Defamation claim against journalist and newspaper dismissed for protected freedom of expression regarding public fund management

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/28 februarie 2012, reclamanţii A. Târgovişte şi B. au solicitat obligarea pârâţilor C. şi SC D. SRL, în solidar, la plata sumei de 50.000 de lei către A. Târgovişte şi a sumei de 450.000 de lei către B., reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale, precum şi la publicarea integrală a hotărârii care se va pronunţa, pe cheltuiala acestora, în trei numere consecutive ale Jurnalului de Dâmboviţa, pe prima pagină a acesteia, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite şi articolele apărute în respectiva publicaţie, sub sancţiunea de daune cominatorii de 500 de lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, începând cu luna iulie 2011, cotidianul Jurnal de Dâmboviţa a demarat o campanie de presă condusă şi susţinută de către pârâtul C., în calitatea sa de jurnalist angajat al acestui cotidian, ale cărei subiecte au fost atât A. Târgovişte cât şi B., campanie de presă ce se derulează şi la data formulării acţiunii, fiind publicat un număr impresionant de articole, expres indicate în cererea de chemare în judecată.

S-a menţionat că o parte importantă dintre articole a fost publicată la rubrica „Editorial" a cotidianului iar tema articolelor menţionate anterior s-a concretizat în prezentarea, evaluarea şi comentarea pretinselor ilegalităţi săvârşite de reclamantul B., „O.ua” (folosit în mod excesiv în cuprinsul acestor articole), atât în calitate de preşedinte al A. Târgovişte, cât şi în calitate de profesor la Colegiul Naţional „E.”, fiind oferite opiniei publice variante tendenţios concepute ale unor presupuse activităţi contrare legii, în scopul exclusiv al manipulării acesteia şi creării unui curent de opinie defavorabil reclamanţilor, de natură să influenţeze într-un mod vădit negativ întreaga activitate şi imagine a A. Târgovişte, precum şi viaţa socială personală şi profesională a preşedintelui acestuia.

În privinţa reclamantului B., s-a subliniat că i-a fost atribuită de către pârâţi porecla de „O.”, în mai mult rânduri făcându-se trimitere la persoana sa doar prin aceasta poreclă, precum şi în cele mai recente articole porecla „F.” fiind asociată cu verbul „a ciuguli”, aceste porecle relevând în mod evident intenţia pârâţilor de denigrare şi de a aduce atingere onoarei şi reputaţiei persoanei. S-a mai susţinut că desfăşurarea vieţii într-un cadru social implică o serie de relaţii cu semenii, bazate nu numai pe interese materiale, dar şi pe un complex de sentimente, aprecieri, opinii ale unora la adresa altora, din împletirea cărora se naşte şi se conservă consideraţia reciprocă, respectul, prietenia, preţuirea fiecăruia de către cei din jur, un complex de raporturi care se situează în domeniul legăturilor sufleteşti, nepatrimoniale dintre oameni. Agresarea acestor legături prin difuzarea, într-un mediu social de o anumită amploare, a unor date false şi denigratoare privind o persoană, desfigurează imaginea socială a acesteia şi atrage, de multe ori, o modificare peiorativă a consideraţiei de care se bucură persoana respectivă. Totodată, îi creează acesteia o suferinţă fizică derivată prin înjosirea socială, batjocura publică, minciuna dezonorantă, care i-au pătat imaginea socială, atrăgându-i desconsiderarea nemeritată a celor care, mai înainte, o preţuiau.

Reclamanţii au mai subliniat că în cuprinsul articolelor de presă, jurnalistul C. a formulat atât în scris, cât şi verbal susţineri vădit tendenţioase în legătură cu persoana lui B. şi a A. Târgovişte, având un profund caracter insultător şi calomnios, care depăşesc cu mult orice limite admisibile ale libertăţii de exprimare într-o societate democratică.

Reclamanţii au precizat că, în cauză, sunt întrunite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului, în legătură cu acestea făcându-se o serie de aprecieri.

Astfel, în privinţa transmiterii de către pârât opiniei publice a unor informaţii neadevărate despre prestaţia profesională ca preşedinte a reclamantului, într-o manieră profund jignitoare, tendenţioasă, de natură să-i creeze o imagine profesională în totală contradicţie cu realitatea - prezentare menită să inducă opiniei publice o percepţie denaturată cu privire la persoana acestuia, s-a considerat că reprezintă o formă de exercitare abuzivă, peste limitele legal admisibile, a dreptului la liberă exprimare. Aceasta întrucât libertatea de exprimare, ocrotită de dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, nu este şi nu poate fi un drept absolut. Dreptul la liberă opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane. Aceeaşi situaţie este incidentă şi în cazul afirmaţiilor calomnioase făcute de către pârât în legătură cu modul de cheltuire a banilor publici, caz in care jurnalistul a încercat în mod insistent să inducă opiniei publice convingerea ca reclamantul ar fi săvârşit fapte ilegale pentru care ar trebui să fie pedepsit.

În acest sens, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi s-a evidenţiat că limitele dreptului la liberă exprimare au fost consacrate şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi protocoalele adiţionale, adoptată de România prin Legea nr. 30/1994, prin art. pct. 1 „Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie” şi alin. (2) al aceluiaşi text, care prevede că „Exerciţiul acestor libertăţi ce comportă datorii şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau securitatea publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau drepturilor altora (...)”.

În continuare s-a arătat că garanţia dreptului la liberă exprimare - existentă ca premisă de principiu şi în cazul pârâtului C. - era subordonată condiţiei ca acesta să îşi exercite acest drept cu bună-credinţă, în sensul oferirii unor informaţii certe şi demne de crezare, în respectul deontologiei profesionale specifice profesiei acestuia, lucru care însă nu s-a întâmplat în situaţia campaniei de presă conduse de pârâtul C. în contra reclamantului. Odată încălcată condiţia bunei-credinţe şi a informaţiilor demne de crezare, garanţia dreptului la liberă exprimare încetează să mai opereze, o atare situaţie fiind incidenţă în speţă.

Cu privire la lezarea imaginii, onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului B. şi A., s-a afirmat că, în cazul de faţă, reprezintă efectul afirmaţiilor iresponsabile, jignitoare, tendenţioase şi calomnioase ale pârâtului făcute în legătură cu activitatea profesională a reclamanţilor, astfel cum au fost ele exemplificate, prin textele publicate sub semnătura pârâtului C. în ziarul Jurnal de Dâmboviţa, preşedintele A. fiind prezentat opiniei publice atât din punct de vedere profesional, cât şi personal ca fiind o O. de tinichea; având capacităţi intelectuale reduse, neputând să reproducă, fără a citi, numele jucătoarelor şi ale celor din staff-ul echipei; fiind demn de dispreţ, lipsit de scrupule; vrăjitor cu banii publici; cel care a nenorocit 2 echipe de baschet, una de fotbal şi 2 generaţii de juniori; om cu nouă feţe şi fără niciun suflet; care nu îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu, nici ca preşedinte de club, nici ca profesor la Colegiul Naţional „E.”

Relativ la impactul asupra opiniei publice şi la vătămarea cauzată drepturilor la imagine, demnitate şi reputaţie profesională, precum şi viaţă privată, s-a susţinut că, sunt cu atât mai evidente, cu cât pârâtul a procedat la aşa-zisa poreclire a reclamantului şi la utilizarea aproape obsesivă a poreclelor „O.” şi „F.”

În opinia reclamantului, şi dacă s-ar admite că ideile exprimate de pârâtul C. nu atrag natura delictuală a faptelor sale, modul de prezentare, folosirea abuzivă a dreptului de exprimare prin presă, limbajul jignitor, de natură să aducă atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei îndreptăţesc instanţa de judecată să admită prezenta cerere şi să împiedice astfel, realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare.

Invocând - fie direct, fie implicit prin intermediul poreclelor că reclamantul şi-ar exercita funcţia de preşedinte al A. Târgovişte în mod defectuos şi cu rea-credinţă, s-a considerat că pârâtul a comis o faptă ilicită de maximă gravitate de natură a-i ştirbi în modul cel mai grav onoarea, demnitatea şi prestigiul profesional, precum şi imaginea de cetăţean respectabil şi ca urmare a acestei fapte, credibilitatea profesională i-a fost zdruncinată, iar viaţa personală a fost grav afectată.

Cu privire la prejudiciu s-a arătat că suma pretinsa reprezintă o reparaţie, dacă nu integrală, măcar justă şi echitabilă care poate compensa-fie şi parţial - prejudiciul suferit. De asemenea, prin obligarea pârâţilor la plata sumei menţionate, se va realiza şi sancţionarea corespunzătoare a acestora pentru fapta ilicită săvârşită, asigurându-se şi îndeplinirea funcţiei sancţionatorii a răspunderii civile delictuale.

Reclamanţii au subliniat că tragerea la răspundere civilă a pârâţilor se impune ca o consecinţă firească a faptei pe care au săvârşit-o şi a prejudiciului produs prin aceasta şi că a admite contrariul ar însemna ca, în numele apărării libertăţii de exprimare, întreaga instituţie a răspunderii civile delictuale să devină practic ineficientă în faţa atitudinii arogante a celor care înţeleg să folosească această libertate ca pe o armă îndreptată discreţionar împotriva oricăror persoane, ceea ce nu poate fi acceptat, fiind la îndemâna instanţei să procedeze la reprimarea acestor practici abuzive şi să asigure repararea corespunzătoare a daunelor suferite.

Referitor la pârâta SC D. SRL reclamanţii au susţinut că jurnalistul C. este prepusul acestei societăţi astfel că trebuie să răspundă în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 1373 alin. (1) al N.C.C.

În drept s-au mai invocat art. 73, art. 74 lit. h), art. 1357, art. 1382, art. 1385 din N.C.C., art. 26 si art. 30 alin. (6) din Constituţia României, art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 alin. (1) din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Pârâta SC D. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitiat respingerea acţiunii şi a susţinut, în esenţă, că articolele incriminate au la baza acte, documente şi informaţii oficiale; că reclamanţii nu au transmis spre publicare niciodată un drept la replică, o dezminţire sau o rectificare, aşa cum prevede legea; că opinia ziaristului cu privire la competenţa profesională, folosirea banului public şi competenţa managerială a reclamanţilor, nu poate fi asimilată cu o faptă (acţiune, inacţiune etc.) care cauzează prejudicii în sensul art. 998 din C. civ. deoarece C. civ. prin art. 998 sancţionează fapta omului cauzatoare de prejudicii şi nu opinia cu privire la activitatea reclamanţilor. S-a mai susţinut că, examinând articolele depuse ca probatoriu de reclamanţi, din motivarea acţiunii nu rezulta îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii, respectiv a prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a prejudiciului. Atingerea adusă imaginii trebuie să aibă caracter efectiv şi obiectiv, nu să reprezinte doar aprecierea reclamanţilor. Pârâta a afirmat că reclamanţii au refuzat să-i răspundă în termenele imperative stipulate de Legea nr. 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public, astfel încât răspunsurile oficiale le-a primit doar după ce i-a acţionat pe reclamanţi în instanţa. Această atitudine abuzivă a reclamanţilor în relaţiile cu societatea pârâtă de presă a trezit suspiciuni justificate în rândul jurnaliştilor săi cu privire la modul de cheltuire a banilor publici pentru activităţile şi evenimentele sportive organizate de A. Târgovişte, condus de managerul B. Pârâta a susţinut că, în jurisprudenţa europeană, s-a decis în mod constant că interesul public primează oricăror interese private, iar publicarea unui material în scopul protejării interesului public justifica înlăturarea răspunderii delictuale. Pe de altă parte, limitele criticii admisibile sunt mai largi atunci când este vorba de protejarea unor interese generale. Criticile aduse de jurnalistul G. la adresa reclamantului şi instituţiei pe care o conduce privesc modul în care reclamanţii au gospodărit banii publici, lipsa informării corecte şi lipsa transparenţei reclamanţilor în relaţia cu societatea pârâtă de presă.

Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 2160 din 01 noiembrie 2012, a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanţii şi-au fundamentat solicitarea de acordare a despăgubirilor morale pe instituţia juridică a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi pentru fapta altuia (a comitentului pentru fapta prepusului), reglementată de V.C.C. pentru articolele de presă difuzate până la 01 octombrie 2011 (art. 998 şi art. 1000 alin 3 C. civ.) şi de N.C.C., pentru cele difuzate începând cu această dată (art. 1382, art. 1385) precum şi pe dispoziţiile N.C.C. referitoare la dreptul la demnitate, dreptul la imagine, la atingerile aduse vieţii private (art. 72, art. 75, art. 73, art. 74 lit. h ), făcându-se trimitere totodată la limitele în care se exercită libertatea de exprimare, potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi la textul art. 8 al Convenţiei care priveşte dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

De asemenea s-a motivat că unicul scop al articolelor publicate, lipsite de orice fundament, a fost prejudicierea gravă şi iremediabilă a imaginii şi prestigiului profesional, componente ale vieţii private, ocrotite de Constituţie.

Din lecturarea articolelor de presă, tribunalul a constatat că pârâtul C. a făcut referire exclusiv la activitatea de preşedinte a reclamantului B. la A. (A. Târgovişte), fără a antama şi viaţa privată a acestuia, ca urmare a faptului că fiecare dintre textele citate abordează aspecte ce ţin de specificul secţiilor clubului.

Pe de altă parte, activitatea desfăşurată de reclamant în această calitate, fiind finanţată din fondurile publice locale, astfel cum reiese din art. 5 al Regulamentului de Organizare şi funcţionare a clubului şi din Raportul privind aprobarea contului de execuţie pe anul 2010 pentru Primăria Municipiului Târgovişte poate constitui o preocupare legitimă a presei care să genereze dezbaterea modului de funcţionare a clubului în discuţie.

Coroborând răspunsul pârâţilor la interogatoriu cu depoziţia martorului H., cu sentinţa civilă nr. 498 din 26 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa şi cu înscrisurile de la filele 145-154, tribunalul a avut în vedere că reclamantul nu a uzat vreodată de dreptul la replică în legătură cu articolele de presă şi nici nu a dorit să colaboreze cu presa, evitându-l de fiecare dată pe pârâtul C., care s-a deplasat în repetate rânduri la sediul clubului pentru a-i solicita punctul de vedere.

De asemenea, potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 498 din 26 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, pârâtul A. Târgovişte nu răspunsese în termen de 30 de zile cererii din 08 ianuarie 2010 prin care reclamanta SC D. SRL solicitase informaţii de interes public, ci a comunicat răspunsul cu întârziere, respectiv după ce fusese acţionat în instanţă, în Dosarul nr. x/120/2010, cererea de chemare în judecată fiind respinsă pe considerentul că solicitarea de furnizare a informaţiilor de interes public „nu mai are obiect”.

Aşa s-a explicat faptul că, ulterior acestui litigiu, pârâtul A. Târgovişte a înaintat Trustului de Presă SC D. SRL Târgovişte relaţiile ce rezultă din documentele sale, însă reticenţa reclamantului B. de a da declaraţii presei în legătură cu fondul unor probleme dezbătute în cuprinsul articolelor, ce nu puteau fi clarificate doar pe baza înscrisurilor pe care Clubul le-a pus la dispoziţia trustului menţionat, a fost de natură să genereze ipoteze care conturează suspiciuni asupra activităţii sale.

Dacă în articolul publicat la 01 august 2011 preşedintele A. Târgovişte era acuzat în mod nejustificat de lipsa curajului de a face declaraţii de presă, întrucât se afla în concediu de odihnă, cu această singură excepţie, reclamantul nu a participat la vreo conferinţă de presă care să răspundă chestiunilor ridicate prin articolele incriminate în cauza de faţă.

De altfel, la interogatoriul administrat, reclamantul B. a recunoscut (fila 126 dosar) că nu a solicitat nici personal, nici oficial vreun drept la replică considerând că nu este cazul pentru că ori de câte ori a oferit relaţii privitoare la activitatea A., au fost prezentate denaturat de trustul de presă pârât. Or, dacă textele date publicităţii sunt nereale, pentru corecta informare a opiniei publice, nimic nu împiedica pe reclamant să dea o dezminţire, sau, dacă nu agrea societatea pârâtă de presă pentru maniera de oferire a informaţiilor să-şi expună opinia prin alte mijloace de comunicare.

Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că din documentaţia pe care reclamanţii au furnizat-o pârâtului SC D. SRL potrivit adresei din 25 februarie 2010 nu se poate deduce opinia reclamanţilor cu privire la aspectele pe care pârâtul C. le califică drept nereguli patronate de preşedintele clubului.

Concret, reclamantului i s-a imputat printre altele, îndepărtarea din club a lui I., antrenorul cu cele mai mari rezultate din istoria baschetului Târgoviştean „care nu a acceptat să se lase umilit de un fost arbitru de judeţ, ajuns şef mare pe nepotisme şi pe lipit afişe”. În legătură cu această împrejurare, pârâtul C. a răspuns la interogatoriu că ştie din discuţiile purtate cu fostul antrenor al clubului că a fost marginalizat, înaintându-şi demisia ca urmare a unor presiuni din partea reclamantului. În acest context, dacă persoana menţionată a înregistrat rezultate notabile în activitatea echipei feminine de baschet, devenind după cum se afirmă în articolul publicat la 17 august 2011 selecţionerul naţionalei de senioare a Siriei, reclamantul B. nu a oferit nici o explicaţie în legătură cu demisia acestuia, înregistrată la 14 octombrie 2010. Or, o carieră în ascensiune nu poate fi curmată printr-o simplă demisie, fără o explicaţie plauzibilă.

De asemenea, la acuzaţia potrivit căreia sub preşedinţia reclamantului au fost desfiinţate în mod dubios, în opinia ziaristului, unele echipe de fotbal şi baschet, reclamanţii nu au furnizat nici o explicaţie, deşi după cum pârâtul a susţinut în răspunsul la interogatoriu (întrebările 11 şi 16), acestea erau pe culmile performanţei, iar întrebările referitoare la motivul desfiinţării unor echipe sportive nu au primit nici un răspuns.

În acest sens este articolul publicat la 03 august 2011, pe care reclamanţii

l-au reprodus doar în parte, în cuprinsul căruia jurnalistul a subliniat în legătură cu înfiinţarea unei noi echipe de baschet: „Tot la fel de real este că alţii, poate şi mai mulţi, strâmbă din nas când aud de baschet şi solicită răspunsuri la întrebări mai vechi (…) ne-am cam săturat de desfiinţări, reapariţii şi alţi termeni pretenţioşi”.

O altă chestiune imputată reclamantului B. prin articolele de presă menţionate este aceea a imposibilităţii obiective de a asigura efectiv îndeplinirea concomitentă a atribuţiilor de profesor de sport la Colegiul Naţional „E.” cu cea de preşedinte al A. Târgovişte şi de observator judeţean şi federal la meciurile de fotbal, deşi din actele depuse la dosar nu rezultă că ar fi vreo incompatibilitate între aceste funcţii, contrar opiniei pârâtului.

Împrejurarea că reclamantul nu a fost găsit în mai multe rânduri la orele de educaţie fizică în cadrul Colegiului Naţional „E.” a fost confirmată de martorul H. care a arătat că el însuşi a antrenat elevi ai acestui colegiu care i-au spus că reclamantul nu-şi făcea orele, nici nu trecea pe acolo, iar după publicarea articolelor de presă, acesta a început să-l plătească pe colegul său J. pentru a-i ţine orele, lucru confirmat chiar de acesta din urmă.

În acest context, recomandarea făcută reclamantului din 29 februarie 2012 de directorul Colegiului Naţional „E.” în care se menţionează că în rare situaţii a lipsit de la orele de educaţie fizică, se priveşte ca fiind pro causa, fiind eliberată a doua zi după înregistrarea cererii de chemare în judecată.

În textele publicate la 14 noiembrie 2011 şi la 24 noiembrie 2011 s-a susţinut că preşedintele A. Târgovişte alocă cele mai mari sume de bani secţiei de baschet feminin a clubului, aspect relevat şi de martorul H. când a explicat motivaţia pentru care pârâtul a scris articolele pe această temă, acest fapt fiind confirmat de adresa din 08 februarie 2012 înaintată de A. Târgovişte trustului de presă pârât, din cuprinsul căreia reiese că pentru secţia de baschet s-a alocat pentru anul 2011 suma de 734.985 lei comparativ cu 45.990 lei pentru secţia de box, 3.688 lei pentru secţia de judo, 33.535 lei pentru secţia radioamatorism, 2.600 lei pentru secţia tenis şi 241.261 lei pentru secţia volei.

Deşi este firească alocarea diferenţiată a fondurilor băneşti diverselor secţii ale clubului sportiv, este vizibilă deosebirea substanţială între secţia de baschet pe de o parte şi toate celelalte secţii pe de altă parte care împreună au fost finanţate cu mai puţin de jumătate faţă de Secţia de baschet feminin care, este adevărat, a fost clasată pe locul I în campionatul Naţional de Baschet (fila 267 dosar) la ediţia 2011/2012

Or, performanţa echipei respective nu răspunde decât în parte întrebării privitoare la destinaţia concretă a sumei de bani alocate acesteia în comparaţie cu toate celelalte secţii ale clubului şi în opinia exprimată în cuprinsul articolelor date publicităţii la 15 şi 23 februarie 2012, nu poate justifica acel comportament în care, pe fondul consumului de alcool într-un local de noapte, două dintre jucătoare au lovit cu pumnul şi piciorul o tânără din Satu Mare, mediatizarea întâmplării creând o imagine defavorabilă clubului şi echipei.

Cât priveşte acelaşi incident petrecut la „K.” din Satu Mare, planşele foto de la filele 79 şi următoarele în care preşedintele A. apare cu un recipient de sticlă în mână, ce pare a fi cu alcool şi respectiv dansând cu una dintre fetele echipei de baschet, au fost de natură prin ele însele să îl incrimineze, aprecierile jurnalistului fiind în sensul că preşedintele clubului alimentează în loc să stopeze ideile periculoase.

În legătură cu pretinsul fapt al sprijinului politic de care se bucură reclamantul în calitate de preşedinte al A. Târgovişte, pârâtul C. a răspuns la interogatoriu că acesta avea şi are în continuare susţinerea Partidului Democrat Liberal dovadă fiind şi prezenţa primarului Municipiului Târgovişte în sala de şedinţă la termenul de judecată în care s-a administrat interogatoriul acestuia (răspunsul la întrebarea 14, fila 118), în timp ce martorul H. a declarat că reclamantul are sprijinul oficialităţilor oraşului.

În condiţiile în care clubul este finanţat de la bugetul Consiliului Local Târgovişte, reprezentat de primar, pârâtul a prezumat şi a afirmat sprijinul politic de care a beneficiat A. Târgovişte, ca urmare a rectificărilor bugetare menţionate în articolele din 24 noiembrie 2011şi 22 februarie 2011, chiar dacă reclamantul nu are calitatea de membru Partidului Democrat Liberal, astfel cum reiese din adresa DIN 10 iulie 2012, emisă de organizaţia municipală a partidului menţionat. În plus, la interogatoriu pârâtul a învederat că reclamantul a participat la acţiuni electorale, aspect ce nu a fost infirmat prin dovezile administrate.

Explicaţia pârâtului pentru utilizarea expresiilor „O.” şi „F.”, în răspunsul la interogatoriu a fost aceea a susţinerii politice şi respectiv a cumulului de funcţii ce generează venituri multiple, acest mod de percepţie a ziaristului fiind confirmat şi de martorul ascultat la propunerea acestuia care l-a perceput în acelaşi sens.

Prin urmare, din ansamblul probelor administrate, s-a constatat că în activitatea A. Târgovişte, sub conducerea preşedintelui B. s-au înregistrat şi rezultate notabile, evidenţiate de martor, de raportul de activitate pe anul 2011 şi de diplomele anexate la filele 247-267, precum şi aspecte ce nu sunt evidenţiate de scriptele clubului dar pe care le-a indicat în articolele de presă pârâtul, care sunt de natură să diminueze meritele reclamantului şi care nu au fost clarificate datorită lipsei de transparenţă şi de comunicare din partea preşedintelui clubului.

Rezumând problematica expusă, tribunalul a constatat că s-a imputat reclamantului îndepărtarea unor antrenori cu merite deosebite şi agrearea altora ce nu se ridicau la nivelul celor dintâi, desfiinţarea unor echipe sportive cu rezultate foarte bune, alocarea discreţionară a unor sume de bani exagerate echipei de baschet, fără a se şti concret pentru ce s-au cheltuit, în condiţiile în care sportivele acestei echipe nu au contract.

Este adevărat că în articolul intitulat „Şefii din Sport, ei sunt adevărata Opoziţie”, publicat la 23 septembrie 2011, legarea numelui B. de prejudiciile recuperate de Curtea de Conturi „după construirea piscinei acoperite din microraionul 3” nu are suport faptic întrucât aşa cum reiese din Sinteza acţiunilor de audit desfăşurate la Unitatea Adminisrativ Teritorială a Municipiului Târgovişte de Camera de Conturi Dâmboviţa la obiectivul de investiţii „Piscina acoperită” s-au constatat nereguli la alocarea unor sume de bani antreprenorului de către unitatea administrativ teritorială care a angajat acest obiectiv, reclamantul neavând vreo atribuţie în această privinţă - această împrejurare fiind apreciată ca făcând parte din doza de exagerare permisă jurnalistului care însă în opinia tribunalului, contrar celor susţinute prin cererea de chemare în judecată, nu se face responsabil de rea credinţă ori de nesocotirea regulilor deontologice specifice profesiei sale.

Caracterul repetitiv al expresiilor cu care reclamantul a fost caracterizat în majoritatea articolelor („F.” şi „O.”) sunt intim legate de acuzaţiile aduse acestuia în legătură cu activitatea sa de conducere a clubului sportiv, finanţată din bani publici, chiar dacă reclamantul nu are calitatea de funcţionar public şi care astfel este susceptibilă de a fi obiectul discuţiilor, criticilor şi analizei, în contextul în care s-a ridicat problema lipsei de transparenţă în legătură cu modul de cheltuirea sumelor respective, pe fondul refuzului său de a purta un dialog nemijlocit cu reprezentanţii presei locale.

Tribunalul a mai avut în vedere că, în contextul realităţilor sociale actuale, problematici precum cea care priveşte modul de gestionare a banilor publici, suscită un viu interes în întreaga societate românească, iar dacă din dovezile administrate ar fi rezultat contrariul celor afirmate prin articolele de presă, atunci pârâtul ar fi fost răspunzător pentru atingerile aduse persoanei şi imaginii reclamantului, căci ar fi revelat reaua credinţă ca element subiectiv ce angajează răspunderea civilă delictuală.

Raportat la împrejurările speţei, tribunalul a apreciat că scopul urmărit de pârâtul C. prin textele citate nu a fost acela de a crea o imagine defăimătoare preşedintelui A. Târgovişte şi clubului, ci de a evidenţia aspecte care, în opinia sa, relevă deficienţe ale activităţilor pe care le desfăşoară, în condiţiile în care în vara anului 2011 B. a anunţat o conferinţă de presă la care nu a participat (fiind în concediu de odihnă), ziaristului i s-a interzis accesul pe stadion şi la bazinul de înot din Târgovişte, pentru că „nu permite domnul preşedinte B.”, nu a oprit desfiinţarea fostei echipe de baschet feminin pe atunci campioană naţională şi nici a fostei echipe de fotbal, nu a asigurat continuitatea unor proiecte sportive, deşi s-au cheltuit miliarde de lei vechi din banii publici, nu a fost găsit la Colegiul Naţional „E.” atunci când pârâtul s-a deplasat acolo şi când reclamantul trebuia să-şi desfăşoare activitatea pedagogică, a achitat nota de plată la „K.” din Satu Mare, răspunsurile sumare cu privire la cheltuirea concretă a fondurilor băneşti alocate clubului din banii publici şi lipsa unui control financiar în această privinţă - toate aceste circumstanţe fiind relevate de pârât în cadrul răspunsurilor la interogatoriul administrat la termenul de judecată din 14 iunie 2010 şi relevând motivaţia pentru care a scris articolele evidenţiate.

Sub acest aspect, nu s-a putut primi punctul de vedere al reclamanţilor de a se face aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., în sensul de a aprecia răspunsurile la întrebările 3, 5, 7, 15, 17, 33-35 pentru pârâtul C. şi la întrebările 3-15, 17-28 şi 30-33 pentru pârâta SC D. SRL, ca reprezentând o recunoaştere a temeiniciei cererii de chemare în judecată, de vreme ce nu este vorba despre un refuz de răspuns, ci pârâţii şi-au exprimat punctele de vedere proprii în legătură cu aspectele deduse judecăţii, evident neacceptate de reclamanţi.

În condiţiile în care B. conduce activitatea sportivă organizată prin clubul municipal, care reprezintă un domeniu ce interesează opinia publică, chiar dacă el nu are statutul de funcţionar public, în virtutea sursei de finanţare a activităţii pe care o gestionează, este expus unei limite mai largi de „critică acceptabilă” la adresa activităţii sale şi raportat la circumstanţele speţei, tribunalul a considerat că s-a păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a jurnalistului, potrivit art. 10 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputaţia şi intimitatea, în sensul art. 8, reţinându-se cauza Sabou şi Pârcălab contra României şi cauza Dalban contra României.

Or, în cauza de faţă reclamanţii înşişi nu au făcut proba contrară în legătură cu problemele abordate, multe din aspectele relatate rămânând sub semnul întrebării, ceea ce relevă împrejurarea potrivit căreia indiferent că afirmaţiile ziaristului reprezintă imputări ale unor fapte sau judecăţi de valoare, faptele relatate nu sunt lipsite de o bază factuală suficientă.

Faţă de cele ce preced, tribunalul a concluzionat că, din ansamblul probelor administrate nu a rezultat elementul psihologic al intenţiei de discreditare a imaginii reclamanţilor, fără de care nu se poate antrena răspunderea civilă nici pentru pârâtul C., nici pentru angajatorul acestuia, astfel că a fost respinsă ca neîntemeiată atât cererea principală, cât şi cererile accesorii.

Împotriva sentinţei tribunalului au formulat apel reclamanţii A. Târgovişte şi B. precum şi pârâta SC D. SRL Târgovişte, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Pârâta SC D. SRL a formulat apel împotriva sentinţei întrucât prin sentinţa civilă nr. 2160/2012 instanţa de fond a respins cererea reclamanţilor A. Târgovişte şi B. fără a-i obliga la plata cheltuielilor de judecată, aşa cum solicitase.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 282 C. proc. civ.

În apelul lor, reclamanţii A. Târgovişte şi B. au susţinut că, deşi instanţa de fond a reţinut că au fost făcute o serie de afirmaţii fără niciun temei de fapt sau de drept, nu a reţinut săvârşirea niciunei fapte ilicite.

Instanţa de fond nu a analizat toate afirmaţiile făcute de intimaţi în articolele criticate prin cererea de chemare în judecată, a aplicat greşit legea şi a apreciat eronat probele administrate in cauză. În plus, a respins în mod nelegal solicitarea reclamanţilor de suplimentare a probei cu martori în vederea respectării dreptului la apărare şi pentru dovedirea prejudiciului de imagine adus reclamanţilor.

Deşi din probatoriile administrate în cauză, a rezultat faptul că, pe lângă acuzaţiile de cheltuire a banilor publici în mod ilegal fără o bază factuală, articolele menţionate abundă în alte acuzaţii şi expresii jignitoare, instanţa de fond nu a făcut nicio referire la acestea însă şi-a însuşit apărările şi susţinerile pârâţilor.

Reclamnţii au solicitiat să se aibă în vedere că afirmaţiile au fost făcute în mod repetat de către pârâţi, pe o perioadă mare de timp, respectiv mai bine de 8 luni de zile, începând cu luna iulie 2011 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată şi se încadrează într-o adevărată campanie de denigrare desfăşurată împotriva apelanţilor reclamanţi, cu scopul de a compromite şi distruge imaginea acestora, a determina eliberarea din funcţia a apelantului B. şi totodată urmărindu-se chiar afectarea vieţii private a acestuia, fără să aibă în vedere faptul că acesta era căsătorit, de doar 3 ani la momentul declanşării acestei campanii. În acelaşi sens, trebuie remarcat şi caracterul de repetabilitate al mai multor afirmaţii, care însă nu au fost dovedite şi nici nu au fost verificate înainte de a fi făcute, împrejurare care ilustrează reaua-credinţă a intimaţilor.

O parte dintre afirmaţiile făcute în mod repetat au fost reluate şi după administrarea probatoriilor care dovedesc contrariul acestor susţineri şi după redactarea sentinţei apelate, deşi fuseseră reţinute până şi de instanţa de fond ca neadevărate, anexând un articol intitulat „Taxa de participare în Euroligă, plătită fără acordul consilierilor locali”, din data de 4 decembrie 2012, publicat în Jurnal de Dâmboviţa.

În legătură cu pretinsele ilegalităţi de la piscina acoperită din microraionul 3, instanţa de fond a reţinut că „Este adevărat că în articolul intitulat „Şefii din Sport, ei sunt adevărata Opoziţie", publicat în data de 23 septembrie 2011, legarea numelui B. de prejudiciile recuperate de Curtea de Conturi, „după construirea piscinei acoperite din microraionul 3" nu are suport faptic întrucât aşa cum reiese din Sinteza acţiunilor de audit desfăşurate la Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Târgovişte de Camera de Conturi Dâmboviţa (filele 170-171) la obiectivul de investiţii „Piscina acoperită" s-au constatat nereguli la alocarea unor sume de bani antreprenorului de către unitatea administrativ teritorială care a angajat acest obiectiv, reclamantul neavând vreo atribuţie în această privinţă." - (pag. 21 a sentinţei apelate, parag. 2).

Au mai susţinut reclamanţii că sunt vădit neîntemeiate şi mincinoase afirmaţiile conform cărora ilegalităţile cu privire la piscina acoperită au fost produse de reclamanţi, de vreme ce aceştia nu au avut nicio calitate în contractul de lucrări, nu au efectuat nicio plată şi nu au dobândit, ulterior finalizării construcţiei, decât un drept de administrare asupra piscinei.

Or, de vreme ce şi după administrarea unor înscrisuri de necontestat şi chiar după comunicarea sentinţei apelate pârâţilor, aceştia au reluat subiectul, acreditând, în continuare, ideea că prejudiciul a fost creat de reclamantul B., rezultă reaua-credinţă a acestora si intenţia denigratoare pe care o au cu privire la reclamanţi.

Reclamanţii au susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a drepturilor omului, care a statuat exact contrariul celor cuprinse în sentinţa civilă apelată, respectiv că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate aparţine „vieţii private” (a se vedea cauza Von Hannover c. Germaniei, nr. 59320/00, parag. 50, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-Vl). De asemenea, s-a statuat că dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie (a se vedea cauza Chauvy şi alţii c. Franţei, nr. 64915/01, parag. 70, Curtea Europeană a Drepturilor OmuluI 2004-Vl).

Reclamanţii au mai arătat că instanţa de fond şi-a însuşit în mod inexplicabil toate apărările şi susţinerile pârâţilor şi cu privire la dreptul la replică, ajungând la concluzia că reclamantul „nu a uzat vreodată de dreptul său la replică în legătură cu articolele de presă" şi „nu a dorit să colaboreze cu presa", cu toate că potrivit răspunsului reclamantului B. la interogatoriu, anterior declanşării acestei campanii de presă, reclamanţii furnizau inclusiv pârâţilor toate informaţiile pe care aceştia le solicitau, însă acestea erau prezentate denaturat în ziarul Jurnal de Dâmboviţa.

În plus, instanţa de fond, fără a avea în vedere faptul că nu există o obligaţie legală a solicitării unui drept la replică, pentru promovarea unei asemenea acţiuni, reţine că reclamantul nu a participat la vreo conferinţă de presă care să răspundă chestiunilor ridicate prin articolele incriminate în cauza de faţă.

S-a susţinut că informaţiile furnizate de reclamanţi prin răspunsurile reclamantului A. Târgovişte înregistrate din 25 februarie 2010 şi din 28 martie 2012, conform Legii nr. 544/2001 privind bugetul alocat acestuia şi cheltuielile efectuate cu acţiunile sportive, depuse de intimaţi la dosarul de fond, la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2012, dovedesc atât lipsa de fundament a celor reţinute de instanţa de fond, dar şi afirmaţiile neîntemeiate şi mincinoase ale intimaţilor conform cărora reclamanţii nu ar fi furnizat informaţiile solicitate în baza Legii nr. 544/2001, în perioada în care au fost scrise articolele de presă care fac obiectul prezentului dosar.

Reclamanţii au criticat motivarea instanţei de fond în ceea ce priveşte litigiul soluţionat în aprilie 2010 şi ulterior acestei date precum şi faptul că nu s-au făcut minime verificări care ar fi relevat că, potrivit art. 16 din Regulamentul propriu de organizare şi funcţionare a A. Târgovişte, desfiinţarea se poate face doar prin hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Târgovişte.

Reclamanţii au analizat depoziţia martorului H. propus de pârâţi şi articolele de presă prin care se impută reclamantului B. imposibilitatea obiectivă de a asigura efectiv îndeplinirea concomitentă a atribuţiilor de profesor de sport la Colegiul Naţional „E.” cu cea de preşedinte al A. Târgovişte şi de observator judeţean şi federal la meciurile de fotbal, deşi din actele depuse la dosar nu rezultă că ar fi vreo incompatibilitate între aceste funcţii, contrar opiniei pârâtului." - (pag. 18 a sentinţei apelate, ultimul parag.).

O altă critică s-a referit la faptul că, instanţa de fond, ca şi în cazul celorlalte articole, nu a analizat decât o parte dintre afirmaţiile nefondate atât factual cât şi legal făcute de intimaţi şi a reţinut numai susţinerile pârâtului, chiar dacă nu sunt dovedite cu niciun mijloc de probă, fără a avea în vedere că deontologia profesională le impunea pârâţilor obligaţia de a-şi verifica şi dovedi afirmaţiile făcute.

S-a susţinut că, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond a respins acţiunea, cu toate că trebuia angajată răspunderea civilă delictuală a intimaţilor pentru acoperirea în mod just, echitabil şi echilibrat a prejudiciului cauzat apelanţilor reclamanţi, având în vedere că intimatul C. a făcut o serie de afirmaţii extrem de grave şi periculoase cu privire la apelanţii reclamanţi, printr-un mijloc de comunicare şi informare în masă, în calitatea sa de jurnalist, de formator de opinie, care ar fi presupus respectarea cu stricteţe a principiilor de etică şi deontologie profesională.

Prin articolele care fac obiectul acestui dosar, pârâtul şi-a exprimat în foarte multe rânduri, în mod public opinia despre calităţile reclamantului de profesor şi preşedinte al A. Târgovişte, negându-i-le, precum şi altele, folosind expresii jignitoare, calomnioase şi vexatorii, fără ca ele să fie dovedite în vreun fel, afectând în acest mod dreptul la bună reputaţie, imagine, onoare, demnitate, precum şi viaţă privată.

În ceea ce priveşte libertatea de exprimare, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a drepturilor omului a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din condiţiile primordiale ale progresului său şi a dezvoltării fiecărei persoane (cauza Lingens c. Austriei). Libertatea de exprimare priveşte nu numai informaţiile sau ideile primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci şi pe cele care lovesc, şochează sau neliniştesc (cauza Brasilier c. Franţei; cauza Handyslde c. Regatului Unit; cauza Lingens c. Austriei; cauza Jersild c. Danemarcei; cauza Piermont c. Franţei).

Referitor la dreptul la viaţă privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin jurisprudenţa sa că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate aparţine „vieţii private” (a se vedea cauza Von Hannover c. Germaniei, nr. 59320/00, parag. 50, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie (a se vedea cat/za Chauvy şi alţii c. Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-Vl).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Sipos c. României că îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauza Petrina c. României, pct. 36; cauza Von Hannover c. Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Dreptului Omului 2004-VI). Astfel, Curtea a considerat că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina c. României, pct. 39)".

Reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 30, art. 31 alin. (4) din Constituţia României precum şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanţii au susţinut că instanţa de fond şi-a întemeiat în totalitate motivarea pe declaraţia martorului H. şi pe răspunsurile la interogatoriu şi afirmaţiile intimaţilor, care nu au administrat alte probe concludente din care să rezulte îndeplinirea obligaţiilor profesionale de a proba afirmaţiile făcute, prin articolele de presă care fac obiectul acestui dosar.

S-a solicitat să se constate că instanţa de fond nu a analizat nici adeverinţele medicale eliberate de-a lungul campaniei de presă îndreptată împotriva acestuia timp de mai bine de 8 luni de zile, din datele de 9 septembrie 2011, 4 ianuarie 2012 şi 16 martie 2012, care, după controlul medical efectuat, constată o simptomatologie mixtă anxios - depresivă, atestând suferinţa reclamantului B. de reacţie anxios depresivă.

Reclamanţii au susţinut că afirmaţiile pârâţilor nu reprezintă judecăţi de valoare, ci situaţii factuale, având în vedere că acuzarea unei persoane că „face vrăjitorii cu miliardele noastre", „se cinsteşte zdravăn din miliardele târgoviştenilor", „se joacă cu cifrele şi cu banii târgoviştenilor", reprezintă fapte de natură a atrage răspunderea penală persoanei vinovate, care însă nu au fost probate de către intimaţi.

De asemenea, au susţinut că afirmaţii precum „O. de tinichea, care cocleşte tot aurul de la baschet şi din sportul local", „O, om cu nouă feţe şi fără niciun suflet!", „B. vine pe la şcoală doar în zi de salariu ori când se trezeşte bine dispus", „B. absent nemotivat", „B., un profesor mai mereu absent", „B. este peste tot şi nicăieri", „B. a fost în tandreţuri cu L.", „Două perechi de viitor: B. - L. şi M.", „Cu o imagine făcută ţăndări şi cu o credibilitate îndoielnică A. Târgovişte s-a degradat în ultimul hal" sunt afirmaţii de natură a afecta onoarea, demnitatea, reputaţia şi viaţa privată a unei persoane, care îşi desfăşoară activitatea sportivă specifică. Aceste afirmaţii nu pot fi considerate simple judecăţi de valoare, având în vedere că nu reprezintă doar o exprimare personală a opiniei unei persoane despre competenţele profesionale ale altei persoane, ci afirmaţii efectuate cu scopul de a denigra şi a discredita persoana respectivă.

S-a solicitiat admiterea apelului, completarea probei cu martori şi înscrisuri şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 32 din 22 martie 2013 a respins apelurile reclamanţilor şi pârâtei SC D. SRL, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 32 din 22 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti au declarat recurs reclamanţii A. Târgovişte şi B.

Prin Decizia nr. 464 din 12 februarie 2014 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Criticile formulate de recurenţi cu privire la respingerea suplimentării probei cu martori, cu consecinţa imposibilităţii dovedirii legăturii de cauzalitate dintre starea fizică a reclamantului B. şi articolele de presă şi a încălcării dreptului la apărare, se circumscriu motivului de recurs prevpzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind apreciate ca fondate.

Referitor la aceleaşi chestiuni indicate drept aspecte de nelegalitate, instanţa de recurs a constatat că în speţă sunt incidente disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ. privind nemotivarea hotărârii. Astfel, s-a constatat că sunt fondate criticile recurenţilor vizând, în esenţă, greşita interpretare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. prin aprecierea, ca neincident în cauză a acestui text legal, datorată, în principal, neadministrării sau neanalizării unor probatorii emanând atât de la reclamanţi cât şi de la pârâţi.

În cauză s-a constatat că instanţa de apel nu a administrat şi analizat toate probatoriile care să conducă la conturarea stării de fapt pentru a se putea aprecia asupra incidenţei sau nu a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., situaţie faţă de care instanţa de recurs, la nivelul căreia se dezbat exclusiv chestiuni de nelegalitate iar nu de interpretare şi aprecierea probatoriilor, se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.

Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, atât instanţa de fond cât şi cea de apel, au făcut ample trimiteri la declaraţia martorului mai sus menţionat - H., ale cărui susţineri au fundamentat în mare parte soluţiile adoptate de către instanţele anterioare.

Critica potrivit căreia instanţele anterioare, deşi au reţinut că s-au făcut afirmaţii fără vreun temei de drept sau de fapt, nu au constatat totuşi existenţa unei fapte ilicite, a fost considerată fondată, întrucât atâta instanţa de fond cât şi cea de apel au redat parţial şi trunchiat afirmaţiile defăimătoare ale pârâţilor şi nu au luat în considerare toate probatoriile administrate, neputând face o apreciere corectă asupra întrunirii sau neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

S-a apreciat că, chiar dacă reclamanţii au avut o formulare improprie, instanţa de apel trebuia să constate că simplele „afirmaţii” despre care aceştia susţin că nu au fost avute în vedere, reprezintă în realitate, fragmente din conţinutul unor articole de ziar aflate la dosarul cauzei, iar faptul neanalizării acestora în dovedirea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, reprezintă un aspect ce se circumscrie, contrar considerentelor instanţei de apel, unei critici de nelegalitate.

Înalta Curte a constatat caracterul ambiguu al considerentelor deciziei recurate, întrucât dacă „nu toate articolele de presă sunt întrutotul false”, aşa cum a reţinut instanţa de apel, însemna că ele sunt în parte false, în parte adevărate, iar dacă sunt adevărate nu mai sunt defăimătoare. Or, această chestiune, s-a reţinut, trebuia în mod clar stabilită de instanţă, întrucât în funcţie de caracterul fals sau adevărat al afirmaţiilor pârâtului se poate aprecia asupra caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii, cu consecinţe asupra întrunirii sau nu a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

A mai reţinut Înalta Curte că, în categoria criticilor asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, intră şi aspectele învederate de reclamanţi privind articolele cu caracter defăimător şi de repetabilitate publicate ulterior pronunţării hotărârii de primă instanţă dar vizând aceeaşi problemă a pretinselor ilegalităţi privind construirea unei piscine acoperite, ori anumite înscrisuri depuse în probaţiune de către pârâţi.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un fel asupra criticii privind modalitatea de administrare a interogatoriului pârâţilor, deşi ca instanţă devolutivă avea atât posibilitatea, cât şi obligaţia de a răspunde acestei chestiuni.

Raportat la critica reclamanţilor referitoare la aprecierea tribunalului privind dispoziţiile art. 225 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel era datoare să verifice şi să se pronunţe cu privire la faptul dacă aşa-zisele „puncte de vedere” ale pârâţilor reprezintă un răspuns real la întrebările formulate prin acest mijloc probatoriu sau echivalează cu un refuz în sensul art. 225 C. proc. civ.

Înalta Curte a dat îndrumări ca instanţa de apel să analizeze toate probele existente la dosar, să răspundă criticlor deduse judecăţii, să administreze toate probatoriile necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt şi să soluţioneze cauza din perspectiva îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, conform considerentelor reţinute.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/120/2012* iar în cauză s-a admis proba cu martorul propus de reclamanţi.

Prin Decizia nr. 1327 din 18 noiembrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a I-a civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. Târgovişte şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2160 din 1 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele şi lucrările dosarului, precum şi textele legale incidente, instanţa de apel a reţinut, în rejudecare, următoarele:

Reclamanţii au investit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, solicitând obligarea pârâţilor la plata daunelor morale astfel cum au fost indicate în cererea de chemare în judecată, pentru săvârşirea unui prejudiciu de imagine constând în publicarea, de către pârâtul C., în cotidianul „Jurnalul de Dâmboviţa”, a mai multor articole defăimătoare de natură să afecteze în mod negativ imaginea reclamantului B., cât şi a A. Târgovişte în cadrul căruia acesta are calitatea de preşedinte.

În urma rejudecării după casare a apelului, examinând întregul material probator administrat în cauză, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale în baza art. 998 C. civ.

Astfel, pentru a fi aplicabil art. 998 C. civ. se cer a fi întrunite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie, a unui prejudiciu şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Prin probele administrate în cauză reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie de intimaţii-pârâţi. Atingerea adusă imaginii trebuie să aibă caracter efectiv şi obiectiv, nu să reprezinte doar aprecierea reclamanţilor. Deşi nu există un standard juridic al „individului ofensat”, trebuie totuşi ca o afirmaţie, pentru a fi considerată ofensatoare, să lezeze în mod real şi neechivoc onoarea sau reputaţia.

Din cuprinsul articolelor publicate şi depuse de reclamanţi la dosar rezultă că acestea se referau la epitetele de „O.” şi „F.”, la modalitatea de conducere a A. Târgovişte, la folosirea banului public şi la capacitatea profesională a reclamantului B.

Concret, reclamantului i s-a imputat printre altele îndepărtarea din club a lui I., antrenorul cu cele mai mari rezultate din istoria baschetului Târgoviştean „care nu a acceptat să se lase umilit de un fost arbitru de judeţ, ajuns şef mare pe nepotisme şi pe lipit afişe”. În legătură cu această împrejurare, pârâtul C. a răspuns la interogatoriu că ştie din discuţiile purtate cu fostul antrenor al clubului că a fost marginalizat, înaintându-şi demisia ca urmare a unor presiuni din partea reclamantului (fila 117 verso).

De asemenea, la acuzaţia potrivit căreia sub preşedinţia reclamantului au fost desfiinţate în mod dubios, în opinia ziaristului, unele echipe de fotbal şi baschet, reclamanţii nu au furnizat nici o explicaţie, deşi după cum pârâtul a susţinut în răspunsul la interogatoriu (întrebările 11 şi 16), acestea erau pe culmile performanţei. Prin urmare, întrebările referitoare la motivul desfiinţării unor echipe sportive nu au primit nici un răspuns.

În acest sens este articolul publicat la 03 august 2011, pe care reclamanţii l-au reprodus doar în parte, în cuprinsul căruia jurnalistul a subliniat în legătură cu înfiinţarea unei noi echipe de baschet: „Tot la fel de real este că alţii, poate şi mai mulţi, strâmbă din nas când aud de baschet şi solicită răspunsuri la întrebări mai vechi… ne-am cam săturat de desfiinţări, reapariţii şi alţi termeni pretenţioşi”.

În textele publicate la 14 noiembrie 2011 şi la 24 noiembrie 2011 s-a susţinut că preşedintele A. Târgovişte alocă cele mai mari sume de bani secţiei de baschet feminin a clubului, aspect confirmat de adresa din 08 februarie 2012 înaintată de A. Târgovişte trustului de presă pârât, din cuprinsul căreia reiese că pentru secţia de baschet s-a alocat pentru anul 2011 suma de 734.985 lei comparativ cu 45.990 lei pentru secţia de box, 3.688 lei pentru secţia de judo, 33.535 lei pentru secţia radioamatorism, 2.600 lei pentru secţia de tenis şi 241.261 lei pentru secţia de volei.

Deşi este firească alocarea diferenţiată a fondurilor băneşti diverselor secţii ale clubului sportiv, este vizibilă deosebirea substanţială între secţia de baschet pe de o parte şi toate celelalte secţii pe de altă parte care împreună au fost finanţate cu mai puţin de jumătate faţă de Secţia de baschet feminin.

Or, performanţa echipei respective nu răspunde decât în parte întrebării privitoare la destinaţia concretă a sumei de bani alocate acesteia în comparaţie cu toate celelalte secţii ale clubului şi în opinia exprimată în cuprinsul articolelor date publicităţii la 15 şi 23 februarie 2012, nu poate justifica acel comportament în care pe fondul consumului de alcool într-un local de noapte, două dintre jucătoare au lovit cu pumnul şi piciorul o tânără din Satu Mare, mediatizarea întâmplării creând o imagine defavorabilă clubului şi echipei.

Cât priveşte acelaşi incident petrecut la „K.” din Satu Mare, planşele foto de la filele 79 şi următoarele în care preşedintele A. apare cu un recipient de sticlă în mână, ce pare a fi cu alcool şi respectiv dansând cu una dintre fetele echipei de baschet, au fost de natură prin ele însele să îl incrimineze, aprecierile jurnalistului fiind în sensul că preşedintele clubului alimentează în loc să stopeze ideile periculoase. În acest sens, martorul N. audiat după casare a relatat că neînţelegerile reclamantului cu soţia s-au datorat faptului că în presă au apărut poze cu acesta, cu alţi oficiali din sport şi cu câteva jucătoare ale echipei de baschet, astfel încât Curtea reţine că pozele incriminate au fost difuzate şi prin alte mijloace de presă, fiind preluate de pârât şi publicate în cotidianul „Jurnalul de Dâmboviţa”.

În legătură cu pretinsul fapt al sprijinului politic de care se bucură reclamantul în calitate de preşedinte al A. Târgovişte, pârâtul C. a răspuns la interogatoriu că acesta avea şi are în continuare susţinerea Partidului Democrat Liberal dovadă fiind şi prezenţa primarului Municipiului Târgovişte în sala de şedinţă la termenul de judecată în care s-a administrat interogatoriul acestuia (răspunsul la întrebarea 14, fila 118), în timp ce martorul menţionat mai sus a declarat că „despre club se afirma că este protejat de primarul oraşului, cum de altfel se spunea şi de preşedintele clubului”.

În condiţiile în care clubul este finanţat de la bugetul Consiliului Local Târgovişte, reprezentat de primar, pârâtul a prezumat şi a afirmat sprijinul politic afirmat ca urmare a rectificărilor bugetare menţionate în articolele din 24 noiembrie 2011 şi 22 februarie 2011, de care a beneficiat A. Târgovişte, chiar dacă reclamantul nu are calitatea de membru Partidului Democrat Liberal, astfel cum reiese din adresa din 10 iulie 2012, emisă de organizaţia municipală a partidului menţionat.

Explicaţia pârâtului pentru utilizarea expresiilor „O.” şi „F.”, în răspunsul la interogatoriu a fost aceea a susţinerii politice şi respectiv a cumulului de funcţii ce generează venituri multiple, folosirea acestor expresii nefiind de natură a leza onoarea şi demnitatea reclamantului, care este persoană publică şi expusă aprecierilor critice.

Această împrejurare se apreciază ca făcând parte din doza de exagerare permisă jurnalistului care, contrar celor susţinute prin cererea de chemare în judecată, nu se face responsabil de rea-credinţă ori de nesocotirea regulilor deontologice specifice profesiei sale.

Caracterul repetitiv al expresiilor cu care reclamantul a fost caracterizat în majoritatea articolelor („B.” şi „O.”) sunt intim legate de acuzaţiile aduse acestuia în legătură cu activitatea sa de conducere a clubului sportiv, finanţată din bani publici.

Instanţa de apel a apreciat, raportat la împrejurările speţei, că scopul urmărit de pârâtul C. prin textele citate nu a fost acela de a crea o imagine defăimătoare preşedintelui A. Târgovişte şi clubului, ci de a evidenţia aspecte care în opinia sa relevă deficienţe ale activităţilor pe care le desfăşoară, în condiţiile în care în vara anului 2011 B. a anunţat o conferinţă de presă la care nu a participat (fiind în concediu de odihnă), ziaristului i s-a interzis accesul pe stadion şi la bazinul de înot din Târgovişte, pentru că „nu permite domnul preşedinte B.”, nu a oprit desfiinţarea fostei echipe de baschet feminin,pe atunci campioană naţională şi nici a fostei echipe de fotbal, nu a asigurat continuitatea unor proiecte sportive, deşi s-au cheltuit miliarde de lei vechi din banii publici, nu a fost găsit la Colegiul Naţional „E.” atunci când pârâtul s-a deplasat acolo şi când reclamantul trebuia să-şi desfăşoare activitatea pedagogică, a achitat nota de plată la „K.” din Satu Mare, răspunsurile sumare cu privire la cheltuirea concretă a fondurilor băneşti alocate clubului din banii publici şi lipsa unui control financiar în această privinţă - toate aceste circumstanţe fiind afirmate de pârât în cadrul răspunsurilor la interogatoriul şi relevând motivaţia pentru care a scris articolele evidenţiate.

Din materialul probator administrat în cauză a rezultat că articolele incriminate au avut la bază documentele oficiale care justifică opinia ziaristului cu privire la cheltuirea sumelor alocate reclamantei A. Târgovişte, cât şi la atitudinea sfidătoare faţă de presă a reclamantului B.

Ziaristul, în exprimarea mesajului, trebuie să acţioneze cu bună ştiinţă pentru a informa publicul într-un mod demn de crezare, însă îi este recunoscută şi o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la opiniile pe care le formulează, dacă aceste judecăţi de valoare au la bază o stare factuală.

În sprijinul bazei factuale depuse la instanţa de fond, au fost depuse la dosar documente din care rezultă că la nivelul Consiliului Local al mun. Târgovişte s-a format o comisie de control care să analizeze cheltuirea banului public de către apelanta A. Târgovişte, solicitând documentele justificative ale acestor cheltuieli, iar apelantul B. a refuzat nejustificat punerea la dispoziţia comisiei a acestor documente.

