Illegality exception against 2004 property certificate inadmissible; appeal dismissed as unfounded.

Decizia nr. 1150/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 14/CA/2014 - P.I. din 27 ianuarie 2014 Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ADS; a respins excepţia de nelegalitate formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta ADS, ca fiind formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă în cauză; a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul MADR; a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate formulată de acelaşi reclamant în contradictoriu cu pârâţii Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Satu Mare, Comisia Judeţeană Satu Mare de aplicare a Legii nr. 18/1991, SC A. SRL şi MADR şi a obligat reclamantul la plata către pârâtul SC A. SRL a sumei de 300 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ADS este întemeiată deoarece această parte nu este emitentul actului administrativ atacat şi nu este parte procesuală în Dosarul X/296/2012 al Tribunalului Satu Mare.

Examinând excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de pârâtul MADR, a constatat că aceasta este întemeiată, deoarece certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 2997 din 23 aprilie 2004 a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Instanţa de fond a reţinut că astfel cum s-a pronunţat constant şi ICCJ, este inadmisibil controlul de legalitate a unui act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, deoarece în ipoteza contrară s-ar permite, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ individual, respectiv şi după împlinirea termenului în care partea putea exercita acţiunea în anulare, ceea ce ar duce la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ, cu consecinţa creării unui climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică.

În baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligat reclamantul la plata către pârâta SC A. SRL a sumei de 300 RON cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli de transport justificate cu bonurile fiscale depuse la dosar.

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, aceasta încălcând legea prin refuzul aplicării normei juridice concrete, cât şi prin interpretarea greşită a acesteia.

Atât refuzul aplicării legii, cât şi interpretarea greşită a acesteia configurează deducerea eronată a consecinţelor legale a stării de fapt reţinute.

Curtea de Apel Oradea a respins cererea apreciind că prevederile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nu se aplică actelor administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004

Prin soluţia pronunţată, Curtea de Apel Oradea a nesocotit şi, totodată, încălcat dispoziţiile speciale şi exprese ale art. 4 din Legea contenciosului administrativ respectiv, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând

Prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ nu au caracter retroactiv.

Deşi excepţia de nelegalitate finale fi invocată şi în ceea ce priveşte actele administrative emise anterior intrării în vigoare a legii amintite, totuşi legalitatea acestora se examinează în funcţie de condiţiile de validitate prevăzute de reglementările cuprinse în actele normative care erau în rigoare la momentul emiterii actului contestat, iar nu prin raportare la Legea nr. 554/2004.

În acest sens a statuat Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ - 554/2004.

Recurentul mai susţine că hotărârea judecătorească trebuie să fie motivată.

Principiul general consacrat de art. 361 C. proc. civ. impune ca orice hotărâre judecătorească să fie motivată, ca o garanţie împotriva arbitrariului judecătoresc şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar al judecaţii primelor instanţe. În speţa de faţă această exigenţă nu este respectată.

Invocarea, la modul general, în cuprinsul sentinţei recurate a practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, nu este de natură să suplinească obligaţia judecătorului de a indica motivele şi temeiul în baza cărora şi-a format convingerea, cum şi cele pentru care a înlăturat cererile părţilor.

Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

La 26 iunie 2012, momentul invocării excepţiei de nelegalitate, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 262/2007: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze”.

În conformitate cu dispoziţiile alin. (2) al acestui articol „Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului. În cazul în care excepţia de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

Este adevărat că legiuitorul în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face trimitere în privinţa analizării legalităţii la actele administrative cu caracter individual ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual.

Este de observat însă că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma „act administrativ unilateral” fără a se mai face distincţie între cel normativ şi cel individual.

În ceea ce priveşte aprecierea instanţei de fond potrivit căreia excepţia de nelegalitate este inadmisibilă şi pentru faptul că aceasta este emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, Înalta Curte precizează:

Potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

De asemenea, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reţinut, într-adevăr, că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene). În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (CEDO, Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Raportându-se, aşadar, în special la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la practica CEDO, Înalta Curte va reţine că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile sus-menţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în practica CEDO, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).

În acest sens, CEDO a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M. Of. nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată …. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie”, garantat de art. 6 din Convenţie.

Argumentele CEDO expuse în speţa citată, sunt perfect valabile şi în cauza de faţă, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs prin care recurentul-reclamant susţine că"hotărârea judecătorească este nemotivată, imprecisă şi ambiguă, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este neîntemeiat deoarece sentinţa de fond este motivată în drept şi în fapt.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 14/CA/2014 - P.I. din 27 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2015.

Procesat de GGC - LM