Attempted murder sentences adjusted on appeal: one reduced, one upheld, one appeal time-barred

Decizia nr. 1195/2014

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 348 de la 18 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, în baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. rap. la art. 176 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului - ca pedeapsă complementară - exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 4 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului - ca pedeapsă accesorie - drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. rap. la art. 175 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului - ca pedeapsă complementară - exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului - ca pedeapsă accesorie - drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.

Tot, prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 75 lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul C. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. rap. la art. 175 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului - ca pedeapsă complementară - exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.

În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpaţi a: o furcă cu trei coarne, o furcă cu două coarne şi o coadă din lemn, folosite la săvârşirea faptei.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpaţii A., B. şi C., în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

În baza art. 14 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă D. Craiova şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, să plătească părţii civile D. Craiova suma de 3.620,47 RON, actualizată faţă de coeficientul de inflaţie de la data producerii prejudiciului, până la data plăţii efective.

În baza art. 14 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 346 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă E.

Au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, să plătească părţii civile E. sumele de 5.000 RON daune materiale şi 20.000 RON daune morale.

În baza art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata sumelor de câte 350 RON fiecare, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Rechizitoriul nr. x/P/2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor A., B. şi C., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen., cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., constând, în fapt, în aceea că în seara de 22 august 2011, pe fondul consumului de alcool, între inculpatul A. şi partea civilă E. a izbucnit un conflict, ca urmare a faptului că inculpatul a înjurat-o pe partea vătămată, iar aceasta i-a dat o palmă peste faţă.

Ulterior, la faţa locului au venit şi inculpaţii B. şi C., care împreună cu A. au lovit-o pe partea vătămată E., atât peste corp, cât şi în zona capului, cauzându-i acestuia leziuni ce au necesitat 75 - 80 zile îngrijiri medicale de la data producerii lor şi care au pus în primejdie viaţa părţii vătămate.

De asemenea, inculpaţii au lovit şi pe martora F., în momentul în care aceasta a încercat să apere pe partea civilă E., cauzându-i şi acesteia o fractură la mâna stângă ce au necesitat pentru vindecare 25 - 30 zile îngrijiri medicale.

La termenul de judecată din data de 19 martie 2012, instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A. din infracţiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i), 176 alin. (1) lit. c) C. pen. şi efectuarea unei expertize psihiatrice a inculpatului A.

Prin Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică din 23 mai 2012, I.M.L. Craiova a precizat că inculpatul A. prezintă tulburări de comportament de tip impulsiv-exploziv şi are discernământul faptelor şi al consecinţelor acestora păstrat.

De asemenea, prin suplimentul la acest raport de expertiză s-a menţionat că inculpatul a avut discernământ la data săvârşirii faptelor, respectiv 22 august 2011.

Astfel, instanţa de fond a constatat că faptele comise de inculpaţii B. şi C., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, prev. de art. 20/174 alin. (1) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., pentru care au fost condamnaţi, iar la individualizarea pedepselor, s-a ţinut seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv dispoziţiile părţii generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptelor comisie, de persoana infractorilor şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În acest sens, instanţa de fond a reţinut că inculpaţii B. şi C. au înţeles să uzeze de procedura reglementată de art. 3201 C. proc. pen., astfel că limitele de pedeapsă, ca urmare a reducerii, sunt de la 5 ani la 8 ani şi 4 luni închisoare.

De asemenea, instanţa a reţinut că inculpaţii au recunoscut şi regretat săvârşirea faptelor, că nu au antecedente penale, că nu au mai avut conflicte în familie şi în societate, iar faţă de toate aceste aspecte a apreciat că se impune aplicarea pedepselor de câte 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor calificat prev. de art. 174, 175 alin. (1) lit. i) C. pen. ca fiind în măsură să realizeze scopul preventiv educativ al pedepsei.

Faţă de gravitatea deosebită a faptelor, dar şi a împrejurării că acestea au fost săvârşite de 3 persoane împreună, prima instanţă a reţinut circumstanţa agravantă prev. de art. 75 lit. a) C. pen. şi faţă de dispoziţiile art. 65 alin. (2) C. pen. coroborate cu art. 175 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpaţilor B. şi C., ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani, faţă de gravitatea infracţiunii comise.

De asemenea, s-a făcut aplicarea art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata prev. de art. 71 C. pen.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., prima instanţă a constatat că fapta comisă de acesta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav prev. de art. 20/174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. şi procedând la individualizarea pedepselor la care a fost condamnat, a ţinut cont de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv dispoziţiile părţii generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În cauză, ţinând cont de modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor (în stare de ebrietate, prin aplicarea de multiple lovituri), de gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptelor, de urmările produse (vătămarea părţii civile), precum şi de alte circumstanţe personale ale inculpatului - recidivist, în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 37 lit. b) C. pen., acesta fiind condamnat definitiv prin Decizia penală nr. 109 din 24 aprilie 1997 a Curţii de Apel Craiova pentru săvârşirea infracţiunii de omor prev. de art. 174 C. pen. şi liberat condiţionat la data de 3 ianuarie 2001, instanţa de fond a apreciat că se impune aplicarea pedepsei de 8 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav prev. de art. 20/174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., ca fiind în măsură să realizeze scopul preventiv educativ al pedepsei.

Faţă de gravitatea deosebită a faptelor, dar şi a împrejurării că acestea au fost săvârşite de 3 persoane împreună, s-a reţinut circumstanţa agravantă prev. de art. 75 lit. a) C. pen.

Prima instanţă a arătat că, în cauză, nu poate fi avută în vedere circumstanţa atenuantă prev. de art. 73 lit. b) C. pen., deoarece susţinerile inculpatului - în sensul că ar fi fost înţepat în cap cu un cuţit de partea vătămată - nu pot fi reţinute, fiind confirmate doar de martorul G., dar infirmate de depoziţiile martorilor H., I. şi F., care de altfel nici nu au confirmat prezenţa la faţa locului a martorului G.

De asemenea, instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 65 alin. (2) C. pen. coroborate cu art. 176 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului A. - ca pedeapsă complementară - exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 4 ani, faţă de gravitatea infracţiunii comise şi, totodată, s-a făcut aplicarea art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata prev. de art. 71 C. pen.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a apreciat că acţiunea civilă formulată de partea civilă D. Craiova este întemeiată faţă de dispoziţiile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, art. 14 alin. (3) C. pen. şi 346 C. proc. pen., motiv pentru care a fost admisă şi a obligat pe inculpaţi, în solidar, să plătească suma de 3.620,47 RON actualizată faţă de coeficientul de inflaţie de la data producerii prejudiciului până la data plăţii efective, reprezentând cheltuieli de spitalizare ale părţii civile E.

De asemenea, în baza art. 14 alin. (3) C. proc. pen rap. la art. 346 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă E. şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, să plătească părţii civile sumele de 5.000 RON - daune materiale - şi 20.000 RON - daune morale -, prima instanţă având în vedere acordul inculpaţilor în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii A., B. şi C.

Inculpatul C. a apreciat că încadrarea juridică dată faptei nu a fost motivată de instanţa de fond, care nu a evidenţiat în considerentele sentinţei circumstanţele de fapt şi de drept ce conduc la ideea că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. a) C. pen., şi nu ale infracţiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. (de exemplu).

Sub acest aspect, a apreciat că nu a avut intenţia şi nu a urmărit suprimarea vieţii părţii vătămate, astfel că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare şi însuşită de instanţa de fond, este nelegală.

Sub acest aspect, a pus concluzii de admitere a apelului, desfiinţarea sentinţei şi schimbarea încadrării juridice din art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. a) C. pen., în art. 182 alin. (2) C. pen.

De asemenea, a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de fond nu a evaluat în mod corespunzător materialul probator administrat în cauză şi nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., deşi rezulta în mod cert că atitudinea apelantului a fost generată de atitudinea părţii vătămate, care a exercitat acte de violenţă fizică asupra tatălui inculpatului, constând în aceea că i-a aplicat o palmă şi o lovitură cu un corp tăietor-înţepător.

Critica de netemeinicie vizează circumstanţele reale în care s-a săvârşit infracţiunea, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului C., apărătorul apreciind că se puteau reţine, alături de dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen. şi prevederile art. 74 lit. b) şi c) C. pen., cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special, iar ca modalitate de executare a acesteia, să se facă aplicaţia dispoziţiilor art. 861 C. pen.

A concluzionat în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei, schimbării încadrării juridice conform celor mai sus arătate, reţinerii de circumstanţe legale atenuante şi schimbarea modalităţii de executare a pedepsei.

Aceleaşi critici au fost formulate şi în apelul declarat de inculpatul A., respectiv greşita încadrare juridică dată faptelor de instanţa de fond, apreciindu-se că încadrarea juridică legală este cea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., cu reţinerea circumstanţei legale atenuante a scuzei provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen., dar şi a dispoziţiilor art. 74 lit. b) şi c) C. pen., în sensul coborârii pedepsei sub minimul special, iar ca modalitate de executare să se dispună suspendarea sub supraveghere, conform art. 861 C. pen.

În completarea motivelor de apel, s-a susţinut că sentinţa este lovită de nulitate, constând în aceea că au fost încălcate dispoziţiile art. 334 C. proc. pen. privind schimbarea încadrării juridice dată faptei.

În mod concret, s-a apreciat că prima instanţă a considerat că se impune schimbarea încadrării juridice şi a pus în discuţie acest aspect, într-o infracţiune mai gravă, fără însă să i se atragă atenţia că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.

Sub acest aspect, învederează instanţei că sentinţa este lovită de nulitate, pune concluzii de admitere a apelului, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, pentru rejudecare.

Inculpatul B. a criticat sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În cadrul primului motiv de apel, care vizează nelegalitatea sentinţei, se arată că, deşi a solicitat în faţa instanţei de fond aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., în sensul de a se reţine circumstanţa legală a scuzei provocării determinată de atitudinea părţii vătămate, nu s-a motivat nereţinerea acestei circumstanţe atenuante, deşi s-au administrat probe în acest sens.

Cea de-a doua critică priveşte netemeinicia sentinţei, sub aspectul cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia. În mod concret, este evidenţiată o conduită corespunzătoare anterior săvârşirii infracţiunii, dar şi ulterior, constând în aceea că a depus stăruinţă pentru a repara paguba pricinuită, s-a prezentat în faţa autorităţii, a avut o atitudine sinceră, iar pe planul circumstanţelor personale se arată că este integrat social, are în întreţinere doi copii minori şi este unicul susţinător din punct de vedere material al familiei sale.

Sub acest aspect, inculpatul a apreciat că se puteau reţine circumstanţe legale atenuante, în sensul dispoziţiilor art. 74 C. pen., cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special, conform art. 76 C. pen., coroborat cu art. 73 lit. b) C. pen., iar ca modalitate de executare, să se dispună suspendarea condiţionată conform art. 81 C. pen., sau suspendarea sub supraveghere conform art. 861 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 124 de la 11 aprilie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/63/2011 au fost respinge apelurile inculpaţilor A., B. şi C., declarate împotriva Sentinţei penale nr. 348 de la 18 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/63/2011, ca nefondate.

Au fost obligaţi apelanţii inculpaţi la câte 400 RON cheltuieli judiciare statului, din care suma de câte 300 RON reprezentând onorariu pentru apărătorii din oficiu, va fi achitată din fondurile Ministerului Justiţiei.

A fost obligat fiecare inculpat la câte 133 RON cheltuieli judiciare în apel, către partea civilă E.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, criticile formulate de apelantul-inculpat A. nu pot fi primite, constatând legalitatea şi temeinicia sentinţei în raport cu circumstanţele real comisive şi cu circumstanţele personale ale inculpatului.

Astfel, s-a constatat că a fost evaluat în mod corespunzător materialul probator administrat în cauză, atât pe parcursul urmăririi penale, cât şi a cercetării judecătoreşti, instanţa apreciind că apelantul a acţionat cu intenţie directă, aplicând lovituri repetate victimei cu un corp contondent şi într-o zonă vitală, ceea ce pune în evidenţă faptul că a urmărit suprimarea vieţii acesteia.

În aceste condiţii, în mod legal, s-a constatat că sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor.

Iniţial, prin actul de sesizare a instanţei, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b), 73 lit. b) şi art. 75 lit. a) C. pen.

Ulterior, pe parcursul cercetării judecătoreşti s-a constatat că încadrarea juridică este nelegală, starea de recidivă postexecutorie constând într-o pedeapsă de 8 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de omor prev. de art. 174 C. pen., prin Sentinţa penală nr. 26 din 5 februarie 1997 a Tribunalului Dolj, definitivă prin Decizia penală nr. 109 din 24 aprilie 1997 a Curţii de Apel Craiova, în executarea căreia inculpatul a fost arestat la 27 decembrie 1995 şi liberat condiţionat la 3 ianuarie 2001, rămânând un rest de 1084 zile închisoare.

În aceste condiţii, în mod legal, la termenul din 20 februarie 2012, s-a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului A., s-a amânat cauza la 19 martie 2012, când s-a acordat cuvântul părţilor sub acest aspect, inculpatul fiind prezent la dezbateri, fără a solicita administrarea de probe suplimentare sub aspectul noii infracţiuni ce urma sentinţa penală fie reţinută, respectiv infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen.

Mai mult, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor oportunitatea aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. cu privire la acest inculpat, cu referire la noua încadrare juridică schimbată, cu respectarea prevederilor art. 334 C. proc. pen., la termenul din 19 martie 2012.

În aceste condiţii, s-a constatat că sunt nefondate criticile formulate vizând încălcarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. şi pretinsa nulitate a sentinţei, cu consecinţa desfiinţării acesteia şi trimiterea pentru rejudecare la instanţa de fond.

Şi celelalte critici au fost considerate neîntemeiate.

În ceea ce priveşte motivul de apel vizând nereţinerea circumstanţei legale atenuante prev. de art. 73 lit. b) C. pen., şi acesta este nefondat.

Astfel, deşi prin actul de sesizare a instanţei este reţinută această circumstanţă în beneficiul apelantului A., ca urmare a administrării nemijlocite a probelor de către instanţa de fond pe parcursul cercetării judecătoreşti, s-a apreciat în mod legal că aceasta nu poate fi aplicată, susţinerile inculpatului fiind confirmate doar de martorul G. şi infirmate de martorii H., I. şi F.

De altfel, aceşti din urmă martori au precizat nemijlocit în faţa instanţei de fond că martorul J. nici nu a fost prezent la locul incidentului.

În consecinţă, în mod legal a fost înlăturată această circumstanţă atenuantă, critica invocată în apel fiind nefondată.

Raportat la încadrarea juridică dată faptei de instanţa de fond şi de circumstanţele reale ale săvârşirii infracţiunii, avându-se în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului, în mod evident singura modalitate de executare a pedepsei este cea stabilită prin sentinţa apelată, având în vedere dispoziţiile art. 861 lit. a), b) şi c) C. pen.

În aceste condiţii, apelul inculpatului A. urmează să fie respins ca nefondat, conform art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Aceleaşi critici au fost invocate şi în apelul declarat de inculpatul C., Curtea constatând că inculpatul a recunoscut integral situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare a instanţei, cauza fiind soluţionată potrivit dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.

Totuşi, şi în aceste condiţii s-a constatat că este neîntemeiată critica vizând încadrarea juridică dată faptei, inculpatul acţionând - de asemenea cu intenţie directă, constând în aplicarea de lovituri repetate, cu un corp contondent apt să provoace moartea, într-o zonă vitală a victimei, aşa cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală depus la dosar.

Prin urmare, nu s-au putut reţine dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., nefăcându-se dovada că inculpatul a acţionat sub imperiul unei puternice emoţii generată de atitudinea victimei, nu s-au putut reţine nici circumstanţe legale atenuante, având în vedere gradul foarte ridicat de pericol social al infracţiunii şi incidenţa dispoziţiilor art. 75 lit. a) C. pen. reţinute de instanţa de fond, astfel că nici critica de netemeinicie sub aspectul cuantumului pedepsei, nu a putut fi primită.

De asemenea, raportat la limitele pedepsei pentru infracţiunea reţinută, dar şi cu referire la prevederile art. 52 şi 72 C. pen., modalitatea de executare a pedepsei este temeinică.

Apelul declarat de inculpatul B. a fost considerat, de asemenea, neîntemeiat, susţinerile acestuia privind faptul că nu a aplicat mai multe lovituri victimei şi nici în zone vitale, fiind neîntemeiate, având în vedere declaraţiile constante ale părţii vătămate, proba testimonială administrată în cauză şi concluziile raportului medico-legal de constatare a leziunilor.

Este evident faptul că şi acest inculpat a acţionat împreună cu ceilalţi în exercitarea de agresiuni asupra părţii vătămate, situaţie de fapt reţinută integral în faţa instanţei de fond, inculpatul recunoscând integral şi solicitând soluţionarea cauzei în condiţiile art. 3201 C. proc. pen.

În mod cert s-a constatat că sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii la omor calificat, pentru considerentele expuse anterior, critica de nelegalitate sub acest aspect urmând a fi respinsă.

Implicit, raportat la dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., nu s-a putut reţine aplicarea prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. şi având în vedere pericolul social deosebit de ridicat al faptei comise, nu sunt incidente nici prevederile art. 74 şi 76 C. pen., pedeapsa aplicată fiind la minimul special prevăzut de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen.

Corespunzător, modalitatea de executare a pedepsei este cea legală, singura posibilitate de reeducare a inculpatului fiind privarea acestuia de libertate.

Pentru considerentele expuse, Curtea a constatat legalitatea şi temeinicia sentinţei, urmând ca în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să dispună respingerea apelurilor, ca nefondate.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri inculpaţii A., C. şi B.

La termenul de judecată de la 5 decembrie 2013, în recurs, Înalta Curte, conform art. 302 alin. (2) raportat la art. 6 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. pen. a constatat întemeiate cererile de amânare formulate de către recurenţii inculpaţi A., B. şi C. pentru a le da posibilitatea să-şi angajeze apărători şi să-şi pregătească apărarea, cauza fiind la primul termen de judecată, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data arătată.

La dosarul cauzei au fost depuse motive de recurs formulate în scris şi trimise la 6 februarie 2014, de către inculpatul C. prin apărător, în mai multe exemplare, motivele fiind primite prin fax la 6 februarie 2014 şi aflate la dosarul Înaltei Curţi, arătând că instanţa nu a motivat de ce fapta reţinută în sarcina inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Astfel, instanţa s-a mărginit doar a afirma întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, dar instanţa trebuia să motiveze că fapta săvârşită de inculpat a fost săvârşită cu intenţia de a omorî partea vătămată, de ai suprima viaţa, deoarece cu intenţie directă poate fi săvârşită şi infracţiunea de vătămare gravă prevăzută de art. 182 lit. b). A apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive a infracţiunii de vătămare gravă şi nu pe cea de tentativă de omor, deoarece raportat la obiectul folosit de inculpat şi anume o furcă, acesta nu a fost folosit de inculpat printr-o acţiune de împungere ce putea duce la un rezultat posibil de pierdere a vieţii de către partea vătămată. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că inculpatul a avut o puternică tulburare datorată de faptul că l-a văzut pe tatăl său plin de sânge pe faţă după ce fusese lovit de partea vătămată cu un cuţit în zona capului. Nu în ultimul rând a învederat instanţei că inculpatul a întrerupt singur lovirea părţii vătămate, dacă ar fi avut hotărârea de ai suprima viaţa părţii vătămate l-ar fi lovit în continuare şi poate l-ar fi împuns cu furca.

Un al doilea motiv vizează faptul că instanţa ar trebui să reţină circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., considerând că inculpatul a săvârşit fapta de lovire a părţii vătămate sub o puternică tulburare, deoarece l-a văzut plin de sânge pe faţă pe tatăl său care fusese agresat de partea vătămată. S-a apreciat că faptul că inculpatul A. înjurase partea vătămată nu justifică acţiunea de lovire a tatălui inculpatului de către partea vătămată, lovirea şi imaginea tatălui cu faţa plină de sânge a produs inculpatului C. o tulburare care l-a determinat pe acesta să aibă o reacţie violentă şi să-l lovească la rândul lui pe partea vătămată, fapt ce poate duce la reţinerea în favoarea acestuia a prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. Instanţa nu a motivat de ce sunt mai credibile depoziţiile martorilor I. şi F. care sunt fiul, respectiv concubina părţii vătămate, decât martorul J. care nu are legătură cu niciuna dintre părţi şi care a declarat că partea vătămată l-a lovit pe inculpatul A. cu un cuţit în zona capului.

De asemenea, instanţa, deşi a reţinut că inculpatul a recunoscut şi regretat fapta şi şi-a exprimat acordul de a despăgubi partea vătămată cu sumele solicitate de acesta, nu a reţinut această atitudine procesuală ca circumstanţă atenuantă. Toate acestea constituie împrejurări care pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante nefiind de neglijat în desfăşurarea procesului penal şi îndeplinirea scopului educativ al pedepsei, prin această atitudine inculpatul dând dovadă că a înţeles că a greşit.

Recurentul inculpat prin apărător a solicitat în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. admiterea recursului, desfiinţarea deciziei instanţei de apel şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care: într-o primă teză să se schimbe încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. apreciind că inculpatul nu a avut intenţia şi nu a urmărit să omoare partea vătămată şi nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat inculpatul şi să fie condamnat inculpatul la o pedeapsă coborâte sub minimul special al pedepsei, reţinând în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. b), c), iar ca modalitate de executare să se aplice prevederile art. 861 C. pen.

Într-o a doua teză să fie condamnat inculpatul la o pedeapsă coborâtă sub minimul special al pedepsei, reţinând în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. b), c), iar ca modalitate de executare să se aplice prevederile art. 861 C. pen.

La dosarul cauzei au fost depuse în mai multe exemplare motivele de recurs formulate de inculpatul A., prin apărător, aflate la dosarul Înaltei Curţi, motive ce au trimise prin fax la data de 6 februarie 2014.

Un prim motive de recurs constă în faptul că instanţa de fond a considerat că se impune schimbarea încadrării juridice şi a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice, într-o infracţiune mai puţin gravă, fără însă să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea.

Astfel, s-a invocat art. 334 C. proc. pen. şi Decizia penală nr. 1.050 din 24 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Încadrarea juridică a faptei constituie stabilirea temeiului juridice al răspunderii penale şi totodată a felului şi a limitelor pedepsei aplicabile. Având în vedere consecinţele pe care le poate avea schimbarea încadrării juridice, legea de procedură penală prevede că în faţa primei instanţe schimbarea nu poate avea loc decât în anumite condiţii a căror îndeplinire constituie o garanţie, atât a dreptului la apărare al părţilor şi în primul rând al inculpatului, cât şi a soluţionării corecte a cauzei.

Aceste condiţii sunt prevăzute în art. 334 C. proc. pen. şi se referă, aşa cum s-a arătat, la obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor noua încadrare, procurorul şi părţile, urmând să-şi expună concluziile cu privire la necesitatea şi temeiurile schimbării încadrării juridice, însăşi instanţa fiind datoare să atragă atenţia asupra consecinţelor acestei schimbări şi să explice drepturile inculpatului şi anume de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea în raport cu noua încadrare. Nu are relevanţă dacă schimbarea încadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă, deoarece în ambele cazuri inculpaţii sunt privaţi de posibilitate de a formula o apărare în raport cu noua ei încadrare juridică.

Aceste exigenţe procesuale şi procedurale privind garantarea şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului în situaţia schimbării încadrării juridice a faptei corespunde şi exigenţelor art. 6 § 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil "orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat în termenul ce mai scurt (...) şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; şi b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale") exprimate ca atare în Cauza Sadak şi alţii contra Turciei (Hotărârea din 17 iulie 2001) şi cu precădere în Cauza Adrian Constantin contra României (Hotărârea din 12 aprilie 2011), în cuprinsul căreia este statuat că dispoziţiile § 3 al art. 6 recunosc dreptul acuzatului de a fi informat nu numai cu privire la fundamentul acuzaţiilor ce i se aduc, adică a faptelor materiale ce îi sunt reţinute în sarcină, dar şi cu privire la încadrarea juridică dată respectivelor fapte, şi aceasta într-o manieră detaliată. Curtea nu contestă dreptul Curţii Supreme de Justiţie de a schimba încadrarea juridică a unor fapte penale cu judecarea cărora a fost legal învestită. Cu toate acestea, Curtea observă că acest drept al instanţei naţionale trebuie însoţit de garanţii procedurale în favoarea inculpatului. Ca atare, după dreptul intern, instanţa care consideră că este necesară o schimbare de încadrare juridică trebuie să pună acest aspect în discuţia părţilor şi să indice inculpatului că este în drept să ceară timp să-şi pregătească apărarea şi să propună probe. Garanţiile procedurale mai sus menţionate sunt aplicabile tuturor reîncadrărilor juridice, indiferent care este elementul infracţional în cauză.

Un alt doilea motiv de recurs constă în faptul că instanţa de apel a respins cererea de probatorii solicitată fără să motiveze concret.

Astfel, a solicitat efectuarea unui supliment de expertiză psihiatrică de către I.M.L. Craiova prin care să dea lămuriri suplimentare şi să se răspundă la următoarele obiective: dacă boala, care a fost stabilită prin expertiză, a contribuit la reacţia violentă a inculpatului pe fondul agresării şi aducerii de injurii de către partea vătămată provocându-i acestuia puternice emoţii şi tulburării şi chiar reacţii patologice; dacă agresarea sa de către partea vătămată i-au indus inculpatului posibilitatea unui pericol iminent şi grav şi care au declanşat la acesta un mecanism de apărare, care s-a concretizat prin reacţia sa violentă; dacă abuzul de alcool (aşa cum reiese din probatoriul administrat la urmărirea penală) poate duce la declanşarea de complicaţii a bolii care să determine reacţii violente ca mecanism de apărare din partea inculpatului.

Această solicitare era în interesul cauzei pentru aflarea adevărului şi putea determina schimbarea încadrării juridice a faptei şi reţinerea eventual a circumstanţelor atenuante prin respingerea acestei cereri de probatorii s-a prejudiciat inculpatul de o apărare efectivă.

O altă critică se referă la faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i), 176 alin. (1) lit. c) C. pen., ci cele ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., instanţele nemotivând de ce faptele reţinute inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i), 176 alin. (1) lit. c) C. pen. şi nu pe cele ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen. (de exemplu), limitându-se a motiva că fapta inculpatului a fost săvârşită cu intenţie directă, deşi ambele infracţiuni pot fi săvârşite cu intenţie directă.

Se consideră că instanţa trebuia să motiveze de ce fapta săvârşită de inculpat a fost comisă cu intenţie de a omorî partea vătămată, de ai suprima viaţa, deoarece cu intenţie directă poate fi săvârşită şi infracţiunea de vătămare gravă prevăzută de art. 182 lit. b).

Recurentul prin apărător apreciază că fapta sa întruneşte elementele constitutive a infracţiunii de vătămare gravă şi nu pe cea de tentativă de omor, deoarece raportat la obiectul folosit de inculpat şi anume o furcă, acesta nu a fost folosit de inculpat printr-o acţiune de împungere ce putea duce la un rezultat posibil de pierdere a vieţii. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că inculpatul împreună cu partea vătămată au stat de vorbă şi au consumat împreună băuturi alcoolice într-un bar cu câteva minute înainte de săvârşirea faptelor deduse judecăţii. Nu în ultimul rând a învederat instanţei că inculpatul a întrerupt singur lovire părţii vătămate, dacă ar fi avut hotărârea de ai suprima viaţa părţii vătămate l-ar fi lovit în continuare şi poate l-ar fi împuns cu furca.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanţa a făcut o aplicare greşită a legii şi nu a reţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) şi anume că faptele au fost săvârşite sub o puternică tulburare şi stare emotivă determinată de lovirea inculpatului cu o palmă şi un cuţit de către partea vătămată anterior săvârşirii de către inculpat a faptei incriminate şi deduse judecăţii, precum şi a împrejurărilor care pot constitui circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 lit. b), c) şi anume atitudine sinceră a inculpatului pe tot cuprinsul procesului penal, regretul privind rezultatul produs, nu în ultimul rând starea sa de ebrietate în momentul săvârşirii faptei, precum şi dorinţa acesteia de a repara într-un fel prejudiciul produs, fiind de acord cu despăgubirea cerută de partea vătămată.

S-a arătat că instanţa, deşi a reţinut că partea vătămată i-a dat o palmă inculpatului nu a reţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) deoarece anterior îl înjurase. S-a apreciat că faptul că inculpatul l-a înjurat nu justifică acţiunea de lovire a inculpatului de către partea vătămată şi această acţiune de lovire poate fi considerată circumstanţă atenuantă mai ales în condiţiile în care aşa cum a reieşit din Expertiza medico-legală psihiatrică din 23 mai 2012 de către I.M.L. Craiova inculpatul suferă de o tulburare de comportament impulsiv-explosiv. Astfel, se poate trage concluzia că palma dată de partea vătămată (deşi, atât inculpatul, cât şi martori au susţinut că partea vătămată l-a lovit şi cu un cuţit în cap, inculpatul având faţa plină de sânge) coroborată cu boala de care suferă inculpatul a produs acestuia o tulburare care l-a determinat pe acesta să aibă o reacţie violentă şi să-l lovească la rândul lui pe partea vătămată, fapt ce poate duce la reţinerea în favoarea acestuia a prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. Instanţa nu a motivat de ce sunt mai credibile depoziţiile martorilor I. şi F. care sunt fiul, respectiv concubina părţii vătămate, decât martorul J. care nu are legătură cu niciuna dintre părţi şi care a declarat că partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu un cuţit în zona capului.

Instanţa, deşi a reţinut că inculpatul a acţionat pe fondul consumului de alcool nu a reţinut această împrejurare ca circumstanţă atenuantă.

Astfel, art. 49 alin. (2) prevede că starea de beţie voluntară poate constituii, după caz, circumstanţă atenuantă sau agravantă, prevedere, care coroborată cu art. 76 lit. e) C. pen. care reglementează că starea de beţie voluntară poate fi circumstanţă agravantă numai dacă starea de beţie este provocată în scopul săvârşirii faptei, ceea ce nu s-a întâmplat în această cauză, impune reţinerea stării de beţie ca circumstanţă atenuantă.

De asemenea, instanţa, deşi a reţinut că inculpatul a recunoscut şi regretat fapta şi şi-a exprimat acordul de a despăgubi partea vătămată cu sumele solicitate de acesta, nu a reţinut această atitudine procesuală ca circumstanţă atenuantă. Toate acestea constituie împrejurări care pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante nefiind de neglijat în desfăşurarea procesului penal şi îndeplinirea scopului educativ al pedepsei, prin această atitudine inculpatul dând dovadă că a înţeles că a greşit.

În concluzii, recurentul inculpat prin apărător a solicitat, în temeiul art. 38515 pct. 2 C. proc. pen. admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care într-o teză principală în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) să desfiinţeze hotărârile instanţei de fond şi instanţei de apel şi să se dispună trimiterea cauzei la rejudecare la instanţa de fond. Într-o teză secundară în situaţia în care se va trece peste această apărare în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) să se dispună rejudecarea cauzei şi să se schimbe încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., apreciind că inculpatul nu a avut intenţia şi nu a urmărit să omoare partea vătămată şi să se condamne inculpatul la o pedeapsă coborâtă sub minimul special al pedepsei, reţinând în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. b), c), iar ca modalitate de executare să aplice prevederile art. 861 C. pen. Într-o teză subsidiară să se desfiinţeze hotărârile atacate şi rejudecând cauza să se condamne inculpatul la o pedeapsă coborâtă sub minimul special al pedepsei, reţinând în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. b), c), iar ca modalitate de executare să se aplice prevederile art. 861 C. pen.

La termenul de judecată în recurs de la 6 februarie 2014, Înalta Curte a amânat judecarea cauzei pentru a da posibilitatea apărătorului ales al recurenţilor inculpaţi A. şi C. să pregătească apărarea.

La dosarul cauzei au fost depuse motive de recurs formulate în scris de către recurentul inculpat B., prin apărător, ce au transmise prin fax la data de 13 martie 2014, aflate la dosarul Înaltei Curţi.

Astfel, a solicitat pe cale de excepţie schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen., deoarece el nu a acţionat cu intenţia de a ucide, neaplicând mai multe lovituri părţii vătămate şi nici în zone vitale.

Astfel, a solicitat desfiinţarea sentinţei şi, în rejudecare, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tentativă de omor în infracţiunea de vătămare corporală gravă, cu toate consecinţele în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei ori, în subsidiar reducerea prin acordarea unei eficiente mai mari circumstanţelor atenuante.

A recunoscut în întregime fapta săvârşită, dar că încadrarea juridică dată acesteia este incorectă, deoarece nu a avut niciun moment intenţia de a curma viaţa părţii vătămate, astfel că încadrarea juridică corectă a faptei ar fi aceea de vătămare corporală gravă. De asemenea, s-a arătat că raportat la conduita sa anterioară şi la faptul că a recunoscut în întregime săvârşirea se impunea reducere mai semnificativă a pedepsei prin acordarea de circumstanţe atenuante.

În cauză, raportat la numărul loviturilor aplicate, la intensitatea acestora reflectată în leziunile create, a apreciat că, în mod nelegal şi netemeinic instanţa de apel a respins cererea de schimbare a încadrării juridice.

De asemenea, instanţa de apel nu a motivat în concret şi efectiv respingerea cererii de schimbare de încadrare juridică.

Pe fondul cauzei a solicitat la instanţa de fond aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., în sensul de a se reţine scuza provocării de către partea vătămată.

Recurentul inculpat a considerat că, în mod nelegal şi netemeinic, instanţa de fond nu a făcut nicio analiză asupra cererii sale, ci numai în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., instanţa de fond a analizat cererea privind scuza provocării, respingând-o cu o motivare confuză, în sensul că "anterior inculpatul o înjurase pe partea vătămată, iar lovitura aplicată a fost o ripostă la această înjurătură". A considerat că în nici un caz nu poate fi pusă pe plan de egalitate o înjurătură cu o lovitură. În plus, se solicită a se avea în vedere chiar recunoaşterea inculpatului.

Instanţa de apel prin hotărâre a respins cererea formulată de recurent de a se reţine art. 73 lit. b) C. pen., cu motivarea nelegală că a solicitat aplicarea art. 3201 C. proc. pen., astfel încât nu mai pot solicita schimbarea încadrării juridice şi nici reţinerea art. 73 lit. b) C. pen.

De asemenea, a solicitat în temeiul art. 73, 74 C. pen. a se reţine de către instanţa de fond şi de apel circumstanţele atenuante de care beneficiază, precum şi a împrejurărilor care pot constitui circumstanţe atenuante şi anume: conduita bună înainte de săvârşirea infracţiunii; stăruinţa depusă pentru a repara paguba pricinuită; atitudinea după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului; are 2 copii minori în întreţinere; este unicul întreţinător al familiei; nu a mai săvârşit alte infracţiuni, nici înainte, nici după săvârşirea infracţiunii pentru care sunt judecat.

Instanţa de fond nu a reţinut nicio circumstanţă atenuantă sau împrejurare care poate constitui circumstanţa atenuantă, încălcând astfel disp. art. 74 şi 76 C. pen.

Raportat la conduita sa anterioară şi la faptul că a recunoscut în întregime săvârşirea faptei - se impunea o reducere mai semnificativă a pedepsei prin acordarea de circumstanţe atenuante.

Faţă de cele arătate mai sus, în temeiul art. 3859 pct. 172, art. 38510 alin. (1), pct. 2 lit. d) C. proc. pen. se solicită admiterea recursului, desfiinţarea în parte a hotărârilor atacate, pronunţând o nouă hotărâre, în sensul de a se schimba încadrarea juridică a faptei şi de a fi reţinute circumstanţele atenuante şi împrejurările care pot constitui circumstanţele atenuante, prev. de art. 73 lit. b), art. 74, art. 76 C. pen., stabilind o pedeapsă sub minimul special, iar ca modalitate de executare a pedepsei se solicită a se dispune aplicare art. 81 C. pen. sau 86 C. pen.

Recurentul inculpat A. prin cel de-al doilea apărător a arătat că instanţele au făcut o aplicare greşită a legii, caz prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. de la 1968, în sensul că instanţa de fond şi instanţa de apel au considerat că nu se impune aplicarea prevederilor art. 3201 alin. (1) - (6) C. proc. pen. inculpatului, considerând că sunt aplicabile prevederile art. 3201 alin. (7) ultimul parag. în sensul că acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă şi nu se poate reduce cu o treime limitele de pedeapsă prevăzută de lege.

Instanţa de fond a considerat că se impune schimbarea încadrării juridice şi a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice, într-o infracţiune mai gravă, fără însă să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea, iar instanţa de apel a motivat la acest motiv de apel invocat că nu se poate reţine ca motiv de trimitere la rejudecare, întrucât instanţa a pus în discuţie schimbarea de încadrare juridică.

Instanţa a făcut o aplicare greşită a legii şi nu a reţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) şi anume că faptele au fost săvârşite sunt o puternică tulburare şi stare emotivă determinată de lovirea inculpatului cu o palmă şi un cuţit de către partea vătămată anterior săvârşirii de către inculpat a faptei incriminate şi deduse judecăţii, deşi s-a reţinut aceste aspecte, atât la urmărirea penală, cât şi la instanţele de judecată, precum şi a împrejurărilor care pot constitui circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 lit. b), c) şi anume atitudinea sinceră a inculpatului pe tot cuprinsul procesului penal, regretul privind rezultatul produs, nu în ultimul rând starea sa de ebrietate în momentul săvârşirii faptei, precum şi dorinţa acestuia de a repara într-un fel prejudiciul produs, fiind de acord cu despăgubirea cerută de partea vătămată.

Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i), 176 alin. (1) lit. c) C. pen., caz prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., ci eventual cele ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen. sau ale altei infracţiuni, dar instanţa de fond prin administrarea probatoriului nu a stabilit care dintre inculpaţi a lovit partea vătămată şi a cărei lovitură a pus în pericol viaţa părţii vătămate, deoarece din certificatul medico-legal dispus în cauză nu toate loviturile au pus în pericol viaţa părţii vătămate, ci numai una şi astfel numai unul din inculpaţi putea fi acuzat ori de art. 20 rap. la art. 174 C. pen. ori de infracţiune prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., ceilalţi inculpaţi putând fi acuzaţi şi eventual condamnaţi dacă s-ar stabili printr-un supliment de expertiză medico-legală câte zile de îngrijiri medicale ar necesita celelalte lovituri care nu au pus în pericol viaţa. De asemenea, instanţa de apel a respins cererea de probatorii solicitată fără să motiveze concret, deşi aceasta din punctul de vedere al apărării contribuia la stabilirea concretă a încadrărilor juridice.

Instanţele nu au motivat de ce faptele reţinute în sarcina inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i), 176 alin. (1) lit. c) C. pen. şi nu pe cele ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., limitându-se a motiva că fapta inculpatului a fost săvârşită cu intenţie directă, deşi ambele infracţiuni pot fi săvârşite cu intenţie directă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanţa de fond şi instanţa de apel au considerat că nu se impune aplicarea prevederilor art. 3201 alin. (1) - (6) C. proc. pen., inculpatului considerând că sunt aplicabile prevederile art. 3201 alin. (7) ultimul parag., în sensul că acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă şi nu se poate reduce cu o treime limitele de pedeapsă prevăzute de lege. S-a apreciat că instanţele au greşit pentru că infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prevede pe lângă pedeapsa închisorii cu detenţiunea pe viaţă alternativ pedeapsa cu închisoarea de la 15 la 25 de ani.

Această aplicare a textului (art. 3201 alin. (7) ultimul parag.) de mai sus se putea face în situaţia în care instanţele s-ar fi orientat" către o pedeapsă cu detenţiunea de viaţă orientându-se apoi către o pedeapsă cuprinsă şi prevăzută expres de lege la art. 21 alin. (2) C. pen. în limitele de 10 la 25 de ani având în vedere că se află în situaţia unei tentative la acea infracţiune, şi chiar în acest caz a apreciat că inculpatului i se putea reduce limitele de pedeapsă (de la 10 la 25 ani) cu o treime.

Dar instanţa nu a motivat că s-ar fi orientat către o pedeapsă prevăzută de lege a detenţiunii pe viaţă, ci către pedeapsă alternativă prevăzută de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. c) şi anume cea a închisorii în limitele de 15 la 25 de ani, ceea ce impunea reţinerea art. 3201 şi reducerea limitelor de pedeapsă şi anume de 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni cu o treime.

De asemenea, instanţa de apel a făcut prin hotărâre o aplicare greşită a legii când a respins motivul de apel invocate în sensul trimiterii la rejudecare a cauzei la instanţa de fond pentru că instanţa de fond, deşi a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice nu a atras atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

Astfel, la termenul din data de 20 februarie 2012 instanţa a repus cauza pe rol după ce cauza rămăsese în stare de judecată şi se puseseră concluzii pe fond şi a dispus citarea părţilor la termenul din data de 19 martie 2012 când a pus în discuţie schimbarea de încadrare juridică, dar instanţa nu a atras atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea conform art. 334 C. proc. pen., instanţa hotărând la acelaşi termen în şedinţă că se impune schimbarea de încadrare juridică şi a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice.

Potrivit art. 334 C. proc. pen., astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia penală nr. 1.050 din 24 februarie 2004, reprezentând jurisprudenţa sa constantă în materie, dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

Astfel, instanţa de fond nu a atras atenţia inculpatului că poate lăsa cauza mai la urmă sau că poate să ceară un termen pentru pregătirea apărării.

Încadrarea juridică a faptei constituie stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale şi, totodată, a felului şi a limitelor pedepsei aplicabile.

Având în vedere consecinţele pe care le poate avea schimbarea încadrării juridice, legea de procedură penală prevede că în faţa primei instanţe schimbarea nu poate avea loc decât în anumite condiţii a căror îndeplinire constituie o garanţie, atât a dreptului la apărare al părţilor şi în primul rând al inculpatului, cât şi a soluţionării corecte a cauzei.

Aceste obligaţii sunt prevăzute în art. 334 C. proc. pen. şi se referă, aşa cum s-a arătat, la obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor noua încadrare, procurorul şi părţile urmând să-şi expună concluziile cu privire la necesitatea şi temeiurile schimbării încadrării juridice, însăşi instanţa fiind datoare să atragă atenţia asupra consecinţelor acestei schimbări şi să explice drepturile inculpatului şi anume de a cere lăsare cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, în raport cu noua încadrare. Nu are relevanţă dacă schimbarea încadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă, deoarece în ambele cazuri inculpaţii sunt privaţi de posibilitatea de a formula o apărare în raport cu noua ei încadrare juridică.

Aceste exigenţe procesuale şi procedurale privind garantarea şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului în situaţia schimbării încadrării juridice a faptei corespund şi exigenţelor art. 6 § 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil (orice acuzat, în special, dreptul: a) să fie informat în termenul cel mai scurt (...) şi, în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale), exprimate ca atare în Cauza Sadak şi alţii contra Turciei (Hotărârea din 17 iulie 2001) şi cu precădere în Cauza Adrian Constantin contra României (Hotărârea din 12 aprilie 2011), în cuprinsul căreia este statuat că dispoziţiile § 3 al art. 6 recunosc dreptul acuzatului de fi informat nu numai cu privire la fundamentul acuzaţiilor ce i se aduc, adică a faptelor materiale ce îi sunt reţinute în sarcină, dar şi cu privire la încadrarea juridică dată respectivelor fapte şi aceasta într-o manieră detaliată.

Curtea nu a contestat dreptul Curţii Supreme de Justiţie de a schimba încadrarea juridică a unor fapte penale cu judecarea cărora a fost legal învestită. Cu toate acestea, Curtea a observat că acest drept al instanţei naţionale trebuie însoţit de garanţii procedurale în favoarea inculpatului. Ca atare, după dreptul intern, instanţa care consideră că este necesară o schimbare de încadrare juridică trebuie să pună acest aspect în discuţia părţilor şi să indice inculpatului că este în drept să ceară timp să-şi pregătească apărarea şi să propună probe. Garanţiile procedurale mai sus menţionate sunt aplicabile tuturor reîncadrărilor juridice, indiferent care este elementul infracţional în cauză.

Instanţa a făcut o aplicare greşită a legii în sensul, că deşi a reţinut că partea vătămată i-a dat o palmă inculpatului nu a reţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) deoarece anterior îl înjurase. S-a apreciat faptul că inculpatul îl înjurase nu justifică acţiunea de lovire a inculpatului de către partea vătămată şi această acţiune de lovire poate fi considerată circumstanţă atenuantă mai ales în condiţiile în care aşa cum a reieşit din Expertiza medico-legală psihiatrică din 23 mai 2012 de către I.M.L. Craiova inculpatul suferă de o tulburare de comportament impulsiv-explosiv. Astfel se poate trage concluzia că palma dată de partea vătămată (deşi, atât inculpatul, cât şi martori au susţinut că partea vătămată la lovit cu un cuţit în cap, inculpatul având faţa plină de sânge, coroborată cu boala de care suferă inculpatul a produs acestuia o tulburare care l-a determinat pe acesta să aibă o reacţie violentă şi să-l lovească la rândul lui pe partea vătămată, fapt ce poate duce la reţinerea în favoarea acestuia a prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. Instanţa nu a motivat de ce sunt mai credibile depoziţiile martorilor I. şi F. care sunt fiul, respectiv concubina părţii vătămate, decât martorul J. care nu are legătură cu niciuna dintre părţi şi care a declarat că partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu un cuţit în zona capului.

Instanţa, deşi a reţinut că inculpatul a acţionat pe fondul consumului de alcool nu a reţinut această împrejurare ca circumstanţă atenuantă.

Astfel, art. 49 alin. (2) prevede că starea de beţie voluntară poate constitui după caz circumstanţă atenuantă sau agravantă, prevedere, care coroborată cu art. 76 lit. e) C. pen. care reglementează că starea de beţie este provocată în scopul săvârşirii faptei, ceea ce nu s-a întâmplat în această cauză, impune reţinerea stării de beţie ca circumstanţă atenuantă.

De asemenea, instanţa, deşi a reţinut că inculpatul a recunoscut şi regretat fapta şi şi-a exprimat acordul de a despăgubi partea vătămată cu sumele solicitate de acesta, nu va reţinut această atitudine procesuală ca circumstanţă atenuantă. Toate aceste constituie împrejurări care pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante nefiind de neglijat în desfăşurarea procesului penal şi îndeplinirea scopului educativ al pedepsei, prin această atitudine inculpatul dând dovadă că a înţeles că a greşit.

Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i), 176 alin. (1) lit. c) C. pen. în sensul că instanţa nu a motivat de ce fapta reţinută în sarcina inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i), 176 alin. (1) lit. c) C. pen. Astfel, instanţa s-a mărginit doar a afirma întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii. De asemenea, instanţa doar a afirmat că fapta a fost săvârşită cu intenţie directă. Dar instanţa trebuia să motiveze de ce fapta săvârşită de inculpat a fost săvârşită cu intenţia de a omorî partea vătămată, de ai suprima viaţa, deoarece cu intenţie directă poate fi săvârşită şi infracţiunea de vătămare gravă prevăzută de art. 182 lit. b).

De asemenea, instanţa nu a motivat de ce i-a condamnat pe toţi inculpaţii cu privire la infracţiunea de tentativă de omor în condiţiile în care nu toate loviturile au pus în pericol viaţa părţii vătămate ci numai una, iar celelalte lovituri în funcţie de zilele de îngrijiri medicale pot avea altă încadrare juridică.

Astfel, a solicitat efectuarea unui supliment de expertiză psihiatrică de către I.M.L. Craiova prin care să dea lămuriri suplimentare şi să se răspundă la următoarele obiective:

- dacă boala, care a fost stabilită prin expertiză, a contribuit la reacţia violentă a inculpatului pe fondul agresării şi aducerii de injurii de către partea vătămată, provocându-i acestuia puternice emoţii şi tulburări şi chiar reacţii patologice;

- dacă agresarea sa de către partea vătămată i-au indus inculpatului posibilitatea unui pericol iminent şi grav şi care au declanşat la acesta un mecanism de apărare, care s-a concretizat prin reacţia sa violentă;

- dacă abuzul de alcool (aşa cum reiese din probatoriul administrat la urmărirea penală) poate duce la declanşarea de complicaţii a bolii care să determine reacţii violente ca mecanism de apărare din partea inculpatului.

Această solicitare era în interesul cauzei pentru aflarea adevărului şi putea determina schimbarea încadrării juridice a faptei şi reţinerea eventual a circumstanţelor atenuante prin respingerea acestei cereri de probatorii s-a prejudiciat inculpatul de o apărare efectivă.

S-a apreciat că fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive a infracţiunii de tentativă de omor, deoarece raportat la obiectul folosit de inculpat şi anume o furcă, acesta nu a fost folosit de inculpat printr-o acţiune de împungere ce putea duce la un rezultat posibil de pierdere a vieţii. De asemenea, trebuie avută în vedere faptul că inculpatul împreună cu partea vătămată au stat de vorbă şi au consumat împreună băuturi alcoolice într-un bar cu câteva minute înainte de săvârşirea faptelor deduse judecăţii. Nu în ultimul rând a învederat instanţei că inculpatul a întrerupt singur lovirea părţii vătămate, dacă ar fi avut hotărârea de ai suprima viaţa părţii vătămate l-ar fi lovit în continuare şi poate l-ar fi împuns cu furca. Instanţa nu a precizat cum a stabilit intenţia acestuia de ai suprima viaţa părţii vătămate, care ar fi fost mobilul.

Având în vedere cele mai sus menţionate a solicitat în temeiul art. 38515 pct. 2 C. proc. pen. admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi instanţei de apel şi pronunţarea unei hotărâri prin care:

- într-o teză principală în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) ultimul parag. să se desfiinţeze hotărârile instanţei de fond şi instanţei de apel şi să se dispună trimiterea cauzei la rejudecare la instanţa de fond fiind necesar administrarea de probe şi anume a unui supliment de expertiză care să stabilească de câte zile de îngrijiri medicale are nevoie partea vătămată pentru celelalte lovituri care nu au pus în pericol viaţa acestuia, un supliment la expertiza psihiatrică cu obiectivele indicate în cererea de probatorii de la instanţa de apel, precum şi cu alte probatorii din care să rezulte cine i-a aplicat lovitura care i-a pus în pericol viaţa. De asemenea, să se constate încălcarea art. 334 C. proc. pen. şi Decizia penală nr. 1.050 din 24 februarie 2004 a I.C.C.J. şi faptul că se încalcă prevederile parag. 3 alin. (6) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului fapt ce impune, de asemenea, rejudecarea cauzei;

- într-o teză secundară în situaţia în care veţi trece peste această apărare în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b) să se dispună achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 rap. la art. 10 lit. d) în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor lipsind intenţia inculpatului;

- într-o teză terţiară să se dispună rejudecarea cauzei şi să se schimbe încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. să se reţină ca incidente prevederile art. 3201 C. proc. pen. şi să se aprecieze că inculpatul nu a avut intenţia şi nu a urmărit să omoare partea vătămată şi să fie condamnat inculpatul la o pedeapsă coborâtă sub minimul special al pedepsei, reţinând în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. b), c), iar ca circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. b), c), iar ca modalitate de executare să se aplice prevederile art. 861 C. pen.;

- într-o teză subsidiară să se desfiinţeze hotărârile atacate şi rejudecând cauza să se reţină prevederile art. 3201 alin. (1) - (6) şi să se reducă limitele de pedeapsă cu o treime şi să se condamne inculpatul la o pedeapsă coborâtă sub minimul special al pedepsei, reţinând în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. b), c), iar ca modalitate de executare să se aplice prevederile art. 861 C. pen.;

- în toate situaţiile în care veţi considera că inculpatul se face vinovat de săvârşirea unei infracţiuni să se facă aplicarea legii mai favorabile.

La dosarul cauzei au mai fost depuse şi motive de recurs dezvoltate de recurentul inculpat C., prin al doilea apărător ales, motive aflate la dosarul I.C.C.J.

Astfel, se consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen., ci eventual pe cele ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., caz prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen.

Instanţele nu au motivat de ce faptele reţinute în sarcina inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi nu pe cele ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen. (de exemplu) sau ale altei infracţiuni în funcţie de zilele de îngrijire medicale necesare pentru loviturile care nu au pus în pericol viaţa părţii vătămate.

Instanţele au dat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii caz prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. (de la 1968).

Astfel, instanţa nu a reţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) şi anume că faptele au fost săvârşite sub o puternică tulburare şi stare emotivă determinată de lovirea tatălui acestuia cu o palmă şi un cuţit de către partea vătămată anterior săvârşirii de către inculpat a faptei incriminate şi deduse judecăţii, precum şi a împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 lit. b), c) şi anume atitudinea sinceră a inculpatului pe tot cuprinsul procesului penal, regretul privind rezultatul produs, precum şi dorinţa acestuia de a repara într-un fel prejudiciul produs, fiind de acord cu despăgubirea cerută de partea vătămată.

Instanţa nu a motivat de ce fapta reţinută în sarcina inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Astfel, instanţa s-a mărginit doar a afirma întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, dar instanţa trebuia să motiveze că fapta săvârşită de inculpat a fost comisă cu intenţia de a omorî partea vătămată, de ai suprima viaţa, deoarece cu intenţie directă poate fi săvârşită şi infracţiunea de vătămare gravă prevăzută de art. 182 lit. b).

