Parallel import of trademarked auto parts: non-exhaustion of rights and rejection of destination-indication defense for pre-branded goods

Decizia nr. 995/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/3/2011, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL şi C., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- Obligarea pârâtei SC B. SRL să înceteze importul în vederea comercializării a produselor purtând fără drept semne identice cu mărcile verbale comunitare din 25 septembrie 2008, din 01 aprilie 2008, precum şi cu marca figurativă comunitară din 16 iulie 2009, atât de la D., cât şi de la orice altă societate din afara spaţiului comunitar, fără autorizaţia titularului de marcă;

- Interzicerea importării, de către pârâta SC B. SRL a celor 186 de piese de schimb şi/sau părţi de autoturism, reţinute conform Deciziei vamale nr. 17840/3/A din 28 iulie 2011, care poartă fără drept semne identice cu mărcile comunitare din 25 septembrie 2008, din 17 aprilie 2008, precum şi cu marca figurativă comunitară din 16 iulie 2009;

- Interzicerea finalizării operaţiunilor de vămuire şi import a produselor reţinute prin Decizia vamală nr. 17840/3/A din 28 iulie 2011 de către pârâta C.;

- Distrugerea, pe cheltuiala pârâtei SC B. SRL, a celor 186 de piese de schimb şi/sau părţi de autoturism, reţinute conform Deciziei vamale nr. 17840/3/A din 28 iulie 2011, care poartă fără drept semne identice cu mărcile comunitare din 25 septembrie 2008 și din 01 aprilie 2008, precum şi cu marca figurativa comunitara din 2009.

Pârâta SC B. SRL a formulat cerere de chemare în garanţie a D., solicitând ca, în cazul admiterii cererii principale, să fie obligată chemata în garanţie să suporte toate consecinţele admiterii acţiunii, respectiv să suporte toate costurile rezultate din distrugerea produselor, conform capătului nr. 4 din acţiune şi să suporte toate cheltuielile de judecată ocazionate de litigiu, atât cele solicitate de reclamanta A., cât şi cele realizate de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 87 din 22 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes a acţiunii şi, totodată, a respins atât acţiunea reclamantei A., ca neîntemeiată, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, ca rămasă fără obiect.

În motivarea sentinţei, s-a constatat, cu privire la excepţia lipsei de interes a acţiunii invocată de pârâtă, că reclamanta justifică interesul în prezenta cerere, întrucât şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, privind posibilitatea titularului mărcii de a cere instanţei interzicerea de către terţi a unor acte de comerţ cu produse care poartă semne identice mărcii, obiectul cererii constituindu-l interzicerea unor acte de comerţ cu produse pe teritoriul Uniunii Europene, în condiţiile în care titularul mărcii nu a avizat aceste acte.

Pe fondul acţiunii, tribunalul a constatat că reclamanta A. este titulară a drepturilor de proprietate intelectuală conferite de înregistrarea mărcilor verbale comunitare ... din 25 septembrie 2008, ... din 01 aprilie 2008, precum şi a mărcii figurative comunitare din 16 iulie 2009. Pârâta SC B. SRL are ca principal obiect de activitate „Comerţ cu ridicata de piese si accesorii pentru autovehicule”, fiind prezentă pe aceeaşi piaţă auto ca şi compania ..., iar la data de 22 iulie 2011 autorităţile vamale, prin Decizia nr. 17840/3/A din 28 iulie 2011, au reţinut de la societatea pârâtă, care avea calitatea de importator, un număr de 186 de piese de schimb şi/sau părţi de autoturism, despre care reclamanta a susţinut că poartă fără drept mărcile ... din 25 septembrie 2008, ... din 01 aprilie 2008 precum şi cu marca figurativă comunitară din 16 iulie 2009.

Tribunalul a constatat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile invocate de reclamantă, ci dispoziţiile invocate de pârâtă. Aceasta a comandat mai multe piese de schimb pentru autovehicule, marca ..., de la firma D. din Turcia, care a asigurat-o pe pârâtă că piesele de schimb comandate sunt piese originale şi D. are dreptul de a le comercializa pe teritoriul Uniunii Europene, expediind produsele menţionate în factura din 15 iulie 2011.

Autorităţile vamale din România au reţinut produsele purtând marca ..., conform dispoziţiilor Regulamentului C.E. nr. 1383/2003 şi ale Legii nr. 344/2005, prin Adeverinţele de reţinere a bunurilor din data de 22 iulie 2011, pârâta fiind înştiinţată despre măsura reţinerii prin adresa din 28 iulie 2011 emisă de C. - E. Bucureşti. Deşi a solicitat C. eliberarea produselor, cunoscând că piesele furnizate de firma ... sunt piese originale, solicitând şi furnizorului extern să îşi manifeste punctul de vedere (acesta emiţând o declaraţie prin care afirma că piesele sunt originale şi că are dreptul de a le vinde pe teritoriul Uniunii Europene), C. a informat pârâta că titularul mărcii ..., prin reprezentantul său în România (SCA F. SRL) a formulat o plângere penală referitor la bunurile reţinute şi care purtau marca ..., produsele purtând marca ... fiind eliberate din vamă.

Tribunalul a constatat că piesele de schimb poartă marca ... cu acordul titularului mărcii, dar dispoziţiile invocate de reclamantă, respectiv art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/CEE din 1998 şi ale art. 13 din Regulamentul comunitar nr. 40, referitoare la epuizarea dreptului la marcă, nu sunt aplicabile în speţă, întrucât piesele de schimb care fac obiectul acţiunii sunt încadrate în categoria produselor accesorii şi pieselor detaşabile, raportat la destinaţia lor funcţională, iar pentru aceste categorii de produse există o normă legală specială care derogă de la regulile de drept comun şi care se referă la limitarea drepturilor titularului mărcii. Conform acestor norme specifice şi derogatorii, titularul mărcii nu este îndreptăţit să interzică terţilor utilizarea în comerţ a mărcii sale atunci când se impune indicarea destinaţiei unor produse sau a unui serviciu, în special când este accesoriu sau piesă detaşată. În speţă piesele de schimb sunt destinate să înlocuiască piesele montate iniţial pe autovehicule, fiind fabricate astfel încât să asigure toate funcţiile tehnice ale pieselor de prim montaj, iar orice terţ este îndreptăţit conform normelor aplicabile să producă piese de schimb pentru autovehicule, potrivit Ordinului nr. 80/2000 privind omologarea şi certificarea produselor şi materialelor de exploatare utilizate la autovehiculele rutiere. Reclamanta însăşi a recunoscut că produsele poartă marca ... cu acordul titularului mărcii, care şi-a dat consimţământul pentru un anumit teritoriu.

În legislaţia europeană şi cea română sunt prevederi care permit terţilor să utilizeze o marcă înregistrată în cadrul comerţului, atunci când această folosinţă se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs sau a unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detaşate. Astfel, în Regulamentului (CE) nr. 40/94 din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, act normativ cu aplicabilitate directă în dreptul naţional al statelor membre există o limitare expresă a efectelor mărcii comunitare, în art. 12. Aceste prevederi ale legislaţiei europene au fost iniţial adoptate prin Directiva nr. 89/104/CE pentru armonizarea legislaţiei statelor membre în domeniul mărcilor, fiind preluate în cuprinsul Directivei nr. 2008/95/CE în aceeaşi formă. Aceleaşi dispoziţii sunt conţinute şi de art. 38 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Tribunalul a reţinut aplicarea dispoziţiilor menţionate în speţă, prin care se constituie în favoarea oricărui terţ un drept de folosinţă asupra unei mărci înregistrate de o altă persoană, cu condiţia ca actele de folosinţa să fie necesare în vederea indicării destinaţiei produsului, textul având o aplicabilitate specială în domeniul comercializării accesoriilor şi pieselor detaşabile. Producătorul pieselor de schimb, precum şi societăţile care comercializează aceste piese auto pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene au dreptul de a comercializa piesele de schimb folosind marca înregistrată, întrucât sunt îndeplinite condiţiile privind indicarea faptului că piesele de schimb sunt destinate autovehiculelor ... şi aceea privind folosirea mărcii conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial. În cauză, furnizorul extern comercializează piese detaşabile având destinaţia de piese de schimb pentru autovehiculele ..., marca fiind folosită în vederea indicării destinaţiei produselor piese de schimb, respectiv pentru autovehicule ..., iar piesele poartă marca ... cu acordul titularului mărcii, astfel cum se arată chiar în cuprinsul acţiunii reclamantei. Marca a fost deci aplicată pe produse conform unui acord de licenţa între titularul mărcii şi producător, fiind îndeplinită şi condiţia utilizării mărcii conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.

În consecinţă, tribunalul a constatat că titularul mărcii, reclamanta A., nu este îndreptăţit să interzică terţilor şi, implicit pârâtei, folosirea mărcii sale pentru piesele de schimb comercializate, pârâta acţionând cu bună credinţă la momentul emiterii comenzii de piese de schimb pentru autovehicule ..., solicitând partenerului extern informaţii cu privire la piesele ce urmau să fie importate şi fiind asigurată că acestea sunt piese originale ..., precum şi că partenerul său extern avea dreptul de a comercializa aceste piese pe teritoriul ţărilor membre ale Uniunii Europene, iar după ce titularul mărcii a formulat prezenta acţiune, exportatorul D. a afirmat din nou că are dreptul de a comercializa piesele pe teritoriul Uniunii Europene, comunicându-i pârâtei o declaraţie pe proprie răspundere în acest sens. Prin urmare, nu există o culpă a societăţii pârâte în ceea ce priveşte comercializarea de piese de schimb pentru autovehicule purtând marca ..., motiv pentru care nu există o faptă ilicită şi nici prejudicii suferite de reclamantă, neimpunându-se interzicerea vreunui act comercial de către pârâtă sau distrugerea produselor importate din Turcia.

Prin Decizia nr. 374 din 8 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de către reclamanta A. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii acţiunii reclamantei.

Drept urmare, a obligat pe pârâta SC B. SRL să înceteze importul în vederea comercializării a produselor purtând fără drept semne identice cu mărcile verbale comunitare din 25 septembrie 2008, din 1 aprilie 2008, precum şi cu marca figurativă comunitară din 16 iulie 2009, atât de la pârâta-chemată în garanţie D., cât şi de la orice altă societate din afara spaţiului comunitar, fără autorizaţia titularului de marcă; a interzis importarea, de către pârâta SC B. SRL, a celor 186 de piese de schimb şi/sau părţi de autoturism, reţinute conform Deciziei vamale nr. 17840 din 28 iulie 2011, care poartă fără drept semne identice cu mărcile comunitare din 25 septembrie 2008, din 1 aprilie 2008, precum şi cu marca figurativă comunitară din 16 iulie 2009; a interzis finalizarea operaţiunilor de vămuire şi import a produselor reţinute prin Decizia vamală nr. 17840 din 28 iulie 2011, de către pârâta G.(în calitate de succesor al C.) şi a dispus distrugerea, pe cheltuiala pârâtei SC B. SRL, a celor 186 de piese de schimb şi/sau părţi de autoturism, reţinute conform Deciziei vamale nr. 17840 din 28 iulie 2011, care poartă fără drept semne identice cu mărcile comunitare din 25 septembrie 2008, din 1 aprilie 2008, precum şi cu marca figurativă comunitară din 16 iulie 2009.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâta SC B. SRL a căzut în pretenţii prin admiterea apelului şi a cererii de chemare în judecată, motiv pentru care Curtea a obligat-o să plătească reclamantei for suma de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat pentru fond şi apel, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., şi sumele de 39,30 lei şi 20,15 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxe de timbru şi timbru judiciar în primă instanţă şi în apel.

Totodată, instanţa a admis apelul provocat formulat de pârâta SC B. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC B. SRL şi a obligat pe pârâta-chemată în garanţie D. să suporte toate costurile rezultate din distrugerea produselor, conform alin. 8 al prezentei decizii.

De asemenea, a obliga să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 20.059,45 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel (taxe de timbru şi timbru judiciar şi onorariu avocaţial redus conform celor de mai sus).

Cu privire la apelul formulat de reclamanta A., instanţa de apel a reţinut că reclamanta a dedus judecăţii instanţei o acţiune în contrafacere, în cadrul căreia instanţa de judecată trebuie să analizeze următoarele condiţii:

1. calitatea reclamantei de titular al dreptului de proprietate asupra mărcii (sau a unui alt drept), în condiţiile legii;

2. existenţa faptelor de folosire, de către pârâtă, a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată;

3. dovada că aceste fapte de folosire reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate;

4. lipsa unei justificări legitime pentru folosirea mărcii din partea pârâtului.

1. Îndeplinirea în cauza de faţă a primei condiţii nu este contestată, tribunalul reţinând că reclamanta este titulară a drepturilor de proprietate intelectuală conferite de înregistrarea mărcilor verbale comunitare din 25 septembrie 2008, din 01 aprilie 2008, precum şi a mărcii figurative comunitare din 16 iulie 2009.

2. De asemenea, prima instanţă a constatat că este întrunită şi cea de-a doua condiţie, având în vedere că, în cadrul situaţiei de fapt, s-a reţinut că pârâta SC B. SRL, care are ca principal obiect de activitate „Comerţ cu ridicata de piese şi accesorii pentru autovehicule”, are calitatea de importator al produselor purtând marca Ford menţionate în factura din 15 iulie 2011, pe care autorităţile vamale le-au reţinut, în baza dispoziţiilor Regulamentului C.E. nr. 1383/2003 şi a Legii nr. 344/2005, conform Deciziei nr. 17840/3/A din 28 iulie 2011 şi Adeverinţelor de reţinere a bunurilor din data de 22 iulie 2011.

Din analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a reţinut că cele 186 de piese de schimb sau părţi de autoturism, importate de pârâta SC B. SRL din Turcia şi expediate de intimata-chemata în garanţie D., poartă marca .... Îndeplinirea acestei condiţii nu a fost contestată de către pârâtă, ci, dimpotrivă, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe de fond, cât şi prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de apel, aceasta a arătat că piesele de schimb importate din Turcia nu poartă semne identice cu mărcile reclamantei, ci chiar mărcile reclamantei, întrucât sunt piese originale purtând marca ....

Prin urmare, Curtea a reţinut că situaţia de fapt sub acest aspect a fost în mod corect reţinută de tribunal, în sensul că produsele importate de pârâtă din Turcia poartă marca ... pentru indicarea originii produselor, respectiv în scopul de a-şi îndeplini funcţia sa uzuală de a diferenţia aceste produse de produsele altui comerciant. Tribunalul nu a reţinut, având în vedere probele administrate în cauză, faptul că cele 186 de piese de schimb sau părţi de autoturism importate de pârâtă din Turcia şi reţinute de autorităţile vamale ar purta o altă marcă şi nici că marca reclamantei ar fi fost folosită numai în scop informativ, pentru a arăta destinaţia produsului.

3. Cu privire la cea de-a treia condiţie - referitoare la dovada că aceste fapte de folosire reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate - tribunalul a reţinut, prin hotărârea apelată, că nu este îndeplinită.

Pentru a verifica temeinicia acestei statuări, Curtea a pornit de la constatarea că protecţia drepturilor decurgând din mărcile comunitare al căror titular este reclamanta este asigurată prin normele comunitare invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară şi dispoziţiile cu acelaşi conţinut ale art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, care au fost transpuse în dreptul intern prin art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Aceste dispoziţii legale reglementează drepturile titularului unei mărci înregistrate, care poate interzice oricărui terţ folosirea neautorizată în comerţ a unui semn identic cu marca pentru produse identice cu cele desemnate de marcă, indiferent dacă acestea au fost introduse anterior pe piaţă cu acordul titularului dreptului. Însă, având în vedere particularitatea cauzei deduse judecăţii - în care pârâta a importat din Turcia produse originale purtând marca ..., iar reclamanta, în calitate de titulară a mărcilor comunitare ..., şi-a dat acordul numai pentru comercializarea acestor produse în Turcia, nu şi pentru spaţiul comunitar - reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată dispoziţiile comunitare referitoare la epuizarea dreptului conferit de marca comunitară (art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 care a înlocuit Regulamentul nr. 40/1994 şi art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE care a înlocuit Directiva nr. 89/104/CE) şi a motivat împrejurările care-i justificau solicitarea de a se constata că, în situaţia din speţă, nu există o epuizare a dreptului la marcă şi că există, în realitate, un import paralel cu produse purtând marca reclamantei.

Prin hotărârea apelată, tribunalul a arătat că aceste dispoziţii legale invocate de reclamantă nu sunt aplicabile în speţă, deoarece (1) piesele de schimb poartă marca ... cu acordul titularului mărcii şi (2) piesele de schimb ce fac obiectul acţiunii se încadrează la categoria produse accesorii şi piese detaşabile, raportat la destinaţia lor funcţională, iar pentru aceste categorii de produse există o normă specială, respectiv art. 12 lit. c) din Regulamentul comunitar.

Prin apelul declarat, reclamanta a criticat temeinicia acestor considerente ale instanţei de fond, arătând că şi-a dat consimţământul pentru comercializarea produselor în litigiu numai în Turcia, nu şi pentru spaţiul comunitar, şi că dispoziţiile art. 13 din regulamentul comunitar nu fac nicio distincţie cu privire la tipul produselor, astfel că prima instanţă de fond a extins în mod nepermis o dispoziţie cu caracter de excepţie la o ipoteză pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere.

Curtea a reţinut caracterul întemeiat al ambelor critici.

Astfel, potrivit art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară referitor la epuizarea dreptului conferit de marca comunitară „dreptul conferit de marca comunitară nu permite titularului să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piaţă în Comunitate sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său”.

Acelaşi conţinut normativ îl au şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, care au fost transpuse în dreptul intern prin dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, potrivit cărora: „dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său”.

Prin urmare, pentru verificarea incidenţei acestui text de excepţie, nu prezintă relevanţă faptul că „piesele de schimb poartă marca ... cu acordul titularului mărcii” - aşa cum a reţinut tribunalul - ci faptul dacă produsele au fost introduse pe piaţa comunitară sub această marcă, de către titularul mărcii sau cu autorizarea acestuia.

Lipsa autorizării din partea reclamantei pentru introducerea pe piaţa comunitară a pieselor de schimb şi a părţilor de autoturism purtând marca ... este un fapt negativ, astfel că sarcina probei existenţei unei astfel de autorizări din partea titularului mărcii ... îi revenea pârâtei.

Înscrisul de la fila 68 din dosarul de fond, intitulat „declaraţie” datat 11 octombrie 2011, nu face dovada existenţei acestei autorizaţii din partea titularului mărcii, deoarece nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, provenind de la reclamantă.

Nici cel de-al doilea considerent pentru care tribunalul nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară şi a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 84/1998 (referitoare la epuizarea dreptului conferit de marcă) nu este întemeiat, Curtea constatând că este întemeiată observaţia reclamantei, în sensul că prima instanţă a adăugat la lege, prin extinderea câmpului de aplicare a unei norme de excepţie la o altă normă de excepţie.

Astfel, reglementând limitele efectelor mărcii - în sensul de a permite terţilor să utilizeze în comerţ o marcă, atunci când se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs sau a unui serviciu, în special când este un produs accesoriu sau piesă detaşată - dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. c) din Regulamentul comunitar (art. 6 alin. (1) lit. c) din Directiva nr. 2008/95/CE şi art. 39 lit. c) din Legea nr. 84/1998) sunt norme de excepţie, prin urmare sunt supuse unei interpretări restrictive, se aplică numai în ipoteza avută în vedere de text şi nu pot fi aplicare prin analogie şi la alte ipoteze neavute în vedere de legiuitor. Cu atât mai mult, aplicarea acestui text de lege de excepţie nu poate fi extinsă la ipoteza reglementată de art. 13 din Regulamentul comunitar (art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE şi art. 38 din Legea nr. 84/1998), care are la rândul său caracter de excepţie de la drepturile conferite titularului de o marcă înregistrată (reglementate de art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE şi art. 36 din Legea nr. 84/1998).

În consecinţă, Curtea a constatat că este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie necesară pentru admiterea acţiunii în contrafacere, întrucât fapta pârâtei de a importa produse purtând marca ..., în vederea comercializării, fără autorizarea din partea titularului mărcii de a fi introduse pe piaţa ţărilor din Comunitatea Europeană, reprezintă o încălcare a drepturilor reclamantei asupra mărcilor comunitare înregistrate.

În speţă, nu este dovedită epuizarea dreptului la marcă, în condiţiile în care bunurile purtând marca ... au fost puse în circulaţie pe teritoriul Turciei, cu acordul titularului de marcă, şi ulterior acestea au fost importate în România, ţară membră a Comunităţii Europene, fără acordul titularului de marcă.

Întrucât epuizarea dreptului conferit de marcă nu s-a produs pentru Uniunea Europeană, reclamanta îşi poate exercita pe deplin drepturile exclusive conferite de art. 9 din Regulamentul nr. 207/2009, art. 5 din Directiva nr. 2008/95/CE şi art. 36 din Legea nr. 84/1998.

4. Cu privire la condiţia referitoare la existenţa sau lipsa unei justificări legitime din partea pârâtului pentru folosirea mărcilor al căror titular este reclamantul, tribunalul a reţinut că fapta pârâtei SC B. SRL de a folosi fără drept mărcile al căror titular este reclamanta este justificată legal, fiind incidente dispoziţiile art. 12 lit. c) din Regulamentul comunitar, care constituie în favoarea pârâtei un drept de folosinţă asupra mărcilor înregistrate de către reclamantă, deoarece actele de folosinţă sunt necesare în vedere indicării destinaţiei produsului, având în vedere şi faptul că textul are o aplicabilitate specială în domeniul comercializării accesoriilor şi pieselor detaşabile.

Prin apelul declarat, reclamanta a contestat atât interpretarea, cât şi modul de aplicare de către tribunal a dispoziţiilor art. 12 lit. c) din Regulament (corespondent cu art. 6 alin. (1) lit. c) din Directiva nr. 2008/95/CE şi cu art. 39 din Legea nr. 84/1998).

Având în vedere probatoriul administrat în cauză - constând în factura din 15 iulie 2011, adeverinţele de reţinere a bunurilor nr. 48-50 si 54-57 din data de 22 iulie 2011, adresa din 28 iulie 2011 emisă de C.-E. Bucureşti, planşele foto de la filele 160-171 din dosarul de fond, coroborate cu apărările formulate de pârâtă prin întâmpinările formulate în cauză, în care a arătat că produsele reţinute de autorităţile vamale sunt produse originale ... şi că, într-adevăr, marca ... este aplicată pe produse pentru a le deosebi de alte produse concurente (fila 27 din dosarul de apel), Curtea a constatat că şi această critică este întemeiată.

Astfel, dispoziţiile art. 12 lit. c) din Regulamentul comunitar nr. 207/2009 (art. 6 alin. (1) lit. c) din Directiva nr. 2008/95/CE şi art. 39 din Legea nr. 84/1998) prevăd că dreptul conferit de marcă nu permite titularului său să interzică unui terţ utilizarea, în cadrul comerţului, a mărcii, atunci când aceasta se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs sau unui serviciu, în special ca accesorii sau piese detaşate, în măsura în care această utilizare se face în conformitate cu practicile loiale în materie industrială sau comercială.

Prin urmare, pentru ca actele de folosire a mărcilor de către pârâtă să fie justificate din perspectiva acestor dispoziţii legale, este necesar să fie întrunite două condiţii:

- folosirea mărcii să indice consumatorilor faptul că respectivele piese de schimb sunt destinate autovehiculelor ....;

- folosirea mărcii să fie realizată conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.

Curtea a constatat că nu este îndeplinită prima condiţie, deoarece aplicarea mărcii ... pe produsele în litigiu nu s-a făcut în scopul indicaţiei destinaţiei produselor, respectiv doar în scop informativ cu privire la destinaţia produselor conform uzanţelor în domeniu, ci marca ... a fost aplicată pe produsele importate de apelanta-pârâtă cu funcţia de marcă, indicând originea lor comercială. Este corectă şi observaţia pârâtei conform căreia marca ... este singurul semn distinctiv aplicat pe produsele importate, aceasta fiind folosită pentru a deosebi produsele concurente între ele.

Pârâta a susţinut că piesele de schimb pentru autovehicule nu reprezintă produse, ele fiind încadrate în categoria produselor accesorii şi a pieselor detaşabile, raportat la destinaţia lor funcţională, astfel că, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2000 privind omologarea şi certificarea produselor şi materialelor de exploatare utilizate la vehiculele rutiere, precum şi condiţiile de introducere pe piaţă şi de comercializare a acestora, orice terţ este îndreptăţit să introducă pe piaţă piese de schimb pentru autovehicule, indiferent de marca ori de producătorul autovehiculului respectiv, cu condiţia ca acestea din urmă să fie certificate sau omologate.

În combatere, reclamanta a arătat că nu se poate interpreta O.G. nr. 80/2000 că ar permite importurile paralele de piese auto, respectiv punerea acestora pe piaţă în Uniunea Europeană fără acordul titularului de marcă, iar libertatea comercială cu privire la produse nu echivalează cu libertatea de folosire a mărcilor.

Curtea nu a reţinut apărarea pârâtei, deoarece prin „produs de origine” în sensul art. 12 pct. 1.1. din O.G. nr. 80/2000, se înţelege „produsul fabricat potrivit specificaţiilor şi standardelor de producţie prevăzute de producătorul vehiculului pentru fabricarea unor produse utilizate pentru asamblarea vehiculului în cauză. Aceasta cuprinde produsele fabricate pe aceeaşi linie de producţie cu produsele în cauză. Se consideră, dacă nu se dovedeşte contrariul, că produsele sunt de origine în cazul în care producătorul lor atestă faptul că produsele corespund nivelului calitativ al produselor utilizate pentru asamblarea vehiculului în cauză şi că au fost fabricate potrivit specificaţiilor şi standardelor de producţie ale producătorului vehiculului”.

Însă, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (1), (2), (4), (5) şi alin. 8 lit. c) din acest act normativ, produsele de origine sunt exceptate de la omologarea sau certificarea efectuată de R.A.R., astfel încât Curtea a constatat că nu poate fi reţinută apărarea pârâtei, întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 80/2000, deoarece aceste dispoziţii legale nu au incidenţă în cauza de faţă, care este guvernată exclusiv de Regulamentul nr. 207/2009 privind marca comunitară, Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci şi de Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Nu a fost reţinută nici apărarea pârâtei potrivit căreia acţiunea dedusă judecăţii este un abuz de drept, deoarece reclamanta ar tinde la eludarea legislaţiei europene şi naţionale cu privire la libera concurenţă şi că încalcă dispoziţiile art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, deoarece: (1) situaţia de fapt din prezenta cauză nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de dispoziţiile art. 5 lit. b) din Regulamentul Uniunii Europene nr. 461/2010 din 27 mai 2010 privind aplicarea articolului 101 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene categoriilor de acorduri verticale şi practici concertate în sectorul autovehiculelor, întrucât în cauza de faţă nu s-a invocat şi nici dovedit existenţa unei convenţii între furnizorul pieselor de schimb şi producătorul de autovehicule; şi (2) Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în jurisprudenţa sa existenţa unor situaţii în care restricţiile la import într-un stat membru al Uniunii Europene nu sunt contrare principiilor concurenţiale şi liberei circulaţii a mărfurilor, în considerarea cerinţei asigurării protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală.

Astfel, fiind sesizată cu întrebarea „care este sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Directiva nr. 89/104/CEE şi ale art. 13 din Regulamentul (C.E.) nr. 40/94 în ceea ce priveşte dreptul titularului unei mărci de a interzice importul paralel pe teritoriul Uniunii Europene şi al S.E.E. al mărfurilor sale, precum piese de schimb pentru autovehicule de orice tip, fabricate sau comercializate pentru prima dată într-o ţară terţă faţă de Uniunea Europeană şi de S.E.E., (…), în lumina următoarelor prevederi, avute în vedere separat sau prin coroborare: a) art. 101 T.F.U.E. şi 102 T.F.U.E.; (...)”, în cauza C-535/13 Honda Giken Kogyo Kabushiki Kaisha vs. Maria Patmanidi AE pronunţată în data de 17 iunie 2014, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în sensul că dispoziţiile citate „trebuie interpretate în sensul în care titularul unei mărci se poate opune primului act de punere în circulaţie în spaţiul Economic European sau în Uniunea Europeană, fără consimţământul său, a produselor de origine purtând această marcă”.

Nu este întemeiată nici apărarea pârâtei potrivit căreia reclamanta trebuia să facă dovada existenţei unui prejudiciu în patrimoniul său, deoarece normele comunitare şi de drept intern analizate în cele ce preced nu prevăd o astfel de condiţie pentru admiterea acţiunii în contrafacere în ipoteza dedusă judecăţii, astfel încât reclamanta nu era ţinută să dovedească producerea unui prejudiciu ca urmare a folosirii de către apelanta-pârâtă, în cadrul unui import paralel, a mărcii reclamantei.

Pentru aceste considerente, constatând că sunt întemeiate criticile formulate de apelanta-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. Curtea a admis apelul şi a procedat la schimbarea sentinţei atacate, admiţând în totalitate cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte onorariul de avocat, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii acestuia la un cuantum rezonabil.

Suma totală a onorariului avocaţial achitat de apelanta-reclamantă în fazele procesuale de primă instanţă şi apel este de 35.537,19 lei, dovedită cu chitanţele: din 31 octombrie 2012, din 30 aprilie 2013, din 31 mai 2013, din 31 ianuarie 2014, din 29 noiembrie 2013, din 31 octombrie 2013, din 30 august 2013, din 30 septembrie 2011, din 30 noiembrie 2011, din 31 ianuarie 2012, din 30 martie 2012, din 30 septembrie 2013, din 28 februarie 2014, din 31 martie 2014, din 30 iunie 2014 şi din 30 mai 2014.

Analizând criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a constatat că munca îndeplinită de avocat este dovedită prin înscrisurile administrate în cauză şi că natura pricinii este complexă, însă a avut în vedere faptul că dosarul a necesitat două termene de judecată în faţa tribunalului, astfel că din totalul contravalorii facturilor din 31 octombrie 2012, din 30 aprilie 2013, din 29 noiembrie 2013, din 31 octombrie 2013, din 30 august 2013, din 30 septembrie 2011, din 30 noiembrie 2011, din 31 ianuarie 2012, din 30 martie 2012, din 31 mai 2013 şi din 30 septembrie 2013 (în sumă de 23.720,34 lei), a stabilit suma de 8.183,15 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) în primă instanţă.

La aceasta, se adaugă contravaloarea facturilor din 31 ianuarie 2014, din 31 martie 2014, din 30 iunie 2014, din 30 mai 2014 şi din 28 februarie 2014, în sumă de 11.816,85 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat) în apel.

Curtea a precizat că, aşa cum s-a statornicit deja în practica judecătorească, faptul că instanţa, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fixează un cuantum al onorariului care va fi pus în sarcina părţii căzute în pretenţii, nu înseamnă că intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi clientul său, în sensul că nu îl modifică şi nu îl anulează, în tot sau în parte. Acest contract se menţine în integralitate între reclamantă şi apărătorii săi, în sensul că aceasta va plăti avocaţilor aleşi întregul onorariu convenit, întrucât convenţiile legal încheiate au putere de lege. Instanţa a apreciat doar în ce măsură acest onorariu va fi pus, cu titlu de cheltuieli de judecată, în sarcina părţii adverse care a pierdut procesul, ceea ce semnifică crearea unui raport juridic execuţional doar între părţile litigiului.

Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC B. SRL, Curtea a constatat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 293 C. proc. civ., având în vedere că pârâta tinde, prin aderarea la apelul părţii adverse, la schimbarea hotărârii primei instanţe.

De asemenea, sunt îndeplinite în cauză şi dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., potrivit cărora partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere de chemare în garanţie, în cazul în care ar cădea în pretenţii.

Astfel, Curtea a constatat că probele administrate în cauză susţin afirmaţiile pârâtei potrivit cărora a comandat piesele de schimb pentru autovehicule, purtând marca ..., de la firma D., din Turcia, şi că s-a bazat în realizarea acestei comenzi pe asigurările primite de la reprezentanţii furnizorului D., în sensul că societatea D. are dreptul de a le comercializa pe teritoriul Uniunii Europene.

Prin urmare, Curtea a constatat întemeiate apărările pârâtei potrivit cărora a fost indusă în eroare de chemata în garanţie, în sensul că aceasta ar avea dreptul de a comercializa produsele purtând marca ... pe teritoriul Uniunii Europene, situaţie în care a constatat că se impune admiterea cererii de chemare în garanţie, sens în care a dispus, admiţând, în prealabil, cererea de aderare la apel.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. rap. la art. 60-63 C. proc. civ., având în vedere că pârâta-chemată în garanţie D. a căzut în pretenţii prin admiterea apelului provocat şi a cererii de chemare în garanţie împotriva sa, Curtea a dispus obligarea sa la cheltuieli de judecată către pârâtă.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta SC B. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

1. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 12 şi 13 din Regulamentul C.E. nr. 207/2009 (al căror conţinut se regăseşte şi în Directiva nr. 2008/95/CE, precum şi în art. 39 din Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice).

Astfel, contrar interpretării instanţei de apel, art. 13 nu reprezintă o normă de excepţie, ci o regulă aplicabilă în toate situaţiile în care este pusă în discuţie introducerea unor produse pe teritoriul statelor membre. Drept urmare, nu se pune problema ca, prin aplicarea art. 12 lit. c) din Regulament, să se extindă câmpul de aplicare a unei norme de excepţie (art. 12) la o altă normă de excepţie (art. 13). Art. 12 lit. c) reprezintă o normă de excepţie şi prin urmare derogatorie de la art. 13, întrucât se aplică în special produselor care au destinaţia de accesorii sau piese detaşabile.

Art. 12 lit. c) constituie în favoarea oricărui terţ un drept de folosinţă asupra unei mărci înregistrate de o altă persoană, cu condiţia ca actele de folosinţă să fie necesare în vederea indicării destinaţiei produsului, subliniind, totodată, că acest text are o aplicabilitate specială în domeniul comercializării accesoriilor şi pieselor detaşabile.

De aceea, norma are deplină aplicabilitate în speţă, întrucât societatea pârâtă a dorit să importe piese de schimb originale, care poartă marca titularului cu acordul acestuia şi în scopul de a indica destinaţia produsului, iar produsele respective sunt piese de schimb detaşabile, destinate reparaţiei autovehiculelor care, la rândul lor, poartă marca ....

Este eronat raţionamentul instanţei de apel în sensul că art. 12 nu este aplicabil în cauză, întrucât ar trebui aplicat cu prioritate art. 13 din Regulament, referitor la epuizarea dreptului la marcă.

Piesele de schimb pentru autovehicule nu reprezintă produse în sensul legislaţiei privind mărcile, ele fiind încadrate în categoria produselor accesorii şi a pieselor detaşabile, raportat la destinaţia lor funcţională.

Pentru această categorie de produse există o normă specială, care derogă de la dreptul comun şi care se referă la limitarea drepturilor titularului mărcii. În conformitate cu aceste norme speciale şi derogatorii, titularul mărcii nu este îndreptăţit să interzică terţilor utilizarea în comerţ a mărcii sale atunci când se impune indicarea destinaţiei unui produs sau a unui serviciu, în special când este accesoriu sau piesă detaşată.

În speţă, piesele de schimb pentru autovehicule sunt destinate să înlocuiască piesele montate iniţial pe autovehicul, la momentul producerii sale (piesele de prim montaj) şi sunt fabricate astfel încât să asigure toate funcţiile tehnice ale pieselor de prim montaj.

Piesele de schimb pot fi folosite numai pentru reparaţia autovehiculelor pentru care sunt destinate, în cauză, pentru reparaţia autovehiculelor .... Prin urmare, trebuie ca între piesele de schimb destinate autovehiculelor ... şi aceste autovehicule să poată fi realizată o legătură clară de identitate.

Mai mult, art. 13 din Regulament reprezintă o normă cu aplicabilitate generală, în sensul că se referă la toate tipurile de produse, în timp ce dispoziţiile art. 12 lit. c) se referă la o anumită categorie de bunuri, anume accesorii şi piese detaşabile. Prin urmare, art. 12 lit. c) are caracter de norma specială raportat la art. 13 şi, deci, se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.

Piesele de schimb în cauză sunt produse de origine, care au fost fabricate potrivit specificaţiilor şi standardelor de producţie prevăzute de producătorul vehiculului pentru fabricarea unor produse utilizate pentru asamblarea vehiculului în cauză.

Acest fapt este recunoscut chiar de către reclamantă, care afirmă că produsele poartă marca ... cu acordul titularului mărcii, precum şi că titularul mărcii a fost de acord cu comercializarea produselor pe un anumit teritoriu (Turcia). Din aceste afirmaţii rezultă fără echivoc faptul că produsele poartă marca ... şi că au fost introduse în comerţ în baza unui contract de licenţă încheiat între titularul mărcii şi producător.

Prin urmare, sunt neîntemeiate considerentele deciziei instanţei de apel privind faptul că mărcile apelantei ar fi fost folosite într-un mod nelegal şi că societatea recurentă ar fi trebuit să aplice pe produsele importate mărcile proprii. Atât timp cât produsele sunt produse originale, pe aceste produse nu putea fi aplicată o altă marcă.

Această situaţie este diferită de cea în care piesele de schimb au fost produse de terţe firme care nu au încheiat un acord de licenţiere cu titularul mărcii, astfel încât acestea trebuie, într-adevăr, să indice provenienţa pieselor şi să aplice mărcile producătorilor respectivi. Or, cât timp, în cauză, piesele sunt produse chiar sub licenţa titularului mărcii, ele pot fi comercializate sub mărcile titularului.

Mai mult, comerciantul care pune în vânzare piese originale nu va aplica niciodată marca sa proprie pe piesele respective, întrucât, în acest mod, ar induce în eroare consumatorul, fapt ce nu a fost observat de către instanţa de apel.

În realitate, scopul mărcii este acela de a identifica produsele, iar în speţa de faţă acest scop este atins, întrucât marca aplicată pe produse atestă faptul că aceste produse sunt originale, aspect recunoscut în repetate rânduri de către apelanta reclamantă.

Având în vedere aceste argumente, importul acestor piese de schimb de origine, nu încalcă nicio normă legală aplicabilă şi, prin urmare, nu încalcă nici drepturile titularului mărcii. Mai mult, reclamanta nu are dreptul de a solicita interzicerea utilizării de către terţi a mărcii pentru producţia, comercializarea ori importul pieselor de schimb auto întrucât, pe de o parte, piesele sunt originale, purtând mărcile în baza unui raport juridic, iar, pe de altă parte, acestea fac parte din categoria produselor detaşabile, fiind părţi componente ale produsului final (autovehiculul), iar drepturile titularului mărcii sunt limitate prin legislaţia în vigoare.

2. În mod nelegal, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile legale privind condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, cu toate că admiterea acţiunii, chiar dacă acţiunea s-a întemeiat pe prevederile legislaţiei privind protecţia mărcilor, presupunea întrunirea în mod cumulativ a acestora în persoana pârâtei.

Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că în cauza de faţă nu s-ar aplica dispoziţiile legale privind existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei pentru a putea fi atrasa răspunderea civilă delictuală a pârâtei, iar în ceea ce priveşte celelalte condiţii pentru atragerea răspunderii civile delictuale nu s-a pronunţat în niciun fel în considerentele deciziei recurate.

În cauză, niciuna dintre condiţii nu este îndeplinită, motiv pentru care acţiunea reclamantei trebuia respinsă.

Astfel, fapta ilicită nu există, atât timp cât din documentele depuse la dosar cât şi din afirmaţiile ulterioare ale reclamantei, produsele sunt originale şi, prin urmare, poartă mărcile reclamantei în temeiul unul acord de licenţiere, nefiind întrunită situaţia unei fapte de contrafacere, aşa cum a încercat reclamanta să susţină prin afirmaţiile potrivit cărora „produsele poartă fără drept mărcile”.

Importul unor produse originale nu constituie o faptă ilicită decât dacă ar fi interzis în mod expres de o normă legală imperativă, or, astfel cum s-a arătat la pct. 1, nu există o astfel de normă care să aibă aplicabilitate în speţă.

De asemenea, reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu. Bunurile despre care se afirmă că ar încălca drepturile ce rezultă din mărcile sale nu au fost introduse pe teritoriul Uniunii Europene, prin urmare nu a existat un act de import al acestor bunuri. Bunurile se află şi în prezent în custodia autorităţilor vamale, motiv pentru care interesele reclamantei nu au fost prejudiciate.

Reclamanta nu a făcut vreo dovadă în sensul existenţei unui prejudiciu în patrimoniul său, limitându-se a indica în acţiunea introductivă faptul că „importul paralel făcut de către pârâta în cauză creează titularului de marca grave prejudicii materiale, cât şi morale, prin pierderea posibilităţii acestuia de a controla reţeaua de distribuţie a propriilor lui produse până la consumatorul final, produse asupra cărora beneficiază de un drept de proprietate intelectuală”. Această afirmaţie nu poate fi considerată ca făcând dovada existenţei prejudiciului, fiind o simplă susţinere nedovedită.

Mai mult, dreptul invocat de reclamantă nu există în realitate. Astfel, reclamanta nu este titulara unui drept de control asupra distribuţiei produselor importate de societatea pârâtă, întrucât produsele în cauză nu aparţin reclamantei. Ele au fost produse de o terţă firmă din Turcia, în temeiul unul contract de licenţiere încheiat cu titularul mărcii, iar producătorul le-a pus ulterior în comerţ. Prin urmare, reclamanta nu deţine niciun drept asupra produselor respective şi nu poate solicita protejarea dreptului său de a controla distribuţia acestor produse.

În absenţa unei fapte ilicite şi a unui prejudiciu, nu există nici legătură de cauzalitate între acestea.

În ceea ce priveşte vinovăţia, reclamanta nu a probat existenţa culpei din partea societăţii pârâtei în legătură cu importul produselor ce fac obiectul acţiunii sale.

În realitate, pârâta a făcut dovada că a fost de bună credinţă, solicitând partenerului contractual să-i confirme că are dreptul de a comercializa produsele pe teritoriul statelor Uniunii Europene.

Deşi reclamanta, prin susţinerile formulate în cuprinsul acţiunii introductive, a admis că este necesar să probeze îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, ulterior respingerii acţiunii, şi-a schimbat opinia şi a argumentat în cuprinsul apelului că nu este necesară existenţa unei culpe şi nici a unui prejudiciu.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că pentru atragerea răspunderii pârâtei nu este necesar să se dovedească existenţa unui prejudiciu, iar cu privire la celelalte condiţii nu s-a pronunţat în vreun fel, motiv pentru care decizia este nelegală.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

1. Instanţa de apel a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a formulată în cauză de către reclamanta A., dispunând interzicerea utilizării de către pârâta SC B. SRL, în modalităţile expres indicate în dispozitivul deciziei, a semnului identic mărcilor comunitare, aparţinând reclamantei; totodată, a dispus măsuri de înlăturare a consecinţelor actelor de încălcare a drepturilor exclusive ale titularului mărcilor.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că pârâta a importat din Turcia produse originale (186 piese de schimb sau părţi din autoturism), iar reclamanta, în calitate de titular al mărcilor, şi-a dat acordul pentru comercializarea acestor produse doar în Turcia, nu şi în spaţiul comunitar. În acest caz, nu a operat epuizarea dreptului la marcă, în sensul art. 13 din Regulamentul (C.E.) nr. 207/2009 privind marca comunitară, din moment ce produsele au fost introduse pe piaţa comunitară sub această marcă fără consimţământul titularului mărcii, astfel încât titularul este îndreptăţit să-şi exercite drepturile exclusive prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Regulament.

Prin motivele de recurs, a fost criticat, în primul rând, modul de interpretare şi aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 12 şi 13 din Regulamentul mărcii comunitare, susţinându-se, în esenţă, că art. 12 lit. c) reprezintă o normă de excepţie şi, prin urmare, derogatorie de la art. 13, întrucât se aplică în special produselor care au destinaţia de accesorii sau piese detaşabile, iar acţiunea reclamantei trebuia respinsă, întrucât sunt întrunite condiţiile de aplicare a prevederilor art. 12 lit. c) din Regulament.

Criticile cu acest obiect nu sunt fondate.

Art. 12 lit. c) din Regulament prevede că titularul unei mărci comunitare nu poate interzice terţilor utilizarea în comerţ a mărcii „atunci când se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs sau a unui serviciu, în special când este un produs accesoriu sau piesă detaşată”, în timp ce art. 13 prevede că titularul unei mărci comunitare nu poate interzice folosirea acesteia „pentru produse care au fost introduse pe piaţă în Comunitate sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său”.

Susţinând că art. 12 lit. c) reglementează o situaţie de excepţie de la art. 13, recurenta - pârâta porneşte de la o anumită interpretare a dispoziţiilor art. 12 lit. c), care conduce la concluzia că, ori de câte ori titularul a aplicat marca pe un produs accesoriu sau pe o piesă detaşabilă ori şi-a dat consimţământul pentru folosirea în acest fel a mărcii de către un terţ, este legitimată folosirea ulterioară a mărcii de către orice terţ pentru produsele respective. În acest caz, titularul nu poate interzice utilizarea lor pe teritoriul Uniunii Europene, chiar dacă aceste produse purtând marca nu au fost introduse pe piaţă în Uniunea Europeană de către el însuşi sau cu acordul său.

Se constată că premisa raţionamentului juridic astfel conceput este greşită, întrucât, chiar dacă s-ar accepta interpretarea art. 12 lit. c), propusă de către recurentă (considerentele pe acest aspect urmează a fi dezvoltate separat), nu poate fi primită consecinţa pe care recurenta o extrage din această interpretare, anume instituirea unui caz de excepţie de la art. 13 din Regulament.

După cum s-a arătat, în mod corect, în considerentele deciziei, atât art. 12, cât şi art. 13 din Regulament, reglementează situaţii de excepţie de la regula privind exercitarea drepturilor exclusive recunoscute titularului unei mărci înregistrate, prevăzută de art. 9 din Regulament, ambele norme consacrând limitări ale exerciţiului acestor drepturi.

Fiind vorba despre o situaţie de excepţie, art. 13 este de strictă interpretare şi aplicare, iar acesta nu face vreo distincţie în privinţa produselor purtând marca, introduse pe teritoriul Uniunii Europene de către titularul însuşi sau cu consimţământul său. Legiuitorul are în vedere orice produse dintre cele pentru care marca a fost înregistrată, iar în absenţa vreunei distincţii legale, este inadmisibilă crearea acestora în procesul de interpretare a normei.

Ca atare, nu există nicio raţiune pentru a exclude produsele accesorii şi piesele detaşabile din sfera de aplicare a art. 13, iar această apreciere este confirmată chiar de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, la care a făcut referire, în mod corect, instanţa de apel. Astfel, prin hotărârea pronunţată în cauza C - 535/13 Honda, Curtea a arătat explicit că art. 7 din Directiva nr. 104/1989 privind epuizarea dreptului la marcă (ce corespunde art. 13 din Regulamentul mărcii comunitare nr. 207/2009) trebuie interpretat în sensul că titularul unei mărci se poate opune primei introduceri pe piaţă în Uniunea Europeană, fără consimţământul său, a unor produse de origine purtând marca sa. În acea speţă, produsele purtând marca erau chiar piese de schimb pentru vehicule de orice tip.

Aşadar, este lipsită de relevanţă corelaţia dintre art. 12 lit. c) şi art. 13 din Regulament, din perspectiva propusă de către recurentă.

Fiind vorba despre situaţii de excepţie reglementate distinct, invocarea lor în prezenta cauză obliga instanţa de judecată la verificarea întrunirii condiţiilor legale de aplicare a acestora, iar eventuala constatare a incidenţei oricăruia dintre cazuri ar fi condus la respingerea cererii reclamantei, din moment ce, în ambele situaţii, titularul mărcii nu este îndreptăţit să solicite interzicerea utilizării acesteia de către terţi.

În cauză, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la verificarea incidenţei atât a dispoziţiilor art. 12 lit. c), cât şi a celor ale art. 13 din Regulament, constatând că nu sunt întrunite condiţiile de aplicare a acestor norme, iar recurenta a formulat critici în legătură cu înseşi condiţiile de aplicare a dispoziţiilor de art. 12 lit. c) din Regulament, ce urmează a fi examinate ca atare, fără a supune, însă, cenzurii acestei instanţe de control judiciar şi aprecierea vizând art. 13 din Regulament.

În acest context, stabilirea unei priorităţi de aplicare în concursul dintre cazurile de excepţie, astfel cum pretinde recurenta, este lipsită de finalitate în analiza motivelor de recurs menţionate anterior.

După cum s-a arătat, recurenta nu a criticat aprecierea instanţei de apel privind neepuizarea dreptului la marcă, din moment ce produsele au fost introduse pe piaţa comunitară sub această marcă fără consimţământul titularului mărcii. S-a susţinut, într-adevăr, că art. 13 din Regulamentul mărcii comunitare nu este aplicabil, dar nu pentru argumentul că dreptul la marcă ar fi fost epuizat, ci pentru că ar fi întrunite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 12 lit. c) din acelaşi Regulament, fapt suficient pentru respingerea cererii de chemare în judecată.

Drept urmare, în limitele motivelor de recurs, se va cerceta dacă fapta pârâtei reprezintă, în termenii art. 12 lit. c) din Regulament, o folosire a mărcii reclamantei care se impune pentru indicarea destinaţiei unui produs accesoriu sau a unei piese detaşate, folosire pe care, astfel, reclamanta nu ar putea să o interzică. Este de precizat că art. 12 lit. c) conţine şi o altă cerinţă, aceea a unei folosiri conforme cu practicile loiale în domeniul industrial sau comercial, care nu a fost, însă, analizată în speţă, faţă de neîntrunirea cerinţei referitoare la caracterul necesar al folosirii mărcii de către terţ şi faţă de caracterul cumulativ al cerinţelor legale.

