Inadmissibility of revision against recognition of foreign criminal conviction

Decizia nr. 63/A/2015

Deliberând asupra apelului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 141/F din 04 septembrie 2015 pronunţată de.Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 426 din 17 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2013.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 426 din 17 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2013, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-au recunoscut efectele sentinţei penale nr. 3093/06 Reg.Sent. pronunţată la data de 12 decembrie 2006 de Tribunalul din Monza (definitivă la data de 22 februarie 2007); ale sentinţei penale nr. 3887/08/RG trib. pronunţată la data de 19 noiembrie 2008 de Tribunalul din Milano; ale sentinţei penale nr. 3063 din 09 pronunţată la data de 12 octombrie 2009 de Curtea de Apel din Milano; ale sentinţei penale nr. 3667 pronunţată la data de 03 octombrie 2011 de Curtea de Apel din Milano (definitivă la data de 07 iunie 2012) - Republica Italiană, prin care numitul A. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 13 ani, 6 luni şi 20 zile închisoare, cum şi la 3.200 euro amendă.

S-a dispus transferarea condamnatului A., în vederea continuării executării pedepsei principale de 13 ani, 6 luni şi 20 zile închisoare, precum şi. a amenzii de 3.200 euro, în echivalentul în lei la data executării, într-un penitenciar din România* precum şi a pedepsei accesorii prevăzută de art. 71 C. pen. rap. la art. 64 alin. (1) lit. a teza a II a, b şi e C. pen. şi a pedepsei complementare prevăzută de art. 65 rap. la art. 64 alin. (1) lit. a teza a II a, b şi e C. pen., pe o durată de 10 ani, cu respectarea felului şi duratei pedepsei aplicate de statul de condamnare.

S-a constatat că prin Ordonanţele Oficiului de Supraveghere din Milano, din datele de 23 iunie 2001, 07 noiembrie 2011, 04 aprilie 2012 şi 11 mai 2012, persoana condamnată a beneficiat de 405 zile de eliberare anticipată.

S-a constatat că executarea pedepsei a început la data de 21 aprilie 2007 şi se consideră executată la data de 02 octombrie 2019.

S-a dedus din pedeapsă perioada executată, de la data de 21 aprilie 2007 până la zi.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 20 mai 2013 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa Curţii de Apel Bucureşti în conformitate cu prevederile art. 162 alin. 4 şi art. 163 din Legea nr. 302/2004 (republicată),, pentru recunoaşterea efectelor sentinţei penale nr. 3 093/06 Reg.Sent., pronunţată la data de 12 decembrie 2006 de Tribunalul din Monza (definitivă la data de 22 februarie 2007), ale sentinţei penale nr. 3887/08 RG trib., pronunţată la data de 19 noiembrie 2008 de Tribunalul din Milano, ale sentinţei penale nr. 3063/09 pronunţată la data de 12 octombrie 2009 de Curtea de Apel din Milano; ale sentinţei penale nr. 3667 pronunţată la data de 03 octombrie 2011 de Curtea de Apel din Milano (definitivă la data de 07 iunie 2012), ca urmare a cererii formulate de autorităţile judiciare italiene de transferare a condamnatului A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 13 ani, 6 luni şi 20 zile închisoare, şi a amenzii de 3.200 euro.

Prin sentinţa penală din data de 12 decembrie 2006, Tribunalul din Monza Pisa l-a condamnat pe numitul A., la o pedeapsă de 20 zile închisoare, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 624, art. 625 alin. (2) şi art. 62/bis C. pen. italian, această sentinţă rămânând definitivă la data de 22 februarie 2007.

Activitatea infracţională a persoanei condamnate, reţinută prin sentinţa de condamnare, a constat în aceea că la data de 12 decembrie 2006, în timp ce se afla în localitatea Sesto San Giovanni, în scopul de a obţine foloase, a pătruns, prin efracţie, în barul B., de unde a încercat să sustragă bunuri, fiind surprins de către angajaţi.

Prin sentinţa Curţii de Apel din Milano din data de 03 octombrie 2011, sentinţă care a reformat-o pe cea a Tribunalului din Milano din data de 19 noiembrie 2008, numitul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 13 ani şi 6 luni închisoare, o amendă de 3.200 euro, precum şi la pedepsele accesorii ale interdicţiei perpetue de a fi curator şi tutore, a interdicţiei legale în timpul pedepsei de ocupare a unei funcţii publice, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 110, art. 628 alin. (1) şi (3), art. 112 alin. (1), art. 614 alin. (1), (2), (4), art. 112 alin. (1), art. 61, art. 81, art. 582 alin. (2), art. 585, art. 576 alin. (1), art. 624, art. 625, art. 81, art. 99 alin. (2) C. pen. italian.

Această sentinţă a rămas definitivă la data de 07 iunie 2012.

Activitatea infracţională a persoanei condamnate reţinută a fi comisă, a constat în aceea, că la data de 06 martie 2007, în timp ce se afla la Magnano, a intrat, împreună cu alte persoane, prin folosirea de violenţe şi ameninţări, în interiorul barului Lino, aparţinând numitei Calcanti Nadia, de unde a sustras bijuterii şi a obligat-o pe aceasta să întreţină raporturi sexuale, provocându-i vătămări grave. De asemenea s-a reţinut că la data de 21 aprilie 2007, în timp ce se afla la Sesto San Giovanni, a sustras mai multe bunuri din pizzeria C.

Prin Decizia nr. 658/2012 din data de 10 septembrie 2012 a Procuraturii Generale a Republicii, de pe lângă Curtea de Apel din Milano, s-a dispus unificarea pedepselor aplicate prin sentinţele de condamnare, stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 13 ani, 6 luni şi 20 zile închisoare, cum şi o amendă de 3.200 euro, pedeapsă a cărei executare a început la data de 21 aprilie 2007 şi, având în vedere cele 405 zile de eliberare anticipată acordate prin ordonanţele Oficiului de Supraveghere din Milano, pedeapsa se consideră executată la data de 02 octombrie 2019.

Prin ordonanţa din datele de 23 iunie 2001, 07 noiembrie 2011, 04 aprilie 2012, 11 mai 2012, ale Oficiului de Supraveghere din Milano, persoana condamnată a beneficiat de 405 zile de eliberare- anticipată.

Din examinarea hotărârii de condamnare s-a constatat că este' îndeplinită cerinţa dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 (republicată) şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg - 1983, cum şi cerinţele art. 131 şi art. 143 din Legea nr. 302/2004 (republicată), faptele comise de persoana condamnată având corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. i) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani; a infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2)1 lit. a) şi c) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 ani; a infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi. Pedeapsa accesorie aplicată persoanei condamnate se regăseşte în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi e) rap. la art. 71 şi art. 65 C. pen., dar în raport cu durata de aplicare a acesteia de către instanţa de condamnare (interdicţie perpetuă), dar şi pentru că în C. pen. român, este reglementată şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzute de lege (pe o durată de la 1 la 10 ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. 2) C. pen.), această pedeapsă îşi găseşte corespondent în legislaţia penală română, atât în privinţa pedepsei accesorii, cât şi,a pedepsei complementare.

S-a constatat că persoana condamnată şi-a exprimat la data de 06 noiembrie 2012 consimţământul, de a continua executarea pedepsei într-un penitenciar din România.

Din fişa de executare a pedepsei a reieşit că persoana condamnată a început executarea pedepsei închisorii la data de 21 aprilie 2007, data terminării executării pedepsei fiind 02 octombrie 2019.

Cu privire la amenda aplicată prin sentinţa de condamnare, de 3.200 euro, instanţa reţine că şi aceasta este supusă procedurii de recunoaştere şi executare, având în vedere, atât dispoziţiile art. 137 alin. (6) din Legea nr. 302/2004 care prevăd că. „începerea executării pedepsei în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare. în cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării, totale sau parţiale, a acestei pedepse.", dar şi a constatării ce rezultă din reglementarea, penală a statului de condamnare, că pedeapsa amenzii nu se transformă în răspundere penală subsidiară, nefiind stabilit acest lucru prin sentinţa de condamnare, ceea ce obligă instanţa legal învestită cu cererea de recunoaştere a hotărârii de condamnare, să o recunoască în integralitatea, ei.

Analizând cererea de revizuire formulată de revizuent, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite prevederile art. 453 C. proc. pen., astfel că cererea de revizuire fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel la data de 14 septembrie - 2015 apelantul revizuent A.

În esenţă, apelantul revizuent a solicitat admiterea apelului formulat, în sensul de a dispune contopirea pedepselor de 5 ani, respectiv 8 ani, aplicate de instanţele italiene, considerând că, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti nu a dispus contopirea pedepselor şi a menţinut cumulul aritmetic al acestora.

Examinând apelul formulat, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în acest sens fiind şi decizia nr. 42 din 14 februarie 2005 pronunţată de Înalta Curte - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în raport de dispoziţiile N.C.P.P., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 şi art. 465 din N.C.P.P. reluând în esenţă cazurile de revizuire din legea veche.

În acest context, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a respins revizuirea formulată de către apelantul revizuent A., ca inadmisibilă, având în vedere că această cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată decât împotriva unei hotărâri penale prin care s-a dispus asupra fondului cauzei. Or, în speţă, apelantul a formulat revizuire împotriva sentinţei penale nr. 426 din 17 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin care s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-au recunoscut efectele sentinţei penale nr. 3093/06 Reg. Sent. Pronunţată la data de 12 decembrie 2006 de Tribunalul din Monza (definitivă la data de 22 februarie 2007); ale sentinţei penale nr. 3887/08 RG trib. pronunţată la data de 19 noiembrie 2008. de Tribunalul din Milano; ale sentinţei penale nr. 3063 din 09 pronunţată la data de 12 octombrie 2009 de Curtea de Apel din Milano; ale sentinţei penale nr. 3667 pronunţată la data de 03 octombrie 2011 de Curtea de Apel din Milano (definitivă la data de 07 iunie 2012) - Republica Italiană, prin care numitul A. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 13 ani, 6 luni şi 20 zile închisoare, cum şi la 3.200 euro amendă.

Având în vedere că revizuentul a declarat calea de atac împotriva unei hotărâri nesusceptibilă de reformare, Înalta Curte reţine similar primei instanţe inadmisibilitatea căii de atac, sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie'statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista .în afara legii: Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile' art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordine de drept

Înalta Curte apreciază că apelantul revizuent are la dispoziţie alte remedii procesuale, motivele concrete invocate de către apelantul revizuent prin cererea formulată s-ar putea subsuma unui caz de contestaţie la executare, prevăzute de art. 598 C. proc. pen., mijloc de care apelantul revizuent a şi uzat, conform propriilor susţineri.

În orice caz, având în vedere că odată cu intrarea în vigoare a N.C.P.P. s-a.renunţat la principiul rolului activ al organelor judiciare, consacrat de art: 4 din V.C.P., fapt care relevă o schimbare de optică a legiuitorului cu privire la rolulbrganelor judiciare în procesul penal, Înalta Curte constată că nu ar putea proceda din oficiu, direct în calea de atac, la o recalificare a cererii formulate de către revizuentul A.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-revizuent A. împotriva sentinţei penale nr. 141/F din 04 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga contestatorul la plata sumei de 460 de lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului. Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-revizuent A. împotriva sentinţei penale nr. 141/F din 04 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă apelantul-revizuent la plata sumei de 460 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2016.