13th-month salary and equipment rights for special status civil servants: appeal admitted, appellate decision quashed and remanded to specialized administrative section

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., Ş., T, Ţ. şi U., prin Sindicatul V., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării şi Internelor şi Oficiul Român pentru Imigrări (în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări), ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii:

- la plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13-lea salariu pe anul 2010 pentru fiecare reclamant în parte, reactualizate cu indicele de inflaţie din momentul plăţii efective;

- la plata sumelor ce reprezintă valoarea financiară a drepturilor de echipament cuvenite şi neachitate, ca urmare a nealocării acestora pentru anul 2011, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la data efectuării plăţii;

- la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea acţiunii, cu privire la cel de-al 13-lea salariu pe anul 2010, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 şi au arătat că acest drept s-a născut începând cu data de 1 ianuarie 2010 şi a continuat pe tot parcursul acestui an, până la 31 decembrie.

Prin precizarea formulată în cauză la data de 28 iunie 2012, Sindicatul V. a solicitat introducerea în cauză şi a altor 18 membrii, angajaţi ai Oficiului Român pentru Imigrări, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 3 septembrie 2012.

Ulterior, la data de 27 septembrie 2012, Sindicatul V., în calitate de reprezentant legal al reclamanţilor, a depus la dosar precizări în sensul că aceştia înţeleg să se judece în contradictoriu cu Inspectoratul General pentru Imigrări, precum şi o declaraţie de renunţare la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, restrângându-şi obiectul acţiunii.

Prin Sentinţa civilă nr. 5428 din 1 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării şi Internelor şi a respins, în consecinţă, acţiunea promovată împotriva acestuia ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă;

- a respins acţiunea promovată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., Ş., T, Ţ. şi U., toţi prin Sindicatul V., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, astfel cum a fost precizată, ca fiind neîntemeiată;

- a respins cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ca fiind neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării şi Internelor, Curtea a constatat că reclamanţii, membri ai Sindicatul V., sunt poliţişti şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia de azil şi integrare - iar obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată succesiv, este reprezentat de drepturi salariale, respectiv plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13-lea salariu pe anul 2010.

Având în vedere obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, dar şi împrejurarea că reclamanţii sunt funcţionari publici civili, cu statut special, Curtea a apreciat că are calitate procesuală pasivă în cauză autoritatea/instituţia publică cu care reclamanţii au raporturi de serviciu, în cadrul căreia aceştia îşi desfăşoară activitatea, respectiv Oficiul Român pentru Imigrări, în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări.

A mai reţinut instanţa de fond că reclamanţii au înţeles să cheme în judecată şi instituţia Ministerului Administraţiei şi Internelor, justificând calitatea procesuală prin aceea că acest pârât ar avea calitatea de angajator, astfel cum rezultă din art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 10 din O.U.G. nr. 30/2007, însă textul de lege evocat nu-i conferă ministerului calitatea de angajator, aşa cum eronat menţionează reclamanţii, acesta având, cel mult, calitatea de ordonator principal de credite, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din acelaşi act normativ, cum corect invocă pârâtul în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În raport de aceste aspecte şi de competenţele legale ale ordonatorilor principali, secundari şi terţiari de credite, instanţa a apreciat că această calitate a Ministerului Administraţiei şi Internelor (de ordonator principal de credite) nu este suficientă pentru chemarea sa în judecată într-un litigiu precum prezentul, având ca obiect obligarea la plata de drepturi salariale.

În consecinţă, reţinând că nu există identitate între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă), Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării şi Internelor şi a respins în consecinţă acţiunea promovată împotriva acestuia ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, respectiv cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări la plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13-lea salariu pe anul 2010 pentru fiecare reclamant în parte, Curtea a reţinut, în esenţă, că prevederile art. 25 din Legea nr. 330/2009 - Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice - au fost abrogate de Legea nr. 284/2010 - Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice la data de 31 decembrie 2010, iar potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, "Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi".

Astfel, Curtea a apreciat că soluţia adoptată de pârât, de neplată a premiului aferent anului 2010 către reclamanţi, este conformă dispoziţiilor legale, neexistând prin urmare nici un motiv pentru admiterea cererii reclamanţilor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Sindicatul V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că membrii de sindicat în numele cărora sindicatul a formulat acţiunea sunt angajaţi ai Oficiului Român pentru Imigrări, în prezent Inspectoratul General pentru Imigrări şi au calitatea de poliţişti, funcţionari publici cu statut special; că Ministerul Apărării şi Internelor are calitatea de angajator şi ordonator principal de credite, iar inspectoratul judeţean de poliţie are delegată competenţa de gestionare a resurselor umane şi de efectuare a plăţii drepturilor salariale, în calitate de ordonator terţiar de credite.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apărării şi Internelor, recurentul arată că Ministerul Internelor şi Reformei Administrative are calitate procesuală pasivă, deoarece acesta are calitatea de ordonator principal de credite, între Ministerul Apărării şi Internelor şi reclamant există raporturi de muncă, iar ordonatorul terţiar de credite, respectiv Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Buzău, are dreptul de a angaja, lichida şi ordona cheltuieli în limita alocaţiilor bugetare aprobate, numai cu condiţia ca în prealabil ordonatorul principal de credite, în speţă ministerul, să repartizeze creditele bugetare aprobate, aşa cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 9, art. 13 - 14, art. 15 şi art. 66 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, art. 7 alin. (2) şi art. 12 alin. (5) din O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi prevederilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Arată recurentul că hotărârea pronunţată a fost dată cu reţinerea şi aprecierea eronată a situaţiei de fapt şi neaplicarea corectă a legii la situaţia de fapt, instanţa nefăcând o corectă apreciere a cadrului normativ de referinţă la situaţia de fapt.

Astfel, recurentul arată că dreptul a de a primi al 13-lea salariu, corespunzător anului 2010, s-a născut începând cu 1 ianuarie 2010 şi a continuat pe tot parcursul acestui an, până la 31 decembrie, însă instanţa de fond a reţinut că suma reprezentând premiul aferent anului 2010 era scadentă începând cu luna ianuarie 2011, apreciind că momentul plaţii premiului anual aferent anului 2010 intra sub incidenţa art. 8 din Legea nr. 285/2010.

Arată recurentul că instanţa a omis să observe că prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat în concret o privare de bun a reclamanţilor, respectiv o privare a dreptului de a primi premiul anual aferent anului 2010, or, potrivit art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, iar instanţa a omis să observe că nici măcar nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică, pentru care prin art. 8 din Legea 285/2010 s-a stipulat neacordarea dreptului câştigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010.

Mai arată recurentul că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul anual, cunoscut şi sub denumirea de al 13-lea salariu, a fost reglementat de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar în cauză nu sunt incidente excepţiile de strictă interpretare de la principiul neretroactivităţii legii.

Mai arată recurentul că instanţa a omis să facă distincţia clară între momentul naşterii dreptului, care a început să curgă la 1 ianuarie 2010 şi s-a epuizat la terminarea acestuia şi un alt moment, cel al concretizării dreptului prin acordarea echivalentului bănesc cuvenit, de la 1 ianuarie 2011, pentru ca acesta să nu rămână golit de substanţă, de conţinut.

Se mai arată în motivele de recurs că premiul anual reprezentând suma de bani egală cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, îmbracă forma unui drept patrimonial recunoscut, pentru o situaţie trecută, respectiv anul 2010, prin urmare Legea nr. 285/2010, ale cărei dispoziţii sunt în vigoare începând cu 1 ianuarie 2011, nu poate duce la înlăturarea existenţei dreptului pentru trecut, întrucât ar contraveni atât prevederilor art. 53 din Constituţie, referitoare la cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, dar şi reglementărilor date prin art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Cu privire la plata drepturilor de echipament cuvenite şi neachitate, recurentul arată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că drepturile de echipament pentru anul 2011 au fost plătite integral în cursul anului 2012, însă a omis să observe că pârâtul a recunoscut dreptul pretins, care a devenit scadent la data de 31 decembrie 2011.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că plata drepturilor solicitate s-a făcut pe parcursul procesului, omiţând însă să analizeze întârzierea cu care s-au făcut aceste plaţi şi să dispună obligarea la actualizarea cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la plata efectivă a drepturilor de echipament aferente anului 2011.

Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată în cauză, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Din actele dosarului rezultă faptul că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, Sindicatul V., în numele şi în reprezentarea membrilor săi, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13-lea salariu pe anul 2010 pentru fiecare reclamant în parte, reactualizate cu indicele de inflaţie din momentul plăţii efective, respectiv obligarea pârâţilor la acordarea sumei ce reprezintă actualizarea cu indicele de inflaţie de la data scadenţei până la efectuarea plăţii sumelor ce reprezintă valoarea financiară a drepturilor de echipament.

Înalta Curte constată că prezentul demers judiciar vizează o situaţie intervenită în privinţa raporturilor de serviciu ale reclamanţilor, funcţionari publici cu statut special, cu angajatorul lor, instituţie publică aflată în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, obiectul cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de drepturi salariale, respectiv plata sumelor corespunzătoare celui de-al 13-lea salariu pe anul 2010.

Având în vedere că Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului nu cuprinde dispoziţii speciale privind competenţa, dispoziţiile legale aplicabile în cauză în ceea ce priveşte stabilirea instanţei competente sunt prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, astfel cum acest text a fost modificat prin art. IV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999, modificată prin Legea nr. 2/2013, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Prin urmare, competenţa materială de soluţionare a cauzei se stabileşte în raport cu dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 2/2013 şi nu în raport cu dispoziţiile legii generale, respectiv Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, aceasta se stabileşte în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul optând pentru instanţa de la sediul acestuia.

Astfel fiind, rezultă că în cauza de faţă, aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a pronunţat în mod constant, competenţa materială aparţine secţiei de specialitate a tribunalului.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Sindicatul V. împotriva Sentinţei civile nr. 5428 din 1 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI