Import duty regime challenge revived: tax order case quashed and remanded for merits retrial

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la data de 30 mai 2011, SC A. SA a chemat în judecată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând anularea Ordinului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 7982/2006, privind aprobarea documentului pentru regularizarea situaţiei operaţiunilor vamale deschise în baza prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că există un conflict de norme juridice între prevederile O.G. nr. 51/1997 şi C. vam. pe de o parte şi respectiv, Ordinul nr. 7982/2006, pe de altă parte.

Astfel, a precizat reclamanta, contrar prevederilor, potrivit cărora bunurile introduse în ţară de societăţile de leasing se încadrează în regimul vamal de import, prin dispoziţiile ordinului contestat s-a prevăzut ca acele bunuri să fie declarate la autoritatea vamală în regim de admitere temporară.

La data de 24 octombrie 2011, SC B. SA a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând anularea Ordinului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 7982/2006 întrucât modifică regimul vamal aplicabil bunurilor introduse în ţară pe baza unor contracte de leasing de către societăţile de leasing, persoane juridice române, cu ignorarea dispoziţiilor O.G. nr. 51/1997 care a instituit pentru aceste bunuri regimul vamal de import.

Prin întâmpinare, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat excepţia lipsei de interes şi a lipsei de obiect, pe considerentul că Ordinul nr. 7982/2006 şi-a încetat valabilitatea la 1 ianuarie 2007, odată cu aplicarea în România a aquis-ului comunitar, precum şi excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentinţa civilă nr. 1203 din 14 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei de interes şi a rămânerii fără obiect şi a admis excepţia neîndeplinirii de către reclamantă a procedurii prealabile, în care sens a respins acţiunea formulată de aceasta ca inadmisibilă.

De asemenea, a fost respinsă şi acţiunea formulată de intervenientă, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că, anterior introducerii acţiunii, s-a adresat autorităţii emitente, pentru revocarea ordinului, nefiind astfel, îndeplinite condiţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la celelalte excepţii invocate de pârâtă, instanţa de fond a constatat că actul administrativ contestat îşi păstrează valabilitatea iar intervenienta justifică un interes legitim, născut şi actual, având posibilitatea ca, în eventualitatea anulării ordinului, să repună în discuţie legalitatea deciziilor de regularizare emise de organele fiscale.

S-a reţinut de asemenea că nu prezintă relevanţă împrejurarea că ordinul şi-a încetat aplicabilitatea la 1 ianuarie 2007, întrucât actul a produs efecte juridice pe durata aflării în vigoare.

Cât priveşte soluţia de respingere pe fond a cererii de anulare formulată de intervenientă s-a constatat, în esenţă, că prin ordinul contestat nu se reglementează un alt regim juridic al bunurilor introduse în ţară de către societăţile de leasing, ci sunt respectate prevederile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, potrivit cărora pentru ambele modalităţi de achiziţionare a bunurilor, regimul vamal este unul de admitere temporară.

Împotriva sentinţei au declarat recurs atât reclamanta SC A. SA, cât şi intervenienta B. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, reclamanta a învederat că excepţia lipsei procedurii prealabile a fost greşit admisă, întrucât societatea s-a adresat pârâtei pentru revocarea ordinului cu adresa din 9 mai 2012, primind la 16 mai 2011 şi răspunsul autorităţii fiscale.

Ambele recurente au formulat critici asupra fondului litigiului, arătând că sentinţa este lipsită de motivare cu privire la aspectul esenţial dedus judecăţii, regimul vamal al bunurilor prevăzut la art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 şi posibilitatea modificării regimului vamal instituit prin lege de un act normativ cu forţă juridică inferioară.

Astfel, au precizat recurenţii, instanţa a constatat, fără a analiza regimul vamal diferit al celor două categorii de bunuri prevăzute de art. 27 alin. (1) şi (2), că acesta este identic, de admitere temporară, concluzie ce contravine prevederilor exprese ale O.G. nr. 51/1997.

Potrivit dispoziţiilor ordonanţei, au mai arătat reclamanţii, doar bunurile mobile introduse în ţară de utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing persoane juridice străine se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, în timp ce bunurile introduse în ţară de societăţile de leasing, persoane juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, reiterând lipsa interesului legitim şi a lipsei de obiect, întrucât ordinul contestat şi-a încetat aplicabilitatea la 1 ianuarie 2007, fiind ulterior abrogat prin Legea nr. 241/2007.

S-a arătat şi faptul că prevederile ordinului au vizat modalitatea de declarare la autoritatea vamală a mărfurilor introduse în ţară în baza unor contracte de leasing, fără a avea implicaţii asupra regimului taxelor datorate şi fără a modifica dispoziţiile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise şi a se dispune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Astfel, conform înscrisurilor noi ataşate cererii de recurs, reclamanta a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile administrative prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, depunând atât cererea adresată la 5 ianuarie 2011 pentru anularea ordinului, cât şi răspunsul autorităţii fiscale, datat 16 mai 2011.

Sub acest aspect, urmează a se dispune trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru a se pronunţa asupra fondului acţiunii introductive.

De asemenea, sentinţa va fi casată cu consecinţa trimiterii pentru rejudecare şi a cererii de intervenţie în interes propriu, în raport de împrejurarea că instanţa de fond nu a analizat toate apărările intervenientei referitoare la valoarea juridică a declaraţiilor vamale a căror întocmire a fost impusă prin dispoziţiile Ordinului nr. 7982/2006, pentru a determina regimul vamal aplicabil bunurilor introduse în ţară de către societăţile de leasing, persoane juridice române.

Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, bunurile mobile care sunt introduse în ţară de societăţile de leasing, persoane juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, în timp ce, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) din ordonanţă, regimul vamal al bunurilor introduse în ţară de către utilizatori persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane juridice străine, est cel de admiterea temporară.

Constatând că prin ordinul contestat se impune pentru ambele categorii de bunuri introduse în ţară declararea lor la autoritatea vamală prin depunerea declaraţiei de admitere temporară, instanţa de fond a stabilit, fără a prezenta argumente, că pentru ambele modalităţi de achiziţionare a bunurilor regimul vamal este unul de admitere temporară, întrucât în ambele situaţii taxa vamală se calculează la valoarea reziduală a bunurilor din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, dată când devine exigibilă.

Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, sentinţa trebuie să cuprinsă motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora a fost pronunţată, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, or, în cauză, referitor la respingerea cererii de intervenţie, hotărârea nu este motivată în suficientă măsură pentru a permite exercitarea controlului judiciar.

În consecinţă, pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte admiţând ambele recursuri, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de SC A. SA şi de SC B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 1203 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI