Fraud conviction quashed on reconciliation, influence peddling upheld with merged 5-year sentence after partial retrial.

Decizia nr. 1502/2014

Deliberând asupra recursului penal de faţă constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 302/S din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul penal nr. x/62/2011 a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. inculpatul A. de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

În baza art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în dauna părţilor vătămate B. şi C. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În baza art. 864 C. pen. s-a revocat beneficiul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov şi s-a dispus ca inculpatul să execute această pedeapsă alături de pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii, inculpatul executând astfel în final pedeapsa de 6 ani închisoare.

În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002 a fost revocat beneficiul graţierii condiţionate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov şi s-a dispus ca inculpatul să execute această pedeapsă alături de pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii, inculpatul executând astfel în final pedeapsa de 6 ani închisoare.

În baza art. 39 alin. (1) C. pen. s-a dispus contopirea pedepselor mai sus aplicate, inculpatul executând în final pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicată perioada cât inculpatul a fost reţinut 24 de ore de la data de 26 mai 2012 la data de 27 mai 2012 în prezenta cauză şi perioada efectiv executată respectiv 6 martie 2005 - 5 iulie 2005, astfel cum rezultă din Sentinţa penală nr. 172/2007 a Judecătoriei Braşov.

În baza art. 346 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească părţilor civile B. şi C. suma de 2.200 RON cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov din data de 31 mai 2011 a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. şi a infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. fiecare cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi 33 lit. a) C. pen. relativ la concursul de infracţiuni.

În sarcina inculpatului s-a reţinut prin actul de sesizare faptul că, în cursul lunilor martie şi aprilie 2011, folosind calităţi mincinoase a indus în eroare părţile vătămate B. şi C., sens în care le-a promis acestora sprijin pentru obţinerea unor autorizaţii de construcţie, ocazie cu care a obţinut de la aceştia suma de 2.200 RON. În aceste împrejurări, inculpatul, în data de 26 mai 2011 le-a pretins părţilor vătămate sume de bani, din care a şi primit suma de 1.000 RON lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor funcţionari pentru a-i determina să facă acte privind atribuţiile lor de serviciu în domeniul respectiv.

Din analiza probelor administrate în cauză instanţa de fond a constatat că starea de fapt reţinută de procuror nu se confirmă decât în parte.

S-a reţinut că inculpatul A. este caracterizat din punctul de vedere al stării psihice şi al profilului de personalitate, în urma examenului psihologic efectuat în data de 27 ianuarie 2012 la Centrul de Sănătate Mintală Braşov, ca fiind o persoană instabilă psiho-emoţional ce are tendinţa de a trăi intern supradimensionat, pentru a scăpa de inhibiţii se agaţă de aparenţe vagi şi iluzorii, creează mecanisme conştiente conduse de impulsuri, simulează adaptabilitatea îşi reglează conduita pe baza experienţei anterioare şi are o capacitate slabă de conformare.

Deşi a avut experienţa contactului cu organele judiciare, dat fiind faptul că în permanenţă caută justificări pentru comportamentul său neconform, exagerând situaţiile de fapt şi punându-se într-o lumină favorabilă, inculpatul, membru fondator al unei asociaţii denumită Asociaţia pentru înfrumuseţarea oraşului Braşov D. a participat la diverse întâlniri şi cursuri organizate de societăţi şi instituţii de profil în domeniul construcţiilor. Un astfel de eveniment a fost organizat la începutul anului 2011 la E. Braşov, ocazie cu care inculpatul a fost abordat de partea vătămată C. întrucât acesta probabil în cadrul unui discurs în legătură cu scopul asociaţiei sale s-a recomandat a avea cunoştinţe de construcţii şi arhitectură, dacă nu chiar arhitect aşa cum susţine partea vătămată, care afirmă că i-ar fi solicitat un loc de muncă. Convins de veridicitatea afirmaţiilor inculpatului, partea vătămată C. i-a solicitat ajutorul în obţinerea unei autorizaţii de construcţie pentru o extindere deja efectuată la locuinţa din Braşov. Cei doi s-au întâlnit şi la locuinţa menţionată în care soţii B. şi C. locuiau împreună cu martora F. şi în afara acesteia în oraş. Cu certitudine probele administrate în cauză relevă faptul că inculpatul A. care nu era străin de paşii de urmat în scopul obţinerii unei autorizaţii de construcţie, i-a convins pe soţii B. şi C. nu numai că va putea obţine o autorizaţie de construcţie pentru extinderea deja efectuată în anul 2009, ci şi că, având sprijinul unui avocat va reglementa situaţia juridică a terenului pe care este edificată construcţia în sensul că, atât terenul, cât şi construcţia să fie intabulate pe numele soţilor B. şi C. Aceasta a fost de altfel şi dorinţa celor doi soţi care aveau acordul martorei F. aşa cum rezultă de altfel din declaraţia acesteia.

Toate demersurile ulterioare întreprinse de inculpat nu au fost făcute decât în scopul de a păstra imaginea pe care o crease părţilor vătămate şi în final a obţine sume de bani.

Chiar dacă în actul de sesizare se reţine că inculpatul a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor funcţionari din primărie, niciun moment acesta nu a solicitat vreo sumă de bani pentru a o remite acestor presupuse cunoştinţe, pentru ca acestea să întocmească un act în legătură cu atribuţiile de serviciu.

Rezultă din interceptările realizate în mediul ambiental, dar şi din celelalte probe administrate că, inculpatul, deşi insista asupra faptului că presupusa sa cunoştinţă putea antedata un act, nu a afirmat că acea persoană trebuie să primească o sumă de bani, ci că face acel serviciu în considerarea persoanei inculpatului, toate sumele de bani solicitate de inculpat fiind destinate plăţii taxelor ori plăţii unor "studii geo şi topo". Mai mult, în cauză, nu s-a făcut în nici un fel dovada că persoana -funcţionar la primărie - ar exista în realitate şi de altfel niciodată inculpatul nu a precizat cu claritate care ar fi atribuţiile acestei presupuse persoane pentru a se verifica dacă acestea sunt apte să rezolve interesul părţii vătămate.

Potrivit art. 257 alin. (1) C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în "primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.".

Spre deosebire de această infracţiune, infracţiunea de înşelăciune, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 215 alin. (1) C. pen., constă în "inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.".

Aşa cum rezultă din prevederile menţionate, între cele două infracţiuni există deosebiri esenţiale, atât cu privire la obiectul juridic şi latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la trăsăturile specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.

Deosebirea dintre infracţiunea de înşelăciune şi cea de trafic de influenţă constă în aceea că persoana înşelată este de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de făptuitor, câtă vreme beneficiarul traficului de influenţă urmăreşte obţinerea cu rea-credinţă a satisfacerii unui interes prin coruperea sau influenţarea în alt mod a unui funcţionar, această ultimă situaţie neregăsindu-se în speţă.

Inculpatul, în scopul de a obţine bani, pentru care niciodată nu a dat vreun înscris (comportament obişnuit pentru el cum de altfel rezultă şi din considerentele Sentinţei penale nr. 172/2007 a Judecătoriei Braşov), a creat o poveste probabil generată şi de insuficientele cunoştinţe legate de legislaţia în domeniu în legătură cu necesitatea obţinerii unei autorizaţii de construcţie datată în anul 2009 deşi părţile vătămate nu îi solicitaseră expres acest lucru şi pe care le-a convins la un moment dat că acest fapt este posibil.

În ceea ce priveşte sumele de bani remise inculpatului, deşi acesta a afirmat că în realitate el împrumutase părţilor vătămate suma de 2.000 RON, din probele administrate rezultă contrariul. În permanenţă inculpatul a menţinut în eroare soţii B. şi C. afirmând că personal a achitat sume de bani în numele lor afirmând chiar că a înregistrat o cerere de emitere de autorizaţie la primărie pe numele B., fapt ce s-a dovedit a fi fals şi despre a cărui nerealitate au aflat şi părţile vătămate făcând minime verificări pe site-ul primăriei.

Faţă de cele expuse, instanţa de fond apreciind că fapta inculpatului din data de 26 mai 2011 de a pretinde părţilor vătămate suma de 1.000 RON cu justificarea că trebuie să plătească la primărie taxele necesare autorizaţiilor nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. ci se circumscrie întregii activităţi desfăşurată de inculpat în scopul inducerii şi menţinerii în eroare a părţilor vătămate, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. astfel că se impune achitarea inculpatului de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă.

În drept, fapta inculpatului A. de a induce în eroare părţile vătămate B. şi C. prin folosirea de calităţi mincinoase şi prin faptul că le-a promis sprijin pentru obţinerea unei autorizaţii de construcţie antedatată, ocazie cu care a obţinut suma de 2.200 RON întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.

La individualizarea pedepsei care a fost aplicată inculpatului instanţa de fond a arătat că a ţinut seama de împrejurările faptei, modalitatea în care aceasta a fost săvârşită, scopul urmărit de inculpat, precum şi profilul socio-moral al inculpatului aşa cum rezultă acesta din actele dosarului.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpatul A. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea ei iar în cadrul rejudecării pronunţarea unei noi hotărâri legale şi temeinice.

În dezvoltarea motivelor de apel Parchetul a arătat că hotărârea atacată este netemeinică în ceea ce priveşte soluţia de achitare dispusă cu privire la inculpatul A. relativ la infracţiunea de trafic de influenţă.

Inculpatul a fost cercetat şi trimis în judecată pentru comiterea a două infracţiuni şi anume înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., fiecare cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că în cursul lunilor martie - aprilie 2011, declinându-şi calitatea falsă de arhitect a indus în eroare părţile vătămate cărora le-a promis ajutor în obţinerea autorizaţiei de construire, scop în care a pretins suma de 2.200 RON.

S-a reţinut că în 26 mai 2011 a pretins de la părţile vătămate suma de 1.000 RON, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor funcţionari din primărie pentru a-i determina să facă anumite acte în legătură cu atribuţiile lor de serviciu, respectiv să înregistreze cererea pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie necesare cu o dată anterioară.

În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, întrucât inculpatul a creat o "poveste" în sensul că banii îi sunt necesari pentru achitarea taxelor la primărie. Susţine ca părţile vătămate au fost de bună-credinţă, au avut reprezentarea că banii au fost legal înmânaţi inculpatului. De asemenea, s-a reţinut la modul generic calitatea de funcţionar fără a fi indicată în concret persoana din cadrul primăriei pentru a se putea şti dacă în sarcina acelui funcţionar intrau sau nu astfel de atribuţii.

Probele administrate au demonstrat faptul că banii pretinşi de inculpat urmau să fie daţi unui funcţionar din cadrul primăriei în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, astfel cum rezultă şi din înregistrările din mediul ambiental surprinse cu ocazia organizării flagrantului. Ca urmare dacă demersurile făcute până la această dată au vizat că sumele pretinse de inculpat ar avea drept scop efectuarea unui studiu geo a unei verificări topo, pentru plata taxelor banii solicitaţi la data de 26 mai 2011 au vizat o anumită persoană funcţionar la primărie care urma să efectueze operaţiunea de devansare a cererii părţilor vătămate.

De altfel, audierea părţilor vătămate au relevat faptul că acestea erau conştiente de faptul că trebuie dată o anumită sumă de bani, însă au realizat că este vorba de o înşelătorie dar a acceptat situaţia tocmai pentru a intra în legalitate cu construcţia ridicată. Mai mult, martorul G. audiat de către instanţa de apel a relatat că nu a pretins nicio sumă de bani, nu a primit nicio sumă de bani şi nici nu s-a apucat de efectuarea acestei lucrări astfel cum a pretins inculpatul că suma era necesară pentru plata identificării topo.

Fapta pentru care instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului este dovedită astfel că se impune condamnarea acestuia pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

Inculpatul a arătat în apelul formulat prin intermediul avocatului că nu se consideră vinovat pentru niciuna dintre infracţiunile reţinute în sarcina lui. Instanţa de fond, în mod corect, a dispus achitarea sa pentru infracţiunea de trafic de influenţă; sentinţa ar fi fost în totalitate corectă şi dacă s-ar fi dispus achitarea sa şi pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune potrivit dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Acuzarea îşi bazează solicitările pe declaraţiile părţilor vătămate în cursul urmăririi penale şi în cursul judecării apelului; nu s-a putut dovedi fără dubii că inculpatul ar fi săvârşit una dintre infracţiuni sau ar fi depus demersuri pentru a încălca dispoziţiile legale.

Probele administrate în cauză nu pot conduce la concluzia necesităţii condamnării inculpatului pentru infracţiunea de înşelăciune întrucât nu s-a făcut dovada că inculpatul şi-ar fi declinat calităţi mincinoase şi ar fi putut să inducă în eroare părţile vătămate. Dacă la dosarul cauzei există o probă din care să rezulte că într-adevăr inculpatul şi-a declinat calitatea mincinoasă aceea de arhitect şi aceasta să fie o probă diferită de depoziţiile soţilor B. şi C. atunci instanţa ar fi îndreptăţită să constate că inculpatul a făcut acest lucru. Singurele probe sunt declaraţiile părţilor vătămate şi interpretarea, în mod eronat, a înregistrărilor efectuate cu ocazia flagrantului.

Inculpatul a spus că în ziua flagrantului când a intrat în curtea imobilului unde domiciliau părţile vătămate, partea vătămată C. i-a spus inculpatului că soacra sa este în camera de alături şi trebuie să audă o anumită variantă pentru a le da banii. În aceste condiţii s-a purtat dialogul redat la dosarul cauzei.

Prin Decizia penală nr. 49 din 24 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva Sentinţei penale nr. 302/S din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul penal nr. x/62/2011, pe care a desfiinţat-o în ceea ce priveşte soluţia de achitare a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., a modalităţii de stabilire a pedepsei rezultante aplicate inculpatului A. şi a datei menţionate ca fiind cea a reţinerii inculpatului în prezenta cauză.

Rejudecând cauza în aceste limite:

I. În baza art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 864 C. pen. a revocat beneficiul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov şi a adăugat această pedeapsă, devenită executabilă, la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta astfel încât inculpatul urma să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare.

În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002 a revocat beneficiul graţierii condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov şi a adăugat această pedeapsă, devenită executabilă, la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin prezenta astfel încât inculpatul urma să execute o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare.

II. A descontopit pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată inculpatului A. şi a repus în individualitatea lor cele 2 pedepse rezultante a câte 6 ani închisoare.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare şi a repus în individualitatea lor pedepsele de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov şi 3 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

A constatat că prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen. (graţiată ulterior) şi nu la 3 ani închisoare astfel cum a reţinut prima instanţă.

În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002 a revocat beneficiul graţierii condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov şi a adăugat această pedeapsă, devenită executabilă, la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de către prima instanţă pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. încât inculpatul va executa o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., 34 lit. b) C. pen. a contopit pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare, pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare şi pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare aplicate prin prezenta cu pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare aplicată de prima instanţă şi a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 6 ani închisoare.

A menţinut pedeapsa accesorie aplicată inculpatului.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 de ore din 26 mai 2011 şi respectiv 27 mai 2011, precum şi perioada executată începând cu 6 martie 2005 până la 5 iulie 2005 astfel cum rezultă din Sentinţa nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate.

A respins, ca nefondat, apelul formulat împotriva aceleiaşi hotărâri de inculpatul A.

În baza art. 189 C. proc. pen. a dispus plata din fondurile Ministerului de Justiţie a sumei de 200 RON reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu în apel, sumă ce se include în cheltuielile judiciare.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat apelantul inculpat să plătească statului suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. a dispus ca restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel să rămână în sarcina acestuia.

Verificând în aplicarea art. 378 C. proc. pen., hotărârea atacată sub toate aspectele, pe baza lucrărilor şi a materialului probator din dosarul cauzei însă în limitele art. 371 - 372 C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:

Prima instanţă a stabilit pe baza materialului probatoriu administrat în cauză, în mod corect, că, în fapt, inculpatul în calitate de membru fondator al unei asociaţii denumită Asociaţia pentru înfrumuseţarea oraşului Braşov D. a participat la începutul anului 2011 la E. Braşov la o întâlnire organizată de societăţi şi instituţii de profil în domeniul construcţiilor la care a asistat şi partea vătămată C. Cu această ocazie inculpatul a fost abordat de partea vătămată C. care avea nevoie de informaţii şi ajutor în rezolvarea unor probleme legate de o construcţie edificată din Braşov; întrucât inculpatul s-a recomandat a avea cunoştinţe de construcţii şi arhitectură, cei doi au discutat despre diverse probleme legate de arhitectură, partea vătămată aflând cu acea ocazie de la inculpat că este arhitect, are un O.N.G. şi că se ocupă cu restaurarea caselor vechi.

Convins de veridicitatea afirmaţiilor inculpatului, partea vătămată C. l-a sunat ulterior pe inculpat solicitându-i ajutorul pentru intrarea în legalitate cu o extindere a unei construcţii deja efectuată la locuinţa din Braşov. Cei doi s-au întâlnit atât la locuinţa menţionată în care soţii B. şi C. locuiau împreună cu martora F., cât şi în afara acesteia în oraş.

Inculpatul A. care nu era străin de paşii de urmat în scopul demersurilor necesare pentru edificarea unei construcţii, i-a convins pe soţii B. şi C. că este arhitect şi că îi va putea ajuta să intre în legalitate cu construcţia pentru care aceştia nu deţineau autorizaţie de construcţie, precizând că are multe cunoştinţe astfel că practic "poate rezolva orice"; inculpatul le-a asigurat pe părţile vătămate că are şi sprijinul unui avocat cu ajutorul căruia ar putea reglementa situaţia juridică a terenului pe care era edificată construcţia în sensul că, atât terenul, cât şi construcţia să fie intabulate pe numele soţilor B. şi C.