După cum s-a precizat deja, art. 12 lit. c) reglementează o situaţie derogatorie de la dispoziţiile art. 9 din Regulamentul mărcii comunitare privind plenitudinea exercitării dreptului exclusiv recunoscut titularului unei mărci înregistrate în cazurile de utilizare a mărcii de către un terţ, în sensul că acest drept nu poate fi exercitat atunci când marca este utilizată de către un terţ cu scopul indicării necesare a destinaţiei produsului (sau a serviciului) în legătură cu care este folosită marca.

Reglementând o situaţie de excepţie, norma din art. 12 lit. c) este de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că derogarea priveşte doar situaţia avută în vedere, dar nu şi faptul că această situaţie reprezintă un act de utilizare de către un terţ, dintre cele prevăzute de art. 9 din Regulament, pe care titularul ar fi îndreptăţit să îl interzică în absenţa consimţământului său. Cu alte cuvinte, pentru ca art. 12 lit. c) să fie aplicabil, trebuie să existe un act de utilizare a mărcii de către un terţ în condiţiile prevăzute de art. 9 din Regulament, iar această utilizare este necesară în scopul indicării destinaţiei produsului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 9 din Regulamentul mărcii comunitare, titularul unei mărci comunitare poate interzice oricare dintre actele de utilizare de către un terţ prevăzute de alin. (2) (precum aplicarea pe produse sau pe ambalaje, oferirea produselor, introducerea lor pe piaţă, importul sau exportul de produse), privind un semn identic sau similar cu marca comunitară, pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care este înregistrată marca comunitară (cazul produselor sau serviciilor diferite nu interesează în speţă).

În cauză, instanţa de apel a reţinut că pârâta a importat, în vederea comercializării, produse originale deja inscripţionate.

În contextul celor arătate anterior, actul de utilizare de către pârâtă, care nu este titularul mărcilor comunitare, se încadrează în categoria actelor pe care titularul le-ar putea interzice pe temeiul art. 9 din Regulament, cât timp este vorba despre un import de produse identice cu cele pentru care marca a fost înregistrată.

O asemenea calificare legală este justificată de împrejurarea că utilizarea mărcii de către importator are drept scop indicarea provenienţei produselor vizate de actul de import şi distingerea lor de produsele altor comercianţi. Importul produselor originale reprezintă o folosire a mărcii cu scopul de a distinge produsele acestui titular al mărcii de produsele de acelaşi tip provenind de la alte întreprinderi, inclusiv de la alţi titulari de mărci.

Din această perspectivă, este nefondată susţinerea pârâtei în sensul că, în contextul art. 12 lit. c) din Regulament, piesele de schimb pentru autovehicule nu ar reprezenta produse în sensul legislaţiei privind mărcile. După cum s-a arătat, norma în discuţie are în vedere produse identice sau similare cu cele pentru care marca comunitară a fost înregistrată, iar această cerinţă este întrunită prin faptul că mărcile comunitare sunt înregistrate şi pentru componente auto variate din clasa 12, inclusiv piese pentru vehicule de teren cu motor şi caroserii de vehicule.

De altfel, pârâta nu a contestat faptul că titularul unei mărci comunitare ar putea interzice folosirea mărcii în legătură cu produse accesorii sau piese detaşabile, în condiţiile în care a admis că un terţ nu este îndreptăţit să aplice un semn identic sau similar cu marca pe asemenea produse, relevându-se, astfel caracterul contradictoriu al susţinerilor privind natura de produse în sensul legislaţiei mărcilor.

Pârâta a susţinut, de asemenea, că a intenţionat să importe piese de schimb originale, care poartă marca titularului cu acordul acestuia, în scopul indicării destinaţiei produselor, respectiv cea a reparaţiei autovehiculelor care, la rândul lor.

Contrar susţinerilor pârâtei, nu este justificată, în acest fel, utilizarea necesară a mărcii în scopul indicării destinaţiei produsului, ci doar folosirea mărcii pentru identificarea originii produsului pe care este aplicat semnul şi care reprezintă obiectul propriului act de comerţ, adică efectuarea unui act de comerţ pentru care este necesar consimţământul titularului mărcii. Eventualul acord exprimat de către titular nu are o altă relevanţă decât confirmarea existenţei unui act de folosire de către un terţ cu titlu de marcă, fără să suplinească verificările presupuse de cerinţa din art. 12 lit. c) al Regulamentului, vizând caracterul necesar al folosirii mărcii de către terţ.

Este de subliniat că menţiunea despre care pârâta pretinde că ar indica destinaţia produselor importate este inscripţia, aplicată pe produsele importate. Aşadar, produsele nu au fost inscripţionate astfel chiar de către pârâtă.

Din acest punct de vedere, apărările pârâtei sunt vădit nefondate, întrucât, în contextul art. 12 lit. c), o asemenea menţiune trebuie să provină de la terţul însuşi, în derularea propriului act de comerţ, nu de la titularul mărcii sau chiar de la un alt terţ. Aplicarea mărcii pe un produs reprezintă un act de comerţ distinct de cel de import, iar fiecare asemenea act efectuat de un terţ trebuie autorizat separat, astfel încât caracterul necesar al folosirii mărcii, la care se referă art. 12 lit. c), trebuie raportat la modul concret în care terţul acţionează, independent de folosirile anterioare ale mărcii.

Cu toate acestea, urmează a se analiza susţinerile pârâtei referitoare la inscripţia preexistentă pe produse la momentul importului, dat fiind că instanţa de apel s-a referit la acest aspect, apreciind că aplicarea pe produsele în litigiu nu s-a făcut în scopul indicaţiei destinaţiei produselor, respectiv doar în scop informativ cu privire la destinaţia produselor conform uzanţelor în domeniu.

Contrar susţinerilor pârâtei, întrunirea cerinţei privind caracterul necesar al folosirii mărcii pentru indicarea destinaţiei produsului nu poate fi dedusă din simplul fapt al aplicării mărcii pe un produs accesoriu sau piesă detaşabilă, cu acordul titularului ori chiar de către acesta, fapt care să aibă drept consecinţă, astfel cum preconizează pârâta, legitimarea folosirii ulterioare a mărcii de către orice terţ, pentru produsele respective.

Referirea din art. 12 lit. c) din Regulamentul mărcii comunitare la indicarea destinaţiei unui produs vizează o informaţie furnizată de către comerciant consumatorilor, în legătură cu întrebuinţarea produsului respectiv. În cazul unor accesorii sau piese detaşabile, precum piesele de schimb ale unui autovehicul, informaţia poate să vizeze compatibilitatea cu un anumit tip de autovehicul, care poate fi identificat prin provenienţă, anume prin indicarea producătorului, după caz, a titularului mărcii destinate a se aplica pe acel produs.

Consumatorul unui anumit produs este îndreptăţit, potrivit principiilor de protecţie a consumatorilor, la o informare completă, corectă şi precisă asupra caracteristicilor esenţiale ale acestui produs, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acesta să reflecte cât mai bine nevoile sale. Acceptându-se că destinaţia produsului reprezintă o caracteristică esenţială a acestuia, informaţia cu acest obiect şi destinată consumatorului, la care se referă art. 12 lit. c) din Regulament, trebuie să corespundă, în consecinţă, exigenţelor de a fi completă, corectă şi exactă, în ceea ce priveşte destinaţia produsului.

Or, simpla menţionare pe produs a mărcii nu reprezintă nici măcar o explicitare a întrebuinţării produsului şi, cu atât mai puţin, nu întruneşte exigenţele arătate anterior.

Astfel, inscripţia nu informează pe consumator despre faptul că este vorba despre un accesoriu sau o piesă detaşabilă pentru un autovehicul, cât timp nu indică în mod expres nici natura produsului inscripţionat, nici produsul cu care este compatibil.

Publicul relevant pentru un produs precum un accesoriu sau o piesă auto nu este un specialist în autovehicule, pentru a recunoaşte, fără indicii suplimentare, atât produsul ca atare, cât şi pe cel căruia acesta îi este destinat. Consumatorul în discuţie este, cel mai probabil, deţinătorul unui autovehicul, deci este prezumat a avea un nivel mediu de informare şi de cunoaştere în privinţa componentelor auto, care nu îi permite să decidă în privinţa achiziţionării acestora fără explicaţii clare în legătură cu natura şi compatibilitatea lor cu autovehiculul deţinut.

Faptul că acest consumator ar putea deduce din inscripţie (presupunând că o identifică pe produs, în măsura în care aceasta este plasată în mod vizibil), că există o legătură între produsul astfel marcat şi un autovehicul, nu este suficient din perspectiva exigenţelor presupuse de art. 12 lit. c) din Regulament, deoarece consumatorul nu ar avea certitudinea că este vorba despre o anumită componentă auto, adecvată pentru un autovehicul, având nevoie de explicaţii în acest sens. Mai mult, ar trebui să fie convins că piesa auto este compatibilă cu propriul autovehicul, dat fiind că ar putea fi folosită fie pentru orice autovehicul, fie în mod particular pentru tipul de vehicul deţinut, ceea ce atestă că informaţia privind destinaţia componentei auto ar trebui să conţină şi acest aspect, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Pe de altă parte, după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formată în interpretarea art. 6 alin. (1) lit. c) din Directiva nr. 104/1989 privind marca comunitară (identic în conţinut cu actuala Directivă nr. 95/2008 şi corespondent al art. 12 lit. c) din Regulamentul mărcii comunitare), pe lângă faptul că informaţia furnizată publicului în legătură cu destinaţia produsului trebuie să fie comprehensibilă şi completă pe acest aspect (exigenţe deja arătate în prezentele considerente), pentru aplicarea normei este necesar ca folosirea mărcii (în cauză, aplicarea semnului pe produs) să constituie, în practică, singurul mijloc de furnizare a informaţiei respective (hotărârea pronunţată în cauza C - 228/2003 Gillette).

Or, chiar dacă s-ar aprecia, contrar celor expuse anterior, că această folosire a mărcii reprezintă o indicare a destinaţiei produsului, nu s-a probat că, în concret, este singurul mijloc prin care putea fi adusă la cunoştinţa consumatorului destinaţia componentelor auto. Dovada acestui fapt revenea pârâtei, care ar fi trebuit să demonstreze că nu era posibilă aplicarea unei alte metode de informare practicate în comerţ, anume înscrierea informaţiei privind destinaţia produsului pe etichetă, ambalaj sau în cartea tehnică ori în instrucţiunile de folosire ce însoţesc, eventual, produsul. Pârâta din cauză, nu numai că nu a înfăţişat dovezi în acest sens, dar nici măcar nu a formulat apărări pe acest aspect.

În realitate, singurul aspect pe care îl relevă aplicarea mărcii pe un produs este acela al identificării originii comerciale a produselor şi al deosebirii lor de produsele altor comercianţi, în condiţiile în care garantarea provenienţei produselor reprezintă o funcţie esenţială a oricărei mărci, după cum, în mod corect, s-a arătat în considerentele deciziei recurate. Această funcţie nu poate fi confundată cu indicarea destinaţiei produsului şi nici nu implică o asemenea consecinţă, pentru considerentele expuse anterior.

Deoarece aplicarea semnului pe produse relevă conţinutul drepturilor exclusive ale titularului mărcii, folosirea ulterioară de către terţi a unui semn astfel aplicat pe un produs trebuie autorizată de către titular, în absenţa căruia este afectată însăşi funcţia esenţială a mărcii.

Întrucât, în cauză, instanţa de apel a apreciat în mod corect că nu s-a probat îndeplinirea condiţiilor de aplicare a dispoziţiilor art. 12 lit. c) din Regulamentul mărcii comunitare, motivele de recurs pe acest aspect sunt nefondate şi vor fi înlăturate ca atare.

2. În ceea ce priveşte temeiul cererii de chemare în judecată, este corectă susţinerea recurentei în sensul că acţiunea în contrafacere întemeiată pe dispoziţiile art. 9 din Regulamentul mărcii comunitare (ce corespunde prevederilor art. 36 din Legea nr. 84/1998) presupune îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei.

Fiind vorba, însă, despre o lege specială, modul de dovedire a întrunirii acestor condiţii rezultă din conţinutul normelor particulare, derogatorii de la dreptul comun reprezentat de dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ.

Din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat în mod corect că normele comunitare incidente (ca, de altfel, nici normele de drept intern corespondente) nu prevăd în sarcina reclamantei dovada existenţei unui prejudiciu în patrimoniul său, pentru admiterea acţiunii în contrafacere în ipoteza dedusă judecăţii, aceea a folosirii mărcii pentru produse identice.

Raţiunea unei asemenea reglementări rezidă în faptul că, în ipoteza dată, existenţa prejudiciului este prezumată din însăşi săvârşirea faptei de încălcare a dreptului asupra mărcii, după cum este prezumată chiar existenţa riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.

Această constatare este confirmată de prevederile O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, care reglementează măsurile, procedurile şi repararea daunelor în scopul asigurării respectării drepturilor de proprietate industrială, aplicabile în cazul oricărei încălcări a unui asemenea drept, inclusiv a unui drept la marcă.

Astfel, potrivit art. 14, în cazul desfăşurării cu intenţie a unei activităţi de contrafacere, titularul dreptului este îndreptăţit la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit, în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite. Aşadar, acordarea de despăgubiri este condiţionată de dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului efectiv suferit, precum şi de întrunirea celorlalte cerinţe expres prevăzute, printre care şi forma de vinovăţie, respectiv intenţia.

Spre deosebire de cererea în despăgubiri, în cazul cererii având ca obiect obligaţia de a face sau de a nu face, măsurile de încetare a încălcării dreptului nu sunt condiţionate de astfel de dovezi, după cum rezultă din modul de reglementare a adoptării unor astfel de măsuri prin art. 11 şi 12 din O.U.G. nr. 100/2005, ceea ce înseamnă că, în aceste cazuri, nu se impune în sarcina titularului dreptului înfăţişarea de dovezi privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, altele decât săvârşirea faptei ilicite.

Drept urmare, în cauză, instanţa de apel a apreciat în mod corect că este suficientă săvârşirea unei fapte de încălcare a dreptului la marcă (în legătură cu care au fost expuse considerentele de la pct. 1 din prezenta decizie), fără a fi necesară probarea de către reclamantă a existenţei unui prejudiciu în patrimoniul său.

Cu privire la vinovăţia autorului faptei ilicite, în absenţa unei cerinţe legale privind necesitatea întrunirii, în cazul acţiunii privind obligaţia de a face, a unei anumite forme de vinovăţie, ca în cazul cererii în despăgubiri, rezultă că este suficientă şi culpa autorului, care decurge din obligaţia de diligenţă cerută oricărui comerciant privind desfăşurarea activităţii sale cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege.

Susţinând că a fost de bună - credinţă în modul de realizare a activităţii de import, pârâta invocă, în realitate, necunoaşterea dispoziţiilor legale referitoare la necesitatea consimţământului titularului şi la condiţiile în care operează epuizarea dreptului la marcă ori, cel puţin, o situaţie juridică ce a fost creată de către pârâta însăşi, în baza unei anumite interpretări a legii şi care nu corespunde realităţii juridice expuse prin prezenta hotărâre. Or, convingerea părţii că a acţionat cu respectarea legii, printr-o anumită interpretare a acesteia, reprezintă o apreciere subiectivă ce nu echivalează cu buna - credinţă şi care, astfel, nu înlătură obligaţia de diligenţă a comerciantului în desfăşurarea propriei activităţi.

În consecinţă, susţinerile recurentei pe acest aspect nu au temei şi urmează a fi înlăturate.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi va fi respins ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă SC B. SRL la 8.891,80 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A., efectuate în recurs.

În cuantumul cheltuielilor de judecată astfel acordate, nu a fost inclusă suma de 2.696,02 lei, solicitată de către intimata - reclamantă cu titlu de onorariu de avocat şi dovedită prin factura din 31 octombrie 2014 (fila 47 dosar recurs). Cu toate că a fost achitată în baza contractului de asistenţă juridică încheiat pentru reprezentarea intereselor părţii în dosarul de faţă, după pronunţarea deciziei de apel, din cuprinsul facturii reiese că a fost achitată pentru faza apelului, ceea ce atestă că nu vizează prezenta etapă procesuală şi ar fi trebuit solicitată instanţei de apel, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 374/A din 08 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă SC B. SRL la 8.891,80 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A., efectuate în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 aprilie 2015.