S-a apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive a infracţiunii de vătămare gravă şi nu pe cea de tentativă de omor, deoarece raportat la obiectul folosit de inculpat şi anume o furcă, acesta nu a fost folosit de inculpat printr-o acţiune de împungere ce putea duce la un rezultat posibil de pierdere a vieţii de către partea vătămată. De asemenea, trebuie avută în vedere faptul că inculpatul a avut o puternică tulburare datorată de faptul că l-a văzut pe tatăl său plin de sânge pe faţă după ce fusese lovit de partea vătămată cu un cuţit în zona capului. Nu în ultimul rând a învederat instanţei că inculpatul a întrerupt singur lovirea părţii vătămate, dacă ar fi avut hotărârea de ai suprima viaţa părţii vătămate l-ar fi lovit în continuare şi poate l-ar fi împuns cu furcă.

Instanţa ar trebui să reţină circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) considerând că inculpatul a săvârşit fapta de lovire a părţii vătămate sub o puternică tulburare, deoarece l-a văzut plin de sânge pe faţă pe tatăl său care fusese agresat de partea vătămată. S-a apreciat că faptul că inculpatul A. înjurase partea vătămată nu justifică acţiunea de lovire a tatălui inculpatului de către partea vătămată, lovirea şi imaginea tatălui cu faţa plin de sânge a produs inculpatului C. o tulburare care l-a determinat pe acesta să aibă o reacţie violentă şi să-l lovească la rândul lui pe partea vătămată, fapt ce poate duce la reţinerea în favoarea acestuia a prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. Instanţa nu a motivat de ce sunt mai credibile depoziţiile martorilor I. şi F. care sunt fiul, respectiv concubina părţii vătămate, decât martorul J. care nu are legătură cu niciuna dintre părţi şi care a declarat că partea vătămată l-a lovit pe inculpatul A. cu un cuţit în zona capului.

De asemenea, instanţa, deşi a reţinut că inculpatul a recunoscut şi regretat fapta şi şi-a exprimat acordul de a despăgubi partea vătămată cu sumele solicitate de acesta, nu a reţinut această atitudine procesuală ca circumstanţă atenuantă. Toate acestea constituie împrejurări care pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante nefiind de neglijat în desfăşurarea procesului penal şi îndeplinirea scopului educativ al pedepsei, prin această atitudine, inculpatul dând dovadă că a înţeles că a greşit.

Având în vedere cele menţionate mai sus a solicitat în temeiul art. 38515 pct. 2 C. proc. pen. admiterea recursului, desfiinţarea deciziei instanţei de apel şi pronunţarea unei hotărâri prin care:

- într-o primă teză în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. să se achite inculpatul în temeiul art. 11 pct. 2 rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor lipsind intenţia inculpatului şi faptul că nu toate loviturile primite de victimă i-au pus în pericol viaţa şi nu s-a stabilit numărul de îngrijiri medicale necesare vindecării celorlalte lovituri, astfel încât să se facă o încadrare juridică, deşi inculpatul a recunoscut că a lovit partea vătămată;

- într-o teză secundară să se dispună rejudecarea cauzei şi să se schimbe încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., apreciind că inculpatul nu a avut intenţia şi nu a urmărit să omoare partea vătămată şi să fie condamnat inculpatul la o pedeapsă coborâtă sub minimul special al pedepsei, reţinând în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. b), c), iar ca modalitate de executare să se aplice prevederile art. 861 C. pen.;

- într-o teză subsidiară să se desfiinţeze hotărârile atacate şi rejudecând cauza să se condamne inculpatul la o pedeapsă coborâtă sub minimul special al pedepsei, reţinând în favoarea acestuia legea mai favorabilă în sensul că nu mai este incriminată săvârşirea faptei în împrejurarea prevăzută de art. 175 lit. i) şi să se reţină circumstanţele atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. b), c), iar ca modalitate de executare să se aplice prevederile art. 861 C. pen.;

- în toate situaţiile în care veţi considera că inculpatul se face vinovat de săvârşirea unei infracţiuni să faceţi aplicarea legii mai favorabile.

La termenul de judecată de la 20 martie 2014, instanţa a invocat dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. faţă de depunerea motivelor de recurs de către A. la data de 6 februarie 2014, B. la data de 14 martie 2014 şi C. la data de 6 februarie 2014, în raport cu primul termen de recurs, respectiv 5 decembrie 2013.

În raport cu tardivitatea depunerii motivelor de recurs, a învederat inculpaţilor că pot pune concluzii numai cu privire la motivele de recurs care pot fi luate în considerare din oficiu.

Apărătorul inculpatului A., în concluziile orale, în dezbateri a invocat disp. art. 3859 pct. 13 şi 14 C. proc. pen., susţinând că inculpatul a fost condamnat pentru art. 175 lit. i) C. pen., faptă care nu mai este prevăzută de legea penală, în noul C. pen.

De asemenea, a arătat că instanţele de fond şi de apel au apreciat greşit că nu sunt aplicabile disp. art. 3201 C. proc. pen., pedeapsa fiind detenţiunea de viaţă. în opinia sa, dat fiind că instanţele nu s-au orientat către detenţiunea pe viaţă, ci la o pedeapsă între 15 şi 20 de ani închisoare, se puteau aplica inculpatului disp. art. 3201 C. proc. pen.

Totodată, a invocat disp. art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului arătând că, deşi i s-a schimbat încadrarea juridică, instanţa nu a pus în discuţie noua încadrare juridică şi nu a atras atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

Din perspectiva art. 5 C. pen., a apreciat că legea mai favorabilă este legea nouă, respectiv art. 32 raportat la art. 189 lit. e) C. pen., privind limitele de pedeapsă şi faptul că art. 175 lit. i) C. pen. nu mai este prevăzut în noua lege.

Apărătorul inculpatului B., în concluziile orale, în dezbateri şi-a întemeiat recursul pe cazurile de casare prevăzute de disp. art. 3859 pct. 13 şi 14 C. proc. pen., considerând că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală şi se impune schimbarea încadrării juridice.

A considerat că legea nouă penală este mai favorabilă, conform art. 5 noul C. pen., întrucât limitele de pedeapsă în noua reglementare sunt mai blânde, respectiv art. 32 rap. la art. 188 C. pen.

Apărătorul inculpatului C. a arătat că nu sunt cazuri de casare care se pot invoca din oficiu.

Pe legea penală mai favorabilă, a arătat că sunt aplicabile disp. art. 32 rap. la art. 188 C. pen., pedeapsa fiind mai scăzută, respectiv de la 5 la 10 ani cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. limitele coborând între 3 ani şi 4 luni la 7 ani.

Concluziile apărătorului intimatei părţi civile, ale reprezentantului Ministerului Public, cuvântul în replică al apărătorului inculpaţilor A. şi C., precum şi poziţiile recurenţilor inculpaţi din ultimul cuvânt au fost consemnate în încheierea de la data menţionată, fiind şi amânată pronunţarea.

La dosarul cauzei au fost depuse şi concluzii scrise ale recurentului inculpat A. prin apărător, primite prin fax şi aflate la dosarul Înaltei Curţi, precum şi concluzii scrise ale recurentului inculpat C. prin apărător, primite prin fax şi aflate la dosarul Înaltei Curţi şi concluzii scrise ale celui de-al doilea apărător al recurentului inculpat C., primite prin fax şi aflate la dosarul Înaltei Curţi, concluzii scrise ale recurentului inculpat A. prin apărător, primite prin fax şi aflate la dosarul Înaltei Curţi.

Examinând recursurile declarate de inculpaţii B., A. şi C., împotriva deciziei instanţei de apel faţă de criticile formulate şi care se vor analiza prin prisma cazurilor de casare ce se pot lua în considerare din oficiu, prevăzute de art. 3859 pct. 13 şi 14 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 pentru inculpaţii B. şi A., iar în ceea cel priveşte pe inculpatul C. sub aspectul motivării acestuia în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte constată recursul declarat de inculpatul B. ca fiind fondat, recursul inculpatului A. ca fiind nefondat şi recursul inculpatului C. ca fiind tardiv, pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.

În ceea ce priveşte recursul declarat de inculpatul B.:

Potrivit art. 12 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013 şi intrată în vigoare la 1 februarie 2014, se prevede că "Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs."

În contextul concret al cauzei, recursurile părţilor au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 iulie 2013, cu prim termen de judecată, în recurs, stabilit aleatoriu la data de 5 decembrie 2013. Aşadar recursurile au fost declarate, înregistrate şi stabilit primul termen de judecată, anterior modificărilor survenite în condiţiile mai sus arătate, aşa încât cauza se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, rămânând în competenţa instanţei supreme şi potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

În aceste condiţii, sunt incidente prevederile Legii nr. 2/2013.

Prin Legea nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013 au fost aduse mai multe modificări unor acte normative printre care şi unor dispoziţii ale C. proc. pen., printre acestea regăsindu-se şi dispoziţiile art. 3859, 38510 şi 38510a, 38515 pct. 2 lit. c) şi d).

În conţinutul art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin actul normativ invocat au fost reduse cazurile în care se poate face recurs, respectiv la pct. 1, 3, 4, 5, 6, 12, 13, 14, 15, 16, 172 C. proc. pen., fiind abrogate pct. 2, 7 - 11, 17, 171, 18 - 21 C. proc. pen.

În alineatele (31) şi (4) se statuează: "Cazurile prevăzute în alin. (1) pct. 1, 3 - 6, 13 şi 14 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului. Când instanţa ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuţia părţilor.

În conţinutul art. 38510 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat se prevede că:

"(1) Recursul trebuie să fie motivat.

(2) Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

(21) În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi (2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3), se iau în considerare din oficiu.

(3) Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 3856 alin. (3), când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii."

Din analiza cauzei rezultă că inculpatul B. a declarat recurs la data de 15 aprilie 2013, recursul său fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8 iulie 2013, primul termen de judecată stabilit aleatoriu la C9 fiind 5 decembrie 2013.

Motivarea scrisă a recursului declarat de inculpatul B., prin apărător a fost trimisă prin fax la data de 13 martie 2014 şi primită la dosarul cauzei la 14 martie 2014, conform rezoluţiei, motivarea aflându-se la dosarul Înaltei Curţi.

Astfel, motivele formulate în scris de către recurentul inculpat prin apărător sunt tardive, întrucât primul termen de judecată stabilit aleatoriu a fost 5 decembrie 2013, dată până la care trebuia motivat în scris recursul declarat, or, depunerea acestora la data de 14 martie 2014, depăşeşte termenul prevăzut în dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. modificat prin Legea nr. 2/2013, respectiv cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

În aceste condiţii nu pot fi examinate motivele de recurs invocate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., întrucât acest caz nu face parte din cazurile care se iau în considerare din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (31) C. proc. pen.

Înalta Curte va examina, însă criticile formulate de recurentul inculpat B. prin prisma cazurilor ce se pot lua în considerare din oficiu, respectiv art. 3859 alin. (31) cu referire la art. 3859 pct. 13, 14 C. proc. pen., aşa cum au fost invocate de către apărător.

