Legality of methodological norms for excise duty payment under the Fiscal Code: strict correlation with superior law and assessment at time of adoption

Decizia nr. 4836/2014

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 139/2013 din 24 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins atât excepţia inadmisibilităţii, cât şi excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. – art. 168 alin. (2) pct. 3 – partea 2071 din Normele metodologice şi art. 178 pct. 7 alin. (4) – partea 2111 din Normele metodologice invocate de reclamanta SC A. SRL Sibiu în contradictoriu cu pârâţii D.G.F.P. a judeţului Sibiu, D.R.A.V. Sibiu şi Guvernul României.

Totodată, Curtea de apel a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanţelor Publice în favoarea Guvernului României.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Reclamanta SC A. SRL a formulat în contradictoriu cu pârâţii: Guvernul României, D.G.F.P. Sibiu, D.J.A.V. Sibiu, în baza dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. – art. 168 alin. (2) pct. 33 şi art. 178 pct. 7 alin. (4), solicitând instanţei să se constate nelegalitatea dispoziţiilor legale arătate mai sus.

Ministerul Finanţelor Publice a depus cerere de intervenţie în interesul Guvernului prin care a solicitat respingerea excepţiei ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

S-a apreciat că formularea excepţiei de nelegalitate de către reclamantă este ambiguă, fiind formulată în sensul că se invocă excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. – art. 168 alin. (2) pct. 3 –partea 2071 din Normele metodologice şi art. 178 pct. 7 alin. (4) – partea 2111 din Normele metodologice.

De asemenea, s-a reţinut că Normele metodologice a căror excepţie de nelegalitate a fost invocată de reclamantă nu contravin dispoziţiilor legale cuprinse în art. 1 şi 5 C. fisc. enunţate anterior, cât şi art. 108 din Constituţie, articol prin care Legea fundamentală stabileşte abilitarea Guvernului de a adopta hotărâri, hotărârile fiind emise pentru organizarea executării legilor, normele metodologice de aplicare a C. fisc. răspunzând acestor cerinţe.

Cu privire la norme s-a arătat că acestea reprezintă acte normative ce au fost elaborate pentru explicitarea punerii in aplicare a dispoziţiilor din C. fisc., în general, şi a normelor privind accizele, în special, fiind elaborate de autoritatea publică competentă să le adopte, şi anume Ministerul Finanţelor Publice, fiind aprobate de Guvern şi supuse avizării Consiliului Legislativ, precum şi publicate în Monitorul Oficial, fiind emise în limitele şi potrivit normelor pe care le ordonă, potrivit art. 4 şi 6, 8, 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În fine, s-a constatat că actul normativ este corelat cu prevederile actului normativ de nivel superior şi în aplicarea căruia a fost elaborat, nu contravine principiilor şi dispoziţiilor acestuia, atât în ansamblu, cât şi cu referire specială la accize, potrivit art. 12 din Legea nr. 24/2000.

Referitor la inadmisibilitatea excepţiei, faţă de dispoziţiile exprese din art. 4 din Legea contenciosului administrativ, care stabileşte posibilitatea de invocare a nelegalităţii pentru actul administrativ individual şi nu pentru cel normativ, s-a reţinut că jurisprudenţa a fost unanimă în sensul interpretării că această apărare poate să fie invocată şi pe calea excepţiei.

Faţă de soluţia pronunţată s-a apreciat că se impune admiterea cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanţelor Publice în favoarea Guvernului României.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, susţinând că hotărârea atacată este nemotivată, nefiind respectate exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit textului de lege menţionat hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În speţă, instanţa de fond concluzionează că normele metodologice a căror excepţie de nelegalitate a fost invocată de reclamantă nu contravin dispoziţiilor legale cuprinse în art. 1 şi 5 C. fisc., şi nici art. 108 din Constituţie, fără însă a-şi argumenta punctul de vedere.

Criticile recurentei se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, instanţa de control judiciar constată că recursul este neîntemeiat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin excepţia de nelegalitate formulată, reclamanta SC A. SRL Sibiu a contestat legalitatea art. 168 alin. (2) pct. 3 (partea 2071 din Normele metodologice) şi art. 178 pct. 7 alin. (4) (Partea 2111 din Normele metodologice) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.

În argumentarea nelegalităţii normelor invocate recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 108 din Constituţie, art. 165 şi art. 221 alin. (2) C. fisc. Totodată, recurenta a argumentat că la data de 01 aprilie 2010, prin O.U.G. nr. 109/2009 au fost abrogate toate dispoziţiile normative criticate prin excepţia de nelegalitate, cât şi dispoziţiile corespunzătoare din C. fisc., art. 168 şi art. 178 în aplicarea cărora au fost emise.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că nu există o neconcordanţă între normele metodologice invocate şi textele corespunzătoare din C. fisc. Astfel, potrivit art. 178 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 „Deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se poate face dovada plăţii accizelor, atrage plata acestora”. Totodată, în normele metodologice de aplicare a acestui articol se prevede că: „În cazul în care prin circuitul economic nu se poate face dovada că produsele accizabile deţinute în scopuri comerciale provin de la un antrepozit fiscal, operator înregistrat, operator neînregistrat sau de la un importator, acciza se datorează de către persoana la care se întrerupe acest circuit, în termen de cinci zile de la data la care s-a efectuat constatarea”.

Din conţinutul acestor norme nu rezultă o neconcordanţă, ci, dimpotrivă, ambele consacră regula plăţii accizelor, pentru produsele deţinute în afara antrepozitului fiscal.

De asemenea, potrivit art. 165 din Legea nr. 571/2003 (C. fisc.), „Acciza este exigibilă în momentul eliberării pentru consum sau când se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile”, iar eliberarea pentru consum reprezintă, conform art. 166 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ, „orice deţinere în afara regimului suspensiv a produselor accizabile care nu au fost introduse în sistemul de accizare, în conformitate cu prezentul titlu”.

Referirile recurentului la art. 108 din Constituţie sau la modificările ulterioare ale unor articole din C. fisc. şi din Normele metodologice sunt nerelevante în cadrul prezentei excepţii de nelegalitate, fiind evident că Guvernul nu şi-a depăşit prerogativele prin adoptarea hotărârii de Guvern de aprobare a Normelor metodologice, iar legalitatea unor norme administrative se apreciază întotdeauna prin raportarea la legislaţia în vigoare la data adoptării lor, iar nu la modificări ulterioare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate este legală şi temeinică, iar motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat, deoarece hotărârea judecătorească este motivată în sensul inexistenţei unei neconcordanţe între normele metodologice şi legea în baza cărora au fost emise.

Cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva sentinţei nr. 139/2013 din 24 aprilie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 decembrie 2014.