Admissibility of environmental recordings obtained via unreasoned provisional prosecution order in trafficking of influence case

Decizia nr. 1697/2014

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele

Prin Sentinţa penală nr. 170 din 10 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Mureş a fost condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicată, durata reţinerii inculpatului, începând cu data de 9 decembrie 2011, până la data de 10 decembrie 2011, conform art. 88 alin. (1) C. pen.

S-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere, în baza art. 861 alin. (1) şi (2) C. pen.

S-a fixat inculpatului un termen de încercare de 4 ani, conform art. 862 C. pen.

S-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de încercare stabilit anterior, să se supună mai multor măsuri de supraveghere, conform art. 863 alin. (1) C. pen.:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş, desemnat cu supravegherea lui,

- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă sau orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea,

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a putea fi verificate mijloacele lui de subzistenţă;

S-a dispus ca toate datele de mai sus să se comunice Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Mureş, desemnat cu supravegherea lui, obligaţiile stabilite prin prezenta urmând să fie transmise acestui serviciu;

S-a atras atenţia inculpatului că, în caz de neîndeplinire a obligaţiilor stabilite anterior cu rea-credinţă, e posibilă sesizarea instanţei şi revocarea beneficiului suspendării acordate, conform art. 864 alin. (2) C. pen. Aceeaşi sancţiune devine aplicabilă şi în cazul comiterii unei noi fapte penale în intervalul termenului de încercare, conform art. 864 alin. (1) C. pen.

S-a constat suspendată, pe durata beneficiului acordat, executarea pedepselor accesorii prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza 2, lit. b) C. pen., în baza art. 71 alin. (5) C. pen.

Totodată, a fost achitat inculpatul B. de sub acuza comiterii infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

A fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 145 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală şi a cercetării judecătoreşti, în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen.

S-a dispus ca restul cheltuielilor judiciare avansate de stat pe tot parcursul procesului penal, de 145 lei, să rămână în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen..

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut, în fapt, că inculpatul A. se cunoştea cu martorul C. încă din anul 1994, ambii fiind foşti angajaţi ai Jandarmeriei Mureş. Întrucât, între timp, inculpatul şi-a deschis o firmă de curăţenie, drumurile li s-au intersectat din nou, martorul fiind angajat la firma sa. Prin intermediul martorului C., denunţătorul, respectiv martorul D., care a lucrat o perioadă în străinătate, l-a cunoscut pe inculpat, dorind să se angajeze la firma acestuia. Cu ocazia discuţiilor purtate cu inculpatul, la care a asistat şi martorul C., A. a aflat că martorul denunţător nu deţine permis de conducere şi doreşte să urmeze cursurile şcolii de şoferi.

Întrucât inculpatul îl cunoştea pe instructorul auto B., angajat la SC E. SRL., i-a dat numărul de telefon al acestuia, nu înainte de a-i face cunoscut faptul că, în schimbul sumei de 700 de euro sau 1200 lei va putea obţine mai uşor permisul de conducere, având cunoştinţe la poliţie. De altfel, chiar inculpatul B. era şi lucrător de poliţie. Nu s-a putut stabili dacă martorul denunţător i-a dat sau nu aceşti bani în lei sau euro inculpatului, dar din declaraţiile acestuia de la urmărire penală, de la fond şi din declaraţiile martorului C., în special de la urmărire penală, dar şi din faţa instanţei, rezultă că inculpatul A. a pretins o sumă de bani de la martorul denunţător.

Scopul pretinderii acestora a rezultat cu certitudine din declaraţiile celor doi martori de la urmărire penală şi a constat într-un ajutor pe care inculpatul urma să i-l acorde denunţătorului la examenul practic (proba de traseu), pentru obţinerea permisului de conducere. Au fost înlăturate parţial declaraţiile aceloraşi martori din faza de cercetare judecătorească, acestea necoroborându-se între ele, mai ales că martorul C. a avut un lapsus în privinţa pretinderii sumei de bani de inculpat, a scopului pretinderii, iar martorul denunţător a precizat că banii erau pentru şcoala de şoferi, ambii revenind nejustificat şi în mod radical asupra declaraţiilor iniţiale.

Inculpatul A. a negat vehement pretinderea şi primirea vreunei sume de bani de la martorul D., dimpotrivă, a arătat că i-ar fi achitat suma de 800 lei inculpatului B., jumătate din costul total al şcolii de şoferi, în numele martorului D., dorind să-l ajute pe acesta total dezinteresat, cu condiţia ca martorul să înceapă lucrul la firma sa. Aici, respectiv raportat la aspectul enunţat, declaraţiile celor doi inculpaţi se coroborează, dar totuşi, explicaţiile acestora sunt lipsite de logică şi sinceritate, cât timp martorul denunţător lucrase în străinătate, la urmărire penală s-au vehiculat de martori sume în euro, nu în lei, o dovadă a faptului că martorul denunţător avea bani şi nu era nevoie ca inculpatul A. să facă un gest caritabil în favoarea sa, mai ales că denunţătorul era o persoană total străină, nu o cunoştinţă veche a inculpatului.

Faptul că cei doi martori au dat declaraţii trunchiate şi nesincere în faza de cercetare judecătorească rezultă, în primul rând din prezenţa acelor contradicţii dintre depoziţiile acestora şi din cadrul propriilor afirmaţii ale lor, care nu se regăsesc şi în cuprinsul declaraţiilor aceloraşi martori de la urmărire penală care se coroborează între ele, iar, în al doilea rând, din răspunsurile martorilor la întrebările instanţei, transcrise cu ocazia întocmirii procesului-verbal de confruntare a acestora din data de 26 noiembrie 2012, când se poate observa cu uşurinţă că, în cea mai mare parte, martorii îşi menţin declaraţiile de la urmărire penală, cele avute în vedere şi de instanţă ca exprimând adevărul, cu unele mici nuanţe de neadevăr observate în cazul martorului C., referitoare la semnificaţia sumelor de bani şi la destinaţia acestora.

Cert este că, în continuare, martorul D. urmează cursurile şcolii de şoferi, promovează examenul teoretic şi la data de 2 decembrie 2011 mai are o şedinţă de condus cu inculpatul B., la finalul căreia acesta îi cere să aibă asupra sa, când se va prezenta la examenul practic, la proba de traseu, suma de 300 euro, după cum a relatat martorul în ambele etape procesuale, fără ca inculpatul să mai facă alte precizări referitoare la destinaţia acestei sume sau utilitatea ei şi nici martorul nu a cerut explicaţii inculpatului, declaraţia sa fiind susţinută de martorul C.

în faza de urmărire penală. Acesta din urmă a fost sunat de martor care era revoltat că i s-au mai cerut aceşti bani, deşi aprecia că suma de bani pretinsă şi achitată inculpatului A. era suficientă, mai ales că la proba teoretică fusese nevoit să înveţe. Martorul C. a revenit asupra declaraţiei, susţinând varianta inculpaţilor, şi anume că era vorba de suma de 300 lei, nu euro, şi reprezenta diferenţa pentru orele de condus, nicidecum pentru promovarea probei de traseu fără probleme. Revenirea martorului asupra declaraţiei iniţiale de la urmărire penală este nejustificată, iar depoziţia acestuia nesinceră, motiv pentru care a fost înlăturată, având în vedere că acesta a avut un comportament caracterizat prin agitaţie continuă, a comunicat tot timpul din priviri cu inculpatul A. pe parcursul audierii, a fost confuz, evaziv şi inconsecvent, fapt care ne determină să credem că acesta este nesincer.

Cât priveşte această sumă în lei sau euro, e mai puţin relevant acest aspect, martorul denunţător nu a achitat-o, inculpatul A. susţinând că tot el a remis-o inculpatului B., nu se cunoaşte când sau în ce circumstanţe şi tot dezinteresat, în numele martorului D., deşi acesta din urmă nu a prestat vreo muncă în favoarea sa, nu i-a remis datoria şi nici nu s-a prezentat la serviciu. Conduita nesinceră a celor doi inculpaţi şi afirmaţiile lor ilogice sunt demolate pe de-a-ntregul de transcrierea înregistrării audio-video, consemnată în procesul-verbal din data de 5 decembrie 2011, la acea dată martorul denunţător urmând să susţină proba de traseu.

În primul rând nu se cunoaşte motivul pentru care ambii inculpaţi se aflau acolo, la locul susţinerii examenului de martorul denunţător, sau cel puţin prezenţa inculpatului A. nu se poate justifica, de ce acesta din urmă vorbea despre aşa-zisa datorie a martorului faţă de inculpatul B. uzitând persoana a treia, cu toate că şi inculpatul B. era de faţă, cel puţin la primele momente ale iniţierii discuţiei. Totodată, în cursul acestei discuţii inculpatul nu se referă deloc la şcoala de şoferi sau la costul acesteia, la avansul în lei pe care l-ar fi achitat coinculpatului în numele martorului, la faptul că martorul i-ar datora vreo sumă de bani sau că nu s-ar fi prezentat la locul de muncă pentru a-şi achita datoria, uzitează un limbaj codificat, evaziv, referitor la persoana care ar trebui să beneficieze de banii denunţătorului, nefăcând referire la persoana sa sau a coinculpatului niciun moment, ca şi cum ar ascunde ceva cu privire la identitatea persoanei care ar beneficia de aceşti bani, la legalitatea tranzacţiei, şi nu face nicio referire expresă la faptul că ar fi achitat el vreo sumă de bani în numele denunţătorului, doar la un moment dat afirmă că a plătit ce-a avut de plătit, fără a da de înţeles că banii îi aparţineau lui şi nu denunţătorului, apoi se referă la împrejurarea că "acum trebuia să plătească şi pentru traseu".

Instanţa a încercat să lămurească de ce inculpatul a uzitat termenul "traseu" dacă banii erau pentru orele de condus şi inculpatul A. nu a putut furniza o explicaţie clară, susţinând că era emotiv la acel moment şi nu şi-ar fi dat seama de expresia menţionată, ceea ce creează suspiciunea că, într-adevăr, martorul urma să susţină proba de traseu în acel moment şi inculpatul i-a dat de înţeles că poate interveni în schimbul banilor, 200 euro, cât afirmase martorul că are asupra sa, la lucrătorul de poliţie cu care susţinea proba, doar aşa explicându-se prezenţa inculpatului la locul susţinerii examenului.

Un alt aspect menit să evidenţieze vinovăţia inculpatului e acela că, tot în cursul discuţiei enunţate, acesta se referă la situaţia unei anumite persoane pe nume F. cu care ar fi procedat în aceeaşi manieră ca şi cu martorul D., ori din analiza înscrisurilor ridicate cu ocazia percheziţiei asupra autoturismului aparţinând inculpatului B., s-a găsit o "programare examen" pe numele F., un alt aspect care creează presupunerea că inculpatul A. ar fi acţionat în alte situaţii la fel ca în prezenta cauză. Deşi martorul D. avea bani asupra sa, fiind organizat un flagrant de Direcţia Generală Anticorupţie, care i-a pus la dispoziţie suma de 1200 lei, a preferat să susţină că nu are, deoarece nu voia să le facă probleme inculpaţilor, aşa cum a susţinut la urmărire penală; aceeaşi raţiune, mai credem noi, l-a determinat pe acelaşi martor să revină parţial asupra depoziţiei de la urmărire penală, cu ocazia audierilor sale de instanţă, la fel ca în cazul celuilalt martor, C., de altfel cunoştinţă veche a inculpatului A.

Cert este că, martorul denunţător a promovat şi examenul practic, respectiv traseul, prin forţele proprii, neexistând vreun indiciu că inculpaţii ar fi intervenit la vreun agent de poliţie. Ulterior, în cursul aceleiaşi zile, în timp ce martorul D. şi martorul C. se aflau în Staţia de autobuz P., s-au întâlnit iarăşi cu inculpatul A. care i-a cerut din nou denunţătorului suma de 200 de euro, iar acesta i-a spus că nu deţine aceşti bani. În faza de urmărire penală, martorul C. a arătat că a fost sunat anterior acelei întâlniri de inculpatul A. care i-a spus clar că i-a rezolvat traseul denunţătorului şi a asistat şi la discuţia din gară, ulterior plecând cu inculpatul care i-a mărturisit că a pus bani de la el pentru martorul D., dar în faza de judecată brusc martorul nu-şi menţine declaraţia iniţială, susţine că nu a auzit discuţia din gară, i-ar fi fost relatată ulterior de martorul D., sau că ar fi fost vorba de diferenţa neplătită de denunţător pentru şcoala de şoferi.

Din nou martorul nu justifică revenirea asupra declaraţiei de la urmărire penală, apreciind astfel că depoziţia sa din faza de judecată e total nesinceră.

Raportat la ansamblul probator însă, prima instanţă a constatat că nu poate reţine fără niciun dubiu vinovăţia inculpatului B., lipsind latura obiectivă a infracţiunii, întrucât din declaraţiile martorilor enunţaţi rezultă că inculpatul a cerut denunţătorului să aibă asupra sa o sumă de 300 de euro sau lei, cu ocazia susţinerii examenului practic pentru obţinerea permisului de conducere, în realitate nu a pretins aceşti bani pentru sine sau pentru altă persoană identificată prin calitatea sau funcţia deţinută, aşa cum se prevede la art. 257 C. pen., iar martorul D. nu a înţeles că inculpatul ar avea vreo influenţă asupra lucrătorului de poliţie cu care va susţine examenul, mai ales că toate discuţiile pe această temă, de la bun început le-a purtat cu inculpatul A. care s-a referit la un ajutor pe care îl va da martorului singur, nu împreună cu inculpatul B., nefăcând vreo referire la calitatea de poliţist a acestuia din urmă sau la faptul că ar cunoaşte vreun poliţist care l-ar ajuta pe denunţător, sau că acelaşi inculpat, B., ar fi determinat acelaşi poliţist identificabil, ca în schimbul sumei de 300 euro sau lei, să faciliteze promovarea examenului practic de martorul D.

În plus, inculpatul B. a făcut referire la o sumă de 300 de euro sau lei, diferită de suma de 200 de euro cerută insistent de inculpatul A. "pentru traseu", în cursul zilei de 5 decembrie 2011, de la martorul denunţător, inclusiv cuantumul sumei fiind rupt de contextul cauzal. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, inculpatul B. nu s-a implicat deloc în discuţia purtată de inculpatul A. cu martorul denunţător din data de 5 decembrie 2011, plecând imediat după iniţierea acesteia, iar pe parcursul orelor de condus de care a beneficiat martorul D., nu i-a dat niciun moment de înţeles acestuia că, împreună cu coinculpatul A., ar putea să-i faciliteze obţinerea permisului de conducere, cunoscând pe cineva de la poliţie, cu atribuţii în acest sens.

În acest context, tribunalul a concluzionat că faţă de acest inculpat se impune o soluţie de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit.

d) C. proc. pen., lipsind unul din elementele constitutive ale infracţiunii şi anume, latura obiectivă, pretinderea unei sume de bani pentru altul, lăsând să se înţeleagă faptul că ar avea influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Vinovăţia inculpatului A. este certă sub toate aspectele de fapt ale cauzei, aşa cum au fost reţinute şi de acuză şi de instanţa de fond, astfel că, în drept, fapta inculpatului A., care la 05 decembrie 2011, a solicitat martorului denunţător sume de bani (200 euro), lăsând să se înţeleagă că poate influenţa funcţionarul public ce l-a examinat pe denunţător la 05 decembrie 2011, cu ocazia susţinerii probei practice în vederea obţinerii de către denunţător a permisului de conducere pentru ca acest funcţionar să-l declare admis pe D., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen.

La dozarea şi individualizarea pedepsei aplicabile inculpatului, conform art. 72 C. pen., instanţa a ţinut cont de faptul că deşi acesta nu are antecedente penale, existenţa unor indicii că şi anterior, ar fi procedat întocmai, faptul că nici după începerea cercetărilor nu a colaborat cu organele de urmărire penală, apoi cu instanţa, lasă să se întrevadă un pericol social crescut al inculpatului, gravitatea faptei răsfrângându-se şi asupra sa. Prin urmare, în favoarea acestuia, nu se poate reţine vreo circumstanţă atenuantă judiciară, impunându-se aplicarea în schimb a unei pedepse constând în minimul special prevăzut de legea penală faţă de împrejurarea că nu a mai avut alte contacte cu legea penală. Ca modalitate de executare a pedepsei rezultante, tribunalul a dispus suspendarea sub supraveghere a acesteia, având în vedere lipsa contactelor cu legea penală şi încrederea că pe viitor inculpatul nu va mai intra în sfera ilicitului penal, cunoscând rigorile legii şi riscurile pe care şi le asumă. Totodată, prima instanţă a apreciat că nu se impune confiscarea vreunei sume de bani de la inculpatul A., conform art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., cât timp raportat strict la acuza adusă acestuia, martorul denunţător nu i-a remis vreo sumă de bani.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi inculpatul A. au declarat apel împotriva Sentinţei penale nr. 170 din 10 decembrie 2012 pronunţate de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. x/2012.

a) În motivarea căii de atac, procurorul contestă temeinicia hotărârii Tribunalului Mureş, sub următoarele aspecte:

- probele administrate în cauză confirmă existenţa infracţiunii de trafic de influenţă de care este acuzat inculpatul B., săvârşirea acesteia de către inculpat şi comiterea ei cu vinovăţia specifică, astfel, în mod greşit prima instanţă a dispus achitarea inculpatului pe motiv că faptei îi lipseşte latura obiectivă;

- în raport de gravitatea ridicată a infracţiuni ide trafic de influenţă comisă de inculpatul A. şi persoana acestuia, este prea blândă pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată în prim grad.

b) În motivarea apelului său, inculpatul A. critică temeinicia sentinţei tribunalului de condamnare la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen. Subliniază că probele administrate în cauză duc la concluzia că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiunii, astfel că soluţia corectă care trebuie adusă litigiului este aceea de achitare, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 30/A din data de 21 iunie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost dispuse următoarele:

În conformitate cu art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 170 din 10 decembrie 2012 pronunţate de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. x/2012, şi, în consecinţă, a desfiinţat parţial hotărârea atacată şi rejudecând, în temeiul art. 345 alin. (1) şi (3) C. proc. pen. cu referire la art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul A. de sub acuza săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 257 C. pen.

Analizând apelurile, prin prisma materialului Dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Mureş, a susţinerilor şi concluziilor reprezentantului Ministerului Public şi ale inculpaţilor, precum şi din oficiu, în limitele efectului devolutiv (subliniind că apelul declarat de procuror în defavoarea inculpatului devoluează integral pricina, fiind astfel posibilă adoptarea unei soluţii procesuale diferite de cea scontată de reprezentantul Ministerului Public), se reţin următoarele:

Inculpatul A. a fost trimis în judecată şi condamnat în prim grad pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., constând în aceea că, în data de 5 decembrie 2011 a solicitat martorului D. o sumă de 200 euro, lăsând să se înţeleagă că împreună cu inculpatul B. pot influenţa funcţionarul public care l-a examinat pe martor la aceeaşi dată, cu ocazia susţinerii probei practice în vederea obţinerii permisului de conducere, pentru ca acest funcţionar să-l declare admis pe D.

Termenii utilizaţi în partea descriptivă a rechizitoriului, conţinutul procesului-verbal de sesizare din oficiu, menţiunile din dispozitivul actului de sesizare şi lămuririle verbale aduse în şedinţa de judecată din 14 iunie 2013 de. către procurorul de şedinţă duc la concluzia că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru o presupusă infracţiune de trafic de influenţă din 5 decembrie 2011 şi nu pentru pretinse acte de trafic de influenţă posibil comise în vara anului 2011. Prin urmare, considerentele de faţă vor trata activitatea inculpatului din 5 decembrie 2011 şi dacă această activitate se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.

Acuza se întemeiază pe următoarele probe: denunţul martorului D., procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice purtate de inculpatul B. cu martorul D. la data de 2 decembrie 2011, în jurul orelor 14,00; procesul-verbal de redare a comunicărilor înregistrate în mediul ambiental în 5 decembrie 2011, începând cu orele 9,05, între inculpaţii A., B. şi martorul D., procesele-verbale de percheziţie, declaraţiile inculpaţilor şi depoziţiile martorilor D. şi C., făcute pe durata procedurilor.

Referitor la denunţul depus de d-l D., acesta are, potrivit art. 223 C. proc. pen., valoarea unui act de sesizare a organelor de urmărire penală, el nu constituie probă în sensul art. 63 C. proc. pen. care să se bazeze pe un mijloc de probă dintre cele prevăzute de art. 64 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte interceptarea convorbirii telefonice purtate de inculpatul B. cu martorul D. în 2 decembrie 2011, s-a constatat, alături de prima instanţă., că aceasta a fost efectuată în baza ordonanţei procurorului întemeiată pe dispoziţiile art. 91 alin. (2) C. proc. pen. şi emisă la data de 2 decembrie 2011. Ordonanţa în discuţie acoperă, însă, doar perioada de 48 de ore începând cu data de 3 decembrie 2011, ora 15,00. Nici procurorul, în regim de urgenţă, şi nici judecătorul nu a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi a comunicărilor efectuate de inculpatul B. în 2 decembrie 2011. În aceste împrejurări, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice purtate de inculpat în 2 decembrie 2011 nu este acoperită de un act procesual valabil, fiind astfel ilegal obţinute, iar procesul-verbal de redare consemnează un procedeu probator ilegal care nu poate fi folosit în procesul penal, în lumina art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte comunicările înregistrate în mediul ambiental în 5 decembrie 2011, s-a constatat că acestea se bazează pe aceeaşi ordonanţă emisă de procuror în 2 decembrie 2011. În ordonanţă nu se indică ora emiterii. Cum denunţul a fost depus între orele 13,00 - 15,00, iar o interceptare care, teoretic se baza pe ordonanţă, a avut deja loc la ora 14,00, s-a constatat că cel târziu la ora 14,00, ordonanţa a fost emisă.

Astfel, s-a constatat că în 2 decembrie 2011, procurorul a uzat de derogarea permisă de art. 91 C. proc. pen. de la regula competenţei exclusive a judecătorului în autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor sau comunicărilor. O asemenea derogare este, însă, posibilă doar în situaţii de excepţie justificate de urgenţa procedurii. Se observă că ordonanţa, deşi emisă în 2 decembrie, priveşte perioada 3 - 5 decembrie 2012. În ordonanţă nu se indică în ce constă situaţia de urgenţă, iar instanţa de apel nu poate identifica această urgenţă, cu atât mai mult cu cât ordonanţa priveşte perioada 3 - 5 decembrie 2011, iar o perioadă de 24 de ore este mai mult decât suficientă pentru ca procurorul să prezinte şi să obţină, dacă era cazul, de la judecător autorizarea în temeiul art. 911 alin. (3) C. proc. pen. Neprocedând în acest fel, procurorul a uzat cu mare uşurinţă de dispensa acordată de art. 911 C. proc. pen. şi fără să se încadreze în ipoteza de excepţie prevăzută de acest text de lege, astfel ordonanţa din 2 decembrie 2011 este contrară legii, iar probele obţinute în baza ei sunt invalide, conform art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

Chiar dacă s-ar admite că, odată confirmate legalitatea şi temeinicia ordonanţei din 2 decembrie 2011 de către judecătorul sesizat potrivit art. 912 alin. (3) C. proc. pen., ordonanţa rămâne câştigată cauzei, s-a constatat că actul procesual în analiză priveşte exclusiv convorbirile inculpatului B. La minutul 31 şi 15 secunde inculpatul B. îi părăseşte pe partenerii săi de discuţii -inculpatul A. şi martorul D.. Din acest moment, orice înregistrare a comunicărilor purtate între ultimii doi nu are la bază o dispoziţie valabilă a autorităţilor judiciare competente să autorizeze înregistrările şi nu poate fi folosită în procesul penal. Nu se poate susţine că înregistrarea se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 912 alin. (5) C. proc. pen., deoarece acest text legal acoperă doar interceptările şi înregistrările legal obţinute într-o cauză care pot fi folosite şi în alte cauze, or, în prezenta pricină înregistrarea inculpatului A. după minutul 31 şi 15 secunde este ilegală, fiind efectuată în afara oricărei autorizaţii valabil emise.

Acceptând că rechizitoriul a fost defectuos redactat şi că, de fapt procurorul a dorit să surprindă că în 5 decembrie a fost momentul final al unor acorduri anterioare, încă din vara anului 2011 sau cel puţin din 2 decembrie 2011, între inculpatul A. şi martorul D. şi că în 5 decembrie nu mai era nevoie ca inculpatul să reitereze destinaţia banilor şi pretinsa lui influenţă pe lângă funcţionarul abilitat să-l declare admis pe martor la proba practică, observăm că episoadele din vara anului 2011 şi din 2 decembrie 2011 se bazează pe declaraţiile martorilor D. şi C., date în cursul urmăririi penale şi al judecăţii. Pe depoziţiile martorului D. se întemeiază şi interpretarea discuţiilor purtate în mediul ambiental în 5 decembrie, până la minutul 31 şi 15 secunde al înregistrării. În cursul urmăririi penale şi al judecăţii în prim grad, cei doi martori au compărut de trei ori: o dată în faţa procurorului şi de două ori în faţa primei instanţe. De fiecare dată, referitor la aspectele esenţiale ale cauzei, martorii au expus variante diferite ale stării de fapt. Pentru verificarea credibilităţii martorilor, aceştia au fost chemaţi şi ascultaţi nemijlociţi de către instanţa de al doilea grad. Cu prilejul audierii lor în apel, cei doi au fost confuzi, nehotărâţi, inconsecvenţi şi nu păreau deloc să fie responsabili de importanţa procesuală a relatărilor lor şi nici de riscurile pe care o mărturie mincinoasă le implică. Mai mult, d-l C. s-a arătat distrat de calitatea sa de martor şi de întrebările care i s-au adresat, a răspuns evaziv şi fără substanţă, iar pentru el, "adevărul o fi care este". Asemenea conduite pun cu tărie la îndoială seriozitatea şi credibilitatea celor doi martori, iar exigenţele ţinând de echitatea procedurilor determină instanţa de apel să le înlăture depoziţiile.

Procesele-verbale de percheziţie nu surprind niciun aspect care să întărească acuza, iar înscrisul descoperit în autoturismul inculpatului B., denumit "programare examen" pe numele F. nu este suficient să întărească o concluzie categorică după care inculpatul A. ar fi acţionat şi în alte cauze similar cu activităţile care i se reproşează, din moment ce inculpatul nu a fost vreodată cercetat penal de vreun trafic de influenţă care să aibă legătură cu F.

Inculpaţii, pe tot parcursul procedurilor, au negat comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, au admis totuşi că i-au cerut martorului anumite sume de bani, însă au exclus că ar fi pretins că au o posibilă influenţă pe lângă funcţionarul care urma să îl examineze pe martor şi au argumentat destinaţia acestor sume fie pentru plata orelor de conducere efectuate sub îndrumarea d-lui B., fie pentru restituirea sumei pe care d-l A. a achitat-o pentru martor cu acest titlu coinculpatului.

În aceste circumstanţe, rămân interceptările şi înregistrările convorbirilor şi comunicărilor dintre inculpaţii B. şi A. şi martorul D. din 5 decembrie 2011 până la plecarea inculpatului B., dintre inculpatul A. şi martor din 8 decembrie 2011, precum şi înregistrarea imaginilor care surprind întâlnirea dintre inculpatul A. şi inculpatul B. în 5 decembrie 2011 care, în absenţa altor probe valabil administrate ori a unor declaraţii de martori serioase, pot cel mult să arunce o bănuială că inculpatul A. ar fi pretins de la martor o sumă de bani lăsând să se creadă că are influenţă pe lângă funcţionarul care l-a examinat pe martor în 5 decembrie 2011 în vederea obţinerii permisului de conducere pentru ca acest funcţionar să-l declare admis pe martor la proba practică. Or, o bănuială nu poate sub nicio formă să fundamenteze o soluţie de condamnare. Admiţând că, între inculpatul A. şi martorul D. a fost vehiculată în 5 decembrie 2011 o sumă de bani în euro, echivalentul a 800 lei, pe care primul a cerut-o celui de al doilea, nu a fost posibil să se stabilească fără echivoc şi că inculpatul a pretins banii lăsând să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului care urma să îl examineze pe martor la proba practică, susţinută pentru obţinerea permisului de conduce, şi promiţând că va interveni la acel funcţionar.

În lumina acestor considerente, constatăm că în cauză nu poate fi stabilită în mod irefutabil existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, motiv pentru care, în rejudecare, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. de sub acuza comiterii infracţiunii de trafic de influenţa, prev. de art. 257 C. pen.

Exceptând convorbirea inculpatului B. din 4 decembrie 2011, ora 16,13, de la postul telefonic x la postul yyy, celelalte convorbiri purtate de acelaşi inculpat la data de 3 decembrie 2011, orele 19,14; 20, 40; la data de 4 decembrie 2011, orele 13,57; 15,06; la data de 5 decembrie 2011, orele 00,08; 7,58; 8,45; 8,59; 9,15; 10,00; 10,36; 10,54; 11,03; 11,30; 11,37; 11,39; 11,40; 11,52 nu privesc fapta care formează obiectul judecăţii, aşa încât, în rejudecare s-a dispus ca, potrivit art. 91 alin. (4) C. proc. pen., la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, să se şteargă şi să se distrugă convorbirile inculpatului din data de 3 decembrie 2011, orele 19,14; 20,40; din data de 4 decembrie 2011, orele 13,57; 15,06 şi din data de 5 decembrie 2011, orele 00,08; 7,58; 8,45; 8,59; 9,15; 10,00; 10,36; 10,54; 11,03; 11,30; 11,37; 11,39; 11,40; 11,52.

Cât priveşte motivul de apel al procurorului, ţinând de greşita achitare a inculpatului B., probele pe care se întemeiază acuza în cazul acestui inculpat sunt în esenţă similare cu cele analizate în cazul inculpatului A. S-a demonstrat că interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpatului B. din 2 decembrie 2011 este ilegală şi că declaraţiile date de cei doi martori sunt nesincere, că procesele-verbale de percheziţie nu aduc elemente care să intereseze cauza şi că, prin declaraţiile lor, inculpaţii contestă orice implicare în fapta care li se reproşează, dar nu exclud că au pretins de la martor o sumă de 800 lei sau 200 euro, dar pentru achitarea integrală a cursurilor şcolii de şoferi şi nu sub imperiul vreunei promisiuni că ar interveni pe lângă funcţionarul care urma să îl examineze pe martor la proba practică. În plus, convorbirile inculpatului din data de 3 decembrie 2011, orele 19,14; 20, 40; din data de 4 decembrie 2011, orele 13,57; 15,06 şi din data de 5 decembrie 2011, orele 00,08; 7,58; 8,45; 8,59; 9,15; 10,00; 10,36; 10,54; 11,03; 11,30; 11,37; 11,39; 11,40; 11,52 nu privesc fapta care se judecă. Rămân, astfel, comunicările înregistrate în mediul ambiental în 5 decembrie 2011 la care inculpatul B. a asistat, care în prima lor parte sunt apte doar să creeze o suspiciune că inculpatul ar fi comis infracţiunea de trafic de influenţă, iar în partea finală nu conţin nicio referire la fapta în cauză. În aceste împrejurări nu s-a putut trage o concluzie categorică asupra existenţei elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă, fiind astfel corecte soluţia de achitare a inculpatului B. pronunţată în prim grad şi temeiul pe care aceasta se bazează.

Cât priveşte motivul de apel al procurorului, vizând greşita individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului A. şi a modalităţii de executare a acesteia, devine inutilă analiza în substanţă a acestui motiv, în faţa soluţiei de achitare pronunţate în privinţa inculpatului.

Împotriva Deciziei penale nr. 30/A din data de 21 iunie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş.

Prin motivele de recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a invocat incidenţa cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, criticând hotărârile instanţelor de fond şi apel sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor B. şi A.

Cu prilejul dezbaterilor, procurorul a restrâns motivele de recurs menţinându-le doar pe cele referitoare la nelegalitatea soluţiei de achitare dispuse faţă de inculpatul A.

Cu privire la soluţia de achitare a inculpatului A., procurorul a susţinut că prin excluderea din materialul probator a convorbirilor interceptate şi înregistrate în mediul ambiental din 5 decembrie 2011, s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 24 octombrie 2013 şi s-a stabilit termen la 21 martie 2014.

Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la 02 mai 2014, era în vigoare noul C. proc. pen. ale cărui dispoziţii sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, iar Înalta Curte nu mai are competenţa funcţională de a judeca recursul.

Situaţia tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competenţa de soluţionare cât şi dispoziţiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.

Astfel, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie anterior menţionată, "recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs."

Prin urmare, constatând că recursul, în prezenta cauză, se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluţioneze calea de atac, fiind aplicabile prevederile C. proc. pen. anterior în materia recursului.

Cu privire la prevederile C. proc. pen. anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că în raport cu data pronunţării deciziei recurate sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.

Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş prin raportare la dispoziţiile art 385 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se impun următoarele consideraţii de ordin teoretic referitoare la limitele examinării cauzei în calea de atac a recursului.

Din analiza conţinutului cazurilor de casare expres prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, rezultă că, prin limitarea obiectului judecăţii în recurs, legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea, care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, legislaţia procesuală a instituit regula casării exclusiv în ceea ce priveşte chestiunile de nelegalitate, menţionate în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, recursul devenind aşadar, o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, care nu mai poate purta asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.

Prin urmare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu, are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, respectiv a situaţiei de fapt, stabilirea vinovăţiei şi a pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Pornind de la principiul, impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

Critica formulată de Parchet vizează greşita achitare de către instanţa de apel a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. anterior.

Astfel, prin motivele scrise de recurs s-a susţinut că instanţa de apel, a exclus, în mod nelegal, convorbirile interceptate şi înregistrate în mediul ambiental din 05 decembrie 2011 şi, astfel, s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că înregistrarea în mediul ambiental a convorbirilor din 05 decembrie 2011 s-a realizat în temeiul unei ordonanţe a procurorului emise conform art. 912 alin. (2) C. proc. pen. anterior însă, această ordonanţă nu cuprinde motivarea urgenţei, condiţie necesară pentru ca procurorul să dispună, în mod provizoriu, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor. Instanţa de apel a arătat că ea însăşi nu poate identifica urgenţa, în circumstanţele în care ordonanţa a fost emisă la 2 decembrie 2011, pentru perioada 3 - 5 decembrie 2011. O perioadă de 24 de ore ar fi fost suficientă, în opinia Curţii de Apel, pentru ca procurorul să solicite judecătorului autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor sau comunicărilor.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că acceptând că ordonanţa procurorului emisă conform art. 91 alin. (2) C. proc. pen. anterior, fiind confirmată de judecător, rămâne câştigată cauzei, această ordonanţă priveşte exclusiv convorbirile inculpatului B. Astfel, de la minutul 31 şi 15 secunde, inculpatul B. se îndepărtează de la locul în care se afla, iar în acel loc rămân martorul denunţător D. şi inculpatul A. Din acest moment, orice interceptare şi înregistrare ale discuţiilor purtate între cei doi nu se întemeiază pe un act procesual valabil al unei autorităţi judiciare şi, în consecinţă, conţinutul convorbirii nu poate servi ca probă.

Aşadar, a conchis instanţa de apel, convorbirea dintre martorul denunţător D. şi inculpatul A., ulterioară minutului 31 şi 15 secunde, nu poate fi folosită nici în temeiul art. 912 alin. (5) C. proc. pen. anterior, deoarece acest text se referă la convorbirile interceptate şi înregistrate în mod legal într-o cauză şi care pot fi folosite în altă cauză, în schimb, în prezentul dosar, interceptarea şi înregistrarea care succedă minutului 31 şi 15 secunde au caracter nelegal. De aceea, convorbirea interceptată şi înregistrată în astfel de condiţii nu poate fi folosită nici invocând art. 912 alin. (5) C. proc. pen. anterior.

Instanţa de apel l-a achitat pe inculpatul A., ca urmare a înlăturării declaraţiilor date în cursul urmăririi penale de martorii D. şi C. şi excluderea convorbirilor interceptate şi înregistrate în mediu ambiental la 05 decembrie 2011, convorbiri redate în procesul-verbal aflat la filele 40 - 41 din dosarul de urmărire penală. Astfel, a ajuns la concluzia că celelalte probe administrate în cauză nu confirmă existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată.

În primul rând se impune observaţia că excluderea convorbirilor interceptate şi înregistrate în mediu ambiental la 05 decembrie 2011 nu a condus în mod exclusiv la achitarea inculpatului A.

Excluderea probei menţionate s-a realizat pe baza evaluării îndeplinirii condiţiilor de legalitate în ceea ce priveşte obţinerea ei şi constatare nerespectării dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte autorizarea precum şi administrarea acesteia.

Principiul legalităţii presupune administrarea numai a mijloacelor de probă strict şi limitativ prevăzute de lege şi în condiţiile stipulate de C. proc. pen., excluderea fiind o sancţiune procesuală specifică, aplicabilă în materia mijloacelor de probă administrate cu încălcarea legii.

Or, în cauză excluderea convorbirilor interceptate şi înregistrate în mediu ambiental la 05 decembrie 2011 s-a realizat ca o consecinţă a constatării de către instanţa de apel că au fost încălcate dispoziţiile legale, respectiv art. 912 alin. (1) C. proc. pen. anterior.

Verificând actele dosarului, se constată că ordonanţa nu cuprinde motivarea urgenţei, condiţie necesară pentru ca procurorul să dispună, în mod provizoriu, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor. Împrejurarea că ulterior înregistrarea a fost confirmată de judecător nu înlătură nelegalitatea modului în care proba a fost obţinută.

De asemenea, ordonanţa menţionată priveşte exclusiv convorbirile inculpatului B., or acesta s-a îndepărtat de la locul în care se afla, iar în acel loc a rămas martorul denunţător D. şi inculpatul A. aşa încât din acel moment, interceptarea şi înregistrarea discuţiilor purtate între cei doi nu se mai realiza pe baza unui act procesual valabil şi, în consecinţă, conţinutul convorbirii nu poate servi ca probă. Proba nu poate fi folosită nici în temeiul art. 912 alin. (5) C. proc. pen. anterior, deoarece acest text se referă la convorbirile interceptate şi înregistrate în mod legal într-o cauză şi care pot fi folosite în altă cauză, or în prezenta cauză interceptarea şi înregistrarea are caracter nelegal.

Prin urmare, se constată că prin încălcarea dispoziţiilor legale menţionate proba constând în interceptarea şi înregistrarea convorbirilor în mediu ambiental la 05 decembrie 2011 este nelegală şi în mod corect a fost exclusă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş ca fiind nefondat, urmând ca în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior să îl respingă.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului declarat de Parchet vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de câte 100 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş împotriva Deciziei penale nr. 30/A din data de 21 iunie 2013 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimaţii inculpaţi B. şi A.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de câte 100 lei se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publica, azi 16 mai 2014.

Procesat de GGC - GV