Discrimination classification of abusive dismissal versus professional restructuring; procedural deadline non-compliance as grounds for invalidity

Decizia nr. 1361/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la data de 1 octombrie 2012, reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, A. SA Bucureşti prin Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, B. - şef staţie CFR Călători Râmnicu Vâlcea, C. - fost director al STCF Craiova şi D. - jurist STFC Craiova, solicitând anularea Hotărârii nr. 180 din 20 iunie 2012 emisă de primul pârât şi obligarea pârâţilor la plata daunelor morale/profesionale cauzate de concedierea sa ilegală şi abuzivă şi pentru nesoluţionarea în termenul legal prev. de art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contestaţiei depuse la data de 20 iunie 2011 la SCCC Craiova împotriva Actului nr. 1/3323/2011 emis de A. SA, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că hotărârea CNCD a reţinut în mod greşit că nu a fost discriminată prin concedierea sa abuzivă. Astfel, s-a reţinut greşit că motivul concedierii a fost absenţele nemotivate de la locul de muncă şi întârzieri repetate de la locul de muncă. În realitate, reclamanta nu a săvârşit niciodată astfel de abateri disciplinare şi nici nu a fost sancţionată pentru astfel de fapte. Dimpotrivă, concedierea sa s-a realizat din motive de ură personală şi de răzbunare din partea şefului de Staţie Râmnicu Vâlcea, pe care l-a reclamat anterior pentru abuz în serviciu şi hărţuirea salariatelor. De asemenea, concedierea sa s-a decis pentru a fi satisfăcute interesele pârâţilor B. şi C. între care există grade de rudenie.

Reclamanta a mai arătat că a contestat în justiţie actele prin care i-a fost desfăcut contractul de muncă, iar prin Sentinţa nr. 970 din 28 mai 2012 Tribunalul Vâlcea a dispus anularea deciziei de concediere şi acordarea drepturilor ce decurg din lege pe perioada concedierii.

Cu privire la decizia CNCD, reclamanta a arătat că este lovită de nulitate absolută întrucât reţine o situaţie de fapt neconformă cu realitatea şi nu a constatat că, prin măsurile adoptate de ceilalţi pârâţi din cauză, reclamantei i s-a creat o situaţie dezavantajoasă faţă de colegii săi, salariaţi ai A. SA. De asemenea, Hotărârea nr. 180 a fost emisă cu mult peste termenul de 90 zile de la data sesizării, cum dispune art. 77 din Ordinul nr. 144/2008.

Pârâţii A. SA şi D. au depus întâmpinare, fiecare invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei de interes a reclamantei faţă de Sentinţa civilă nr. 970 din 28 mai 2012 prin care s-a dispus anularea deciziei de concediere şi faţă de Sentinţa civilă nr. 1260 din 24 septembrie 2012 prin care s-a dispus acordarea de daune morale reclamantei, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii reclamantei, prin prisma faptului că obiectul litigiului îl constituie anularea Hotărârii nr. 180/2012 a CNCD, instituţie cu care pârâţii nu au niciun raport juridic.

Prin Sentinţa nr. 6473 din 12 noiembrie 2013 Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtul CNCD şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Curtea de Apel Piteşti, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi faptul că pârâtul CNCD este autoritate a administraţiei publice centrale.

La 20 ianuarie 2014 reclamanta a depus cerere de precizare prin care a arătat că Hotărârea nr. 180/2012 emisă de CNCD este nelegală, netemeinică şi tardiv comunicată faţă de hotărârile pronunţate în litigiile de dreptul muncii. De asemenea, a reluat argumentele privitoare la nesoluţionarea de către SC CC Craiova a contestaţiei din data de 20 iunie 2011 şi nelegalitatea actelor care au stat la baza desfacerii contractului său individual de muncă. Reclamanta a arătat că justifică interes în promovarea cererii de faţă, având în vedere că decizia de desfacere a contractului de muncă a fost desfiinţată irevocabil în justiţie, iar angajatorul a fost obligat să-i plătească drepturile salariale. În acest context pârâţii trebuie obligaţi să-i plătească daune morale/profesionale, să-i stabilească un program de lucru legal de tură 12/24 la Staţia Călimăneşti şi să-i plătească drepturi salariale corespunzătoare, inclusiv diferenţe salariale, sporuri şi prime de vacanţă.

Reclamanta a arătat că sunt nefondate excepţiile invocate de pârâţi.

Pârâţii C. şi B. au depus întâmpinare, invocând aceleaşi excepţii ca şi pârâţii A. Craiova şi D.

Pârâta CNCD a depus la dosar actele care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 180 din 20 iunie 2012.

Reclamanta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Piteşti în raport de faptul că pretenţiile sale băneşti se situează sub pragul de 500.000 RON prevăzut de Legea nr. 554/2004. Curtea de apel a respins excepţia ca nefondată reţinând că petitul referitor la daune, deosebit de faptul că sumele pretinse nu au natură fiscală, este subsecvent celui referitor la anularea hotărârii CNCD, acesta din urmă fiind dat în competenţa de soluţionare în primă instanţă a Curţii de Apel de art. 20 din O.G. nr. 137/2000 şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa a pus în discuţie excepţiile invocate de pârâţi precum şi, din oficiu, admisibilitatea cererii de obligare în solidar a pârâţilor la plata unor daune materiale/profesionale pentru desfacerea nelegală a contractului individual de muncă.

Hotărârea şi considerentele curţii de apel

Prin Sentinţa nr. 30/F-CONT din 12 februarie 2014, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de pârâţii A. SA Bucureşti, B., C. şi D.

A respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta P.A., împotriva Hotărârii nr. 180 din 20 iunie 2012 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, A. SA Bucureşti prin Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, B. - şef staţie CFR Călători Râmnicu Vâlcea, C. - fost director al SNTCF Craiova şi D. - jurist SNTFC Craiova.

În ceea ce priveşte excepţii invocate, instanţa de fond a reţinut următoarele:

- pârâţii A. SA Bucureşti, B., C. şi D. au calitate procesuală pasivă în petitul referitor la plata daunelor, ca persoane implicate în concedierea pretins discriminatoare a reclamantei;

- excepţia autorităţii de lucru judecat nu a fost argumentată de către pârâţi, care nu au prezentat o altă hotărâre judecătorească în raport de care să poată fi reţinută excepţia;

- reclamanta justifică un interes legitim în acţiunea în justiţie de faţă, chiar dacă a obţinut prin Sentinţa civilă nr. 970 din 28 mai 2012 anularea deciziei de concediere, iar prin Sentinţa civilă nr. 1260 din 24 septembrie 2012 acordarea de daune morale, întrucât daunele solicitate pe această cale sunt întemeiate pe acţiuni pretins discriminatorii ale pârâţilor;

- chiar dacă pârâţii implicaţi în concedierea reclamantei nu au raport juridic cu CNCD, cererea reclamantei faţă de aceştia nu este inadmisibilă, întrucât se pretind şi despăgubiri urmare a constatării unei discriminări săvârşite de ei.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte cererea de anulare a Hotărârii nr. 180 din 20 iunie 2012 pentru nerespectarea termenului de adoptare a acesteia de 90 de zile de la data sesizării CNCD, termen prevăzut de art. 20 alin. 7 din O.G. nr. 137/2000 şi art. 77 alin. (1) din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor aprobată prin Ordinul CNCD nr. 1194/2001, prima instanţă a constatat că argumentele reclamantei nu se confirmă. Termenul respectiv este unul de recomandare şi care priveşte procedura de soluţionare a petiţiilor de către CNCD, iar nerespectarea acestuia nu invalidează conţinutul hotărârii.

Cu privire la fapta de discriminare în sine, curtea de apel a reţinut că CNCD a stabilit corect starea de fapt, anume că reclamanta a fost concediată şi că aceasta susţine că măsura a fost consecinţa unei evaluări eronate şi de rea credinţă prin prisma abaterilor disciplinare ale acesteia, inclusiv absenţe nemotivate de la locul de muncă.

În acest context reclamanta a invocat discriminarea sa prin abuz, răzbunare, ură.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 „(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.

Aplicând textul legal sus citat, la situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa de fond a constatat că în privinţa unui salariat cu contract de muncă, concediat în urma unor evaluări realizate de superiorii săi prin prisma aptitudinilor profesionale ale acestuia, nu se poate reţine discriminare chiar dacă evaluările respective au fost incorecte.

Reclamanta nu a dovedit că acţiunea de concediere a sa a fost rezultatul unei discriminări în sensul O.G. nr. 137/2000. Aşa cum se arată şi în Hotărârea nr. 180/2012 a CNCD, însăşi reclamanta recunoaşte că evaluarea sa a fost realizată exclusiv pe baza activităţii profesionale. Faptul că ea consideră drept răzbunare sau ură acţiunile superiorilor săi de a o aprecia negativ la locul de muncă nu transformă concedierea sa într-o discriminare.