Înalta Curte consideră că, în mod legal şi temeinic, motivat instanţa de apel a stabilit contribuţia inculpatului B., la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., de tentativă la omor calificat, în raport cu modul în care a acţionat, prin aplicarea mai multor lovituri victimei, zonele vitale atinse, că a acţionat împreună cu ceilalţi inculpaţi, situaţia de fapt fiind corect reţinută, inculpatul recunoscând integral şi solicitând soluţionarea cauzei în condiţiile art. 3201 C. proc. pen., apreciind că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii arătate, argumentându-se şi imposibilitatea reţinerii art. 73 lit. b) C. pen., circumstanţa legală atenuantă a provocării, nici circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74, 76 C. pen.

Înalta Curte, verificând critica invocată, în raport cu materialul probator administrat constată că aceasta nu poate fi avută în vedere.

Astfel, fapta inculpatului B. care în seara zilei de 22 august 2011 împreună cu inculpaţii A. şi C. au lovit pe partea vătămată E., care a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 75 - 80 zile de îngrijiri medicale şi i-au pus în primejdie viaţa acestuia întruneşte, atât obiectiv, cât şi subiectiv conţinutul incriminator al infracţiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., tentativă la omor calificat.

Declaraţiile date de partea vătămată E., atât la urmărirea penală, dosar Parchet, cât şi în primă instanţă, dosar Tribunal în care a descris împrejurările faptice şi contribuţiile inculpaţilor la lovirea sa, se coroborează cu declaraţiile martorei F. de la urmărirea penală, aflate la dosar Parchet, declaraţia dată în primă instanţă, dosar Tribunal, cu certificatul medico-legal emis părţii vătămate E., emis de I.M.L. Craiova, dosar Parchet, Raportul de constatare medico-legală din 20 septembrie 2011, întocmit de I.M.L. Craiova, aflat la dosar Parchet.

Cu titlul exemplificativ, în declaraţia dată la Parchet, martora F. a arătat "... E. a reuşit să prindă cu mâinile furca lui A., moment în care din lateral peste gard a fost lovit de către C. şi B. Atât C., cât şi B. aveau în mâini câte o furcă, cu care l-au lovit pe E. Din câte îmi amintesc, C. l-a lovit peste gard pe E. din lateral, din partea dreaptă cu furca în zona capului şi imediat după aceea, E. a căzut la pământ inconştient. După ce E. a căzut la pământ, B. şi C. au intrat şi ei în curtea barului şi împreună cu A. au continuat să lovească cu furcile pe E., care era căzut la pământ inconştient. Menţionez încă o dată că eu mă aflam la circa 3 - 4 m depărtare de locul în care căzuse E. şi am văzut foarte bine când A., B. şi C. l-au lovit cu furcile pe E.".

Certificatul medico-legal întocmit de I.M.L. Craiova concluzionează că "Numitul E. prezintă leziuni traumatice ce pot data din 22 august 2011. Leziunile au putut fi produse prin lovire cu corp dur. Necesită 75 - 80 zile îngrijiri medicale de la data producerii leziunilor. Leziunile traumatice i-au pus în primejdie viaţa".

Raportul de constatare medico-legală întocmit de I.M.L. Craiova concluzionează că "Numitul E. prezintă leziuni de violenţă care s-au putut produce prin lovire cu corp dur alungit. Leziunile traumatice pot data din 22 august 2011, necesită 75 - 80 zile îngrijiri medicale de la data producerii lor şi au pus în primejdie viaţa sus-numitului. Datorită caracteristicilor diferite ale leziunilor traumatice, apreciem că leziunile s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure cu caracteristici diferite. Leziunile traumatice s-au produs prin lovire din direcţii diferite (deoarece au localizări în planuri diferite), loviturile putând fi aplicate din faţă, spate lateral stânga-dreapta. Leziunile traumatice care i-au pus în primejdie viaţa sunt: fractura parietală stângă şi hematomul subdural de emisfer stâng (care a necesitat evacuare prin intervenţie neurochirurgicală), care sunt urmarea loviturii în regiunea parietală superioară (vertex) care a produs plaga confuză."

Înalta Curte consideră că din modul în care inculpatul B. a lovit pe partea vătămată cu un obiect contondent, apt de a produce moartea, în zone vitale ale corpului părţii vătămate E. şi în mod repetat împreună şi cu ceilalţi inculpaţi, producând leziuni victimei ce au necesitat pentru vindecare 75 - 80 zile de îngrijiri medicale, punându-i viaţa în primejdie, acesta a acţionat cu intenţia indirectă de a-i suprima viaţa, în sensul că chiar dacă a prevăzut rezultatul ce se putea produce, deşi nu l-a urmărit însă a acceptat producerea lui, ceea ce se circumscrie conţinutul incriminator prevăzut de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., de tentativă la omor calificat.

Aşadar nu se impune schimbarea încadrării juridice solicitată de apărare, în art. 182 C. pen., de vătămare corporală gravă.

În raport cu cele menţionate, nu se susţine afirmaţia inculpatului B. prin apărător că acesta a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât acesta a fost în mod legal şi temeinic motivat condamnat pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174,175 lit. i) C. pen., fapta fiind prevăzută de legea penală şi comisă cu intenţie indirectă, aşa încât nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 13 C. proc. pen.

De asemenea, nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., întrucât nu s-a susţinut oral în ce constă aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele legale inculpatului, iar din verificarea cuantumului pedepsei aplicate inculpatului, aceasta este legală, în raport şi cu dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.

Înalta Curte consideră, însă că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 5 C. pen. în vigoare referitoare la legea penală mai favorabilă până la judecarea definitivă a cauzei.

Legiuitorul a stipulat în conţinutul art. 5 privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei "(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile."

Incidenţa efectivă a dispoziţiilor art. 5 din noul C. pen. impune ca succesiunea de legi penale să îndeplinească mai multe condiţii şi anume: succesiunea de legi penale să intervină între momentul comiterii faptei şi momentul judecării definitive a infractorului; toate legile succesive să incrimineze fapta comisă; legile succesive incriminează sau sancţionează diferit fapte comisă.

În condiţiile concrete din prezenta cauză suntem în prezenţa unui caz de aplicare a legii penale mai favorabile, deoarece legea nouă modifică modul de sancţionare a faptei, domeniul de aplicare al normei de incriminare, condiţiile de tragere la răspundere penală.

Utilizând criteriul aprecierii in concreto pentru determinarea legii penale mai favorabile se vor examina următoarele aspecte:

- modificarea condiţiilor de incriminare;

- modificarea condiţiilor de tragere la răspundere penală;

- modificarea regimului sancţionator.

Atunci când legile succesive prevăd pedepse diferite, determinarea legii penale mai favorabile se va face având în vedere mai întâi pedeapsa principală.

Dacă cele două legi prevăd pedepse din specii diferite, se va avea în vedere ierarhizarea legală a acestora, conform căreia amenda este mai favorabilă decât pedeapsa închisorii care este, la rândul ei, mai favorabilă decât detenţiunea pe viaţă.

Totuşi, şi de această dată trebuie făcută o apreciere in concreto, ierarhizarea legală fiind doar orientativă.

Aceasta deoarece ar fi posibil ca o normă de incriminare dintr-o lege care prevede pedeapsa închisorii să fie mai favorabilă decât o lege care sancţionează fapta doar cu amendă.

Atunci când legile succesive prevăd pedepse din aceeaşi specie se va avea în vedere durata sau cuantumul acestora.

Astfel, dacă pedepsele prevăzute de legile succesive au acelaşi minim special va fi mai favorabilă cea care prevede un maxim special mai redus, iar dacă au acelaşi maxim va fi mai favorabilă legea care prevede un minim mai redus, iar cealaltă un maxim mai redus, alegerea legii mai favorabile se va face tot in concreto, având în vedere pedeapsa spre care se orientează.

În situaţia în care instanţa consideră că se impune a fi aplicată o pedeapsă orientată spre maxim, va fi mai favorabilă legea care are un maxim mai redus; dacă, dimpotrivă, instanţa apreciază că se poate aplica o pedeapsă orientată spre minimul special, va fi mai favorabilă legea care are minimul mai redus.

Dacă una dintre legile succesive prevede alternativ închisoarea şi amenda, va fi mai favorabilă legea care prevede şi amenda dacă instanţa decide să aplice această pedeapsă.

În caz contrar, va fi mai favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii în limite mai reduse, indiferent dacă este cea prevăzută alternativ cu amenda sau este pedeapsa unică. În acest caz, instanţa se va orienta asupra pedepsei aplicabile potrivit fiecărei legi în parte, iar apoi, comparând pedepsele pe care le-a ales va determina legea mai favorabilă.

În ipoteza în care legile succesive prevăd aceleaşi limite pentru pedeapsa principală vor fi avute în vedere alte elemente.

Astfel, va fi mai favorabilă legea care nu prevede pedepse complementare sau cea potrivit căreia aceste pedepse sunt mai reduse ca durată. Chiar dacă limitele pedepsei au rămas aceleaşi în legile succesive, este mai favorabilă legea care prevede cauze de reducerea pedepsei sau cauze de nepedepsire în măsura în care acestea sunt aplicabile în situaţia concretă dedusă judecăţii.

De asemenea, se va avea în vedere posibilitatea acordării suspendării condiţionate şi durata termenului de încercare al acesteia, posibilitatea liberării condiţionate, condiţiile în care intervine reabilitarea etc.

În orice caz, determinarea legii penale se face prin raportare la cazul concret şi presupune adesea utilizarea combinată a mai multor criterii (din cele menţionate).

În contextul concret al cauzei, inculpatul B. a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., în condiţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. faptă pedepsită de lege cu pedeapsa închisorii între 5 ani la 8 ani şi 4 luni închisoare, iar în C. pen., în vigoare, infracţiunea se regăseşte în conţinutul art. 32 rap. la art. 188 C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen., art. 374 alin. (4) - 396 alin. (10) C. proc. pen., pedepsită cu închisoarea între 3 ani şi 4 luni şi 6 ani şi 8 luni închisoare, legea penală nouă fiind mai favorabilă.

De asemenea, faţă de conţinutul art. 5 C. pen., Înalta Curte va opera o proporţionalizare a cuantumului pedepsei ce se va aplica inculpatului B., în raport cu incriminarea din legea nouă reţinută în sarcina inculpatului.

Astfel, instanţa de recurs va reduce pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen., art. 374 alin. (4) - 396 alin. (10) C. proc. pen., cu referire la art. 5 C. pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 5 C. pen. se va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 1 an, considerând că în raport cu circumstanţele reale şi personale ale inculpatului, cuantumul acestei pedepse este proporţional.

Se va face aplicarea dispoziţiilor art. 65 - 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Referitor la recursul declarat de recurentul inculpat A.:

Potrivit art. 12 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013 şi intrată în vigoare la 1 februarie 2014, se prevede că "Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs."

În contextul concret al cauzei, recursurile părţilor au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 iulie 2013, cu prim termen de judecată, în recurs, stabilit aleatoriu la data de 5 decembrie 2013. Aşadar recursurile au fost declarate, înregistrate şi stabilit primul termen de judecată, anterior modificărilor survenite în condiţiile mai sus arătate, aşa încât cauza se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, rămânând în competenţa instanţei supreme şi potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

În aceste condiţii, sunt incidente prevederile Legii nr. 2/2013.

Prin Legea nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013 au fost aduse mai multe modificări unor acte normative printre care şi unor dispoziţii ale C. proc. pen., printre acestea regăsindu-se şi dispoziţiile art. 3859, 38510 şi 38510a, 38515 pct. 2 lit. c) şi d).

În conţinutul art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin actul normativ invocat au fost reduse cazurile în care se poate face recurs, respectiv la pct. 1, 3, 4, 5, 6, 12, 13, 14, 15, 16, 172 C. proc. pen., fiind abrogate pct. 2, 7 - 11, 17, 171, 18 - 21 C. proc. pen.

În alineatele (31) şi (4) se statuează: "Cazurile prevăzute în alin. (1) pct. 1, 3 - 6, 13 şi 14 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului. Când instanţa ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuţia părţilor.

În conţinutul art. 38510 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat se prevede că:

"(1) Recursul trebuie să fie motivat.

(2) Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

(21) În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi (2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3), se iau în considerare din oficiu.

(3) Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 3856 alin. (3), când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii."

Din analiza cauzei rezultă că inculpatul A. a declarat recurs la data de 17 aprilie 2013, recursul său fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8 iulie 2013, primul termen de judecat stabilit aleatoriu la C9 fiind 5 decembrie 2013.

Motivarea scrisă a recursului declarat de inculpatul A., prin apărător a fost trimisă prin fax la data de 6 februarie 2014 şi primită la dosarul cauzei la 6 februarie 2014, conform rezoluţiei, motivarea aflându-se la dosarul Înaltei Curţi.

Astfel, motivele formulate în scris de către recurentul inculpat prin apărător sunt tardive, întrucât primul termen de judecată stabilit aleatoriu a fost 5 decembrie 2013, dată până la care trebuia motivat în scris recursul declarat, or, depunerea acestora la data de 6 februarie 2014, depăşeşte termenul prevăzut în dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. modificat prin Legea nr. 2/2013, respectiv cu cel puţin 5 zile înaintea primului de judecată.

În aceste condiţii nu pot fi examinate motivele de recurs invocate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., întrucât acest caz nu face parte din cazurile care se iau în considerare din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (31) C. proc. pen.

Înalta Curte va examina, însă criticile formulate de recurentul inculpat A. prin prisma cazurilor ce se pot lua în considerare din oficiu, respectiv art. 3859 alin. (31) cu referire la art. 3859 pct. 13, 14 C. proc. pen., aşa cum au fost invocate de către apărător.

Înalta Curte va examina, însă criticile formulate de recurentul inculpat A. prin prisma cazurilor ce se pot lua în considerare din oficiu, respectiv art. 3859 alin. (31) cu referire la art. 3859 pct. 13, 14 C. proc. pen., aşa cum au fost invocate de către apărător.

Din analiza cauzei rezultă că inculpatul A. a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., art. 37 lit. b) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen., tentativă la omor deosebit de grav în stare de recidivă postexecutorie şi cu circumstanţa agravantă de săvârşire a faptei de trei sau mai multe persoane împreună.

Înalta Curte nu poate reţine poziţia apărătorului recurentului inculpat cu privire la faptul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală, întrucât infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul se regăseşte în conţinutul art. 32 cu referire la art. 188 - 189 lit. e) C. pen. în vigoare, legiuitorul statuând aceeaşi sancţiune care era prevăzută de legea penală anterioară pentru art. 176 lit. c) C. pen., aşa încât nu este aplicabil cazul de casare invocat prevăzut de art. 3859 pct. 13 C. proc. pen.

De asemenea, nu este aplicabil nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., întrucât în mod legal a fost stabilit cuantumul pedepsei de 8 ani şi 6 luni închisoare, în raport cu procedura de drept comun, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., faţă de infracţiunile sancţionate cu detenţie pe viaţă.

Or, în contextul cauzei, aşa cum rezultă, din considerentele Încheierii de la 19 martie 2012 dată de Tribunalul Dolj, secţia penală, că infracţiunea de tentativă la omor calificat şi deosebit de grav, aşa cum a fost schimbată încadrarea juridică şi reţinută în sarcina inculpatului A. este pedepsită cu detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 ani şi 25 de ani, precum şi dispoziţiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., inculpatul neputând uza de prevederile respective şi reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, motiv pentru care s-a dispus continuarea judecării cauzei cu privire la acest inculpat potrivit procedurii de drept comun.

Înalta Curte consideră că nu poate fi avută în vedere nici critica invocată prin prisma art. 6 § 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului că deşi, instanţa i-a schimbat încadrarea juridică, instanţa nu a pus în discuţie noua încadrare juridică şi nu a atras atenţia inculpatului că are dreptul că ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, întrucât aşa cum rezultă din Încheierea de la 19 martie 2012 din primă instanţă, aflată la dosarul Tribunalului, instanţa a pus în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., respectiv din infracţiunea de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. c) C. pen.

De asemenea, s-a consemnat că apărătorii aleşi ai părţilor, având pe rând cuvântul, au fost de acord cu schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A. din infracţiunea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea de tentativă la omor deosebit de grav prev. de art. 176 lit. c) C. pen.

Aşadar, schimbarea de încadrare juridică a fost pusă în discuţia părţilor de către instanţă, iar împrejurarea că toţi apărătorii aleşi au fost de acord, manifestare expresă de voinţă, neexistând nicio solicitare din partea acestora de a lăsa cauza mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru pregătirea apărării, ceea ce confirmă corecta aplicare a dispoziţiilor legale, aşa încât apărarea a fost exercitată deplin şi efectiv.

Înalta Curte consideră că în cauză nu sunt incidentele dispoziţiile art. 5 C. pen., întrucât atât vechea, cât şi noua incriminare reţinută în sarcina inculpatului A., aşa cum a fost schimbată încadrarea juridică, statuează acelaşi fel de pedepse şi în aceleaşi cuantumuri, nefiind posibilă nicio reindividualizare a pedepsei aplicate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de inculpatul C., Înalta Curte constată că acesta este tardiv, faţă de precizările orale făcute de apărătorul inculpatului în recurs şi de dispoziţiile legale.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013 şi intrată în vigoare la 1 februarie 2014, se prevede că "Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs."

În contextul concret al cauzei, recursurile părţilor au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 iulie 2013, cu prim termen de judecată, în recurs, stabilit aleatoriu la data de 5 decembrie 2013. Aşadar recursurile au fost declarate, înregistrate şi stabilit primul termen de judecată, anterior modificărilor survenite în condiţiile mai sus arătate, aşa încât cauza se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, rămânând în competenţa instanţei supreme şi potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.

În aceste condiţii, sunt incidente prevederile Legii nr. 2/2013.

Prin Legea nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013 au fost aduse mai multe modificări unor acte normative printre care şi unor dispoziţii ale C. proc. pen., printre acestea regăsindu-se şi dispoziţiile art. 3859, 38510 şi 38510a, 38515 pct. 2 lit. c) şi d).

În conţinutul art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin actul normativ invocat au fost reduse cazurile în care se poate face recurs, respectiv la pct. 1, 3, 4, 5, 6, 12, 13, 14, 15, 16, 172 C. proc. pen., fiind abrogate pct. 2, 7 - 11, 17, 171, 18 - 21 C. proc. pen.

În alineatele (31) şi (4) se statuează: "Cazurile prevăzute în alin. (1) pct. 1, 3 - 6, 13 şi 14 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului. Când instanţa ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuţia părţilor.

În conţinutul art. 38510 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat se prevede că:

"(1) Recursul trebuie să fie motivat.

(2) Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

(21) În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi (2), instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3), se iau în considerare din oficiu.

(3) Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 3856 alin. (3), când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii."

Din analiza cauzei rezultă că inculpatul C. a declarat recurs la data de 17 aprilie 2013, recursul său fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8 iulie 2013, primul termen de judecat stabilit aleatoriu la C9 fiind 5 decembrie 2013.

Motivarea scrisă a recursului declarat de inculpatul C., prin apărător a fost trimisă prin fax la data de 6 februarie 2014 şi primită la dosarul cauzei la 6 februarie 2014, conform rezoluţiei, motivarea aflându-se la dosarul Înaltei Curţi.

Astfel, motivele formulate în scris de către recurentul inculpat prin apărător sunt tardive, întrucât primul termen de judecată stabilit aleatoriu a fost 5 decembrie 2013, dată până la care trebuia motivat în scris recursul declarat, or, depunerea acestora la data de 6 februarie 2014, depăşeşte termenul prevăzut în dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. modificat prin Legea nr. 2/2013, respectiv cu cel puţin 5 zile înaintea primului de judecată.

Astfel, faţă de condiţiile arătate devin incidente dispoziţiile art. 38510 alin. (21) cu referire la art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., la luarea în considerare numai a cazurilor din oficiu.

La termenul de la 20 martie 2014, în recurs, apărătorul inculpatului C. a arătat că nu sunt cazuri de casare care se pot invoca din oficiu, aşa cum rezultă din încheierea de la acea dată şi care face parte din decizia de faţă, fiind amânată pronunţarea.

Or, în condiţiile inexistenţa unor critici care să se circumscrie vreunuia din cazurile ce se pot lua în considerare din oficiu, faţă de împrejurarea depăşirii termenului de depunere a motivelor de recurs formulate în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, în condiţiile mai sus arătate, recursul declarat de recurentul inculpat C. este tardiv.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de recurentul inculpat B. împotriva Deciziei penale nr. 124 din data de 11 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va casa în parte decizia penală atacată şi în parte Sentinţa penală nr. 348 din 18 septembrie 2013 a Tribunalului Dolj şi rejudecând:

Se va reduce pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen., art. 374 alin. (4) - 396 alin. (10) C. proc. pen., cu referire la art. 5 C. pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 5 C. pen., se va aplica inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 1 an.

Se va face aplicarea disp. art. 65 - 66 alin. (1) lit. a) şi b C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate, fiind date cu respectarea legii.

În conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva aceleiaşi decizii.

Potrivit art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., se va respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul inculpat C. împotriva aceleiaşi hotărâri.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se vor obliga recurenţii inculpaţi C. şi A. la plata sumei de câte 275 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 75 RON, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul inculpat B. împotriva Deciziei penale nr. 124 din data de 11 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează în parte decizia penală atacată şi în parte Sentinţa penală nr. 348 din 18 septembrie 2013 a Tribunalului Dolj şi rejudecând:

Reduce pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 32 rap. la art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen., art. 374 alin. (4) - 396 alin. (10) C. proc. pen., cu referire la art. 5 C. pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 5 C. pen., aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 1 an.

Face aplicarea disp. art. 65 - 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul inculpat C. împotriva aceleiaşi hotărâri.

Obligă recurenţii inculpaţi C. şi A. la plata sumei de câte 275 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 75 RON, reprezentând onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 aprilie 2014.

Procesat de GGC - N