Compensation for breach of fiscal warehouse re-authorization: causal link and actual damage from blocked application access

Decizia nr. 1448/2015

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecaţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 24 septembrie 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC „A." SA a chemat în judecată pe pârâtele "B", Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate şi Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 510.000 RON, daune materiale estimate provizoriu şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a invocat neîndeplinirea obligaţiei de emitere a deciziei de reautorizare ca antrepozitar fiscal, în termenul prevăzut de lege.

În acest sens, reclamanta arată că, prin Cererea din 28 iunie 2011, înregistrată la Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale din 29 iunie 2011, a solicitat reautorizarea antrepozitului fiscal situat în Judeţul Bacău, Municipiul Oneşti, Str. I., Pavilion administrativ C399 nr. 1, motivat de faptul că, la data de 31 august 2011, urma să expire autorizaţia de antrepozit fiscal deţinută, astfel că era necesară emiterea unei noi decizii de autorizare.

Prin Decizia nr. 159 din 31 august 2011, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse accizabile supuse accizelor armonizate din cadrul MFP a respins cererea de reautorizare, motivat de existenţa unor pretinse datorii la bugetul de stat. Această decizie a fost comunicată la data de 22 septembrie 2011, deşi fusese emisă la data de 31 august 2011, dată de la care decizia şi-a produs, în fapt, efectele juridice.

În consecinţă, societăţii i-a fost blocat accesul la aplicaţia .... şi a fost înregistrată ca nevalidă în domeniul .... autorizaţia de antrepozit fiscal.

Efectele s-au produs, deşi Decizia din 31 august 2011 nu fusese comunicată potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, iar reclamanta obţinuse suspendarea provizorie a măsurii dispuse.

Prin Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse accizabile supuse accizelor armonizate din cadrul MFP a admis contestaţia prealabilă înregistrată sub nr. 241 din 23 septembrie 2011, reţinând că „se aprobă cererea de reautorizare a antrepozitului fiscal aparţinând SC "A." SA”.

Deşi prin decizie s-a reţinut că a depus în termen legal documentaţia completă şi a fost admisă contestaţia prealabilă, s-a arătat că decizia îşi produce efecte începând cu data de 1 octombrie 2011.

Astfel, reclamanta a susţinut că, în perioada 31 august 2011 - 1 octombrie 2012, i s-a refuzat dreptul de a beneficia de autorizaţia de antrepozitar fiscal de producţie, deşi nu s-a reţinut vreo culpă în sarcina sa.

Reclamanta a mai arătat că a formulat acţiune în instanţă prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 emisă de MFP - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate şi anularea art. 3 din Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011 emisă de MFP - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate.

Prin Sentinţa civilă din 14 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. X/2/2011 a fost admisă acţiunea şi au fost anulate Decizia nr. 159 din 31 august 2011 şi art. 3 din Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011.

În continuare, reclamanta a susţinut că acţiunea în despăgubiri este întemeiată deoarece, prin respingerea cererii de reautorizare, a fost vătămată, fiind în imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea.

Activitatea sa în legătură cu comercializarea produselor accizabile, în temeiul autorizaţiei de antrepozitar fiscal a fost suspendată începând cu data de 1 septembrie 2011 şi a fost reluată la data de 11 octombrie 2011, când a fost pornită prima dintre instalaţii.

Prejudiciul invocat constă în sumele de bani pierdute ca urmare a neonorării comenzilor primite de la clienţi, anterior expirării autorizaţiei, respectiv penalităţile pe care a trebuit să le suporte pentru onorarea cu întârziere a anumitor obligaţii contractuale. În sumele de bani constând în costuri directe şi indirecte, pe care societatea a trebuit să le achite, deşi în perioada respectivă nu a produs la capacitatea maximă (cheltuieli cu paza, amortizarea, apă, energie, taxe, salarii). Prejudiciul s-a materializat şi în diferenţa de preţ pe care ar fi putut să o încaseze dacă produsele ar fi fost vândute în luna septembrie 2011, când preţul pe piaţa internă şi internaţională a fost mai mare decât în luna octombrie 2011.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită constă în refuzul de reautorizare şi prejudiciul suferit este evident.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 19 raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 112 şi următoarele C. proc. civ.

2. Apărările pârâţilor

Pârâta ANV a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât din 1 aprilie 2010 nu mai are competenţa de emitere a autorizaţiilor de antrepozit fiscal conform Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 219/2010.

3. Derularea procedurilor judiciare în faţa primei instanţe

Prin încheierea din 12 decembrie 2012, instanţa a admis probele cu înscrisuri pentru ambele părţi şi proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamantă pentru evaluarea prejudiciului suferit.

Raportul de expertiză contabilă a fost înregistrat la dosar la data de 30 aprilie 2013.

La data de 12 iunie 2013, pârâta ANV a depus obiecţiuni la raportul de expertiză, susţinând că dauna de 25.237,66 RON a fost determinată arbitrar şi nu are legătură cu cauza, fiind contestată şi suma stabilită ca răspuns la obiectul nr. 2.

La data de 12 iunie 2013, reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 1.462.390 RON, reprezentând daune-materiale rezultate în urma imposibilităţii desfăşurării activităţii pe perioada în care nu a beneficiat de autorizaţie de antrepozitar fiscal de producţie, astfel cum sumele au fost calculate de expert.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea la plata sumei de 1.103.848 RON, compusă din 268.617,76 RON sume pierdute ca urmare a neonorării comenzilor primate de la clienţi şi 252.371,66 RON penalităţi de întârziere solicitate de partenerii contractuali pentru comenzile aferente lunii septembrie 2011, precum şi 582.858,78 RON reprezentând costuri directe şi indirecte suportate cu plata salariilor angajaţilor, furnizorilor de utilităţi.

Răspunsul la obiecţiuni a fost depus la 8 octombrie 2013, fiind însoţit de înscrisuri.

La data de 14 octombrie 2013, expertul desemnat în cauză a depus precizări la răspunsul la obiecţiuni.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2013, s-a dispus completarea raportului de expertiză în sensul indicării mai multor variante de răspuns în funcţie de perioadele indicate şi să stabilească la ce nivel a fost desfăşurată activitatea de producţie în perioada 1 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011.

La data de 28 ianuarie 2014, a fost depusă completare la raportul de expertiză.

Au fost depuse obiecţiuni la acest din urmă raport de expertiză de către ANAF la data de 5 martie 2014, iar de către MFP la data de 10 martie 2014.

La data de 12 martie 2014, reclamanta a depus precizări şi obiecţiuni, comunicate expertului, care, la data de 29 aprilie 2014, a depus răspuns.

4. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 2106 din 2 iulie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANV (ulterior preluată de ANAF) şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive;

- a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC „A." SA, în contradictoriu cu pârâţii MFP - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate şi Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific.

- a obligat pârâţii 2 şi 3 la plata către reclamantă a sumei de 85.475,12 RON, reprezentând daune materiale;

- a respins în rest acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANV (preluata ulterior de ANAF), instanţa a reţinut că ANV nu a emis nici Decizia nr. 159 din 31 august 2011 şi nici Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011, care au fost anulate în tot, respectiv în parte, de către instanţa de contencios prin Sentinţa civilă nr. 4013 din 14 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4750 din 29 martie 2013 a Înaltei Curţi. De asemenea din hotărârile respective nu reiese ca ar fi fost stabilită în sarcina ANV vreo obligaţie, deşi ANV a figurat ca parte în litigiul respectiv.

Mai mult decât atât, prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 291/2010 s-a instituit şi aprobat componenţa Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, care avea atribuţii referitoare la autorizarea antrepozitelor fiscale prevăzute în sarcina autorităţii fiscale centrale, conform prevederilor Titlului VII „Accize şi alte taxe speciale" din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor metodologice aferente Titlului VII şi Titlului VIII, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, precum şi prevederilor art. 234 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, întrucât ANV nu era competentă să soluţioneze cererea de autorizare sau reautorizare a reclamantei, în mod evident aceasta nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauza de faţă, având ca obiect pretenţii cauzate de soluţionarea eronată a cererii de reautorizare.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, aspectele arătate în continuare.

Este adevărat că, la data de 31 august 2011, pârâta Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate a emis Decizia nr. 159/2011 prin care a respins cererea reclamantei de reautorizare a antrepozitului fiscal, însă această decizie şi-a produs efecte doar în perioada 1 septembrie 2011 - 12 septembrie 2011, deoarece, potrivit chiar susţinerilor reclamantei din cererea introductivă, aceasta a obţinut suspendarea provizorie a măsurii dispuse.

Din procesul-verbal de control reiese că, într-adevăr, reclamanta a formulat cerere de suspendare a măsurilor de blocare a accesului său la aplicaţia .... şi a înregistrării ca nevalidă a autorizaţiei de antrepozit fiscal până la soluţionarea Dosarului nr. X/2/2011.

Prin încheierea din 13 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. X/2/2011, a fost admisă cererea reclamantei şi a fost suspendată provizoriu executarea măsurii de blocare a accesului reclamantei la aplicaţia .... şi a înregistrării ca nevalidă a Autorizaţiei de antrepozit fiscal până la soluţionarea Dosarului nr. X/2/2011.

Deşi în primul raport de expertiză, se arată că aplicaţia respectivă a fost blocată în perioada 1 septembrie 2011 - 30 septembrie 2011, această afirmaţie nu a fost susţinută de nicio altă probă.

Mai mult, din concluziile expertului depuse la 29 aprilie 2014, ca răspuns la obiecţiunile la raport, reiese că, în perioada 22 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011, nu au fost identificate comenzi transmise şi care aveau termen de livrare în acea perioadă, astfel că sumele de bani pierdute de societate ca urmare a neonorării comenzilor primite de la clienţi în acea perioadă au fost de 0 RON.

De asemenea, din acelaşi raport reiese că reclamanta a obţinut venituri din producţia de GPL vândută în luna septembrie în sumă de 824.551 RON.

Or, dacă reclamanta a obţinut venituri din vânzarea în luna respectivă a unei cantităţi de GPL, înseamnă că a putut comercializa produsul accizabil chiar şi în lipsa autorizaţiei de antrepozit fiscal, fie că blocarea accesului la aplicaţia respectivă nu a operat pe toată luna septembrie, fie că se putea comercializa produsul şi în lipsa accesului la aplicaţie.

Mai mult, din centralizatorul de vânzări GPL pentru luna septembrie reiese că reclamanta a vândut produsul atât în perioada 1 - 12 septembrie 2011, cât şi în perioada ulterioară în 15, 16, 20, 22, 23, 26, 28 şi 29 septembrie 2011.

Prin urmare, nu se pot reţine ca prejudicii produse prin emiterea actului anulat, respectiv a Deciziei nr. 159 din 31 august 2011, decât sumele datorate neonorării integrale a comenzilor primite, suma ridicându-se potrivit concluziilor expertului la valoarea de 85.475,12 RON.

Reclamanta nu a făcut dovada suportării unor penalităţi de întârziere în onorarea comenzilor, astfel că este neîntemeiată solicitarea de acordare a despăgubirilor pentru suportarea unor astfel de penalităţi.

Referitor la contractul cu societatea L. SA, instanţa a reţinut că eventualele penalităţi suportate de reclamantă în relaţia contractuală nu are legătură cu emiterea deciziei contestate şi anulate.

În respectiva relaţie contractuală, reclamanta era cumpărător, achiziţionând stiren pentru fabricarea cauciucului sintetic, însă nu s-a aprovizionat cu stiren nici în luna august 2011. Reiese astfel că neaprovizionarea cu această materie primă nu are nicio legătură cu decizia contestată şi anulată, pentru că, în cursul lunii august 2011, reclamanta nu putea să prevadă că la 31 august 2011 îi va fi respinsă cererea de reautorizare. Prin urmare, legătura de cauzalitate între aceste penalităţi suportate ca urmare a faptului că nu a achiziţionat stiren pentru fabricarea cauciucului sintetic şi respingerea cererii de autorizare prin decizia anulată nu este dovedită. Hotărârea privind neaprovizionarea este anterioară deciziei contestate şi anulate şi ea poate avea multiple cauze, una dintre acestea putând fi şi imposibilitatea comercializării cantităţii de cauciuc care ar fi fost fabricat cu materia primă de la societatea L., ori existenţa în stocuri a unei cantităţi de stiren ce ar fi depăşit capacitatea sa de producţie etc.

Neîntemeiată este şi solicitarea de acordare a sumelor de bani constând în costuri directe pentru că acestea oricum se regăsesc în preţul produsului finit pe care putea reclamanta să-l comercializeze ulterior.

Referitor la costurile indirecte, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a dovedit în concret ce cheltuieli indirecte puteau fi repartizate pentru activitatea ce se desfăşura în antrepozitul fiscal în condiţiile în care reclamanta deţinea şi unităţi de producţie a cauciucului.

De asemenea, şi aceste cheltuieli se regăsesc în final în preţul produselor vândute.

Cum reclamanta a efectuat vânzări în luna septembrie 2011 nu se poate reţine că aceste cheltuieli trebuie considerate drept prejudiciu pentru faptul ca nu a deţinut autorizaţie de antrepozit fiscal în această lună.

De altfel, reclamanta putea să diminueze eventualele cheltuieli indirecte în respectiva perioadă prin acordarea de concedii de odihnă personalului.

Apa şi energia se plăteşte în funcţie de cantitatea consumată, or, în lipsa activităţii de producţie, o astfel de cheltuială nu ar mai fi fost suportată.

Dacă totuşi au existat astfel de cheltuieli înseamnă că activitatea a continuat şi astfel cheltuielile vor fi incluse în produsele realizate în respectiva perioadă.

În ceea ce priveşte prejudiciul rezultat din diferenţa de preţ pe care ar fi putut să o încaseze dacă produsele ar fi fost vândute în luna septembrie 2011, când preţul ar fi fost mai mare decât în luna octombrie, curtea de apel a reţinut din centralizatorul vânzărilor de GPL pe lunile septembrie şi octombrie 2011, anexa 3 la raportul de expertiză, ca în septembrie 2011 reclamanta a vândut la un preţ cuprins între 2.800 şi 2.975 RON, pe când în octombrie 2011 preţul a fost cuprins între 2.965 şi 3.050 RON.

Prin urmare, contrar susţinerilor reclamantei preţurile din luna octombrie au fost mai mari decât cele din septembrie, ceea ce înseamnă că reclamanta a obţinut venituri mai mari din vânzarea aceluiaşi produs dacă acesta a fost comercializat în octombrie şi nu în septembrie.

Aşadar, dovedite sunt numai prejudiciile suportate ca urmare a neonorării unor comenzi primate de la clienţi în sumă de 85.481,12 RON, aşa cum reiese din concluziile expertului exprimate ca urmare a răspunsului la obiecţiuni.

5. Recursurile declarate în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 2106 din 2 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta SC „A." SA, prin lichidator judiciar ZRP I. SPRL, şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Recursul pârâtei Ministerul Finanţelor Publice, fundament în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., este argumentat de următoarele:

Prin soluţia primului grad de jurisdicţie, în raport de înscrisurile depuse în probaţiune, în mod corect a fost determinată perioada de timp pentru care se putea reclama un prejudiciu, respectiv 1 - 12 septembrie 2011.

De asemenea, sub aspectul elementelor în raport de care era posibil a se aprecia asupra pertinenţei întinderii pagubei pretinse instanţa de fond în mod corect a reţinut că nu s-au identificat comenzile care aveau termen de livrare în perioada de referinţă.

Totodată, astfel cum rezultă din parag. 5, 6 şi 7 al filei 6 din considerente, în raport de concluziile expertului învestit cu evaluarea prejudiciului în cauză, instanţa a reţinut din perspectivă pecuniară desfăşurarea activităţii specifice de către reclamantă inclusiv în perioada de referinţă.

Raportat la analiza argumentelor ce au susţinut inexistenţa unui prejudiciu pertinent în economia probelor administrate (care au dovedit activitate pentru reclamantă în perioada de referinţă, ale cărei rezultate au evidenţiat de asemenea fluctuaţii de preţ direct proporţionale cu costurile de producţie), extinderea silogismului aplicat de instanţa de fond actului de judecată realizat în speţă, dacă nu pentru pretenţiile deduse judecăţii în integralitatea lor, cel puţin din perspectiva elementelor de analiză a pertinenţei pretenţiilor deduse judecăţii, astfel cum au fost evidenţiate de instituţia noastră prin actele de procedură formulate în cauză, era imperativă pentru validitatea raţionamentului logico-juridic.

Aşadar, sub exigenţele coerenţei, evaluarea pretenţiilor deduse judecăţii se impunea sub identitate de raţiuni, teza contrară, prin care, pentru condiţii similare de apreciere, cauza a rămas nedezlegată cu consecinţa omologării unui pretins prejudiciu, susţinând în mod evident contradicţia.

Soluţia de înlăturare în parte a prejudiciului, sub motivaţia desfăşurării activităţii neperturbate în perioada de referinţă, pentru care au fost evidenţiate dovezi de reevaluare a preţului practicat, reclama o soluţie în acest sens pentru întreaga sumă pretinsă cu acest titlu.

În speţă, soluţia instanţei de fond, prin care, fără a evalua întreaga expunere de motive a instituţiei noastre şi fără a identifica raţiunile pentru care nu Ie-a încorporat actului de judecată, dincolo de faptul că susţine teze contradictorii exclusiv din perspectiva considerentelor hotărârii, evidenţiază eludarea normelor procedurale sub imperiul cărora, în exerciţiul rolului activ şi pentru aflarea adevărului, Curtea de Apel Bucureşti trebuia sa dezlege în speţă pricina.

Cu privire la finele de neprimire a concluziilor raportului de expertiză, astfel cum rezultă din considerentele soluţiei pronunţate, instanţa de fond nu s-a pronunţat în cauză.

În speţă instanţa de fond, fără niciun argument de cenzură a obiecţiunilor a omologat ultima lucrare a expertului prin care a fost evidenţiat un prejudiciu determinat, astfel cum rezultă de la fila 7 a răspunsului la obiecţiuni, pentru perioada 31 august - 1 octombrie 2011, în condiţiile în care potrivit considerentelor, fila 5 ultimul paragraf din considerente, a reţinut pentru determinarea prejudiciului perioada 1 - 12 septembrie 2011.

Soluţia astfel pronunţată, se impune în mod evident a fi reformată, întinderea în timp pentru determinarea prejudiciului, în mod corect reţinută de instanţă ca fiind posibil de imputat instituţiei noastre, fiind în contradicţie cu perioada pentru care experta a determinat prejudiciu, şi pentru care Curtea de Apel Bucureşti a făcut cenzuri motivate.

Depăşind valoarea expertizei a cărei eficienţă exclude proba din registru pertinent, concludent şi util soluţionării pricinii, critici evocate şi în faţa instanţei de fond de altfel, rămase nedezlegate, prin concluziile orale, susţinute în şedinţa de judecată dar şi prin concluziile scrise, am învederat Curţii de Apel Bucureşti faptul că pretenţiile deduse judecăţii independent de raportul de expertiză sunt oricum nedovedite şi pe cale de consecinţă nefondate.

Astfel, dincolo de faptul că în evaluarea prejudiciului nu au fost avute în vedere comenzi ferme, posibilitatea recuperării valorilor astfel evidenţiate este lipsită de orice echivoc. Pe cale de consecinţă obligarea pârâţilor la plata acestora în condiţiile în care reclamanta le-a recuperat ulterior, echivalează unei îmbogăţiri fără justă cauză.

O dovadă de dubiu a probităţii de gestiune a reieşit din evaluarea activităţii reclamantei care a evidenţiat depăşiri ale termenelor asumate chiar şi în perioada în care livrarea produselor comercializate în regim suspensiv de la plata accizelor nu era afectată de ineficienta autorizaţiei de antrepozit.

Totodată evidenţiind în egală măsură pasivitatea reclamantei în derularea raporturilor juridice în care era implicată, am evidenţiat faptul că, raportat la data sesizării restrângerii accesului său la aplicaţiile .... şi ...., concretizată prin adresa înaintată Direcţiei Generale de Tehnologia Informaţiei, din cadrul Ministerului Finanţelor Publice la data de 7 septembrie 2011, rezultă cu evidenţă faptul că până la momentul respectiv reclamanta nu a acţionat în derularea activităţii sale în calitate de antrepozitar.

Potrivit considerentelor soluţiei pronunţate în primul grad de jurisdicţie, asupra acestui aspect instanţa nu a realizat nicio analiză, soluţia fiind eliptică de orice argumentaţie sub acest aspect.

Totodată, o posibilă evaluare a riscului de impact era circumstanţiată de clauzele contractuale care, în mod evident, îi ofereau reclamantei o marjă de corecţie, sub aspectul calendarului de livrare care, aşa cum am arătat prin obiecţiuni, susţineau reechilibrarea financiară a părţilor contractate.

În acest sens, din perspectiva rebus sic standibus, contractele depuse în probaţiune în cauză acoperă riscul oricărei pagube. Exemplele elocvente evidenţiate de instituţia noastră sub acest aspect au fost Contractul nr. x/2009, Contractul nr. x/2011, Contractul nr. y/2011, prin care, la art. 14 din fiecare contract, a fost prevăzută exonerarea oricărei răspunderi pentru forţă majoră. Acelaşi articol, care elimină orice răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale din motive independente de voinţa părţilor, prevede posibilitatea rezilierii pentru ipoteza în care forţa majoră ar fi dăinuit peste 30 de zile.

Aşadar, în speţă, cauza de forţă majoră nu ar fi depăşit oricum termenul de 30 de zile nici în expunerea reclamantei care are în vedere o perioadă de 30 de zile de invaliditate a calităţii sale de antrepozitar, perioada indicată de aceasta fiind între data de 1 septembrie 2011 şi 1 octombrie 2011 şi cu atât mai puţin perioada reţinută de instanţa de fond ca fiind incidentă în cauză respectiv 1 - 12 septembrie 2011.

Dincolo de faptul că respectivele contracte indicau posibilitatea exerciţiului unui drept al rezilierii contractului, fără menţiuni inerente pactului comisoriu de gradul IV, cel mai energic în economia formelor de încetare a convenţiilor, clauza susţine ipoteza certă a menţinerii în eficienţă a contractelor respective inclusiv pentru perioade mai mari de 30 de zile. În această ordine de idei, eventualul decalaj, inerent calendarelor de execuţie a contractelor, erau sustenabile, în continuare, premisele onorarii obligaţiilor contractuale în acord cu convenţia părţilor.

Nici acest aspect nu a primit o evaluare de pertinenţă în economia Considerentelor actului de judecată realizat în primul grad de jurisdicţie, raţiunile pentru care nu au fost avute în vedere de instanţa de fond fiind imposibil de criticat pe calea reformării, o soluţie pronunţată astfel fiind în mod evident contrară ordinii de drept procesual ce prezintă garanţiile inerente accesului la justiţie, prevăzut de Constituţie, pentru toate gradele de jurisdicţie.

Aşadar, în raport de efectele raporturilor juridice pe care intimata-reclamanta le avea în derulare, prezenta acţiune tinde la îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia, prin valorificarea unei situaţii de drept care, în fapt, nu a produs consecinţe pecuniare.

Deopotrivă, astfel cum rezultă din Decizia nr. 159/2011, prin care reclamantei i-a fost respinsă cererea de reautorizare în regim de antrepozit, raţiunile care au susţinut decizia administrativă a fost circumstanţiată de situaţia financiar fiscală a reclamantei, astfel cum era atestată documentar, la momentul respectiv, prin acte emise în regim de putere publică de organele fiscale, actul fiind în acord cu dispoziţiile legale prevăzute de art. 20623 alin. (1) lit. g) din C. fisc., în vigoare la data respectivă, care calificau în drept o astfel de situaţie de fapt ca fiind incompatibilă cu regimul de antrepozit.

Recursul reclamantei SC „A.” SA, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ. urmăreşte în principal, casarea Sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt iar, în subsidiar, modificarea în parte a Sentinţei recurate, ca nelegală şi netemeinică şi, pe cale de consecinţă, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, în sensul obligării, în solidar, a recurentelor-pârâte la plata sumelor indicate în petitul acţiunii precizate;

În motivarea acesteia s-a arătat în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc civ. că criticile subsumate acestui motiv de recurs au în vedere, pe de-o parte, ignorarea unor probe esenţiale şi lămurirea incompletă a situaţiei de fapt, pe de alta parte, motivarea hotărârii prin considerente străine, contradictorii, lipsite de relevanţă în cauză.

Sub un prim aspect, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, pentru că a limitat nelegal perioada pentru care partea putea solicita despăgubiri, respectiv pentru perioada 1 septembrie 2011 - 12 septembrie 2011, în loc de 1 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011, adică perioada pentru care subscrisa nu a putut desfăşura, în concret, operaţiuni în regim suspensiv.

Ignorând materialul probator, respectiv chiar dispoziţiile Deciziei nr. 175 din 30 septembrie 2011, emisă de Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse accizabile supuse accizelor armonizate, prin care s-a aprobat cererea de reautorizarea începând cu 1 octombrie 2011, instanţa de fond reţine că, din moment ce aceasta a obţinut suspendarea provizorie a Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 pe 13 septembrie 2011, atunci perioada pentru care ar putea solicita despăgubiri se întinde până la data de 12 septembrie 2011.

În atare condiţii, instanţa de fond omite să cerceteze dacă respectiva suspendare a fost efectivă, adică dacă autoritatea a respectat efectele încheierii pronunţate în Dosarul nr. X/2/2011 sau, dimpotrivă, a blocat în continuare accesul subscrisei la aplicaţia care permitea comercializarea produselor accizabile în regim suspensiv până la 1 octombrie 2011.

Mai mult, instanţa de fond înlătură susţinerile în sensul că nu am avut acces, în concret, la aplicaţia respectivă, fără a administra vreo probă în acest sens, ci exclusiv motivat de faptul că reclamanta nu ar fi probat contrariul. Cu alte cuvinte, instanţa de fond reţine că subscrisa ar fi trebuit să facă dovada faptului că nu a avut acces la aplicaţie, adică dovada unui fapt negativ. în mod corect, instanţa de fond ar fi fost necesar să oblige autorităţile pârâte să facă dovada faptului pozitiv contrar, anume că aceasta a avut acces la respectiva aplicaţie începând cu data de 13 septembrie 2011.

În concluzie, în loc să ia act de faptul necontestat al recunoaşterii de către pârâte, prin Decizia 175, a faptului că accesul la aplicaţie a fost permis abia începând 1 octombrie 2011, instanţa de fond reproşează că nu a făcut dovada acestui fapt negativ, motiv pentru care hotărârea este nelegală sub acest aspect.

Sub un al doilea aspect, instanţa de fond reţine în motivarea soluţiei o serie de aspecte contradictorii sau străine de natura pricinii, care, în opinia acesteia, ar dovedi faptul că partea a putut să îşi desfăşoare activitatea în perioada vizată (luna septembrie 2011) din moment ce, din actele dosarului rezultă că aceasta a comercializat produse accizabile.

Contradictoriu şi străin de natura pricinii este şi argumentul prin care se reţine că recurenta nu ar putea solicita cu titlu de despăgubiri penalităţile plătite cocontractantului L. SA, deoarece „reclamanta nu s-a aprovizionat cu stiren nici în luna august 2011” astfel că, în opinia acesteia „de aici reiese că neaprovizionarea cu această materie primă nu are nicio legătură cu decizia contestată şi anulată, pentru că, în cursul lunii august 2011 nu putea să prevadă că, la data de 31 august 2011, îi va fi respinsă cererea de autorizare.”

Pe lângă caracterul confuz al raţionamentului instanţei, neaprovizionarea cu stiren în luna august 2011 nu reprezintă o dovadă că în luna septembrie 2011 societatea nu ar fi trebuit să achiziţioneze acest produs. Evident că societatea nu putea să prevadă în august că, la sfârşitul lunii, nu i se va mai reînnoi autorizaţia de antrepozitar şi că, în luna septembrie, nu ar putea să mai achiziţioneze acest produs. Însă acesta reprezintă tocmai un argument în favoarea subscrisei, iar nu o dovadă a lipsei legăturii de cauzalitate.

În concluzie, având în vedere că instanţa de fond nu a cercetat şi stabilit corect situaţia de fapt, că s-a raportat la o altă perioadă şi doar a avut în vedere prejudiciul efectiv, se impune soluţia casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

2.2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost pronunţată ca urmare a unei interpretări şi aplicări eronate a legii.

Hotărârea instanţei de fond este apreciată ca nelegală, pe de-o parte, pentru că instanţa de fond a limitat despăgubirile; exclusiv la contravaloarea prejudiciului efectiv, calculat pentru o perioadă mai redusă decât cea în care subscrisa nu a beneficiat nelegal de autorizaţie, iar pe de altă parte, pentru că a înlăturat anumite costuri ce compuneau valoarea despăgubirilor, invocând nelegal lipsa legăturii de cauzalitate.

2.2.1. Interpretarea şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte stabilirea faptei ilicite.

Pentru toată perioada cuprinsă între 1 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011, subscrisa a avut accesul restricţionat la aplicaţia respectivă şi nu a putut desfăşura operaţiuni în regim suspensiv ci, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, doar operaţiuni în care clientul a fost de acord să achite acciza. Nu doar că reclamanta a avut accesul restricţionat vreme de 30 de zile, ci nici nu putea prefigura în această perioadă când i se va emite decizia de reautorizare, pentru comercializarea produselor în regim suspensiv, fapt ce a îngreunat activitatea şi deciziile de afaceri pe care le putea lua managementul societăţii.

Interpretarea greşită a legii în ceea ce priveşte stabilirea elementelor componente ale despăgubirii (damnum emergens şi lucrum cesans).

Reclamanta a solicitat prin acţiunea precizată repararea integrală a prejudiciului, atât sub forma prejudiciului efectiv, cât şi sub forma beneficiului nerealizat. Astfel cum s-a arătat în doctrina de specialitate, în comentariile publicate cu privire la întinderea răspunderii reglementate de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. 1864, principiul general este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită.

Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat de victima (lucrum cesans), ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, în acest mod se urmăreşte a asigura restabilirea situaţiei anterioare a victimei prejudiciului.

Singurele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul sunt următoarele:

- prejudiciul să fie cert, atât din perspectiva existenţei, cât şi din perspectiva posibilităţilor de evaluare; doctrina a arătat că este cert şi un prejudiciu viitor, care deşi nu s-a produs, este sigur că se va produce în viitor;

- prejudiciul să nu fii fost reparat încă, pentru a se evita îmbogăţirea fără justă cauză a victimei.

A doua componentă a prejudiciului - beneficiul nerealizat, reprezintă folosul practic pe care victima autorului faptei ilicite a fost împiedicată să îl obţină, dar pe care l-ar fi obţinut din exploatarea unui bun sau din desfăşurarea activităţii curente etc., dacă nu ar fi existat fapta ilicită. Prin esenţa sa, această componentă a prejudiciului trebuie eminamente estimată de expertul desemnat, întrucât, prin ipoteză nu poate fi cuantificată exact întrucât nu are o existenţă concretă. Altfel suntem în prezenţa prejudiciului efectiv, care are o natură certă, nu doar din perspectiva existenţei, cât şi din perspectiva cuantumului său.

Or, astfel cum rezultă din raţionamentul instanţei de fond, expus şi cu ocazia trasării obiectivelor pentru expertul desemnat, aceasta a dorit să fie calculate doar acele sume pentru care existau comenzi ferme, primite anterior datei de 31 august 2011. Cu alte cuvinte instanţa de fond, nu numai că a redus perioada pentru care subscrisa avea dreptul la despăgubiri cu o motivare halucinantă, însă a analizat doar componenta prejudiciului efectiv (evaluat de expert la 85.475,12 RON), apreciind nelegal că doar cu privire la acesta subscrisa ar avea dreptul să obţină recuperarea.

Interpretarea greşită a legii cât priveşte legătura de cauzalitate.

Referitor la repararea integrală a pagubei, apare vădit nelegal raţionamentul instanţei de fond, expus la fila 7 din sentinţa recurată.

Instanţa omite faptul că, ulterior expirării autorizaţiei de antrepozitar şi emiterii Deciziei 159, nu se putea prefigura dacă şi când societatea ar redobândi acest statut. Astfel că nici nu putea să se hazardeze să producă în acelaşi ritm ca anterior datei de 31 august 2011 şi nici nu putea să preia noi comenzi, respectiv să vândă în luna octombrie 2011. De aceea activitatea societăţii a suferit un recul indiscutabil, probat prin analiza volumului de afaceri.

Este de neconceput să se considere că o societate care vindea, ca medie a ultimelor 12 luni, 980,29 tone/lună (aşa cum retine expertul desemnat), respectiv care avea capacitatea să producă 1915 tone/lună, ar fi vândut doar 476,88 tone în luna septembrie 2011, adică mai puţin de jumătate, fără ca această scădere să fie cauzată de pierderea autorizaţiei de antrepozitar.

Este evident că această scădere a fost cauzată de faptul că societatea nu mai deţinea autorizaţia de antrepozitar şi, astfel, nu mai putea să vândă în regim suspensiv, ci doar cu plata accizei. Clienţii obişnuiţi ai subscrisei fie au achiziţionat mai puţin şi au plătit acciza, fie s-au reorientat către societăţi care puteau furniza în regim suspensiv.

Apărările intimatelor

Reclamanta-recurentă, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului Ministerul Finanţelor Publice ca nefondat, arătând că în ceea ce priveşte criticile privind motivarea contradictorie sau lipsa motivării soluţiei de admitere a acţiunii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

În ceea ce priveşte criticile privind motivarea contradictorie sau lipsa motivării soluţiei de admitere a acţiunii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc civ.) criticile subsumate acestui motiv de recurs au în vedere, pe de-o parte, faptul că instanţa ar fi reţinut că recurenta şi-ar fi desfăşurat neperturbată activitatea în perioada vizată, fapt ce reclama soluţia respingerii în tot a acţiunii, respectiv faptul ca instanţa a înlăturat obiecţiunile formulate de recurenta-intimată depuse la fond.

Sub un prim aspect, atât instanţa de fond, cât şi recurenta pleacă de la premisa greşită, conform căreia recurenta nu ar fi fost prejudiciată pentru că:

- perioada în care nu a beneficiat de autorizaţie a fost cuprinsă între 1 septembrie 2011 - 12 septembrie 2011, ca urmare a admiterii cererii de suspendare formulată de subscrisa;

- a desfăşurat activităţi comerciale în toată luna septembrie 2011, chiar dacă nu a avut autorizaţie de antrepozitar, astfel că nu s-ar putea reţine că a fost împiedicată să obţină beneficii din vina recurentei, ci exclusiv din cauza unui management defectuos.

Ambele teze sunt greşite deoarece, în ciuda admiterii cererii de suspendare de către instanţa, societatea a fost împiedicată în fapt să acţioneze ca antrepozitar autorizat (fiindu-i interzis accesul la aplicaţie) pe toată perioada 1 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011, iar pe de altă parte, deoarece activitatea de comercializare produselor accizabile desfăşurată în luna septembrie 2011 nu s-a realizat în regim suspensiv, ci cu plata accizei, de aici şi un volum semnificativ diminuat de operaţiuni.

De altfel instanţa de fond a reţinut corect că, pentru o anumită perioadă (1 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011), cu privire la anumite categorii de sume pe care le-a pierdut provenind din comenzile ferme pe care trebuia să le onoreze în această perioadă cererea de acordare a despăgubirilor este întemeiată. Însă recurenta intimată omite să ţină cont de acest raţionament, astfel încât să îşi poată formula argumentul privind la caracterul contradictoriu al motivării.

Aşadar, faptul că instanţa de fond a afirmat că societatea şi-ar fi desfăşurat neperturbată activitatea în perioada 13 septembrie 2011 - 1 octombrie 2014, nu intră în contradicţie cu soluţia pronunţată, întrucât prejudiciul acordat viza altă perioadă (1 septembrie 2011 - 12 septembrie 2011).

Cele două ipoteze analizate de instanţa de fond sunt diferite, au regimuri diferite şi nu intră în conflict, astfel că soluţia din această perspectivă este corectă. Soluţia pronunţată cu privire la a doua parte a lunii septembrie a anului 2011 nu poate fi aplicată mutatis mutandis primei părţi a lunii septembrie (situaţiile fiind diferite), astfel că este vădit nefondat argumentul recurentei privitor la contradictorialitatea hotărârii.

Sub un al doilea aspect, instanţa de fond a valorificat obiecţiunile părţilor şi a dispus completarea raportului de expertiză de aproximativ 6 ori. Ba mai mult, instanţa de fond chiar a stabilit din oficiu o serie de obiective pentru expertul desemnat.

Din această perspectivă nu se poate susţine că instanţa a omis să cerceteze situaţia de fapt sau că nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a avea rol activ.

În aceste condiţii, simpla nemulţumire a părţii vizavi de soluţia instanţei asupra unor obiecţiuni nu poate determina, în sine, soluţia de casare/modificare a acţiunii, pe calea recursului.

Sub un al treilea aspect, recurenta susţine că problemele reclamantei nu au fost cauzate de bipedimentul lipsei autorizaţiei de antrepozitar, ci de un management defectuos, concretizat în pasivitatea subscrisei respectiv o lipsă a „probităţii de gestiune”.

În ceea ce priveşte criticile privind omisiunea de cercetare/interpretarea greşită a clauzei rebus sic stantibus (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. Civ.).

Sub un prim aspect, pentru a putea critica instanţa de fond că aceasta a omis să cerceteze un aspect sau că a interpretat greşit acel aspect, este necesar, în primul rând ca cineva să invoce o astfel de chestiune, iar instanţa să nu o soluţioneze sau să o soluţioneze greşit. De observat că la fond recurenta-intimată nu a avut nicio critică privind lipsa invocării clauzei rebus sic stantibus, acolo unde aceasta era agreată de părţi.

Sub un al doilea aspect, presupunând că reclamanta ar fi invocat o astfel de clauză, iar cocontractanţii ar fi: acceptat, rezultatul ar fi fost că aceasta nu ar mai fi fost ţinută să livreze marfa, iar cocontractanţii să o plătească, respectiv nu ar mai fi trebuit să plătească materia primă, pe care nu ar mai fi achiziţionat-o.

Or, în această situaţie, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că subscrisa nu ar mai fi fost ţinută să suporte despăgubiri din partea cocontractanţilor, evident că subscrisa nu ar mai fi obţinut nici venituri, pentru că, prin ipoteză nu ar mai fi desfăşurat acele operaţiuni comerciale, pentru care a invocat clauza rebus sic stantibus. Din această perspectivă, evident că raţionamentul recurentei-intimate este unul vădit viciat din punct de vedere logic, critica fiind una pur formală.

Sub un al treilea aspect, partea din hotărâre criticată de recurenta-intimată se referă doar la acele operaţiuni certe, întemeiate pe comenzi ferme, pe care subscrisa nu a mai putut să le onoreze. Cu alte cuvinte, instanţa nu a admis în parte acţiunea pentru eventuale despăgubiri plătite de societate partenerilor contractuali (pentru evitarea cărora susţine că s-ar fi putut invoca clauza rebus sic stantibus), astfel că argumentul recurentei-intimate este total străin de ceea ce instanţa a dispus în cauză.

Sub un al patrulea aspect, din moment ce principalul obiect de activitate era comerţul cu produse accizabile, că pentru aceasta beneficia de autorizaţie de antrepozit fiscal (pentru a beneficia de condiţiile regimului suspensiv), iar autoritatea recurentă-pârâtă a refuzat nelegal să prelungească autorizaţia subscrisei, este vădit absurd să se susţină teza că ar fi urmărit o îmbogăţire fără justă cauză prin această acţiune.

Singura problemă care se pune este doar dovedirea cuantumului prejudiciului, fiind exclusă orice analiză privitoare la caracterul nelegal al demersului autorităţii, cu privire la care deja instanţa s-a pronunţat irevocabil. Practic, ceea ce recurenta-intimată încearcă să acrediteze ar fi că societatea ar fi putut să îşi desfăşoare activitatea în mod identic, cu aceleaşi rezultate, fie că ar fi beneficiat de autorizaţie de antrepozitar, fie că nu ar fi beneficiat de o astfel de autorizaţie.

II. Soluţia adoptată în recurs

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului promovat de reclamantă, aceasta nu este dată, din comunicările existente în dosarul de fond rezultând că acestei părţi nu i-a fost comunicată sentinţa în conformitate cu prevederile procedurale.

Analizând pe fond cele două recursuri, instanţa reţine că acestea vizează în esenţă, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.

- existenţa/realitatea prejudiciilor suferite de reclamantă în raport de situaţia concretă de fapt;

- perioada pentru care reclamanta putea solicita despăgubiri;

- categoriile de despăgubiri ce puteau fi acordate (penalităţi, cheltuieli directe, cheltuieli indirecte).

Aceste aspecte se impun a fi analizate în mod global, raportat la motivele invocate de către fiecare dintre recurente.

Problema realităţii prejudiciului suferit de către reclamantă.

- Vechea autorizaţie de antrepozit fiscal a reclamantei expira la data de 31 august 2011.

- cererea de reautorizare a fost respinsă prin Decizia nr. 159 din 31 august 2011.

- reclamanta afirmă că această Decizie i-a fost comunicată doar în data de 22 septembrie 2011, rezultând că până la această dată nu a avut cunoştinţă de conţinutul său.