În acest context, sub pretextul că îi ajută pe soţii B. şi C. să rezolve problema casei, inculpatul a vizitat de mai multe ori casa părţilor vătămate, s-a întâlnit cu partea vătămată C. de mai multe ori căruia i-a arătat şi anumite publicaţii în care se făcea vorbire despre pregătirea profesională a inculpatului şi despre asociaţia pe care a înfiinţat-o şi pe care o conduce, a preluat de la soţii B. şi C. copii după actele imobilului şi a solicitat şi primit diverse sume de bani în vederea efectuării demersurilor de autorizare a construcţiei edificate şi a intabulării. O parte a sumelor de bani au fost pretinse şi primite de inculpat sub pretextul că pentru rezolvarea problemei sunt necesare studii de topografie, de geodezie, precum şi emiterea unei autorizaţii de construcţie fiind nevoie deci de achitarea unor taxe şi a lucrărilor de specialitate; deşi a primit bani în mai multe rânduri de la părţile vătămate inculpatul nu a remis vreo dovadă sau vreo chitanţă părţilor civile care să ateste plata către vreo instituţie a statului, societate sau altă persoană fizică sau juridică a vreunei sume de bani.

Instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. se face vinovat de comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., întrucât a indus în eroare părţile vătămate, prezentându-se ca o persoană care posedă cunoştinţe de specialitate în arhitectură, dacă nu chiar arhitect, solicitând şi primind bani de la părţile vătămate sub pretextul că îi ajută să intre în legalitate cu o construcţie edificată şi minţind că a achitat cu banii primiţi diferite taxe (pe care însă nu le-a achitat, ci dimpotrivă şi-a însuşit aceste sume de bani fără a face demersurile la care s-a obligat faţă de părţile vătămate), producând în acest fel un prejudiciu de 2.200 RON părţilor vătămate; în situaţia în care părţile vătămate ar fi cunoscut că inculpatul nu este arhitect şi că nu îi poate ajuta cu obţinerea actelor pentru imobilul edificat, nu ar fi înmânat acestuia bani.

În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni întrucât potrivit art. 257 alin. (1) C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în "primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.".

Din materialul probator de la dosar, instanţa de fond a apreciat că nu rezultă niciun moment că inculpatul ar fi solicitat vreo sumă de bani pentru a o remite acestor presupuse cunoştinţe, pentru ca acestea să întocmească un act în legătură cu atribuţiile de serviciu. Rezultă din interceptările realizate în mediul ambiental, dar şi din celelalte probe administrate că, inculpatul, deşi insista asupra faptului că presupusa sa cunoştinţă putea antedata un act, nu a afirmat că acea persoană trebuie să primească o sumă de bani, ci că face acel serviciu în considerarea persoanei inculpatului, toate sumele de bani solicitate de inculpat fiind destinate plăţii taxelor ori plăţii unor "studii geo şi topo". Mai mult, în cauză, nu s-a făcut în nici un fel dovada că persoana - funcţionar la primărie - ar exista în realitate şi de altfel niciodată inculpatul nu a precizat cu claritate care ar fi atribuţiile acestei presupuse persoane pentru a se verifica dacă acestea sunt apte să rezolve interesul părţii vătămate.

În acest context s-a apreciat de către prima instanţă că fapta inculpatului din data de 26 mai 2011 de a pretinde părţilor vătămate suma de 1.000 RON cu justificarea că trebuie să plătească la primărie taxele necesare autorizaţiilor nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. ci se circumscrie întregii activităţi desfăşurată de inculpat în scopul inducerii şi menţinerii în eroare a părţilor vătămate, astfel că în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. se impune achitarea inculpatului de sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă.

Contrar celor reţinute de către prima instanţă Curtea constată că în cauză sunt întrunite atât elementele constitutive atât ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cât şi a celei de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

Astfel, pentru a induce în eroare părţile vătămate inculpatul a pretins că este arhitect, a studiat actele pe care i le-au prezentat părţile vătămate referitoare la imobil şi a indicat acestora un ansamblu de activităţi şi demersuri necesar a fi realizate pentru a intra în legalitate cu construcţia edificată.

Dacă pentru o parte a acestor demersuri inculpatul pretinzând că ajută părţile vătămate a solicitat acestora diverse sume de bani pentru a achita taxe (pe care însă nu le-a achitat şi nici nu avea intenţia să le achite ci dimpotrivă şi-a însuşit banii) menţinând mai apoi în eroare părţile vătămate afirmând că ar fi achitat taxele şi că a vorbit cu diverşi ingineri, a plătit studiul de topografie şi că a dat în lucru unui inginer studiul de geodezie care urmează să fie achitat - activitate care se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. - în legătură cu autorizaţia de construcţie despre care a pretins că reprezintă un act absolut necesar pentru a intra în legalitate cu construcţia, inculpatul a afirmat că o poate obţine, antedatată, prin intermediul unui funcţionar de la Primăria Braşov asupra căruia are influenţă.

Instanţa de apel a reţinut că infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. poate fi comisă, sub aspectul elementului material din cadrul laturii obiective prin trei modalităţi alternative: pretindere, primire de bani ori alte foloase respectiv acceptare de promisiuni sau de daruri, direct sau indirect.

Dacă în legătură cu afirmaţiile făcute de inculpatul A. în data de 26 mai 2011 în cadrul discuţiilor purtate în mediul ambiental şi interceptate pot exista unele neclarităţi şi dificultăţi în stabilirea destinaţiei exacte a sumei de 1.000 RON şi a scopului pentru care a fost solicitată părţilor vătămate, putând rezulta şi faptul că aceasta ar fi fost solicitată pentru plata unei ultime taxe de care depindea definitiv rezolvarea problemei autorizaţiei, din ansamblul materialului probator administrat în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că inculpatul a pretins, încă de la început, bani de la părţile vătămate pentru rezolvarea problemei autorizării construcţiei, părţile vătămate susţinând în faţa instanţei că banii au fost pretinşi atât în vederea achitării unor taxe fără de care funcţionarul nu îşi putea îndeplini atribuţiile şi implicit nu putea fi eliberată autorizaţia, cât şi cu titlu de comisioane pentru funcţionarul de la primărie care îl ajuta pe inculpat în tot acest demers şi fără de care problema părţilor vătămate nu putea fi rezolvată. Părţile vătămate au afirmat că au fost convinse că şi pentru el inculpatul le va cere o sumă de bani pentru că nu se aşteptau să le facă nimic gratis iar atunci când inculpatul le-a indicat o sumă concretă la care se ridica toată cheltuiala pentru intrarea în legalitate a construcţiei, au fost de acord să o plătească fără a se interesa în concret care este destinaţia fiecărui ban dat.

Deşi inculpatul neagă că ar fi cerut astfel de sume, cu o astfel de destinaţie, iar instanţa de fond a reţinut că din cuprinsul materialului probator administrat rezultă că inculpatul a cerut bani părţilor vătămate cu titlu de taxe, aspect care exclude existenţa laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, acţiunile inculpatului circumscriindu-se elementului material din cadrul laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, Curtea reţine că declaraţiile date de cele două părţi vătămate C. şi B. în cursul procesului penal sunt susţinute de materialul probator de la dosar, în special de discuţiile purtate în mediu ambiental la data de 26 mai 2011 interceptate şi redate în nota de transcriere de la dosar urmărire penală.

Prima instanţă nu a audiat părţile vătămate însă acestea au dat o declaraţie detaliată în apel în care au arătat că inculpatul, pe care îl credeau arhitect le-a explicat încă de la început, după ce a studiat actele pe care acestea i le-au pus la dispoziţie că pentru intrarea în legalitate a construcţiei edificate este necesară pe lângă alte demersuri (studii de geodezie şi topografie) şi obţinerea unei autorizaţii de construire. Tot el le-a spus că, în mod legal, nu putea fi emisă o autorizaţie de construire pentru un imobil deja edificat, astfel că era necesară eliberarea unei autorizaţii de construcţie antedatată, aspect pe care îl putea rezolva întrucât avea multe cunoştinţe iar pe parcurs le-a relatat că are o cunoştinţă, un funcţionar care lucrează la Primăria Braşov (şi pe care l-a numit H.) care are acces la bazele de date şi la programele folosite de primărie şi putea rezolva problema.

În declaraţiile date în cursul urmăririi penale părţile vătămate C. şi B. au menţionat că inculpatul le-a spus că are cunoştinţe şi anume funcţionari din Primăria Braşov cu care pot rezolva problema şi că pentru plata tuturor taxelor în vederea obţinerii autorizaţiilor trebuie să-i achite suma de 2.500 RON; întrucât părţile vătămate i-au spus inculpatului că nu au o asemenea sumă de bani pentru a i-o preda integral, inculpatul s-a oferit să pună bani de la el urmând ca ulterior părţile să îi restituie. Părţile vătămate au mai declarat tot în cursul urmăririi penale că la data de 20 aprilie 2011 au fost contactate telefonic de inculpat care le-a spus că a fost la Primăria Braşov, unde s-a întâlnit cu funcţionarul, cunoştinţă a sa prin intermediul căruia urma să obţină autorizaţia şi căruia a spus că i-a achitat suma de 2.160 RON din banii săi.

În finalul ambelor declaraţii, părţile vătămate C. şi B. au mai arătat că întrucât inculpatul nu le-a furnizat nici o chitanţă sau altă dovadă pentru sumele de bani pe care i le-au predat şi că în continuare pretindea sume de bani afirmând că plăteşte taxe în vederea rezolvării problemei, iar din verificările efectuate de ei au constatat că la Primărie nu fusese depusă nici o cerere de eliberare a vreunei autorizaţii pe numele lor, iar inculpatul nu era arhitect, la data de 24 mai 2011 au reclamat fapta la poliţie, iar la data de 26 mai 2011 inculpatul a fost surprins în flagrant în timp ce primea de la B. suma de 1.000 RON reprezentând comisioane la primărie pentru autorizaţii.

