colectivi, direcţi ori indirecţi, ai serviciilor de utilităţi publice: utilizatorii casnici persoane fizice sau asociaţii de proprietari/locatari, operatorii economici, instituţiile publice.

Alin. (4) al aceluiaşi articol prevede obligaţiile pe care le au membrii comunităţilor locale, persoane fizice sau persoane juridice, în calitatea lor de utilizatori ai serviciilor de utilităţi publice, printre care şi respectarea normelor de exploatare şi funcţionare a sistemelor de utilităţi publice, precum şi acceptarea limitării cantitative sau întreruperea temporară a furnizării/prestării serviciilor pentru execuţia unor lucrări prevăzute în programele de reabilitare, extindere şi modernizare a infrastructurii tehnico-edilitare.

În raport cu dispoziţiile legale evocate, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate având în vedere că intrarea bunurilor în patrimoniul Municipiului X s-a realizat prin efectul legii, cum de altfel prevăd şi dispoziţiile Legii nr. 51/2006.

Astfel, legea reprezintă izvorul direct aplicabil litigiului, iar părţile nu au posibilitatea de a trece peste dispoziţiile legale incidente în materie prin invocarea unor dispoziţii contractuale, respectiv contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare nr. 1/26.03.2010, denumit contract de concesiune, în care concedent este Municipiul X, iar concesionar SC D. SA.

Mai mult, bunurile pretinse de reclamantă ca fiind proprietatea acesteia sunt bunuri imobile prin destinaţie, care aparţin proprietarului fondului aservit, respectiv Municipiului X, în calitate de proprietar al clădirii reprezentând Staţia de epurare X, pe care au fost amplasate aceste bunuri.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la lămurirea aspectului dacă bunurile revendicate sunt sau nu bunuri de retur, Înalta Curte apreciază că această critică nu este esenţială soluţionării litigiului.

Totuşi, ele sunt considerate bunuri de retur conform definiţiilor date în contractul de concesiune încheiat între părţi, însă sunt proprietatea Municipiului X conform Hotărârii Consiliului Local nr. 129/2012, reţinându-se, totodată, că aceste bunuri sunt insesizabile.

Din verificarea actelor dosarului, se constată că la filele nr. 83-84 din dosarul nr. x/1259/2011* al Înaltei Curţi se află depusă în copie această hotărâre, din care reiese că s-a dispus preluarea în domeniul public al Municipiului X a bunurilor rezultate din investiţiile efectuate de SC D. SA în cadrul Măsurii Ex-ISPA nr. 2003/RO/16/P/PE/026 „Reabilitarea staţiei de epurare a Municipiului X”. S-a mai constatat că aceste bunuri nu sunt grevate de sarcini şi nu sunt procese pe rolul instanţelor de judecată având ca obiect aceste bunuri.

În cuprinsul Hotărârii Consiliului Local nr. 129/2012 s-a mai reţinut că echipamentele componente ale instalaţiilor electrice din Staţia de epurare a municipiului X, realizate prin contractul de lucrări „Reabilitarea staţiei de epurare a municipiului X” din cadrul măsurii ISPA, care fac obiectul dosarului nr. x/1/2012 aflat pe rolul Înaltei Curţi, respectiv cinci tablouri electrice, cabluri de alimentare aferente şi cablul de fibră optică multi-mode vor fi predate Municipiului X libere de sarcini.

Art. 25 alin. (5) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice prevede că „în cazul gestiunii delegate, bunurile realizate de operatori în conformitate cu programele de investiţii impuse prin contractul de delegare a gestiunii constituie bunuri de retur care revin de drept, la expirarea contractului, gratuit şi libere de orice sarcini, unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt integrate domeniului public al acestora”.

Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 1909 C. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, fiind greşit invocată, întrucât în speţă bunurile ce formează obiectul litigiului aparţin domeniului public, cum de altfel s-a arătat, astfel încât problema revendicării nu este incidentă în cauză.

Astfel, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, art. 1909 alin. (1) C. civ. naşte în favoarea posesorului o prezumţie absolută de proprietate, adică o prezumţie care nu poate fi combătută cu o clauză conţinută într-un act adiţional încheiat între terţi, alţii decât posesorul, iar acest articol consacră şi efectul achizitiv de proprietate al posesorului de bună-credinţă, în situaţia în care el ar fi dobândit bunul mobil de la o persoană care nu era proprietara bunului, această situaţie având loc direct în temeiul legii, şi nu în baza vreunei convenţii întocmite cu un neproprietar.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL.