Compensation for nullified 1995 housing purchase: Inflation-indexed price vs. market value under Law 10/2001

Decizia nr. 997/2015

Prin cererea înregistrată la data de 06 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2009, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin C., Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC D. SA şi E. (chemat exclusiv pentru opozabilitate pe capătul 5 de cerere), solicitând: 1) obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 350.000 euro actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului (apartament nr. 2, cu dependințele sale și terenul aferent) situat în Bucureşti, sector 2; 2) obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare câştigat de imobil prin lucrările efectuate; 3) obligarea la despăgubiri civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma de 350.000 euro actualizată cu indicele de inflaţie, începând cu data de 13 decembrie 2007 şi până la data plăţii efective; 4) obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 2.000 euro (echivalent lei la data plăţii), despăgubiri reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare mutării bunurilor reclamantelor într-o nouă locuinţă; 5) constatarea dreptului de retenţie al reclamantelor asupra imobilului, până la data achitării integrale şi definitive a sumelor de bani solicitate.

În motivarea cererii, s-a arătat că apartamentul a fost dobândit de către reclamanta A. şi soţul acesteia, F., în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996. Ulterior, pârâtul E. a dobândit imobilul printr-o acţiune în revendicare, astfel că pentru repararea prejudiciului suferit de reclamante (B. fiind, alături de mama sa, moştenitoarea lui F.) îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 1337 C. civ. privitoare la răspunderea pentru evicţiune.

Prin cererea formulată la data de 20 februarie 2009, reclamantele au arătat că înţeleg să îşi întemeieze acţiunea şi pe prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009.

Ulterior, prin cererea precizatoare şi completatoare din data de 16 aprilie 2009, reclamantele au susținut că au chemat în judecată C. atât în nume propriu, cât şi în calitate de reprezentant al Statului Român. De asemenea, au arătat că înţeleg să se judece, în calitate de pârât, şi cu E. (succesorul lui E.) şi că precizează capătul 2 de cerere având ca obiect plata sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ca fiind formulat în contradictoriu cu pârâtul E. şi întemeiat pe dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinarea, pârâta SC D. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a avut doar calitatea de mandatar al proprietarului Primăria municipiului Bucureşti, faţă de care sunt operante dispoziţiile art. 1336, 1337 şi 1441 C. civ.

Prin cererea de chemare în garanţie formulată, pârâta SC D. SA a chemat în garanţie C., în calitate de beneficiar al sumelor obţinute din vânzarea imobilului, în baza art. 13 din Legea nr. 112/1995 şi art. 39 din H.G. nr. 20/1996.

Pârâtul E. a formulat cererea reconvenţională, prin care a solicitat: 1) obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil, pe perioada ianuarie 2008 până la data evacuării efective, estimată ipotetic la 13.000 euro; 2) restrângerea spaţiului locativ, actualmente compus din 4 camere şi dependinţe, la un spaţiu de 2 camere şi dependinţe în comun; 3) în subsidiar, dacă nu vor fi de acord cu chiria şi cu restrângerea din spaţiu, evacuarea reclamantelor din imobil.

În motivarea cererii, pârâtul a arătat că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost redobândit potrivit Deciziei nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. Reclamantele ocupă imobilul şi garajul fără să achite chirie din 01 ianuarie 2008, pârâtul suferind astfel un prejudiciu al dreptului său de proprietate, recunoscut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Curtea Europeană a Dreptului Omului.

Prin întâmpinare, acesta a solicitat respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, susținând că nu există identitate între pârât şi debitorul sporului de valoare, respectiv al dreptului de retenţie. Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, arătând că prin hotărârile menţionate s-a constatat caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat şi s-a reţinut reaua-credinţă a reclamantelor, care au cumpărat imobilul deşi în privinţa acestuia exista o cerere de restituire în natură, formulată de autorul său.

Reclamantele au arătat prin întâmpinare că cererea reconvenţională este lipsită de temei și că se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale invocată de pârât în raport de dispoziţiile legale în vigoare la data promovării acţiunii.

Prin cererea completatoare formulată şi calificată drept cerere de chemare în garanţie la cererea reconvenţională, reclamantele au solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Statul Român prin C., C., Municipiul Bucureşti şi SC D. SA să achite pârâtului E. contravaloarea lipsei de folosinţă pretinsă.

Prin încheierea din 19 februarie 2010, instanța a luat act că pârâtul E. a declarat că nu va timbra capetele de cerere reconvenţională, cu excepţia celui având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă din ianuarie 2008 şi până la zi. Ulterior, prin încheierea din 19 martie 2010, aceeași instanță a luat act de renunţarea reclamantelor la capătul din cererea precizatoare privind obligarea pârâtului E. la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând sporul de valoare adus imobilului.

Prin întâmpinarea, pârâtul Statul Român prin C. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raport de acţiunea principală, arătând că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu există o sentinţă de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului Bucureşti, calitatea procesuală pasivă revenindu-i Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, conform art. 1337 şi următoarele C. civ. În acelaşi sens, a precizat şi că prevederile art. 50 din lege se referă la restituirea preţului actualizat de către C. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, şi nu de către Statul Român prin C.

În ceea ce priveşte cererea de obligare la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile efectuate, a arătat că nu există un temei legal care să instituie o astfel de obligaţie în sarcina Statului Român prin C., potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, obligaţia de despăgubire revenind persoanei îndreptăţite indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu.

Referitor la capetele de cerere privind plata dobânzii legale şi plata sumei de 2.000 euro cu titlu de despăgubiri, a susținut că acestea se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, iar între reclamante şi pârâtul Statul Român prin C. nu există raporturi contractuale.

Prin cererea de chemare în garanţie formulată, pârâtul Statul Român prin C. a solicitat chemarea în garanţie a SC D. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1996, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 şi art. 5 şi 41 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

La termenul din 11 decembrie 2009, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâțilot E. şi SC D. SA pe cererea principală şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin C. pe aceeași cerere principală, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.

Prin sentinţa civilă nr. 753 din 11 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea principală formulată şi completată de reclamantele A. şi B. împotriva pârâţilor SC D. SA şi E., ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea principală formulată şi completată de aceleaşi reclamante în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin C., C. şi Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată; a luat act de renunţarea reclamantelor la judecata cererii completatoare împotriva pârâtului E.; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC D. SA împotriva C., ca rămasă fără obiect; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul C. împotriva SC D. SA, ca rămasă fără obiect; a admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâtul E.; a obligat reclamantele la plata către acest pârât a sumei de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada 01 ianuarie 2008-15 iunie 2010; a dispus anularea, ca netimbrate, a celorlalte capete de cerere din cererea reconvenţională; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de reclamante împotriva Statului Român prin C., C., Municipiului Bucureşti şi SC D. SA, în raport de cererea reconvenţională, ca neîntemeiată și a obligat reclamantele la plata către pârâtul E. a sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti prin SC D. SA, F. şi A. au dobândit imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din 4 camere, hol, cameră, bucătărie, baie, bucătărie, wc, culoar, oficiu, pod la etaj, culoar, casa scării, balcon, boxă, pivniţă în suprafaţă de 181,41 mp şi garaj în cotă indiviză de 1/2.

De asemenea, a constatat că prin Decizia civilă nr. 1632 din 21 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2140 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admisă acţiunea formulată de E. şi continuată de succesorul său E. în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, SC D. SA, F., A. şi alţii, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, reţinându-se că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu, astfel că nu se încadra în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar cumpărătorii nu au fost de bună-credinţă, întrucât nu au făcut demersuri pentru a afla situaţia juridică a imobilului, respectiv faptul că fostul proprietar formulase cerere de restituire la Primăria sectorului 2 Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În raport de dispoziţiile încheierii din 11 decembrie 2009, instanța de fond a respins cererea principală, astfel cum a fost completată, faţă de pârâţii SC D. SA şi E., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, motivat de faptul că, într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are Statul Român prin C.. Față de dispoziţiile încheierii din 19 martie 2010, tribunalul a luat act de renunţarea reclamantelor la cererea completatoare împotriva pârâtului E.

În ceea ce priveşte cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin C., C. şi Municipiul Bucureşti, prima instanță a reținut că cererea principală are ca obiect plata valorii de piaţă a imobilului, dobânda legală datorată în raport de aceasta de la 13 decembrie 2007, plata cheltuielilor necesare mutării şi este întemeiată pe mecanismul răspunderii pentru evicţiune.

Tribunalul a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada comunistă, înstrăinate de către stat în temeiul Legii nr. 112/1995, care au făcut obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior, au fost adoptate prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, dispoziţii legale de excepţie, care se aplică cu prioritate în raport de dispoziţiile dreptului comun, cuprinse în C. civ., respectiv art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că, în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cumpărătorii au dreptul doar la restituirea preţului plătit actualizat, având dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor numai cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost ulterior desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În cauză, prin hotărârile indicate s-a dispus constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, reţinându-se că imobilul ce forma obiectul lui nu se încadra în art. 1 din Legea nr. 112/1995, întrucât bunul a fost preluat de stat fără titlu, precum şi faptul că acest contract nu poate fi salvat de la efectele nulităţii de buna-credinţă a cumpărătorilor, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, deoarece în cauză nu se poate reţine incidenţa acestei excepţii de la regimul nulităţii, cumpărătorii neputând fi socotiţi de bună-credinţă pentru că nu au făcut minimele diligenţe care să le permită să ia cunoştinţă de adevărata situaţie juridică a imobilului, de faptul că titlul statului este contestat de fostul proprietar, care a formulat cerere de restituire în natură a imobilului.

Prin urmare, a reținut tribunalul, nu este întrunită prima condiţie impusă de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru admiterea unei acţiuni în restituirea preţului de piaţă al imobilului către chiriaşii-cumpărători şi succesorii acestora, primul petit al cererii fiind, pentru acest motiv, neîntemeiat.

Instanța de fond a constatat, potrivit principiului accesorium sequitur principale, că şi petitul având ca obiect plata dobânzii legale la suma reprezentând valoarea de piaţă a imobilului începând cu data 13 decembrie 2007 (data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care a fost desfiinţat titlul reclamantelor) este neîntemeiat, fiind evident că în măsura în care nu se poate reţine în sarcina pârâţilor existenţa obligaţiei de plată a sumei pretinse cu titlu de valoare de piaţă a imobilului, nu se poate reţine nici existenţa obligaţiei acestora la daune-interese conform art. 1088 C. civ. De asemenea, conform aceluiaşi principiu, şi capătul de cerere având ca obiect constatarea unui drept de retenţie al reclamantelor asupra imobilului, până la plata creanţei pretinse, a fost respins.

În ceea ce priveşte petitul doi al acţiunii, având ca obiect plata sporului de valoare al imobilului, tribunalul a reținut că reclamantele au renunţat la judecata acestuia.

Referitor la petitul patru al acţiunii, având ca obiect plata sumei de 2.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri constând în contravaloarea cheltuielilor necesare mutării într-o altă locuinţă, instanța de fond a constatat că a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ. Or, în cauză, titlul de proprietate al reclamantelor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 1996, a fost constatat nul, astfel încât nu mai poate opera, ca temei al cererii de despăgubire, mecanismul evicţiunii din dreptul civil, ci instituţia juridică a repunerii părţilor în situaţia anterioară, care presupune doar restituirea prestaţiilor efectuate, respectiv restituirea preţului actualizat, nu şi alte despăgubiri în sens larg, astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 1337 şi 1341 C. civ.

Faţă de soluţia dată cererii principale, cererile de chemare în garanţie formulate de SC D. SA împotriva C. şi de Statul Român prin C. şi C. împotriva SC D. SA au fost apreciate ca rămase fără obiect.

În privinţa cererii reconvenţionale, tribunalul a reţinut că pârâtul E. nu a înţeles să achite taxa judiciară de timbru pentru cererile având ca obiect restrângerea spaţiului locativ al reclamantelor şi evacuarea acestora, astfel că a făcut aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

În legătură cu cererea de obligare a reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă începând cu 01 ianuarie 2008 la zi, prima instanță a statut că, de la data constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, acestea nu mai pot pretinde ocuparea imobilului în litigiu ca proprietare, această calitate de proprietar având-o pârâtul E.

Or, în virtutea acestei calităţi şi a prerogativelor pe care i le conferă dreptul de proprietate conform art. 480 şi art. 485 C. civ., pârâtul poate pretinde obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, ca expresie a fructelor civile pe care reclamantele l-au împiedicat să le obţină.

În cauză, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de către expert Constantin Rafail, pe perioada 01 ianuarie 2008 - 15 iunie 2010 reclamantele datorează cu titlu de lipsă de folosinţă suma de 14.720,75 euro, în echivalent lei la data plăţii.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de către reclamantele la cererea reconvenţională, prin care au solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin C., C., Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC D. SA, în ipoteza admiteri cererii reconvenţionale, la achitarea către pârâtul E. a contravalorii lipsei de folosinţă, aceasta a fost respinsă de instanța de fond ca neîntemeiată. Instanța a reținut, pe de o parte, că în această materie au fost adoptate dispoziţii exprese derogatorii de la dreptul comun, care nu acoperă, prin conţinutul lor normativ, şi obligaţia de restituire a eventualelor sume la care chiriaşii cumpărători ar fi obligaţi cu titlu de lipsă de folosinţă, iar, pe de altă parte, că în speță nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, pe care reclamantele şi-au întemeiat cererea. Tot astfel, întrucât nu există nicio dispoziţie normativă care să instituie o asemenea obligaţie în sarcina chemaţilor în garanţie, cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantele în raport de cerere reconvenţională apare ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 449/A din 05 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantelor şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a luat act de renunţarea pârâtului E. la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul în litigiu, în perioada 2005 până la data executării sentinţei, la restrângerea dreptului locativ şi la evacuarea reclamantelor și de renunţarea reclamantelor la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul E.; a admis acţiunea formulată împotriva C., în parte, şi a obligat acest pârât la plata sumei de 832.236,47 lei, reprezentând preţ actualiza; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat pârâtul C. la 500 lei cheltuieli de judecată.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtul C., iar, prin Decizia nr. 57 din 16 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi curte de apel.

În considerentele deciziei, instanța de recurs a reținut că obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, iar temeiul juridic pentru această pretenţie rezidă în dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001. Această lege reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă preţul de piaţă al imobilului (art. 501), cât şi în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă preţul actualizat din contract (art. 50 alin. (2)).

În speță, a constatat instanța de casare, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, apreciind că în raport de acestea pârâtul C. justifică legitimare procesuală pasivă în cauză. Prin articolul citat se instituie, ex lege, obligaţia C. de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează şi, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii în astfel de litigii.

Instanța de recurs a respins susţinerile recurentului în sensul că, în absenţa îndeplinirii condiţiilor de drept comun ale novaţiunii de debitor, nu se poate reţine ex lege calitatea procesuală pasivă a C., întrucât aceasta ar însemna ca instanţa să adauge la lege, ceea ce este inadmisibil, instanţa fiind chemată să aplice legea astfel cum a fost edictată. Obligaţia de plată a preţului de piaţă revine recurentului în temeiul dispoziţiei legale enunţate, astfel încât nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător. Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată, deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina C., în condiţiile arătate. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuţie.

S-a constatat că nici principiul relativităţii efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a C., din moment ce nu relaţiile contractuale stau la baza obligaţiei de restituire a preţului actualizat.

Cât priveşte susţinerile recurentului privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicţiune (art. 1337 şi următoarele C. civ.), acestea nu au fost primite de instanța de recurs, cât timp partea în cauză nu a fost chemată în judecată în calitate de responsabilă pentru evicţiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 au caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi următoarele C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Instanța de recurs a considerat că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că în speţă se regăseşte ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi că astfel reclamantele sunt îndreptăţite la restituirea preţului actualizat plătit, în condiţiile în care există hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în care s-a statuat în privința încheierii contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Totuși, a apreciat instanța de casare, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor citate în ceea ce priveşte determinarea cuantumului preţului actualizat, ignorând scopul urmărit de legiuitor la edictarea normei în discuţie, acela de a dezdăuna chiriaşul cumpărător cu echivalentul la zi al sumei plătite drept preţ al contractului desfiinţat. Astfel, raportat la interpretarea teleologică a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sintagma din text „preţ actualizat plătit” nu poate fi altfel înţeleasă decât ca reprezentând aducerea la zi a preţului achitat de chiriaşul cumpărător, prin aplicarea la suma achitată cu acest titlu a indicelui de inflaţie din anul stabilirii obligaţiei de restituire raportat la data plăţii. În felul acesta, chiriaşul cumpărător nu suportă riscul devalorizării monedei în care a făcut plata, primind întocmai ceea ce a plătit.

În speță, instanţa de apel nu a avut în vedere această modalitate de calcul a „preţului actualizat plătit”, însuşindu-şi suma stabilită drept preţ actualizat prin expertiza contabilă efectuată în apel de expertul I., care nu respectă criteriul legal menţionat.

Astfel, expertul a concluzionat că preţul actualizat din contractul în litigiu este de 832.236,47 lei, urmare a actualizării sumei achitate ca preţ la data de 24 octombrie 1996, aceea de 3.172,46 lei, cu indicele de inflaţie şi rata dobânzii de referinţă, respectiv rata dobânzii de politică monetară, după una din următoarele formule de calcul: A = Suma iniţială de actualizat x IPC/100 sau B = Suma iniţială de actualizat x Rata Inflaţiei + Suma iniţială de actualizat/100.

În cuprinsul lucrării tehnice nu se indică, însă, indicele preţurilor de consum sau rata inflaţiei folosite la actualizare, integrate în una din formulele de calcul prezentate, pentru a se putea verifica respectarea criteriului legal din art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001. Este adevărat că expertul a făcut trimitere în acest sens la anexa 3 a lucrării, numai că din această anexă rezultă că expertul a stabilit cât reprezintă suma actualizată a preţului din contract (plătit în octombrie 1996) la sfârşitul anului 1996, la această sumă actualizată a aplicat indicele de actualizare pe anul următor, 1997, ajungând la o nouă sumă actualizată, la care a aplicat indicele de actualizare pe anul 1998 şi aşa mai departe până în anul 2011, ajungând ca pe baza acestui mod de calcul să stabilească drept preţ actualizat, la nivelul anului 2011, suma de 832.236,47 lei.

Drept consecință, instanța de recurs a dispus ca, în rejudecăre, instanţa de trimitere să dispună completarea probatoriului prin solicitarea de la Institutul Naţional de Statistică a datelor statistice privind indicele preţurilor de consum, respectiv rata inflaţiei la zi raportat la anul plăţii preţului din contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, precum şi efectuarea unei noi expertize contabile care să aibă în vedere aceste date la stabilirea cuantumului preţului actualizat din contract, în sensul celor arătate în precedent.

Înalta Curte a mai reținut că nu sunt fondate criticile vizând greşita respingere a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtul C. împotriva SC D. SA, pentru restituirea de către această societate a comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligaţia de restituire a preţului de către C., fără nicio distincţie în ceea ce priveşte comisionul de 1% încasat de unităţile specializate care au efectuat vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că obligaţia de restituire este integrală, fără deducerea acestui comision - preţ actualizat, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), respectiv preţ de piaţă în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteza art. 50 alin. (2)1 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001). Soluţia se întemeiază pe regula de interpretare logică a legii civile „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” - acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Altfel spus, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine.

În ce priveşte critica vizând cheltuielile de judecată, instanța de casare a apreciat că, faţă de soluţia ce urmează a se dispune, această problemă va fi tranşată de instanţa de trimitere, în funcţie de hotărârea pe care o va pronunţa, luând în considerare principiul culpei procesuale consacrat de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, reţinând caracterul fondat al criticii referitoare la determinarea cuantumului preţului actualizat plătit, în aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în limita acestei critici, în temeiul art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de casare a admis recursul, a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel pentru considerentele prezentate la analiza acestui motiv de recurs.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 472/A din 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantelor, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 753 din 11 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că a luat act de renunţarea pârâtului E. la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul în litigiu în perioada 2005 până la data executării sentinţei, la restrângerea dreptului locativ şi la evacuarea reclamantelor și de renunţarea reclamantelor la dreptul de a solicita despăgubiri de la pârâtul E.; a admis în parte acţiunea formulată împotriva C. şi a obligat acest pârât la plata sumei de 83.991,9599 lei; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat pârâtul C. la 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reţinut, cu titlu prealabil, că, prin sentinţa civilă apelată, a fost respinsă cererea principală (atât capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat obligarea pârâtului C. la plata preţului de circulaţie al imobilului situat în Bucureşti, sector 2, cât şi capetele de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului la plata sporului de valoare câştigat de imobil prin lucrările efectuate, a dobânzii legale aplicate la suma ce reprezintă preţul de circulaţie a imobilului şi cheltuielilor necesare mutării acestora din locuinţă şi recunoaşterea unui drept de retenţie) şi a fost admisă în parte cererea reconvenţională, dispunându-se obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului pentru o anumită perioadă. De asemenea, instanţa a anulat sau a respins celelalte cereri formulate în cauză, fie ca nefondate, fie ca fiind introduse împotriva unor persoane fără legitimare procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel numai reclamantele, criticând soluţiile date primului şi celui de-al cincilea capăt de cerere, capătului admis din cererea reconvenţională şi cererii de chemare în garanţie la cererea reconvenţională.

Subsecvent, instanţa de apel a luat act de renunţarea pârâtului E. la dreptul de a solicita obligarea reclamantelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi a obligat pârâtul C. la plata preţului actualizat. Totodată, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs numai pârâtul C., exclusiv cu privire la soluţia dată primului capăt din cererea principală, cel privind plata preţului de circulaţie al imobilului.

Prin urmare, s-a considerat că soluţiile date celorlalte capete de cerere prin decizia recurată au intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care, în rejudecare, nu se va mai proceda la o nouă analiză a motivelor de apel 2, 3, 4 şi 5, ci se va relua (în dispozitiv) dispoziţiile din hotărârea dată în apel în primul ciclu procesual referitor la celelalte capete de cerere, cu excepţia primului capăt din cererea principală.

Instanța de apel a apreciat că, prin exercitarea căii de atac a recursului numai de către pârâtul C., nu s-ar putea stabili în sarcina sa o altă obligaţie decât cea de plată a preţului actualizat şi nici într-un cuantum mai mare de 832.236,47 lei, sub rezerva aplicării art. 316 raportat la art. 294 alin. (2) C. proc. civ. (prin anexa la obiecţiuni reclamantele făcând referire la suma de 1.009.976,66 lei).

În rejudecarea apelului, analizând primul motivul de apel, instanța, având în vedere şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a reținut, în legătură cu modalitatea de determinare a sumei pe care reclamantele sunt îndreptăţite să o primească în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, că prin decizia instanţei de recurs s-a statuat cu putere obligatorie că, în interpretarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „sintagma din text preţ actualizat plătit nu poate fi altfel înţeleasă decât ca reprezentând aducerea la zi a preţului achitat de chiriaşul cumpărător, prin aplicarea la suma achitată cu acest titlu a indicelui de inflaţie din anul stabilirii obligaţiei de restituire raportat la data plăţii. În felul acesta, chiriaşul cumpărător nu suportă riscul devalorizării monedei în care a făcut plata, primind întocmai ceea ce a plătit. Or, în primul ciclu procesual, instanţa de apel nu a avut în vedere această modalitate de calcul a preţului actualizat plătit, însuşindu-şi suma stabilită drept preţ actualizat prin expertiza contabilă efectuată în apel de expertul I., care nu respectă criteriul legal menţionat. (…) suma determinată prin expertiză drept preţ actualizat reprezintă, în fapt, o actualizare a actualizării, nerespectând criteriul preţului actualizat în sensul avut în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care implică aplicarea la suma plătită ca preţ al contractului a indicelui de inflaţie la zi raportat la anul plăţii, în una din formulele de calcul prezentate”.

Or, a constatat instanța de apel, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile împiedică repunerea în discuţie a aspectului privind modalitatea de determinare a sumei ce reprezintă preţul actualizat în sensul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiar în cadrul aceluiaşi proces şi chiar prin invocarea unor mijloace de apărare noi, pentru că partea interesată a avut posibilitatea să le susţină în cursul ciclului procesual anterior, până cel târziu la data pronunţării hotărârii judecătoreşti din recurs. Pe cale de consecinţă, apărările formulate pe calea obiecţiunilor depuse la termenul din 04 noiembrie 2014, în care se reia modul de calcul propus de expertul I., cu amendamentul că actualizarea s-a realizat până în luna ianuarie 2014 (suma la nivelul anului 2011 din ultimul tabel prezentat în anexă fiind 832.236,47 lei, cea acordată în primul ciclu procesual), au fost înlăturate.

Întrucât instanţa de recurs a stabilit că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (iar nu cele ale art. 50 alin. (2)1), astfel că reclamantele sunt îndreptăţite să primească preţul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 24 octombrie 1996 (31.724.649 lei), actualizat, iar nu preţul de circulaţie al imobilului, instanța de apel a apreciat că nu prezintă relevanţă nici faptul că C. a susţinut că valoarea unui imobil în zonă este de 149.900 euro.

Instanța de apel a mai reţinut că prin adresa Institutului Naţional de Statistică din 13 mai 2014 a fost indicat indicele lunar al preţurilor de consum în perioada noiembrie 1996-aprilie 2014 ca fiind de 2.647,53 lei (rata inflaţiei fiind de 2547,53 lei). Prin expertiza efectuată în rejudecare de experta Petria Iulia Ştefania, prin aplicarea formulelor de calcul indicate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că preţul actualizat este de 83.991,9599 lei (ron).

În temeiul art. 298, 274 C. proc. civ., instanța de apel a obligat pârâtul C., care se află în culpă procesuală, la 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul expertei Petria Iulia Ştefania, considerând că celelalte expertize nu au fost utile instanţei în soluţionarea cauzei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele A. şi B., precum şi pârâtul C., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti.

Recurentele reclamante au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul acordării, cu titlu de despăgubiri, a sumei reale cuvenite acestora ca efect al pierderii unui bun în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin reaprecierea situaţiei de fapt şi a situaţiei de drept, a probatoriului administrat şi a unui nou probatoriu cu înscrisuri în prezentul recurs. Au susținut că suma reală ce li se cuvine trebuie să reprezinte o justă despăgubire, în raport cu valoarea bunului pierdut.

Prin primul motiv de recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., reclamantele au arătat că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii şi că instanţa de apel a interpretat greşit actele deduse judecăţii, respectiv hotărârile judecătoreşti din procesul de revendicare, ataşate la dosar.

Astfel, instanţa de apel stabileşte o pretinsă rea credinţă a cumpărătorilor Dumitrescu la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru imobilul în litigiu, deşi acest fapt nu a fost statuat expressis verbis de nicio instanţă în privinţa chiriaşilor dobânditori ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin acest raţionament greşit, instanţa de apel ajunge la concluzii străine de natura pricinii, nefiind permis să se adauge la conţinutul unor hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În realitate, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul era proprietate de stat, nevalabilitatea titlului statului nu fusese contestată anterior achiziţionării bunului, astfel încât toate condiţiile legale au fost îndeplinite la data perfectării convenţiei cu Primăria municipiului Bucureşti, cu referire la Legea nr. 112/1995. Drept consecinţă, fiind respectate prevederile legale în vigoare la semnarea contractului de vânzare-cumpărare, în cauză trebuia să se stabilească preţul de piaţă calculat după standardele internaţionale pentru imobilul cumpărat de la Statul Român.

Reclamantele au precizat că, faţă de actele din dosar, ataşate şi recursului, buna lor credinţă nu poate fi pusă la îndoială numai pentru a se calcula un cuantum derizoriu al sumei pe care trebuie să o plătească C.

Prin cea de-a doua critică formulată, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele au susţinut că decizia atacată este dată cu încălcarea legii, având drept consecinţă stabilirea unui cuantum diminuat al despăgubirilor cuvenite pentru pierderea unui bun, care intră în sfera de „protecţie a proprietăţii” (art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale). Au arătat că prin recursul anterior s-a statuat că este element al controlului judiciar, prin prisma legalităţii, cuantumul despăgubirilor, aşa încât prin prezentul recurs aduc critici privind cuantumul sumei (stabilit în apel după casare) şi modalitatea de calcul.

În speţă, prin aceeaşi modalitate de calcul experţii G. şi H. au ajuns la valori diferite, plecând de la reactualizarea sumei echivalente cu 10.291,52 dolari, achitată la 24 octombrie 1996, folosind formula stabilită în primul recurs. Opinia expertului H. a fost însuşită de reclamante, întrucât aceasta a utilizat formula de calcul indicată de instanţa de casare; în schimb, expertul desemnat de instanţa de apel trebuia să calculeze, respectând aceeaşi formulă, dobânda legală şi lipsa de folosinţă a banilor plătiţi de reclamante Statului Român, care i-a folosit ani de zile.

În cauză se impunea acordarea valorii de circulaţie a imobilului calculată în conformitate cu standardele internaţionale, în condiţiile legii, dat fiind că în dosar există elemente care demonstrează că valoarea bunului pierdut are un alt cuantum decât cel stabilit de expertul G. Reclamantele au fost de bună credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în calitate de chiriaşi având dreptul de a cumpăra locuinţa pe care o ocupau dacă îndeplineau toate condiţiile legale, în speţă nefiind probată o situaţie de fapt contrară.

Ca atare, dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în deplină legalitate de la Statul Român, reclamantele trebuie să beneficieze de despăgubiri la valoarea reală. Drept consecinţă, se impunea analizarea cererii reclamantelor şi prin prisma dispoziţiilor convenţionale invocate, întrucât instanţa de apel a acordat o sumă care nu răspunde criteriului proporţionalităţii la care trebuie să se raporteze orice ingerinţă care a avut ca finalitate pierderea proprietăţii acestora.

Reclamantele au mai susţinut că instanţa de apel în mod netemeinic a respins obiecţiunile formulate, pronunţându-se fără a avea toate elementele şi valorile în funcţie de care să emită o decizie legală. La suma acordată, de 83.991,9599 lei, nu a fost calculată dobânda legală ori lipsa de folosinţă a banilor, deşi s-a solicitat prin obiectivele formulate, în condiţiile în care şi un calcul raportat la grila prezentată de Camera Notarilor Publici stabileşte o sumă mai mare decât cea dată în rejudecarea apelului. Or, instanţa de apel trebuia să admită obiecţiunile şi să dispună completarea expertizei cu încă o variantă, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

În concluzie, reclamantele au invocat încălcarea prevederilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ. prin stabilirea unei sume mult diminuate, acestora fiindu-le creată o situaţie mai grea în propriul apel, ceea ce nu este legal, cu atât mai mult cu cât, au susţinut acestea, în primul recurs pârâtul C. a achiesat la valoarea de 149.900 euro, valoarea în zonă a unui apartament.

Recurentul pârât C., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti a arătat că hotărârea pronunţată de instanța de apel este netemeinică şi nelegală, întrucât în mod greşit s-a dispus obligarea sa la plata sumei de 83.991, 9599 lei, în condițiile în care nu are calitate procesuală pasivă; totodată, în mod greşit s-a stabilit obligaţia de plată a preţului actualizat în sarcina instituţiei pârâte având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parţială prin fapta unui terţ și a fost menţinută obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată de către minister.

În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește prima critică formulată, pârâtul a susținut că stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.

Deşi în practica instanţelor, chiar a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a conturat şi opinia conform căreia obligaţia de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în condiţiile anularii contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi următoarele C. civ., întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza şi regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat, văzând şi dispoziţiile art. 970 C. civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, a precizat recurentul, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (Municipiul Bucureşti, prin mandatar Consiliului General al Municipiului București-Administrația Fondului Imobiliar), nicidecum C., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumente pornite de la aceeaşi premisă juridică: existența unui raport juridic de drept privat având la baza un contract (statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană răspunzătoare); prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă C. (prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 - introdus prin O.U.G. nr. 184/2002 - s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamantele din cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi C., care numai administrează fondul cu aceasta destinaţie); pentru a se reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a C. în astfel de acţiuni în justiţie, ar însemna că prin lege se realizează o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. (în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului şi, în plus, nu se prezumă, voinţa - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act).

Prin urmare, a arătat pârâtul, Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatarul acesteia are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, în calitate de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Referitor la cea de-a doua critică, pârâtul a precizat că art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile în litigiu.

De altfel, nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a C. şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituiei, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicțiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului. Deposedarea reclamantelor de imobilul ce face obiectul cauzei de față, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Aceasta tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului din contractul de vânzare-cumpărare. În speță, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 1344 C. civ.

Recurentul a mai arătat că este criticabilă hotărârea din apel şi în ceea ce priveşte menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina C.. Pârâtul nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, deoarece culpa procesuală aparţine Primăriei municipiului Bucureşti prin SC D. SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare, iar, în lipsa textului art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002, C. nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei. Mai mult, este necesar ca în cauză să se facă aplicarea art. 1337 C. civ., întrucât Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatarul său a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. De altfel, C. nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijență, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, şi neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantele şi pârâta SC D. SA au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul C., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti.

În cauză s-a administrat probe cu înscrisuri, potrivit art. 305 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte apreciază că recursurile nu sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Referitor la recursul exercitat de reclamante, Înalta Curte reţine că prin primul motiv invocat se face trimitere la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi se susţine că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii în condiţiile în care în considerente se menţionează că imobilul în litigiu a fost dobândit de chiriaşii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 cu rea credinţă.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Textul de lege citat vizează şi ipoteza în care motivarea hotărârii cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.

Înalta Curte constată, din această perspectivă, că în considerentele hotărârii instanţei de apel nu se reţine aspectul invocat de reclamante, în rejudecare fiind analizat exclusiv primul capăt din cererea principală, privind obligarea pârâţilor la plata valorii de piaţă a imobilului din Bucureşti, sector 2 şi numai în limitele dispuse prin decizia de casare, şi anume pentru determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit metodei de calcul impusă de dispoziţiile aplicabile în cauză (respectiv preţul actualizat al imobilului în litigiu).

Prin urmare, în lipsa unor considerente astfel prezentate de reclamante prin cererea de recurs, Înalta Curte nu poate reţine nelegalitatea hotărârii recurate raportat la prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În cauză, reclamantele au invocat şi incidenţa dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul de revendicare promovat de autorul pârâtului E.

Conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia”.

Înalta Curte reţine, raportat la motivul prevăzut de acest text de lege, că se poate invoca încălcarea actului juridic dedus judecăţii în aplicarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., iar nu modalitatea de interpretare a conţinutului înscrisurilor probante dată de un judecător, în acest din urmă caz fiind vorba de o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Or, în speţă, reclamantele contestă valoarea juridică dată considerentelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un alt litigiu, cu relevanţă asupra soluţiei din prezenta cauză, situaţie care însă nu poate fi verificată prin prisma dispoziţiilor menţionate mai sus.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat reclamantele au arătat că hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a stabilit un cuantum al despăgubirilor cuvenite acestora mult diminuat faţă de valoarea de circulaţie a imobilului calculată potrivit standardelor internaţionale, la care erau îndreptăţite în calitatea lor de cumpărătoare de bună credinţă ale imobilului în litigiu.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în rejudecare a reţinut, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., puterea de lucru judecat a hotărârii de casare pronunţată în primul ciclu procesual, în sensul că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu cele ale art. 50 alin. (2)1 din acelaşi act normativ, astfel încât reclamantele sunt îndreptăţite să primească preţul plătit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 24 octombrie 1996, actualizat, iar nu preţul de circulaţie al imobilului.

În atare condiţii, dezlegările anterioare cu caracter irevocabil ale instanţei de judecată făceau imposibilă reanalizarea unor chestiuni de drept deja tranşate, împrejurare ce se opune judecăţii şi prin prezentul recurs. În speţă, reclamantele nu mai pot solicita despăgubiri în condiţiile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, cum s-a arătat anterior, astfel că nu se mai impune a se cerceta argumentele acestora legate de necesitatea stabilirii valorii de circulaţie a imobilului în litigiu şi de obligarea pârâtului C. la suportarea acestei valori determinată în funcţie de standardele internaţionale.

Potrivit Deciziei nr. 57 din 16 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel avea a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantelor prin raportare la criteriul instituit de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acest aspect constituind anterior obiect al analizei legalităţii hotărârii instanţei de apel dată în primul ciclu procesual.

Ca atare, în mod legal în rejudecare s-a constatat că, faţă de considerentele deciziei de casare, repunerea în discuţie a aspectului privind modalitatea de determinare a sumei ce reprezintă preţul actualizat în sensul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiar în cadrul aceluiaşi proces şi chiar prin invocarea unor mijloace de apărare noi, nu mai este posibilă.

În limitele deciziei de casare, instanţa de apel a avut în vedere expertiza efectuată în rejudecare de expert G. prin aplicarea formulelor de calcul anterior indicate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin raportare la adresa Institutului Naţional de Statistică privind indicele lunar al preţurilor de consum în perioada noiembrie 1996 - aprilie 2014.

În situaţia de faţă, motivând soluţia adoptată potrivit cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 167 şi urm. C. proc. civ., instanţa de apel, cu respectarea îndrumărilor date de instanţa de fond, a respins obiecţiunile formulate de reclamante pentru termenul de judecată din 4 noiembrie 2014, aşadar nu a luat în calcul opinia exprimată de consilierul expert parte H., în condiţiile în care se invoca de către părţile în cauză atât validarea modului de calcul propus de expert Alexe Aurelia, cu amendamentul că actualizarea s-a realizat până în luna ianuarie 2014, dar şi a variantei de calcul propusă potrivit anexei la obiecţiuni, prin care, utilizându-se acelaşi principiu şi aceeaşi formulă, dar şi cu capitalizarea dobânzii şi a ratei inflaţiei, s-a ajuns la o sumă finală diferită, cât şi necesitatea efectuării unei noi expertize care să ia în calcul şi dobânda legală şi lipsa de folosinţă a banilor. Or, în rejudecare, prin expertiza efectuată expertul nu putea calcula aceste elemente, cum se susţine de către reclamante, obiectivele expertizei validate de instanţa de apel fiind în acord cu cele statuate prin decizia de casare, în limitele în care s-a dispus rejudecarea.

În acest context, nu se poate invoca nici lipsa de rol activ a instanţei de apel în ceea ce priveşte încuviinţarea şi administrarea de noi probe în rejudecare, dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. impunând ca instanţa de trimitere să nu aibă un drept de apreciere asupra problemei de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unei noi probe în sensul celor dispuse prin hotărârea instanţei de casare.

Reclamantele au mai susţinut că, dobândind un „bun”, în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, erau îndreptăţite să primească valoarea de circulaţie a imobilului, suma acordată de instanţa de apel nerespectând criteriul proporţionalităţii ce rezultă din interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reţine că o măsură de ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să administreze un echilibru just între exigenţele de interes general al comunităţii şi imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi Lonnroth parag. § 69). Grija de a asigura un astfel de echilibru se reflectă în structura art. 1 al Protocolului nr. 1 în întregul său, deci şi în a doua frază care trebuie citită în lumina principiului consacrat de prima. În particular, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură ce privează o persoană de proprietatea sa (Pressos Compania Naviera SA ş.c. c. Belgiei, hotărârea din 20 nov. 1995).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru dorit şi, mai ales, dacă ea nu face ca asupra reclamanţilor să apese o povară disproporţionată, este cazul să se ia în consideraţie modalităţile de indemnizaţie prevăzute de legislaţia internă. În această privinţă, Curtea a spus deja că, fără vărsarea unei sume în acord cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal un prejudiciu excesiv, şi că o lipsă totală de indemnizare nu se poate justifica pe terenul art. 1 al Protocolului nr. 1 decât în cazuri excepţionale (fostul rege al Greciei ş.c. c. Greciei, § 89 Curtea Europeană a Dreptului Omului 2000-XII; Broniowski c. Poloniei, § 176, Curtea Europeană a Dreptului Omului-V).

În speţă, Înalta Curte constată că dispoziţiile legii interne prevăd cu claritate şi certitudine consecinţele pentru pierderea dreptul de proprietate al unui particular, proprietar al cărui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, a fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile; astfel, acesta are dreptul la restituirea preţului actualizat plătit la încheierea contracte de vânzare-cumpărare, fiind vorba de o repunere în situaţia anterioară, iar nu dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Prin urmare, dreptul intern dă un răspuns clar şi precis la problema de a şti dacă şi în ce fel poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său.