Partea vătămată C. a arătat în declaraţia dată în apel că inculpatul i-a precizat, în mod expres, că, în mod normal, nu se putea obţine autorizaţia de construcţie pentru casa deja făcută însă prin relaţiile pe care le avea va reuşi să o obţină. Partea vătămată a arătat în aceeaşi declaraţie că: "prima dată nu mi-a cerut bani pentru ceea ce urma să facă însă ulterior mi-a spus să îi aduc urgent bani pentru a-l plăti pe funcţionarul de la primărie. Atunci mi-a cerut expres 600 RON iar eu m-am întâlnit cu inculpatul în zona magazinului I. şi i-am dat aceşti bani" ... "De asemenea cu ocazia flagrantului i-am dat 1.000 RON tot pentru a plăti la primărie şi pentru studiile care urmau să fie făcute. Menţionez că nu am primit chitanţă pentru aceşti bani, inculpatul mi-a spus că urma să îi plătească pe cei care i-a precizat şi în permanenţă îmi cerea bani."

Partea vătămată B. a arătat în declaraţia dată în faţa instanţei de apel că inculpatul i-a explicat că "cel de la primărie va face astfel ca dosarul să fie decalat (...) ştiu că trebuia umblat în calculator", "De fiecare dată când cerea sume de bani îmi spunea fie că sunt pentru studiul geo fie că sunt pentru omul de la primărie" când i-am cerut chitanţe justificative, din răspunsurile primite de la inculpat am înţeles că banii pe care îi dădusem şi pentru care nu îmi dădea chitanţe, erau pentru omul de la primărie care urma să umble în calculator, iar pentru studiul geo urma să plătesc alte sume", "Din ce am înţeles eu ceea ce trebuia să facă omul acela nu era legal". "Ştiu că pentru obţinerea autorizaţiilor de construcţie este nevoie de plata unor taxe la primărie, inculpatul mi-a cerut bani cu acest scop, i-am dat, dar nu mi-a dat nici o chitanţă doveditoare a plăţii făcute (...) separat de banii pentru aceste taxe i-am dat şi bani pentru omul de la primărie care urma să umble în calculator. Îmi amintesc chiar că mi-a spus "trebuie să înţelegi că nimic în ziua de astăzi nu este gratis".

Declaraţiile părţilor vătămate date în cursul procesului penal sunt susţinute parţial de martora F., mama părţii vătămate B. care, din cauza stării de sănătate nu a mai putut fi audiată de către instanţă dar care locuia împreună cu părţile vătămate şi care în discuţiile sporadice la care a asistat, a auzit că inculpatul s-a prevalat de pretinsa influenţă pe care o are asupra unui funcţionar din Primărie pentru a rezolva problema, ba chiar ar fi arătat că atunci când părţile vătămate i-au pretins chitanţe pentru banii pe care susţine că i-ar fi dat în vederea obţinerii autorizaţiilor că inculpatul le-a spus că: "va da toate chitanţele la finalul procedurii, când se vor elibera autorizaţiile, pentru că nu vrea să-şi strice prietenia cu funcţionarul care îi ajută cu problema noastră, iar dacă nu avem încredere în el nu mai continuă demersurile făcute şi primim banii înapoi". Martora a mai arătat că niciodată A. nu a dat nume de persoane cu care colaborează, a zis doar că sunt persoane influente care au posibilitatea prin natura activităţilor de serviciu să ajute părţile vătămate în rezolvarea problemei.

Declaraţiile menţionate se coroborează cu conţinutul convorbirilor purtate în mediu ambiental de inculpat cu părţile vătămate la data de 26 mai 2011 interceptate şi redate în nota de transcriere de la dosar urmărire penală; aceste discuţii, chiar dacă nu relevă că la această dată inculpatul ar fi primit banii pentru funcţionarul de la primărie, vin să dovedească că susţinerile părţilor civile sunt reale, că de-a lungul timpului inculpatul a pretins şi primit diverse sume de bani creând o ambiguitate voită cu privire la destinaţia sumelor de bani şi că s-a prevalat în faţa părţilor vătămate de influenţa pe care o avea asupra unui funcţionar de la primărie prin intermediul căruia putea rezolva problema autorizaţiei arătându-le părţilor vătămate că altfel toate demersurile făcute până atunci sunt fără sens.

Deşi inculpatul neagă că ar fi solicitat bani de la părţile vătămate sau că s-ar fi prevalat de influenţa pe care o avea asupra unui funcţionar de la Primăria Braşov pentru a ajuta părţile vătămate, afirmând că în realitate ar fi dat un împrumut părţilor vătămate şi că banii pe care i-a pretins şi primit de la acesta din urmă reprezentau restituirea banilor împrumutaţi, Curtea reţine, similar primei instanţe că această apărare a inculpatului nu este susţinută de nici o probă, astfel că nu poate fi primită. Ea este infirmată în primul rând de depoziţiile părţilor vătămate, iar mai apoi de discuţiile purtate în mediul ambiental, interceptate la data de 26 mai 2011.

Cu toate că în cuprinsul interceptării discuţiilor din data de 26 mai 2011 inculpatul vorbeşte despre un împrumut, iar la un moment dat părţile vătămate afirmă "v-am dat banii înapoi", Curtea reţine că este plauzibilă susţinerea părţilor vătămate, în sensul că au făcut aceste afirmaţii întrucât încă de la început părţile vătămate i-au adus la cunoştinţa inculpatului că nu au de unde să dea inculpatului întreaga sumă pretinsă de acesta pentru intrarea în legalitate a imobilului, ocazie cu care inculpatul a susţinut că va pune de la el iar apoi părţile vor restitui în tranşe; mai apoi, sub pretextul că a pus din proprii bani pentru taxe şi pentru comisioane, inculpatul a solicitat de la părţile vătămate diverse sume de bani, deşi nu a făcut nici o clipă dovada că ar fi pus de la el bani în scopul menţionat şi nici că ar fi achitat vreo taxă la vreo instituţie.

Nici varianta prezentată de inculpat, în sensul că ar trebui înlăturată din ansamblul materialului probator interceptarea discuţiilor din mediu ambiental din 26 mai 2011 pentru că ar fi fost provocat la aceste discuţii de către părţile vătămate, discuţiile reprezentând în fapt o regizare pusă la cale de părţile vătămate pentru a fi auzite de mama părţii vătămate B., martora F. nu poate fi primită; în convorbirile purtate la acea dată inculpatul oferă prea multe detalii care se coroborează cu susţinerile părţilor vătămate din declaraţiile date de acestea pentru a se ajunge la concluzia că toată convorbirea este regizată; părţile vătămate prin atitudinea adoptată la acea dată nu au provocat în nici un fel pe inculpat.

Pe altă parte, inculpatul a afirmat în faţa instanţei de apel că în realitate, la data de 26 mai 2011 s-a prezentat la părţile vătămate pentru a primi suma de 2.200 RON din care 600 RON o diferenţă ce i-o datorau părţile vătămate dintr-un împrumut de 2.000 RON, 500 - 600 RON costul studiului geo şi 1.000 RON pe care îi prelinsese martorul C. pentru studiul topo.

Din conţinutul convorbirilor purtate în mediul ambiental şi transcrise în notele existente la dosar nu rezultă însă o astfel de destinaţie a banilor, ci dimpotrivă, inculpatul vorbeşte în permanenţă despre faptul că trebuie să plătească până la ora 2 la Primărie pentru a-l ajuta pe funcţionarul de acolo care rezolvă cu autorizaţia. Pe altă parte, atât martorul C. (audiat în apel), cât şi martorul J. (audiat de instanţa de fond) au arătat că nu au pretins inculpatului nici un ban şi nu au primit nici un ban; martorul J. a arătat că nu s-a întocmit nici un studiu geo şi că dacă s-ar fi efectuat acesta ar fi trebuit achitat ulterior realizării acestuia, iar martorul C. a arătat că nu a pretins nici o sumă de bani de la inculpat, nu a primit vreo sumă şi nici nu a avansat măcar vreo discuţie despre costul unui studiu întrucât situaţia juridică a terenului era încurcată.

Din conţinutul acestor convorbiri rezultă că inculpatul a acţionat exact cum au descris părţile vătămate în declaraţiile lor, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra funcţionarului de la Primăria Braşov, menţionând chiar că acesta se numeşte H., că a efectuat o parte din operaţiunile necesare înregistrării antedatate a cererii de autorizaţie însă că pentru a continua inculpatul trebuie se întâlnească cu funcţionarul, răspunzând în acest fel unui mesaj de tip SMS până la ora 2 a aceleiaşi zile şi că trebuie să achite o anumită sumă de bani pentru a se finaliza operaţiunea; inculpatul creează şi de această dată un scenariu, menţine părţile vătămate într-o anumită ambiguitate cu privire la destinaţia exactă a sumei de bani pe care pretinde că trebuie să o ducă la Primărie, la o persoană de sex feminin, o colegă de-a funcţionarului şi că există riscul că, şi dacă lasă suma de bani acolo problema să nu se poată rezolva inducând astfel părţilor vătămate ideea că de aceşti bani şi predarea lor până la ora 2 depinde rezolvarea problemei; mai afirmă în cadrul acestei convorbiri că nu are de unde să le împrumute pe părţile vătămate şi să achite din banii proprii suma pretinsă.