- cu toate acestea, la data de 12 septembrie 2011 introduce la Curtea de Apel Bucureşti cerere de anulare şi suspendare a Deciziei, aceasta fiind suspendată începând cu această dată.

- prin Decizia nr. 175 din 30 septembrie 2011 se admite contestaţia formulată de SC „A." SA împotriva Deciziei nr. 159 din 30 august 2011.

Motivul emiterii Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 de respingere a cererii de reautorizare a fost existenţa unor obligaţii de plată la bugetul de stat conform certificatelor de atestare fiscală nr. 6708 A/23.06-2011 şi nr. 8012A din 4 august 2011. Menţionarea în acestea a TVA de rambursat nu are însă vreo înrâurire asupra existenţei obligaţiilor de plată, întrucât compensarea nu operează de drept ci doar în urma unei proceduri nerealizate până la acele date.

Abia ulterior, prin certificatul de atestare fiscală nr. 9163A din 21 august 2011 se atesta inexistenţa obligaţiilor de plată exigibile la data de 31 august 2011.

Rezultă astfel că Decizia a fost corect emisă, ca de altfel şi cea ulterioară de soluţionare a contestaţiei, câtă vreme la data cererii de reautorizare reclamanta figura cu obligaţii de plată exigibile, ca de altfel şi la începutul lunii august 2011.

Că între părţi a existat o corespondenţă în vederea conformării SC „A." SA în raport de prevederile legale în vederea obţinerii reautorizării rezultă şi din adresa societăţii către recurentul Ministerul Finanţelor Publice, în care informează asupra rambursărilor de TVA de care a beneficiat, recunoscând astfel explicit că pentru acestea este nevoie de existenţa unor Note de compensare care să stea la baza deciziilor de rambursare.

Ca şi concluzie asupra conformităţii Deciziei nr. 159 din 31 august 2011 se relevă şi adresa ANAF-DFP Bucureşti din 30 august 2011 care face vorbire despre reclamantă ca fiind încadrată la risc fiscal mare.

Faptul că în aceste intervale temporale reclamanta şi-a achitat obligaţiile fiscale, nu rezultă că ar fi fost comunicat şi Comisiei pentru Autorizarea Operaţiunilor de Produse supuse Accizelor Armonizate din cadrul MFP.

Rezultă astfel că în raport de circumstanţele cauzei Decizia nr. 159 din 31 august 2011 a fost temeinic şi legal emisă.

Consecinţa încetării efectelor deciziei vechi de autorizare antrepozit fiscal la data de 31 august 2014, a fost blocarea accesului reclamantei la aplicaţia .... şi înregistrarea ca nevalidă în domeniul .... a autorizaţiei de antrepozit fiscal. Acesta înseamnă că SC „A." SA nu mai putea desfăşura activităţi de comerţ nefiind însă blocată în vreun fel activitatea de producţie.

Susţinerile reclamantei conform cărora astfel nu ar fi putut să acceseze noi comenzi, nu au fost dovedite, cu raportare şi la neachiziţionarea de materii prime în perioada anterioară când deţinea autorizaţie de antrepozit fiscal (luna august 2011), şi chiar în lunile precedente.

Ori, din chiar susţinerile reclamantei în Dosarul nr. X/2/2011 care a avut ca obiect anularea Deciziei nr. 153 din 31 ianuarie 2011 şi modificarea în parte a Deciziei nr. 175 din 30 septembrie 2011 în sensul datei la care aceasta intra în vigoare rezultă fără echivoc faptul că până în data de 22 septembrie 2011 - data comunicării respingerii cererii de reautorizare activitatea s-a desfăşurat în mod normal, iar în perioada 22 septembrie 2011 - 1 octombrie 2011 „a desfăşurat activităţi" însă „sub un regim incert suspensiv de accize".

Ori, a veni în prezenta cauză şi a invoca o altă realitate nu poate fi primit, cu atât mai mult cu cât în argumentarea Sentinţei civile nr. 4013 din 14 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa validează aceste susţineri.

Mai mult, prin aceeaşi hotărâre judecătorească se subliniază asupra faptului că în conformitate cu prevederile art. 20624 alin. (8) şi art. 20628 alin. (7) C. fisc. şi art. 9 alin. (4) C. vam. Comunitar, decizia - în speţă Decizia nr. 159 din 31 august 2011 produce efecte de la data comunicării.

Concluzionând analiza de mai sus, nu a existat nici un motiv real fundamentat pe Decizia nr. 153 din 31 august 2011 şi Decizia nr. 175 din 30 august 2011, de suspendare sau oprire a activităţii economice a SC „A." SA, iar dacă acest lucru s-a produs, faptul a fost fără legătură de cauzalitate cu deciziile amintite.

În aceste condiţii nu se poate vorbi despre daune materiale pe care reclamanta le-ar fi suferit în raport de Deciziile nr. 159 din 31 august 2011 şi nr. 175 din 30 septembrie 2011.

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate

În raport de cele expuse, recursul pârâtei Ministerul Finanţelor Publice, care viza respingerea în totalitate a acţiunii reclamantei apare ca întemeiat urmând a fi admis în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. să fie modificată în parte sentinţa în sensul respingerii ca nefondată în totalitate a acţiunii reclamantei.

Pe cale de consecinţă, recursul SC „A." SA care urmăreşte admiterea în totalitate a acţiunii de acordare a daunelor materiale, va fi respins ca nefondat, motivele acestuia neîncadrându-se în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. ori art. 3041 C. proc. civ.

Hotărârea va menţine dispozitivul sentinţei în privinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Autorităţii Naţionale a Vămilor (ulterior ANAF) şi respingerii acţiunii faţă de această parte pentru lipsa calităţii procesuale pasive, dispoziţie care a fost contestată în mod indirect de reclamantă în prezenta cale de atac, dar fără ca prin recurs să se menţioneze vreo critică în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei civile nr. 2106 din 2 iulie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC „A.” SA.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Respinge recursul declarat de reclamanta SC „A." SA, prin lichidator judiciar ZRP I. SPRL, împotriva aceleiaşi sentinţe civile, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2015.

Procesat de GGC - LM