În condiţiile în care, potrivit Convenţiei, statele rămân suverane în a legifera anumite măsuri ori în a aprecia, cel puţin în primă instanţă, scopurile pe care legislaţia şi practica sa administrativă ori jurisprudenţială le urmăreşte, autorităţile naţionale dispunând de o cunoaştere aprofundată şi concretă a situaţiei sociale locale, nu se poate reţine încălcarea criteriului proporţionalităţii din perspectiva propusă de reclamate, în opinia Înaltei Curţi valoarea despăgubirii ce poate fi acordată de instanțele naționale fiind suficientă încât să permită reparația încălcărilor pretinse.

Înalta Curte observă că această cauză provine din aplicarea legilor privind retrocedarea proprietăților naționalizate. Recunoscând contextul deosebit de dificil al despăgubirii pentru proprietățile naționalizate în timpul regimului comunist, Curtea Europeană a apreciat că sumele acordate de instanțele române în situații similare sunt mult mai mari decât cele din Cauza Pincova și Pinc, în care s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care reclamanților, care se aflau într-o situație similară cu cea a reclamantelor din cauza de față, li s-a acordat numai prețul de cumpărare ca despăgubire pentru proprietatea pierdută (Velikovi și Others, §§ 140-141, și Kalinova împotriva Bulgariei, nr. 45.116/98, § 76, 8 noiembrie 2007).

Or, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune în mod obligatoriu indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei) ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

Cât priveşte critica legată de încălcarea art. 296 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 753 din 11 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă cererea principală formulată şi completată de reclamante în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin C., C. şi Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată, aşadar inclusiv cererea de obligare a C. la plata valorii de circulaţie a imobilului în litigiu.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către reclamante a fost soluţionat prin Decizia civilă nr. 449/A din 05 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, instanţa care a admis calea de atac exercitată în cauză, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că (…) a admis acţiunea formulată împotriva C., în parte, şi a obligat acest pârât la plata sumei de 832.236,47 lei, reprezentând preţ actualiza; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat pârâtul C. la 500 lei cheltuieli de judecată.

Această hotărâre însă a fost desființată în recurs, prin Decizia de casare nr. 57 din 16 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, caz în care soluţia primei instanţe a fost cenzurată în condiţiile legii potrivit Deciziei nr. 472/A din 4 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în prezent recurată.

În aceste condiţii, cum reclamantele nu au obţinut în primă instanţă vreo despăgubire în ceea ce priveşte primul petit al cererii principale de chemare în judecată, astfel completată, nu se pot prevala de dispoziţiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., care prevăd că „Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. În apel, în exercitarea controlului de legalitate, a fost recunoscut dreptul acestora de a primi despăgubirii, ceea ce la fond nu s-a întâmplat; prin urmare, nu a fost agravată situaţia reclamantelor în propria cale de atac, nu a fost încălcat principiul non reformatio in pejus.

Înalta Curte mai reţine că modalitatea de aplicare a acestui principiu trebuie analizată prin raportare la căile de atac exercitate în cauză şi persoana care a înţeles să le promoveze, iar nu la simplul fapt că, în cursul judecăţii, pârâtul C. a achiesat la o valoare de 149.900 euro, pentru imobilul în litigiu.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte aprecuiază că în cauză nu au fost încălcate normele legale indicate prin cererea de recurs, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la recursul exercitat de pârâtul C., Înalta Curte constată că primele două critici dezvoltate de această parte au făcut obiectul analizei instanţei de recurs, în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 57 din 16 ianuarie 2014. Aceste critici vizau calitate procesuală pasivă în cauză şi dispoziţiile legale incidente.

În speță, a apreciat instanța de casare, au fost aplicate corect dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în raport de care pârâtul C. justifică legitimare procesuală pasivă în cauză. Prin articolul citat se instituie, ex lege, obligaţia C. de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează şi, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii în astfel de litigii.

Instanța de recurs a respins susţinerile potrivit cărora, în absenţa îndeplinirii condiţiilor de drept comun ale novaţiunii de debitor, nu se poate reţine ex lege calitatea procesuală pasivă a C., întrucât obligaţia de plată a preţului de piaţă revine pârâtului în temeiul dispoziţiei legale enunţate, astfel încât nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător. Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată, deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina C. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuţie.

De asemenea, instanţa de casare a constatat că nici principiul relativităţii efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a C., din moment ce nu relaţiile contractuale stau la baza obligaţiei de restituire a preţului actualizat.

Cât priveşte susţinerile pârâtului privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicţiune (art. 1337 şi următoarele C. civ.), acestea au fost respinse în considerarea faptului că partea în cauză nu a fost chemată în judecată în calitate de responsabilă pentru evicţiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii au caracter special faţă de cele de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi următoarele C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, conform principiului „specialia generalibus derogant”.

În raport de cele prezentate, Înalta Curte reţine că dezlegările date în sensul celor de mai sus prin Decizia nr. 57 din 16 ianuarie 2014 au intrat în puterea lucrului judecat, caz în care pârâtul nu mai poate solicita, într-un al doilea ciclu procesual, reanalizarea probelelor de drept ce au primit o soluţie irevocabilă.

Înalta Curte reţine şi caracterul nefondat al criticilor referitoare la cheltuielile de judecată, faţă de considerentele expuse anterior, care configurează acţiunea prezentă drept o acţiune în evicţiune (în acest caz) specială, reglementată de norme speciale şi nu de dreptul comun al C. civ. şi care atribuie calitate procesuală pasivă pârâtului C.

Întrucât cererea de chemare în judecată împotriva sa a fost admisă, pârâtul s-a aflat în culpă procesuală faţă de reclamante, fiind necesar ca, în temeiul art. 274 C. proc. civ., să le plătească acestora cheltuielile de judecată efectuate.

Ca atare critica ce a vizat nelegalitatea hotărârii din perspectiva aplicării greşite a prevederilor ce reglementează obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, ce implică aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondată.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâtul C., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 472/A din 4 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâtul C., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 472/A din 4 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2015.