Pe altă parte, anumite expresii folosite de inculpat în cuprinsul discuţiilor surprinse în mediul ambiental vin să confirme susţinerile părţilor vătămate referitoare la plata în mai multe tranşe a unor sume de bani dintre care unele destinate cu titlu de "comision" funcţionarului de la primărie, sugerând totodată că inculpatul încasează un comision pentru activitatea desfăşurată, chiar dacă este extrem de redus. Astfel inculpatul arată: "Nu înţeleg, deci în momentul când comisionul meu este de trei lei şi nu mă ţin de cuvânt, sunt de acord dar eu să încep şi să-mi plătesc obligaţii, tu ştii ce e acolo băiatul ăsta?" ... "Deci eu nu înţeleg, îmi pierd nişte oameni, nişte colaboratori la modul că doamna K. vrea să impună nişte reguli?! Eu spun că eu impun regulile, şti de ce? Repet, pentru că eu consider că te ajut cu un lucru care nimeni nu poate să te ajute, mă refer fără să-ţi ceară bani. Orice se poate în ţara asta, dar cu bani"; "deci sunt extraordinar de multe lucruri de băgat, dacă nu reuşeşte, deci toată rugămintea este să-l ajutăm"; "şi am zis că rămâi în continuare dator dacă achităm la omul acesta şi eu nu vă mai ajut cu nici cinci bani?"; "El a împins rândurile şi ţi-a creat un spaţiu, ca să poată să plătească o autorizaţie şi când a prins un loc la mediu a urcat iar şi ţi-a băgat numele şi asta este o muncă titanică ca acum să le ştergi pe toate sau invers, să nu reuşeşti să le bagi pe celelalte.".

În acest context, Curtea a reţinut că elementul material din cadrul laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cel puţin în teza pretinderii de bani pentru altul, săvârşită de către inculpat care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu este îndeplinită; din materialul probator administrat în cauză rezultă că inculpatul a cerut în mai multe rânduri bani de la părţile vătămate sugerându-le acestora că nu are importanţă pentru ele cum anume sunt folosiţi banii şi cu ce titlu sunt daţi, atâta timp cât se rezolvă problema, iar fără activitatea funcţionarului de la Primăria Braşov care trebuie să antedateze actul problema nu poate fi rezolvată. Afirmaţiile inculpatul din cuprinsul interceptării în sensul că trebuie să-şi plătească obligaţiile şi că îşi pierde nişte oameni, nişte colaboratori dacă acceptă regulile impuse de părţile vătămate, conduc la concluzia că inculpatul a cerut părţilor vătămate pe lângă sume de bani cu care a pretins că plătea taxe şi bani pentru funcţionarul public de la Primăria Braşov.

Nu poate fi primită susţinerea primei instanţe că în cauză nu s-a făcut în nici un fel dovada că persoana - funcţionar la primărie - ar exista în realitate şi că niciodată inculpatul nu a precizat cu claritate care ar fi atribuţiile acestei presupuse persoane pentru a se verifica dacă acestea sunt apte să rezolve interesul părţii vătămate, întrucât pentru existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. nu se cere condiţia ca funcţionarul să fie menţionat, în mod expres, prin nume sau calitate şi nici ca influenţa pe care inculpatul pretinde că o are să fie reală ci dimpotrivă poate fi vorba şi de o influenţă presupusă, ceea ce interesează fiind ca influenţa reală sau presupusă a făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei.

Pe altă parte, neprecizarea numelui şi a calităţii persoanei pe lângă care urmează a se interveni nu are relevanţă, legea necerând această condiţie. Important este ca prin afirmaţiile inculpatului şi prin modul în care s-a făcut promisiunea traficului persoana care a cumpărat influenţa să fie convinsă de realitatea acestora respectiv că făptuitorul dispune de anumite relaţii şi că prin intermediul lor, va da curs promisiunii făcute.

Or, în speţă, inculpatul a convins atât părţile vătămate, cât şi pe martora F. de existenţa unui funcţionar la Primăria Braşov asupra căruia are influenţă fără de care nu poate fi rezolvată problema autorizaţiei care în ansamblul demersurilor pe care inculpatul pretindea că sunt necesare pentru intrarea în legalitate a construcţiei reprezenta o acţiune de importanţă hotărâtoare. Inculpatul a indicat aşadar părţilor vătămate locul în care lucrează funcţionarul, ce poate să facă uzând de atribuţiile de serviciu pe care le are şi a indicat chiar şi un nume, aspecte care sunt suficiente pentru a fi îndeplinită cerinţa esenţială a textului de lege ca inculpatul să se prevaleze de influenţa pe care o are asupra unui funcţionar public; părţile vătămate cunoşteau de asemenea că o autorizaţie de construcţie se eliberează de către primărie, astfel că activitatea inculpatului de inducere în eroare a părţilor vătămate s-a grefat pe cunoştinţele acestora referitoare la organele competente să elibereze autorizaţia de construcţie.

De altfel pentru a crea convingerea părţilor vătămate asupra existenţei cunoştinţei sale de la Primărie şi asupra funcţiei deţinute de aceasta, activitatea inculpatului nu s-a rezumat la o simplă afirmaţie, cu intenţia inducerii în eroare, ci acesta a desfăşurat activităţi tipice infracţiunii de trafic de influenţă, constând în simularea deplasării inculpatului împreună cu partea vătămată C. la Primăria Braşov unde, după ce a vorbit la telefon cu o persoană a afirmat faţă de partea vătămată că funcţionarul - arhitectul şef - nu este în acea zi la serviciu, dar că a vorbit cu o altă colegă de-a sa care i-ar fi spus că problema se poate rezolva.

În contextul în care este dovedită acţiunea pretinderii de bani de la părţile vătămate pentru a trafica influenţa sa pe lângă un funcţionar de la primărie, certitudinea dacă suma primită de inculpat la data de 26 mai 2011 a fost înmânată efectiv pentru a fi dată funcţionarului sau reprezenta o sumă pentru alte demersuri în legătură cu activitatea funcţionarului pe care urma, de asemenea, să şi-o însuşească inculpatul, nu este relevantă pentru consumarea infracţiunii de trafic de influenţă.

Cu toate că este reală deosebirea remarcată de către prima instanţă dintre infracţiunea de înşelăciune şi cea de trafic de influenţă în ceea ce priveşte atitudinea subiectivă a persoanei înşelate - care trebuie să fie de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de făptuitor - spre deosebire de cumpărătorul de influenţă - care urmăreşte să obţină cu rea-credinţă, pe căi oculte, satisfacerea unui interes prin coruperea sau influenţarea în alt mod a unui funcţionar - Curtea reţine că din declaraţiile părţilor vătămate rezultă cu evidenţă că inculpatul le-a spus încă de la început că în ceea ce priveşte autorizaţia necesară pentru intrarea în legalitate a construcţiei, aceasta nu se poate obţine în mod normal (respectiv legal) după edificarea construcţiei, arătându-le totodată că în ceea ce priveşte această operaţiune (singura din ansamblul tuturor activităţilor pe care inculpatul le-a indicat ca fiind necesare pentru intrarea în legalitate cu construcţia) este nevoie de obţinerea unei autorizaţii de construire antedatată, autorizaţie pe care o poate obţine prin cunoştinţa sa, funcţionar la primărie; în acest context, cel puţin în ceea ce priveşte această activitate infracţională a inculpatului de promisiune de obţinere pe căi oculte a unei autorizaţii antedatate, părţile vătămate nu au fost de bună-credinţă ci au acceptat prin conduita lor activitatea desfăşurată de inculpat; inculpatul a desfăşurat o activitate de inducere în eroare a părţilor vătămate şi în această situaţie, însă această înşelăciune este absorbită de către traficul de influenţă întrucât prin incriminarea unor astfel de fapte s-a urmărit cu precădere ocrotirea prestigiului funcţionarului şi a muncii sale.

În acest context, susţinerile inculpatului din apel, în sensul că în cauză nu s-a dovedit nici una dintre infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată au fost apreciate ca nefondate. Prima instanţă a reţinut în mod judicios că materialul probator administrat în cauză dovedeşte fără putinţă de tăgadă atât sub aspectul laturii obiective, cât şi a celei subiective infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.

S-a reţinut, în mod judicios, că latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune în varianta specială a modalităţii prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen. săvârşită de inculpat, sub aspectul elementului material, constă în acţiunea desfăşurată de inculpat constând în aceea că a indus în eroare părţile vătămate cu ocazia intervenirii şi ulterior convenţiei dintre ei constând în aceea că prezentându-se ca fiind arhitect, inculpatul urma a face demersurile necesare obţinerii unei autorizaţii de construcţie alterând adevărul cu privire la împrejurarea că a avansat sume de bani pentru plata unor taxe.

Sub aspectul laturii subiective infracţiunea este săvârşită de inculpat cu intenţie directă care este şi calificată întrucât însumează şi elementul scop acela al obţinerii unui folos material.

Instanţa de apel nu a putut reţine ca fiind veridice afirmaţiile inculpatului din apel în sensul că nu s-a făcut dovada în speţă că inculpatul şi-ar fi declinat calităţi mincinoase şi ar fi indus în eroare părţile vătămate. Astfel, declaraţiile părţilor vătămate referitoare la faptul că inculpatul a susţinut că este arhitect se coroborează cu contextul în care partea vătămată C. l-a cunoscut pe inculpat, la o întrunire a specialiştilor în domeniul construcţiilor şi cu publicaţiile din presa locală (pe care partea vătămată susţine că inculpatul i le-a arătat existente la dosar instanţă) şi în care acesta apare fie ca inginer constructor, fie ca arhitect; convingerea părţilor vătămate că inculpatul este arhitect a fost întărită de faptul că acesta înfiinţase un ONG în domeniul înfrumuseţării oraşului unde a încercat să o convingă şi pe partea vătămată A. să lucreze ca voluntar. Câtă vreme inculpatul a fost cel care a arătat părţii vătămate publicaţiile respective, nu se poate susţine că inculpatul nu a indus în eroare părţile vătămate pentru că nu este răspunzător de erorile din aceste publicaţii; dimpotrivă inculpatul s-a folosit de aceste erori pentru a induce în eroare părţile vătămate şi a le prezenta ca adevărată situaţie mincinoasă.

Depoziţiile martorilor audiaţi în cauză J. şi G. coroborată cu lipsa oricărei dovezi sau chitanţe care să ateste plata vreunei sume de bani către vreo societate sau instituţie de stat, confirmă faptul că inculpatul nu a plătit nici o taxă din cele pentru care a solicitat bani părţilor vătămate ci dimpotrivă şi-a însuşit banii creând astfel părţilor vătămate un prejudiciu de 2.200 RON.

În consecinţă, este corectă hotărârea de condamnare a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. ca de altfel şi pedeapsa aplicată acestuia pentru infracţiunea comisă care răspunde exigenţelor art. 52 C. pen.

În legătură cu cea de-a doua infracţiune pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, pentru considerentele deja expuse şi argumentele dezvoltate, Curtea reţine că fapta inculpatului A. care în cursul lunilor martie şi aprilie 2011 a pretins de la părţile vătămate B. şi C. bani în scopul de a interveni pe lângă un funcţionar de la Primăria Braşov în vederea eliberării unei autorizaţii de construcţie antedatată, iar la data de 26 mai 2011 a primit de la părţile vătămate suma de 1.000 RON pentru a fi utilizată la obţinerea autorizaţiei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

În raport de această situaţie şi văzând că în cauză sunt întrunite toate condiţiile pentru tragerea inculpatului la răspundere penală pentru comiterea acestei infracţiuni, soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă faţă de infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. este greşită impunându-se pe cale de consecinţă admiterea ca întemeiat a apelului formulat în cauză de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. şi reformarea hotărârii atacate prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului şi pentru această infracţiune.

În ceea ce priveşte pedeapsa ce a fost aplicată inculpatului A. pentru această infracţiune, Curtea a avut în vedere la individualizarea judiciară atât dispoziţiile părţii generale şi a celei speciale a C. pen., limitele fixate în partea specială a C. pen. pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, gradul de pericol social concret al faptei comise astfel cum rezultă din circumstanţele reale ale săvârşirii acesteia, cât şi a circumstanţelor personale ale inculpatului precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală; gradul de pericol social concret al infracţiunii comise de inculpat este unul mediu prin prisma condiţiilor concrete şi împrejurărilor în care a fost comisă fapta, a circumstanţelor personale ale inculpatului care nu se află la prima încălcare a legii penale, nu a recunoscut comiterea faptelor de care este acuzat, încercând să inducă în eroare organele judiciare ceea ce dovedeşte că acesta nu este pe deplin conştient de gravitatea faptelor sale.

Curtea a reţinut că atât infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cât şi infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. au fost comise de inculpat în termenul de încercare al suspendării sub supraveghere dispuse în ceea ce priveşte pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 275/R din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cât şi în termenul de graţiere condiţionată stabilit prin aceeaşi hotărâre referitor la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. S-a apreciat că sunt incidente în cauză, din această perspectivă dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen. pentru fiecare din cele două infracţiuni comise de inculpat.

Având în vedere data comiterii faptelor deduse judecăţii şi care se situează în interiorul fiecăruia din cele două termene de încercare respectiv de graţiere, s-a apreciat că se impune revocarea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 275/R din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi adăugarea acestei pedepse conform regimului sancţionator special prevăzută de art. 864 C. proc. pen. la fiecare dintre pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile deduse judecăţii.

De asemenea, s-a apreciat că se impune conform art. 7 din Legea nr. 543/2002 revocarea beneficiului graţierii condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen. prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 275/R din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov şi adăugarea acestei pedepse conform regimului sancţionator special prevăzut de actul de graţiere menţionat la fiecare dintre pedepsele aplicate inculpatului pentru infracţiunile deduse judecăţii.

Curtea a reţinut că în ceea ce priveşte această din urmă dispoziţie de adăugare a pedepsei a cărei graţiere s-a revocat la cea aplicată de către prima instanţă pentru infracţiunea de înşelăciune pentru care l-a condamnat pe inculpat, prima instanţă a reţinut greşit cuantumul pedepsei graţiate ca fiind de 3 ani şi nu de 2 ani aşa cum a fost redus de Curtea de Apel Braşov prin Decizia penală nr. 275/R din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov, astfel că, se impune, prin prisma acestei erori reformarea hotărârii atacate şi sub acest aspect.

Întrucât cele două infracţiuni deduse judecăţii sunt concurente, pedepsele aplicate pentru fiecare din cele două infracţiuni, astfel cum au rezultat în urma aplicării dispoziţiilor art. 864 C. pen. şi art. 7 din Legea nr. 543/2002 se vor contopi, dispunându-se aplicarea pedepsei celei mai grele de 6 ani închisoare

Referitor la pedeapsa accesorie, luând în considerare jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, natura faptei săvârşite şi ansamblul circumstanţelor personale ale inculpatului care duc la concluzia existenţei unei nedemnităţi în exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., respectiv dreptul de fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, Curtea a menţinut dispoziţia primei instanţe de interzicere a exerciţiul acestora pe perioada executării pedepsei rezultante.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 de ore din 26 mai 2011 şi respectiv 27 mai 2011, precum şi perioada executată începând cu 6 martie 2005 până la 5 iulie 2005 astfel cum rezultă din Sentinţa nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov.

Pe baza celor expuse Curtea a constatat că apelul formulat de inculpat este nefondat şi a fost respins conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmare a respingerii apelului promovat, a fost obligat apelantul inculpat să plătească statului suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate.

În legătură cu suma de 1.000 RON primită de inculpatul A. de la părţile vătămate B. şi C. la data de 26 mai 2011, cu ocazia flagrantului, Curtea a apreciat că nu se impune confiscarea ei în baza art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) C. pen. pentru următoarele considerente:

Urmărirea penală şi cercetarea judecătorească nu au relevat elemente de probaţiune clare pe baza cărora să se stabilească dacă aceşti bani au fost daţi inculpatului A. pentru plata "comisionului" funcţionarului de la Primăria Braşov de a cărui influenţă s-a prevalat inculpatul sau a fost dat pentru plata unei taxe în legătură cu activitatea pe care urma să o desfăşoare funcţionarul de a cărei influenţă s-a prevalat inculpatul. Tocmai acesta a şi fost motivul pentru care instanţa de apel a reţinut că elementul material din cadrul laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă îmbracă în prezenta cauză teza "pretinderii" nu cea a primirii reţinută în actul de sesizare al instanţei.

Chiar dacă s-ar reţine împrejurarea că banii reprezintă "comisionul" cerut de inculpat pentru funcţionarul de la Primăria Braşov, având în vedere că pentru părţile vătămate C. şi B. s-a dispus prin actul de sesizare al instanţei neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, iar părţile vătămate au denunţat autorităţilor fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea faptă, conform art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 se impune restituirea banilor părţilor vătămate, operaţiune care s-a şi realizat conform procesului-verbal încheiat de organele de urmărire penală la data de 31 mai 2011.

Împotriva Deciziei penale nr. 49/AP din 24 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs inculpatul A.

Prin motivele scrise de recurs inculpat, formulate în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., a critica hotărârile pronunţate în cauză sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, prin invocarea cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 172 C. proc. pen.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei la data de 21 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind învestită cu judecarea recursului înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen.

În acest context, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor tranzitorii din Legea de punere în aplicare a C. proc. pen., respectiv dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursul ce face obiectul prezentei cauze se află în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, fiind declarat împotriva unei hotărâri care a fost supusă apelului potrivit legii vechi, aşa încât rămâne în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

Examinând recursul declarat de inculpat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, dar şi a prevederilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se impun următoarele consideraţii de ordin teoretic referitoare la limitele examinării cauzei în calea de atac a recursului.

Din analiza conţinutului cazurilor de casare expres prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, rezultă că, prin limitarea obiectului judecăţii în recurs, legiuitorul a urmărit că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, legislaţia procesuală a instituit regula casării exclusiv în ceea ce priveşte chestiunile de nelegalitate, menţionate în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior, recursul devenind aşadar, o jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, care nu mai poate purta asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.

Prin urmare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, respectiv a situaţiei de fapt, stabilirea vinovăţiei şi a pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Pornind de la principiul impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că decizia recurată a fost pronunţată la data de 24 aprilie 2013, ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior.

Ca atare, obiectul judecăţii în recurs este limitat doar la cazurile expres prevăzute de lege, aşa încât instanţa de recurs poate analiza cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 3859 C. proc. pen. anterior.

În recurs inculpatul a solicitat achitarea pentru ambele infracţiuni pentru care a fost condamnat, respectiv pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior şi infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, arătând că sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 172 C. proc. pen. anterior.

Pentru a examina critica inculpatului privind netemeinicia soluţiei de condamnare instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt deja stabilită de prima instanţă şi cea de apel.

Din examinarea acesteia rezultă, contrar susţinerilor inculpatului, că acesta a săvârşit infracţiunile de trafic de influenţă şi înşelăciune, în modalitatea faptică descrisă în hotărârile atacate.

Totodată, Înalta Curte observă că susţinerile inculpatului, vizând netemeinicia soluţiei de condamnare, tind către o reapreciere a probelor cu consecinţa modificării situaţiei de fapt.

Aşadar, prin motivele de recurs se solicită, de fapt, o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt, diferită de cea reţinută cu caracter definitiv de către instanţa de apel.

Aceasta, în condiţiile în care, prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de recurs.

Ca atare, aşa cum s-a menţionat anterior, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin aprecierea faptelor, stabilirea vinovăţiei şi a pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori a deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, niciunul dintre cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior nepermiţând cenzurarea situaţiei de fapt, respectiv verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate.

Totodată, aşa cum s-a arătat în Decizia penală nr. 815 din 20 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen. - "nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni" - este incident, dacă instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, reţinând o situaţie de fapt corectă, însă, în mod greşit, a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, deşi în realitate lipseşte unul din elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind contrară legii. Situaţia de fapt, verificarea concordanţei dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, poate fi cenzurată numai prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., referitor la eroarea gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Teoretic, cazul de casare prev. de pct. 18 permitea instanţei de recurs de a cenzura modul în care au fost reţinute faptele şi împrejurările de fapt ale cauzei. Însă, chiar şi sub imperiul legii de procedură, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, cazul de casare prev. la pct. 18 presupunea o eroare gravă de fapt, care nu echivala cu o apreciere greşită a faptelor, astfel cum solicită, la acest moment, recurentul inculpat. Însă, prevederile pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen. anterior au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât netemeinicia deciziei penale atacate nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Totodată, Înalta Curte notează că motivele invocate de către recurentul inculpat privind greşita interpretare a probelor de către instanţele de fond şi de apel nu se circumscriu noţiunii de "greşită aplicare a legii" şi nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs prin prisma cazului de casare prev. de 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior.

Concluzionând, Înalta Curte constată că criticile inculpatului sunt în contradicţie cu datele ce caracterizează situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi de apel şi, pentru a analiza temeinicia lor, instanţa de recurs ar trebui să cenzureze situaţia de fapt, să verifice concordanţa dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate, ceea ce nu este permis prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior.

Examinând incidenţa legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că în timpul judecării cauzei în calea de atac exercitată de inculpat, a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele şi în ceea ce priveşte infracţiunile de trafic de influenţă şi de înşelăciune.

Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.

Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

Excepţia înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituţie impune ca într-o situaţie tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziţiei constituţionale.

Expresie a acestui principiu constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Controlul legalităţii unei hotărâri judecătoreşti în recurs presupune nu doar îndreptarea unor încălcări ale legii la judecata în fond şi apel ci şi verificarea dacă prin ivirea unor situaţii ulterioare pronunţării hotărârii atacate nu apare necesară restabilirea legalităţii şi pronunţarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanţială.

Principiul constituţional, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, impune aplicarea retroactivă a legii noi mai favorabile şi restabilirea legalităţii sub acest aspect.

În opinia instanţei, mecanismul de alegere a legii penale mai blânde presupune într-o primă etapă stabilirea legii penale mai favorabile sub aspectul condiţiilor de incriminare, a cerinţelor privind tragerea la răspundere penală şi a condiţiilor de sancţionare. În etapele următoare, independent de legea care a fost identificată ca fiind mai blândă în prima fază, legea penală mai favorabilă trebuie determinată, distinct, pentru fiecare dintre celelalte norme penale incidente în cauză, între ele existând, de asemenea, autonomie.

Alegerea legii penale mai blânde cu privire la celelalte norme penale care, în speţă, vizează individualizarea pedepsei, unitatea infracţională, concursul de infracţiuni se va face separat, pentru fiecare dintre aceste instituţii penale în parte. Identificarea acestor instituţii autonome se realizează ţinând seama de caracteristica lor esenţială de a fi reglementate distinct şi astfel, de a funcţiona pe baza unor reguli proprii care le asigură independenţa.

Aceeaşi particularitate a acestor instituţii penale de a funcţiona autonom impun aplicarea legii mai favorabile în mod unitar, global, pentru fiecare dintre acestea, vizând deopotrivă condiţiile proprii de existenţă şi tratamentul sancţionator, pentru a nu se ajunge la aplicarea unei lex tertia, prin combinarea dispoziţiilor mai blânde din legile succesive cu privire la aceeaşi instituţie de drept penal.

Modalitatea de determinare a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome şi nu într-o manieră globală, se întemeiază pe interpretarea atât a dispoziţiilor legale (art. 5 alin. (2) şi art. 173 C. pen. care demonstrează că noţiunea de "lege penală" se referă la norme de drept cu caracter individual şi nu lege în integralitatea ei) cât şi a normelor tranzitorii în materia tratamentului pluralităţii de infracţiuni, a pedepselor complementare şi accesorii, a suspendării condiţionate a executării pedepsei şi a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (art. 10, art. 12, art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 187/2012).

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă, cu suficientă evidenţă, voinţa legiuitorului de a consacra mecanismul de stabilire a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.

De altfel, această manieră de interpretare este majoritară în doctrină, fiind exprimată în mod constant din 1923 şi până în prezent în lucrări de referinţă ale unor autori cum ar fi L. (Drept penal comparat, Cluj, 1923), M. (C. pen. "Regele Carol II" adnotat, vol. I), N. (C. pen. al R.S.R. comentat şi adnotat, Partea generală), F. (C. pen. al R.S.R. comentat şi adnotat, vol. I), O. (Manual de drept penal. Partea generală) şi P. (Concursul de infracţiuni, Tratat de drept penal. Partea generală).

În legătură cu mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, o precizare se impune în legătură cu opinia, exprimată de M. în lucrarea Explicaţii teoretice ale C. pen. român, potrivit căreia "dintre legile succesive urmează să se aplice numai una dintre ele, cu exclusivitate" ceea ce ar conduce la concluzia unei aplicări globale a legii penale mai blânde. Examinând contextul acestei aserţiuni, se constată că se referă la etapa în care este necesar a se stabili "care lege - dintre cele succesive - prevede o sancţiune mai uşoară", când, potrivit aceluiaşi autor, "trebuie să se ţină seama de pedeapsa care - în cazul concret şi în raport cu toate agravările şi atenuările prevăzute de lege - poate fi aplicată potrivit fiecăreia dintre legile penale succesive". În continuare, în cuprinsul aceleiaşi secţiuni din lucrarea anterior menţionată, este analizat separat modul de determinare a legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor continue, continuate şi de obişnuinţă, al pedepselor complementare, al legilor intermediare şi temporare, precum şi al măsurilor de siguranţă şi educative. În situaţia acestora din urmă autorul menţionat arată că au o natură juridică diferită de cea a pedepselor, aşa încât şi determinarea legii mai favorabile implică aspecte deosebite.

Prin urmare, natura juridică diferită a unor instituţii de drept penal substanţial poate conduce la abordări diferite în ceea ce priveşte determinarea legii penale mai favorabile.

Totodată, practica judiciară din perioada interbelică a Curţii de Casaţie, dar şi cea ulterioară a fostului Tribunal Suprem, au pus în evidenţă o astfel de interpretare în sensul aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.

Curtea Constituţională, cu referire la aplicarea art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a dispoziţiilor art. 13 C. pen. anterior, a statuat că aceste dispoziţii legale "care consacră principiul legii penale mai favorabile în cazul situaţiilor tranzitorii (...) privesc atât legea, în ansamblul său, cât şi fiecare dintre normele şi instituţiile sale în parte, cum este cazul liberării condiţionate" (Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997)

Jurisprudenţa anterior menţionată are, de asemenea, rolul de a face previzibilă interpretarea cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.

În concret, aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome în cazul inculpatului presupune compararea dispoziţiilor incidente sub aspectul soluţionării laturii penale în cauză din legile succesive, stabilirea legii penale mai favorabile pe fiecare dintre instituţiile autonome şi aplicarea acestor norme mai blânde care prin efectele lor să conducă la crearea unei situaţii mai uşoare pentru apelantul-inculpat.

Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în speţă, utilizând criteriul aprecierii in concreto.

Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitoriu care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiţii, se constată că fapta de înşelăciune, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen. având, aşadar, corespondent în noua reglementare.