A mai reţinut prima instanţă că nelegalitatea concedierii prin nerespectarea unui program de restructurare în sensul reducerii unui post în locul altuia şi concedierii unui salariat apreciat negativ din punct de vedere profesional nu este o discriminare pe criteriile impuse de O.G. nr. 137/2000.

Cât priveşte cererea de daune morale şi profesionale, Curtea de apel a constatat că într-un litigiu de natura celui din speţă nu pot fi pretinse daune profesionale dacă acestea constau în salarii ori alte drepturi salariale pierdute în urma concedierii, iar pe de altă parte că, neexistând discriminare, nu pot fi acordate daune pentru o astfel de stare.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta P.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin criticile subsumate motivelor de recurs indicate, recurenta-reclamantă arată următoarele:

1. În mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile în care potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţelor de judecată, se stabileşte în funcţie de valoarea debitului contestat, iar în speţă, suma solicitată este sub pragul de 500.000 RON impus de legiuitor.

2. În mod greşit, instanţa de fond a înlăturat viciul de legalitate al hotărârii CNCD, constând în nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 77 alin. (1) din Ordinul nr. 144 din 11 aprilie 2008, în care trebuia soluţionată sesizarea petentei P.A.

3. Instanţa de fond, prin sentinţa pronunţată a reţinut greşit situaţia de fapt dedusă judecăţii, doar prin prisma Hotărârii CNCD, neluând în calcul considerentele Tribunalului Vâlcea care, prin Sentinţa civilă nr. 970/2012 a statuat că „măsura concedierii contestatoarei a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege şi, pe cale de consecinţă, este lovită de nulitate”.

De asemenea, a mai arătat recurenta-reclamantă că şi în considerentele Deciziei nr. 31/2013 a instanţei de recurs - Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a statuat că maniera în care a fost hotărâtă s-a demonstrat a fi discriminatorie şi inechitabilă.

În sensul celor arătate, recurenta susţine că motivarea hotărârii instanţei de fond este contradictorie, având în vedere că deşi a reţinut constatarea nelegalităţii deciziei de concediere de către instanţele de dreptul muncii, ulterior s-a pronunţat în sensul inexistenţei unei fapte de discriminare.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă mai reia şi expunerea modalităţii în care a fost concediată, pretinzând că nu au fost respectate criteriile de evaluare, la baza concedierii stând ura şi răzbunarea, situaţie faţă de care, apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Intimatul-pârât B. - şef Staţie CFR Călători Râmnicu Vâlcea a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

- Intimaţii-pârâţi C. - fost director al S.N.T.C.F. Craiova şi D. - jurist SNTFC Craiova au depus la dosar, la data de 23 martie 2015, prin Serviciul Registratură, întâmpinări care nu au fost comunicate. Prin întâmpinările formulate, intimaţii au reiterat excepţiile invocate în faţa instanţei de fond, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei de interes a acţiunii introductive.

Hotărârea şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod corect şi legal, curtea de apel a respins excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamantă, aplicând dispoziţiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000 coroborate cu cele ale art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Într-adevăr, în raport de capătul principal al acţiunii reclamantei - anularea unei hotărâri emise de Consiliul Naţional al Discriminării, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora „Hotărârile Colegiului director, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii”.

Având în vedere faptul că autoritatea pârâtă are rang de autoritate publică centrală, rezultă că, ne încadrăm în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, conform cărora „Litigiile privind actele administrative (…) emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, (…) se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel”.

Susţinerea recurentei, în sensul că daunele solicitate prin acţiune au valoarea mai mică de 500.000 RON, nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze, în primul rând, că acesta este un capăt accesoriu de cerere celui principal vizând anularea actului administrativ, iar în al doilea rând, criteriul valoric se aplică doar atunci când se contestă acte care privesc taxe şi impozite, contribuţii sau datorii vamale (art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), ipoteză neîndeplinită în speţă.

Prin urmare, motivul de recurs vizând necompetenţa materială a curţii de apel în soluţionarea pricinii este nefondată.

2. În ceea ce priveşte critica vizând aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 şi ale art. 77 alin. (1) din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, aprobată prin Ordinul CNCD nr. 1194/2001, în sensul că nu a sancţionat cu anularea hotărârii nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit pentru soluţionarea sesizării, Înalta Curte, constată, că din modul de redactare a textului legal nu rezultă caracterul imperativ al acestui termen.

Dacă legiuitorul avea intenţia să imprime un astfel de caracter termenului de 90 de zile, cu siguranţă, în conţinutul legii ar fi prevăzut expres şi sancţiunea corelativă nerespectării acestuia. Or, o astfel de reglementare nu există în cuprinsul O.G. nr. 137/2000, ceea ce denotă, cum în mod corect, a reţinut şi instanţa de fond, că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, depăşirea lui neputând duce la invalidarea actului administrativ emis în soluţionarea petiţiei adresate C.N.C.D. În acest sens a statuat şi practica judiciară constituită la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal (cu titlu de exemplu indicăm Decizia nr. 3549/2009, Decizia nr. 4611/2014, Decizia nr. 1051/2014, Decizia nr. 985/2014).

3. În ceea ce priveşte criticile formulate sub aspectul stabilirii greşite a situaţiei de fapt şi implicit a inexistenţei unei fapte de discriminare, Înalta Curte constată că nici acestea nu au fundament în probatoriul administrat în cauză.

Problema de drept care trebuie dezlegată în speţă şi pe care a analizat-o şi instanţa de fond este aceea dacă succesiunea de fapte şi acte juridice prezentate de reclamantă în susţinerea petiţiei adresată CNCD-ului realizează conţinutul material al unei contravenţii de discriminare, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prevăd că „prin discriminare potrivit prezentei ordonanţe se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”

În sensul legii sunt discriminatorii „prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.”

De asemenea, dispoziţiile art. 10 lit. h) din aceeaşi ordonanţă prevăd „constituie contravenţie, dacă fapta nu intra sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin, refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi.”

Potrivit textelor de lege prezentate anterior, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind discriminare, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv să existe un tratament diferenţiat a unor situaţii analoage, existenţa unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege, tratamentul diferenţiat sa nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

Din ansamblul probatoriu administrat în cauză, rezultă că reclamanta nu a probat nici în faţa autorităţii pârâte şi nici în faţa instanţei de judecată existenţa situaţiilor analoage şi comparabile în care s-a aplicat tratamentul diferenţiat, prin care s-a urmărit restrângerea unui drept, concedierea reclamantei nereprezentând o faptă de discriminare în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, câtă vreme nu se întemeiază pe criteriile expres şi limitativ prevăzute de ordonanţă sau pe alte criterii având aceeaşi natură.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, chiar dacă reclamanta a obţinut satisfacerea pretenţiilor sale atât din punct de vedere juridic, cât şi pecuniar, pe tărâmul dreptului muncii, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate de către instanţele specializate în litigii şi conflicte de muncă, această situaţie nu se suprapune şi nici nu poate constitui premisa sau temeiul de drept al constatării unei fapte de discriminare săvârşită de angajator prin luarea deciziei de concediere.

De altfel, criteriul pe care îl invocă recurenta-reclamantă ca temei al discriminării îl reprezintă ura şi răzbunarea, noţiuni care excedează definiţiei date discriminării prin art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Acest criteriu presupune, mai degrabă, anumite sentimente negative pe care o persoană le poate manifesta faţă de o altă persoană, iar în cazul în care acestea se materializează şi în anumite fapte vătămătoare persoana respectivă, aceasta din urmă are la îndemână diverse proceduri administrative şi judiciare de a solicita încetarea unui astfel de comportament.

În acest context, Înalta Curte reţine şi că susţinerea recurentei-reclamante în sensul că instanţa de fond a dezvoltat argumente contradictorii în motivarea soluţiei nu are fundament în raţionamentul juridic expus de judecătorul fondului.

De altfel, concedierea reclamantei a avut la bază, aparent, o justificare obiectivă, dată de Programul de restructurare şi redresare economico-financiară emis de Ministerul Transporturilor, aplicabil tuturor Sucursalelor S.N.T.C.F. Călători şi în temeiul căruia au fost disponibilizaţi mai mulţi salariaţi din cadrul acestei societăţi. Situaţia că persoanele cu atribuţii în aplicarea planului de restructurare în cadrul Sucursalei Craiova au aplicat în mod greşit acest plan, în mod voit, nu presupune că asupra reclamantei s-a săvârşit fapta de discriminare, comportamentul abuziv al celor vinovaţi fiind sancţionat pe linie disciplinară de conducerea societăţii mamă.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate prin întâmpinare de către intimaţii-pârâţi C. şi D., Înalta Curte constată că acestea au fost soluţionate de către instanţa de fond prin respingerea lor, intimaţii neformulând cereri de recurs prin care să critice sentinţa instanţei de fond sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa Curţii de apel Piteşti este temeinică şi legală şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.A. împotriva Sentinţei nr. 30/F-CONT din 12 februarie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2015.

Procesat de GGC - LM