Astfel, la momentul comiterii faptei de înşelăciune, în modalitatea descrisă, aceasta era incriminată în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior iar, potrivit noului C. pen., se încadrează în art. art. 244 alin. (1) şi (2).

Potrivit alin. (1) al art. 215 C. pen. anterior, "inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani."

Alin. (2) stipulează că "înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni."

Alin. (3) prevede o variantă specială a modalităţii tip şi anume "inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate."

În noul C. pen., în prezent în vigoare, infracţiunea de înşelăciune este incriminată în art. 244, după cum urmează:

"(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală."

În continuare, comparând dispoziţiile legale anterior menţionate, se constată că dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. pen. au corespondent în art. 215 alin. (1) C. pen. anterior, conţinutul acestuia fiind preluat cu excepţia sintagmei "folos material injust" care a fost înlocuită cu "folos patrimonial injust", în timp ce alineatele 2 ale ambelor texte sunt identice.

Totodată, se observă că înşelăciunea săvârşită în condiţiile încheierii unui contract sau al executării acestuia nu a mai fost menţinută prin noua reglementare, însă acesta nu conduce la concluzia dezincriminării faptei.

Înşelăciunea în varianta specială este dată de săvârşirea infracţiunii tip în anumite condiţii, extrinseci conţinutului constitutiv dar ataşate laturii obiective, respectiv cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Realizarea acestei condiţii nu este necesară pentru existenţa infracţiunii tip şi nu afectează conţinutul incriminării.

Condiţia este adăugată pentru a crea o variantă specială a infracţiunii tip iar existenţa acesteia din urmă, aşa cum am arătat, nu depinde de îndeplinirea acestei condiţii.

Ca atare, înşelăciunea comisă cu prilejul încheierii sau executării unui contract folosind calităţi mincinoase corespunde incriminării prev. în art. 244 alin. (1), (2) C. pen.

Examinând prin comparaţie cele două dispoziţii legale aflate în succesiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că există deosebiri sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală, în sensul că noul C. pen. a modificat aceste condiţii, în sensul că legea nouă prevede posibilitatea împăcării părţilor, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la termenul din 2 mai 2014 apărătorul recurentului inculpat a depus la dosar o declaraţie notarială care statuează asupra împăcării părţilor, invocând dispoziţiile art. 244 alin. (3) C. pen.

Din examinarea actului notarial depus la dosar rezultă că pentru infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina inculpatului în dauna părţilor civile C. şi B., conform art. 244 alin. (3) C. pen., a intervenit împăcarea părţilor.

Din această perspectivă, în speţă, condiţia suplimentară cerută de art. 244 alin. (3) C. pen. fiind îndeplinită, determină o situaţie mai uşoară pentru inculpat în cazul în care s-ar aplica legea nouă, întrucât ar conduce la soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de înşelăciune.

În cauză nu se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1), (2) C. pen. ci doar aplicarea legii penale mai favorabile, întrucât condiţia încheierii unui contract sau al executării acestuia nu este necesară pentru existenţa infracţiunii tip şi nu afectează conţinutul incriminării şi nici limitele de pedeapsă cum ar fi în cazul elementelor circumstanţiale agravante.

Ca urmare, în aplicarea legii penale mai favorabile, luând act de împăcarea părţilor instanţa va dispune încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina inculpatului.

Cu referire la infracţiunea de de trafic de influenţă, se observă că la momentul comiterii era prevăzută de art. 257 C. pen. anterior fiind sancţionată cu închisoarea de la 2 la 10 ani.

Potrivit art. 257 C. pen. anterior, primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

În C. pen. în vigoare, dispoziţiile art. 291 alin. (1) incriminează traficul de influenţă, cu unele elemente de diferenţiere faţă de reglementarea anterioară, modificări care nu influenţează încadrarea juridică a faptei prin raportare la această nouă reglementare.

Astfel, potrivit dispoziţiei legale menţionate, constituie infracţiunea de trafic de influenţă pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani închisoare.

Spre deosebire de art. 257 alin. (1) C. pen. anterior, art. 291 alin. (1) C. pen. prevede că acţiunea este săvârşită de persoana care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului public şi care promite că îl va determina să adopte o anumită conduită, iar ca modalităţi alternative de comitere a faptei prevede, alături de îndeplinirea ori neîndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public şi urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui astfel de act, respectiv îndeplinirea unui act contrar.

Aceste elemente de diferenţiere nu restrâng sfera de incidenţă a textului anterior şi nu au efecte cu privire la fapta concretă de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului.

Prin urmare, limitele speciale de pedeapsă sunt situate, potrivit legii penale noi, între 2 ani şi 7 ani închisoare, iar potrivit reglementării penale în vigoare la data săvârşirii faptei, infracţiunea de trafic de influenţă este pedepsită cu închisoarea între 2 şi 10 ani.

Se constată că deşi maximul special al pedepsei închisorii este mai redus în legea penală nouă (7 ani faţă de 10 ani), minimul special al pedepsei este identic (2 ani închisoare).

Pentru ipoteza în care legile succesive prevăd aceeaşi limită minimă a pedepsei închisorii dar maximul special al pedepsei închisorii este diferit, alegerea legii penale mai favorabile se realizează in concreto, având în vedere pedeapsa aplicată de instanţa de apel şi nu mai poate fi reindividualizată în recurs.

Or, în condiţiile în care pedeapsa aplicată prin decizia atacată reprezintă minimul special de 2 ani închisoare, o modificare a limitei maxime de pedeapsă nu determină - prin raportare la legea nouă şi prin aplicarea in concreto - o reducere a sancţiunii faţă de pedeapsa aplicată potrivit legii vechi.

Prin urmare, legea penală mai favorabilă în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă este legea veche şi aceasta a fost aplicată inculpatului.

În sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea infracţiunii în stare de recidivă postcondamnatorie prev. de art. 37 lit. a) C. pen. anterior şi s-a aplicat tratamentul sancţionator special prevăzut de art. 7 din Legea nr. 543/2002 şi art. 864 C. pen. anterior.

Condiţii de existenţă a recidivei postcondamnatorii din noile dispoziţii penale, respectiv art. 41 C. pen. nu sunt mai favorabile in concreto inculpatului iar tratamentul sancţionator este neschimbat.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de inculpatul A., va casa, în parte, Decizia penală nr. 49/AP din 24 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov şi Sentinţa penală nr. 302/S din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Braşov şi rejudecând:

Va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, respectiv:

- 3 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior;

- 2 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior;

- 3 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, respectiv 2 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 2151 alin. (1) C. pen. anterior, aplicate prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov.

Va face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. va dispune încetarea procesului penal pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior ca urmare a împăcării părţilor.

Va menţine pedeapsa aplicată inculpatului prin decizia penală recurată de 2 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior.

În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002 va revoca beneficiul graţierii condiţionate a executării pedepsei de 2 ani aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov şi, în baza art. 864 C. pen. anterior, va revoca beneficiul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov, constatând că infracţiunea de trafic de influenţă a fost comisă în termenul de încercare al graţierii şi al suspendării sub supraveghere.

Cu referire la pedepsele ce constituie prim termen al recidivei, de 2 ani şi respectiv, 3 ani închisoare, care prin revocare au devenit executabile, se impune contopirea acestora. Ca atare, în baza art. 36 C. pen. anterior, va contopi aceste pedepse, rezultând o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002 şi art. 864 C. pen. anterior va adăuga pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare (rezultată din contopirea pedepselor ce constituie prim termen al recidivei) cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului A. prin decizia penală recurată, pentru infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior, acesta urmând să execute pedeapsa de 5 ani închisoare.

Totodată, va înlătura obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile constatând că părţile au încheiat un acord de mediere pe latură civilă. Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 300 RON se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul A., casează, în parte, Decizia penală nr. 49/AP din 24 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov şi Sentinţa penală nr. 302/S din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Braşov şi rejudecând:

Descontopeşte pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A., în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor, respectiv:

- 3 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior;

- 2 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior

- 3 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, respectiv 2 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 2151 alin. (1) C. pen. anterior, aplicate prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov.

Face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 17 alin. (2) rap. la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. dispune încetarea procesului penal pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior ca urmare a împăcării părţilor.

Menţine pedeapsa aplicată inculpatului prin decizia penală recurată de 2 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior.

În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002 revocă beneficiul graţierii condiţionate a executării pedepsei de 2 ani aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov.

În baza art. 864 C. pen. anterior revocă beneficiul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 172 din 30 ianuarie 2007 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 275 din 4 aprilie 2008 a Curţii de Apel Braşov.

În baza art. 36 C. pen. anterior contopeşte pedepsele de 2 ani şi 3 ani închisoare, devenite executabile, în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

În baza art. 7 din Legea nr. 543/2002 şi art. 864 C. pen. anterior cumulează pedeapsa de 3 ani închisoare cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului A. prin decizia penală recurată, pentru infracţiunea prev. de art. 257 alin. (1) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior, acesta urmând să execute pedeapsa de 5 ani închisoare.

Înlătură obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile constatând că părţile au încheiat un acord de mediere pe latură civilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 300 RON se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 mai 2014.

Procesat de GGC - N