Totodată, A. Târgovişte a achitat din banii publici datoriile unei societăţi private privind gazele şi energia electrică şi a achitat o taxă de participare a echipei de baschet în Euroligă fără acordul Consiliului Local municipal Târgovişte.

De asemenea, după casare, pârâtul a depus la dosar un document emis de Ministerul Finanțelor Publice din care rezultă că în perioada vizată de articolele de presă, 2011-2012, Curtea de Conturi Dâmboviţa a constatat în data de 25 mai 2012, urmare a auditului efectuat la A. Târgovişte, abateri în ceea ce priveşte aplicarea O.G. nr. 119/1999, Legii 273/2006, precum şi abateri la Legea 81/1991 privind legea contabilităţii, fiind stabilite sancţiuni contravenţionale.

Totodată, Curtea constată că actele depuse de apelantul-reclamant, respectiv raportul de evaluare şi diploma obţinută de A. Târgovişte nu vizează perioada în discuţie (2011-2012) ci activitatea pe anul 2013.

Prezentarea de către apelanţii-reclamanţi în acţiune în mod trunchiat a unor propoziţii şi fraze din articolele de presă, scoase din context, nu poate conduce la ideea că acestea sunt nereale şi calomniatorii.

Opinia ziaristului cu privire la competenţa profesională,cheltuirea banului public şi competenţa managerială a reclamantului nu poate fi asimilată cu o faptă cauzatoare de prejudicii în sensul art. 998 C. civ., articol ce sancţionează fapta omului cauzatoare de prejudicii şi nu opinia cu privire la activitatea reclamanţilor. Prin urmare, acţiunea reclamanţilor nu-şi găseşte încadrarea în temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată.

Martorul audiat după casarea cu trimitere spre rejudecarea apelului a mai arătat că în articolele incriminate nu s-a făcut referire la persoana reclamantului B., ci numai la activitatea acestuia în calitate de preşedinte al A. Târgovişte, articolele fiind critice la adresa ambelor părţi, şi în special la gospodărirea banilor publici alocaţi A. Târgovişte.

Totodată, martorul a arătat că în presă au apărut şi articole care au avut caracter laudativ la adresa Clubului. Prin martorul audiat reclamanţii nu au făcut dovada daunelor morale solicitate deoarece articolele nu au vizat persoana reclamantului, ci numai calitatea acestuia de preşedinte al A. şi nici nu a rezultat o prejudiciere a imaginii acestuia sau a Clubului, dând doar naştere unor discuţii, martorii afirmând că „între oamenii de sport au existat păreri pro şi contra preşedintelui”.

A mai arătat martorul că reclamantul lua pastile şi „bănuieşte” că acest fapt se datora articolelor publicate şi a avut oarece neînţelegeri cu soţia, bănuind că acestea s-au datorat faptului că în presă au apărut poze cu acesta, cu alţi oficiali din sport şi cu câteva jucătoare ale echipei de baschet.

Articolele publicate au fost manifestarea dreptului la libertatea de exprimare, conform art. 10 din Convenţia Europeană, în sensul că acesta cuprinde libertatea oricărei persoane de a-şi exprima opinii, respectiv de a primi informaţii, fără amestecul autorităţilor publice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Dreptului Omului a acceptat chiar şi folosirea în presă a unor „termeni violenţi” atunci când scopul ziaristului este discutarea unor chestiuni de interes public (c. Thorgeirson vs. Islanda şi Dalban vs. România). În speţa de faţă jurnalistul nu a folosit în redactarea articolelor publicate termeni violenţi, ofensatori, insultători la adresa reclamanţilor.

Folosirea în presă a unor termeni mai duri, mai aspri, este cu atât mai protejată de jurisprudenţa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Dreptului Omului atunci când reprezintă un răspuns jurnalistic la un stil provocator al autorităţilor care gestionează banii publici. În cauză Curtea constată că reclamanţii au adoptat o atitudine de îngrădire a accesului la informaţiile de interes public, refuzând să răspundă societăţii de presă sau răspunzând societăţii de presă numai după acţionarea în instanţă în temeiul Legii nr. 544/2001, atitudine care a trezit suspiciuni justificate cu privire la modul de cheltuire a banilor publici pentru activităţile şi evenimentele organizate de A. Târgovişte, condus de preşedintele B.

Posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar pe de altă parte prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (c. Dalban vs. România).

Articolele publicate de către pârât, cuprind exagerări, însă scopul acestora este acela de provocare a opiniei cetăţenilor, principiul libertăţii de informare fiind asigurat de către autorităţile publice prin obligaţia negativă a statului de a nu stânjeni în nici un fel exerciţiul liber a transmiterii opiniilor şi informaţiilor de interes public.

În aceste condiţii, exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a avut loc în limitele la care se referă art. 20 din Convenţia Europeană, fără a se putea reţine încălcarea protecţiei reputaţiei reclamantului, fiindcă s-a păstrat un echilibru între interesul urmărit de ziarist şi dreptul la reputaţie al reclamantului.

Susţinerea reclamanţilor în sensul aplicării art. 225 C. proc. civ. cu privire la o serie de răspunsuri din interogatoriile luate, nu poate fi primită deoarece aplicarea art. 225 C. proc. civ. este o sancţiune ce intervine când partea nu se prezintă în instanţă sau refuză să răspundă nejustificat la interogatoriu, or, în cauză societatea a răspuns la interogatoriu.

Faptul că reclamanţii nu sunt mulţumiţi de răspunsurile primite nu poate conduce la aplicarea art. 225 C. proc. civ., aceştia putând să-şi demonstreze pretenţiile cu alte mijloace de probă.

În raport de cele reţinute, Curtea a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor şi i-a obligat la plata către pârâţi a chelutielilor de judecată în sumă de 800.

Împotriva acestei din urmă decizii precum şi a încheierii pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, la data de 4 noiembrie 2014, reclamanţii B. şi A. Târgovişte au declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5,7 şi 9 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi casarea/modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pe care l-au declarat împotriva sentinţei primei instanţe şi schimbarea în tot a sentinţei cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 500.000 de lei din care 50.000 de lei către A. Târgovişte şi 450.000 de lei către B., reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale precum şi obligarea pârâţilor la publicarea integrală a hotărârii care se va pronunţa, pe cheltuiala pârâţilor, în trei numere consecutive ale Jurnalului de Dâmboviţa, pe prima pagină, cu aceleaşi caractere cu care au fost tipărite articolele apărute în respectiva publicaţie, sub sancţiunea de daune cominatorii de 500 de lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Recurenţii-reclamanţi au solicitat totodată obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din data de 4 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti secţia I civilă, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, în mod nelegal, la termenul din data de 04 noiembrie 2014, a încuviinţat probatoriul solicitat de intimații-pârâți, deşi încuviinţarea probelor se făcuse la termenul din data de 30 septembrie 2014, când intimaţii-pârâţi au lipsit.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu a analizat criticile referitoare la cele trei înscrisuri depuse în probaţiune de intimaţii-pârâţi şi că, din toate înscrisurile administrate în cauză, rezultă că la momentul la care au fost scrise articolele criticate, intimatul-pârât nu se afla în posesia vreunui document oficial care să confirme alegaţiile acestuia, ba mai mult, chiar şi din înscrisurile depuse, datate la mult de un an de la data ultimului articol criticat prin cererea de chemare în judecată, nu rezultă baza factuală invocată pârâţi.

În dezvoltarea motivelor de recurs care vizează decizia instanţei de apel, întemeiate pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, în rejudecare, nu a reţinut că s-au făcut afirmaţii fără vreun temei de drept sau de fapt şi, în acest sens, făcând referire la articolele privind pretinsele ilegalităţi în legătură cu sumele alocate pentru proiectarea şi execuţia piscinei acoperite din microraionul 3 (bazin de înot situat în Târgovişte), au susţinut că înscrisurile administrate în cauză au făcut dovada că reclamantul B. nu a avut nicio contribuţie în alocarea către antreprenor a acestor sume, cu privire la care s-au constatat nereguli de către Curtea de Conturi, A. Târgovişte având doar un drept de administrare, lucru pe care, de altfel, l-a constatat şi instanţa de fond, care însă greşit a reţinut că pârâtul nu a săvârşit o faptă care atrage răspunderea sa civilă delictuală.

S-a susţinut că reluarea acestui subiect în presă prin publicarea articolului intitulat „Taxa de participare în Euroligă, plătită fără acordul consilierilor locali?” din data de 4 decembrie 2012 publicat în Jurnal de Dâmboviţa în care se afirmă că „Până şi Curtea de Conturi a descoperit că s-au plătit nelegal şi nejustificat 44.843 lei, reprezentând lucrări neexecutate şi supraevaluate la piscina acoperită, aflată în administrarea A. Toţi aceşti bani publici i-ar trebui imputaţi preşedintelui B., târgoviştenii nefiind datori să-şi rupă de la gură şi să plătească taxele şi impozitele, pentru ca şeful A. Târgovişte să se joace cum are chef cu miliardele lor” relevă reaua-credinţă a pârâţilor şi intenţia de a-i denigra pe reclamanţi, instanţa de apel omiţând să se pronunţe cu privire la articolele cu caracter defăimător şi de repetabilitate publicate ulterior pronunţării sentinţei tribunalului vizând acest aspect.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că instanţa de apel, în rejudecare, s-a limitat să reţină generic că, folosirea, de către pârât, a epitetelor „O." şi „F." în cuprinsul articolelor publicate se refereau la modalitatea de conducere a A. Târgovişte, la folosirea banului public şi la capacitatea profesională a reclamantului B., reluând câteva fragmente din articolele publicate, respectiv: îndepărtarea din club a lui I.; desfiinţarea unor echipe de fotbal şi de baschet; alocarea de către preşedintele A. Târgovişte a unor sume mai mari de bani secţiei de baschet feminin a clubului; incidentul petrecut la K. din Satu Mare; pretinsul sprijin politic de care se bucură reclamantul; faptul că A. Târgovişte a achitat din bani publici datoriile unei societăţi private privind gazele şi energia electrică achitarea unei taxe de participare a echipei de baschet în Euroligă fără acordul Consiliului Local Municipal Târgovişte. Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel greşit a apreciat că opinia şi afirmaţiile pârâtului C. nu sunt de natură a afecta onoarea, demnitatea, reputaţia şi dreptul la imagine ale reclamanţilor, precum şi dreptul la viaţă privată al recurentului-reclamant B., cât timp sunt puse sub semnul întrebării atât competenţa profesională, cât şi integritatea reclamantului, înscrisurile administrate în cauză făcând dovada contrarie celor afirmate de pârâtul C. în articolele sale de presă defăimătoare şi denigratoare. Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, de altfel, chiar pârâtul C. a răspuns la interogatoriu că a scris articolul referitor la incidentul petrecut la K. din Satu Mare „în baza documentaţiei foto şi audio după scandalul dintr-un club din Satu Mare, existând declaraţii în acest sens şi fotografii în care reclamantul apare în mână cu un recipient cu băuturi alcoolice", recunoscând implicit, că nu a fost de faţă la momentul producerii evenimentului despre care a relatat.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, deşi a reţinut declaraţia martorului audiat în al doilea ciclu procesual - potrivit căreia reclamantul lua pastile, bănuind că acest fapt se datora articolelor publicate şi neînţelegerilor cu soţia, având în vedere că în presă au apărut poze cu reclamantul, alţi oficiali din sport şi câteva jucătoare ale echipei de baschet -, nu a avut în vedere adeverinţele medicale din 9 noiembrie 2011, 4 ianuarie 2012 şi 16 martie 2012 care atestă suferinţa reclamantului B. de reacţie anxios depresivă datorată campaniei de presă.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a constatat că recurenţii-reclamanţi „au adoptat o atitudine de îngrădire a accesului la informaţiile de interes public, refuzând să răspundă societăţii de presă sau răspunzând societăţii de presă numai după acționarea în instanţă în temeiul Legii nr. 544/2001, atitudine care trezit suspiciuni justificate cu privire la modul de cheltuire a banilor publici pentru activităţile şi evenimentele organizate de A. Târgovişte, condus de preşedintele B." fără însă a avea în vedere răspunsul reclamantului la interogatoriu, prin care a arătat că orice informaţie punea la dispoziţia pârâţilor era prezentată într-un mod complet diferit. Prin nota de probatorii depusă către pârâţii C. şi SC D. SRL, la dosarul de fond la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2012, aceştia au precizat că „prin sentinţa civilă nr. 498 din 26 aprilie 2010 A. Târgovişte a fost obligată la comunicarea de informaţii de interes public", cu toate că din dispozitivul acestei sentinţe rezultă că acţiunea pârâtei SC D. SR a fost respinsă. Afirmaţiile intimaţilor-pârâţi conform cărora recurenţii-reclamanţi nu ar fi furnizat informaţiile solicitate sunt contrazise de adresele emise de reclamantul A. Târgovişte conform Legii nr. 544/2001, înregistrate la 25 februarie 2010 - privind bugetul alocat acesteia - şi la 28 martie 2012 - privind bugetul alocat acestuia şi cheltuielile efectuate cu acţiunii sportive - depuse de intimaţii-pârâţi la dosarul de fond, la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2012.

Recurenţii-reclamanţi, făcând ample referiri la înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi indicate în cererea de recurs precum şi la răspunsurile la interogatorii, reproşează instanţelor de fond şi apel că în mod greşit au reţinut că nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie cât şi cea a comitentului pentru fapta prepusului, având în vedere că afirmaţiile şi faptele ce au fost imputate reclamanţilor nu au fost dovedite de pârâţi ci contrazise de probele depuse de reclamanţi în susţinerea apărărilor lor.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că afirmaţiile pârâţilor reprezintă situaţii factuale, având în vedere că acuzele ce li se aduc ar putea angaja răspunderea penală a persoanelor vinovate dacă s-ar dovedi adevărate, în sprijinul acuzaţiilor nefiind aduse dovezi de către pârâţi.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, nu a verificat şi nu s-a pronunţat cu privire la faptul dacă aşa-zisele „puncte de vedere" ale intimaţilor-pârâţi reprezintă un răspuns real la întrebările formulate prin interogatoriile administrate sau echivalează cu un refuz în sensul art. 225 C. proc. civ., limitându-se să reţină că „susţinerea apelanţilor în sensul aplicării art. 225 C. proc. civ. cu privire la o serie de răspunsuri din interogatoriile luate, nu poate fi primită deoarece aplicarea acestui text de lege este o sancţiune ce intervine când partea nu se prezintă în instanţă sau refuză să răspundă nejustificat la interogatoriu, or, în cauză societatea a răspuns la interogatoriu. Faptul că apelanţii nu sunt mulţumiţi de răspunsurile primite nu poate conduce la aplicarea art. 225 C. proc. civ., aceştia putând să-şi demonstreze pretenţiile cu alte mijloace de probă". S-a susţinut că printr-o atare motivare nu s-a răspuns criticilor reclamanţilor cu privire la acest aspect.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în ceea ce priveşte proba cu interogatoriul administrat la termenul de judecată din data de 14 iunie 2012, faţă de răspunsurile formulate de cei doi intimaţi, instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ. aşa cum solicitaseră, în cauză nefiind vorba de un refuz de răspuns, ci de faptul că pârâţii, la unele întrebări, şi-au exprimat puncte de vedere proprii în legătură cu aspectele deduse judecăţii iar la altele au dat răspunsuri neadevărate.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, nu a analizat fiecare element al răspunderii civile delictuale în baza art. 998, art. 1000 alin. (3) din V.C.C. şi, respectiv, art. 1357 şi art. 1382 din N.C.C., limitându-se să reţină că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.

Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că se încadrează în acest motiv de recurs reţinerile instanţei de apel, conform cărora A. Târgoviște a achitat din banii publici datoriile unei societăţi private privind gazele şi energia electrică şi o taxă de participare a echipei de baschet în Euroligă, fără acordul Consiliului Local Municipal Târgoviște. Recurenţii-reclamanţi au susţinut că aceste aspecte nu sunt cuprinse în articolele care fac obiectul cauzei, care vizează perioada iulie 2011 - februarie 2012, pretinsa faptă de plătire a datoriilor unei societăţi private privind gazele şi energia electrică şi achitarea taxei de participare în Euroligă săvârşindu-se începând cu luna iunie 2012.

Astfel, potrivit contractului de închiriere din 24 iulie 2012, perioada contractuală a început în data de 01 august 2012, iar plata acestor utilităţi nu s-a făcut în numele societăţii comerciale, ci pentru faptul că A. Târgoviște avea obligaţia contractuală de a plăti toate utilităţile consumate de membrele echipei de baschet, care locuiau cu chirie în spaţiile societăţii comerciale.

Susţinerea confom căreia a fost plătită taxa de participare a echipei de baschet în Euroligă fără acordul Consiliului Local Municipal Târgoviște este nefondată întrucât din adresa din 26 aprilie 2012 transmisă de Direcţia economică şi detalierea cheltuielilor, extrasul de cont din data de 29 iunie 2012 rezultă că a existat aprobarea Consiliului Local Municipal Târgoviște la data plăţii acestei taxe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că intanţa de apel nu a avut în vedere că acuzaţiile de pretinsă cheltuire a banilor publici în mod ilegal au fost făcute fără o bază factuală şi fără administrarea unor înscrisuri în dovedirea acestora, deşi s-a susţinut de către pârâţi că articolele din presă au la bază documente şi chiar înscrisul din iunie 2013, emis de Ministerul Finanţelor Publice - care nici nu exista la data publicării articolelor incriminate-, reţinut de instanţa de apel, în rejjudecare, face dovada că pârâţii încearcă să demonstreze mici abateri, care însă nu îl vizează direct pe reclamantul B.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că afirmaţiile grave la adresa recurenţilor-reclamanţi ar fi impus diligenţe speciale din partea autorului articolelor în a verifica realitatea faptelor relatate, lucru care nu s-a întâmplat şi că au fost folosite de către pârâţi - într-o campanie de presă care a durat 8 luni şi care a avut un caracter denigrator şi defăimător - expresii jignitoare, calomnioase şi vexatorii, care au afectat dreptul la bună reputaţie, imagine, onoare, demnitate, precum şi la viaţă privată a reclamantului.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, indiferent de calitatea recurentului-reclamant, forma, stilul şi modalitatea de scriere a articolelor depăşesc limitele extinse ale libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din Convenţie deoarece, prin prezentarea unor fapte determinate şi folosirea unor termeni tendenţioşi şi ofensatori, de natură a induce în conştiinţa opiniei publice ideea că recurentul-reclamant cheltuie banii publici după bunul plac, că nu se prezintă la ore la unitatea de învăţământ unde este angajat ca profesor sau că A. nu ar rezultate semnificative, demonstrează că scopul articolelor în cauză nu a fost acela de a atrage atenţia asupra unei probleme de interes public, ci de a-i denigra pe recurenţii-reclamanţi şi de a distruge credibilitatea, onoarea şi reputaţia recurentului-reclamant B., afirmaţiile făcute şi faptele pretins ilegale nefiind dovedite.

Astfel, fapta intimatului-pârât jurnalist de a publica articolele criticate constituie o faptă ilicită, săvârșită în condiţii care nu exclud culpa autorului iar această faptă a cauzat recurenților-reclamanți un evident prejudiciu moral, prin atingerea adusă imaginii şi reputaţiei acestora, rezultând astfel şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, fiind îndeplinite condiţiile art. 998-999 V.C.C. respectiv art. 1357 N.C.C. şi ale art. 1000 alin. (3) V.C.C. respectiv art. 1373 N.C.C. pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor şi a comitentului.

Angajarea acestei răspunderi nu poate fi înlăturată, raportat la art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia europeană, care garantează libertatea de exprimare, deoarece potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţie, libertatea de exprimare nu poate prejudicia reputaţia, demnitatea şi onoarea unei persoane, iar ziaristul a depăşit limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 parag. 2 din Convenţie, afectând reputaţia, demnitatea şi onoarea recurenţilor-reclamanţi.

La stabilirea gravităţii afirmaţiilor - care nu reprezintă judecăţi de valoare, ci situaţii factuale - trebuie să se aibă în vedere că au fost făcute în mod repetat de către pârâţi şi se încadrează într-o campanie de denigrare desfăşurată împotriva recurenţilor-reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu pot fi apreciate ca exagerări jignirile la adresa recurentului-reclamant B., precum „O, om cu nouă feţe şi fără niciun suflet!", „O, de tinichea, care cocleşte tot aurul de la baschet şi din sportul local", „Sus paharul B., zi-le tare barosane!".

S-a solicitat, referitor la funcţia de profesor de educaţie fizică şi sport a recurentului-reclamant B., să se aibă în vedere că instanţa de fond, în mod neîntemeiat, a considerat că recomandarea înregistrată la 29 februarie 2012 dată de directorul Colegiului Naţional E. este pro causa, deşi pe lângă această recomandare, recurentul-reclamant a fost evaluat cu calificativul „Foarte bine” pentru anii şcolari 2010-2011 şi 2011-2012, deci în perioada articolelor care fac obiectul acestui dosar.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au fost administrate probe concludente care să poată fi coroborate cu cele administrate în cauză, din care să rezulte îndeplinirea obligaţiilor profesionale de a proba afirmaţiile, la momentul la care au fost făcute prin articolele de presă care fac obiectul acţiunii.

Afirmaţiile extrem de grave la adresa recurenţilor-reclamanţi ar fi impus diligenţe speciale din partea autorului articolelor în a verifica realitatea faptelor relatate.

Invocând jurisprudenţa europeană (cauza Nilsen şi Johansen împotriva Norvegiei), recurentul-reclamant a susţinut că, în speţă, condiţia bunei-credinţe a jurnalistului nu este îndeplinită întrucât prin articolele publicate la adresa recurenţilor nu s-a dorit să se prezinte vreo informaţie credibilă şi dovedită, ci, dimpotrivă, discreditarea recurenţilor-reclamanţi într-o campanie de presă demigratoare, termenii utilizaţi fiind tendenţioşi şi ofensatori, neputându-se reţine că s-ar încadra în doza de exagerare a limbajului jurnalistic, nefiind necesari pentru transmiterea mesajului chiar critic al jurnalistului motiv pentru care au fost depăşite limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare.

Recurenţii-reclamanţi au conchis, în temeiul argumentelor expuse, că, în cauză sunt întrunite cerinţele angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, impunându-se admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

În cauză, intimaţii-pârâţi C. şi SC D. SRL Târgovişte au formulat întâmpinare prin care au solicitiat respingerea recursului, ca nefondat şi cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, analizând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele care succed.

Recurenţii-reclamanţi, în dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit cu privire la declaraţia martorului audiat în rejudecare precum şi la înscrisurile administrate în cauză, pronunţând o soluţie nelegală.

Formulate în această manieră, criticile recurenţilor-reclamanţi se încadrează nu în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. ci în cel prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abogat prin prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 întrucât vizează modul de apreciere a probatoriului, respectiv netemeinicia hotărârii şi nu aspecte de nelegalitate, concluziile instanţei de apel rezultate în urma interpretării probatoriului, nemaiputând fi cenzurate pe calea recursului.

Totodată, nici susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de apel, în rejudecare, nu s-ar fi conformat îndrumărilor date prin decizia de casare şi nu ar fi răspuns tuturor criticilor din apel nu poate fi primită, câtă vreme probatoriul a fost completat în sensul celor dispuse de instanţa de recurs în primul ciclu procesual iar cauza a fost soluţionată din perspectiva verificării condiţiilor răspunderii civile delictuale în raport de criteriile statuate prin jurisprudenţa europeană.

Criticile recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de apel, în rejudecare, nu a verificat şi nu s-a pronunţat cu privire la faptul dacă

aşa-zisele „puncte de vedere" ale intimaţilor-pârâţi reprezintă un răspuns real la întrebările formulate prin interogatoriile administrate sau echivalează cu un refuz în sensul art. 225 C. proc. civ. nu sunt fondate în raport de considerentul - corect reţinut de instanţă - că nemulţumirea părţii în raport de unele din răspunsurile primite la interogatoriu nu poate conduce la aplicarea art. 225 C. proc. civ., partea putând să facă dovada pretenţiilor sale cu alte mijloace de probă, instanţa de apel reţinând, de altfel că prin răspunsurile pârâtului la interogatoriu fost relevate circumstanţele şi motivaţia pentru care au fost scrise articolele referitoare la reclamanţi.

Textul art. 225 C. proc. civ. („Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice”), impune, de altfel, concluzia că, chiar şi în cazul în care partea ar refuza să răspundă interogatoriului solicitat de partea adversă - deşi nu aceasta este situaţia în cauză -, acest fapt nu obligă, prin el însuşi, la a considera refuzul drept mărturisire deplină a faptelor afirmate în apărare de partea care a formulat interogatoriul, ci lasă la libera apreciere a instanţei, stabilită prin raportare la toate circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei, dacă înţelege să dea refuzului valoarea unei mărturisiri depline sau doar a unui început de dovadă scrisă ori, după caz, nicio asemenea valoare.

Criticile recurenţilor-reclamanţi întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut ca fiind în sprijinul bazei factuale a demersului jurnalistic conţinutul unui înscris care nu trebuia avut în vedere întrucât vizează altă perioadă decât cea la care se face referire în articolele pentru care a formulat cererea de chemare în judecată precum şi criticile vizând faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat conţinutul unor înscrisuri care făceau dovada că la data scrierii articolelor criticate pârâţii nu erau în posesia vreunui document oficial care să le confirme alegaţiile nu pot fi primite pentru că, de asemenea, vizează chestiuni de netemeinicie a hotărârii şi nu de nelegalitate, care să poată fi supusă cenzurii în calea de atac a recursului, motivele de netemeinicie nemaiputând constitui motive de recurs, în urma abrogării cazurilor de casare prevăzute de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000) şi, respectiv, art. 304 pct. 10 din acelaşi cod (prin art. 1 pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005).

Este de reţinut, totodată, că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de parte a elementelor bazei factuale şi relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, printr-o greşită aplicare a prevederilor normative incidente în cauză a reţinut că pârâtul a respectat obligaţiile ce-i revin conform deontologiei profesionale deşi, în cuprinsul articolelor criticate, s-a produs defăimarea publică şi denigrarea în ceea ce îi priveşte, prin prezentarea într-o manieră neconformă cu realitatea a unor fapte care, dacă ar fi fost adevărate, ar fi atras răspunderea penală, fapte care însă nu au fost probate, prin articolele publicate în presă fiindu-i lezat reclamantului B. imaginea, onoarea, demnitatea şi reputaţia prin faptul transmiterii către opinia publică a unor informaţii neadevărate despre prestaţia sa profesională, ca profesor şi preşedinte al A. Târgovişte, prin folosirea unor expresii jignitoare şi calomnioase la adresa sa, încălcându-se astfel principiul bunei credinţe în realizarea demersului jurnalistic, fapt pentru care nu se mai bucură de protecţia conferită de art. 10 din Convenţie.

Reclamanţii au susţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului C., respectiv existenţa faptei ilicite (prin încălcarea normelor dreptului obiectiv şi lezarea dreptului subiectiv constând în demnitate, onoare, reputaţie şi drept la propria imagine), prejudiciu constând în „imaginea defavorabilă şi negativă creată”, „credibilitatea profesională zdruncinată” şi „viaţa personală grav afectată”, legatura de cauzalitate (care, fiind vorba de un prejudiciu moral rezultă „ex re”, din săvârşirea faptei) şi vinovaţia pârâtului (rezultând din faptul că referirile tendenţioase şi denigrarea reclamanţilor au fost formulate în mod conştient, pârâtul urmărind realizarea unor consecinţe grave pentru reclamant. Cu privire la pârâta SC D. SRL, reclamantul a arătat că trebuie să răspundă în calitate de comitent pentru fapta prepusului.

În rejudecare, instanţa de apel, faţă de obiectul acţiunii cu care a fost învestită şi de criticile reclamanţilor, a verificat dacă în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, analizând, implicit, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului şi de informare a publicului garantată de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului - drept reclamat ca fiind abuziv exercitat - a încălcat dreptul la respectarea vieţii private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din convenţie.

O atare abordare în soluţionarea cauzei se impunea în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român- norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările - întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva echilibrului celor două drepturi garantate, deopotrivă, că prin publicarea articolelor incriminate pârâţii s-au aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din convenţie, ar fi putut fi astfel atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din convenţie.

Potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Art. 10 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esenţă, că: orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Parag. 2 al normei convenţionale stipulează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Aplicarea art. 10 al Convenţiei Europene poate fi evaluată în relație cu alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertăţii de exprimare, în special art. 19 al Pactului Organizației Nțiunilor Unite.

În paralel cu art. 10 al Convenţiei Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului Organizației Nțiunilor Unite nu este absolută. Art. 19 parag. 3 lit. „a)” prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în parag. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii şi responsabilităţi. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricţii care să fie în conformitate cu legea şi cu necesităţile, pentru respectarea drepturilor şi a reputaţiei altor persoane.

Rezoluţia nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin H.G. nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluţiei.

Art. 3 al Rezoluţiei defineşte ştirile ca „informaţii, adică fapte şi date”, iar opiniile ca „exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariştilor”.

În art. 4 şi 5, se prevede că ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind făcute într-un mod imparţial.

C. civ. reglementează prin Secţiunea 3 din cap. II „Respextul datorat fiinţei umane şi drepturile ei inerente” - art. 70-74 - dreptul la libera exprimare, la viaţă privată, la demnitate, la propria imagine, art. 75 prevăzând că „Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte” (alin. (1)) şi că;

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.” (alin. (2)).

Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 parag. 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi”, a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, parag. 50).

De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, parag. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea -credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş împotriva României, că „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, parag. 70). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, parag. 39).

De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” (”public watchdog”) într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009, parag. 38).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, parag. 64).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

În consecință, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra României), precum şi motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).

Analizând aceste elemente în cadrul mecanismului răspunderii civile delictuale, instanţa de apel nu s-a rezumat la o aplicare strict formală a principiilor libertăţii de exprimare, ci le-a analizat concret în raportul juridic dedus judecăţii.

Astfel, în urma probatoriului administrat în cauză, instanţa de apel, reţinând că pârâtul B. conduce activitatea sportivă organizată prin clubul municipal, care reprezintă un domeniu ce interesează opinia publică a constatat că articolele criticate au la bază documente oficiale care justificau opinia pârâtului cu privire la cheltuirea sumelor alocate reclamantei A. Târgovişte; că afirmațiile concrete ale jurnalistului pârât cu privire la competenţa profesională a reclamantului, cheltuirea banului public şi competenţa managerială se circumscriu conceptului de judecăți de valoare, care nu sunt lipsite de o bază factuală şi un suport probator, fiind formulate cu bună-credinţă; că prin articolele criticate a fost vizată calitatea reclamantului de preşedinte al A. Târgovişte şi nu persoana sa; că în redactarea articolelor publicate pârâtul nu a folosit termeni violenţi şi ofensatori, caracterul repetitiv al expresiilor „F.” şi O.” fiind intim legate de acuzaţiile aduse în legătură cu activitatea de conducere a clubului sportiv, finanţată din bani publici şi susţinerea sa politică şi că folosirea în presă a unor termeni mai duri, mai aspri este cu atât mai protejată de jurisprudenţa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Dreptului Omului atunci când reprezintă un răspuns jurnalistic la un stil provocator al autorităţilor care gestionează banii publici, în cauză atitudinea reclamanţilor de îngrădire a accesului la informaţiile de interes public trezind suspiciuni justificate cu privire la modul de cheltuire a banilor publici.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi nu trebuie să depăşească limitele ce ţin în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliştii sunt protejaţi de art. 10 din Convenţie chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă se dovedeşte că au acţionat cu bună credinţă, pe baza unor afirmaţii credibile. Inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10 dacă jurnalistul nu a acţionat cu rea credinţă iar subiectul este de interes public.

Astfel, cerinţa impusă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenţei unei baze factuale sufieciente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta şi buna-credinţă, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.

Este real că art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu acoperă informaţii false şi denigratoare, însă, în cauză, conţinutul articolelor, prin prisma probatoriului administrat, nu a fost considerat ca atare.

Cum reclamantul B. este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită este justificat, reţinându-se, corelativ, o toleranţă mai mare faţă de mijloacele utilizate în dezbatere.

Prin urmare, calitatea persoanei implicate corelată cu subiectul banilor publici alocaţi clubului al cărui preşedinte este reclamantul, modul în care au fost cheltuiţi aceşti bani şi în care este manageriată activitatea clubului, justifică interesul investigaţiei jurnalistice, neputându-se reţine că, prin publicarea articolelor criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului C. sau a societăţii de presă.

Chiar dacă articolele criticate cuprind o doză de exagerare, corect a reţinut instanţa de apel că maniera în care au fost redactate articolele nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenţia pârâtului nefiind aceea de a afecta imaginea reclamanţilor ci de a atrage atenţia asupra subiectelor apreciate a fi de interes public şi de a suscita interesul pentru înlăturarea aspectelor criticate.

Criticile recurenţilor-reclamanţi în sensul că istanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la articolele cu caracter defăimător şi de repetabilitate publicate ulterior pronunţării sentinţei tribunalului, prin care s-a reţinut că nu au avut vreo atribuţie în legătură cu alocarea banilor destinaţi lucrărilor de construire a piscinei acoperite din microraionul 3 - recurenţii-reclamanţi făcând referire, în acest sens, la articolul „Taxa de participare în Euroligă, plătită fără acordul consilierilor locali?” din data de 4 decembrie 2012 publicat în Jurnal de Dâmboviţa - nu pot fi primite, întrucât afirmaţiile din articolul vizat sunt incluse în categoria judecăţilor de valoare, astfel cum au fost apreciate de instanţa de apel în motivarea deciziei recurate, ce nu pot fi asimilate cu faptele cauzatoare de prejudicii. De altfel, în articolul criticat, pârâtul a menţionat că piscina se află în administrarea A. Târgovişte, fiind de reţinut, totodată, că recurenţii-reclamanţi aveau, la rândul lor, posibilitatea de a uza de dreptul la replică prin care să-şi exprime punctul de vedere atât cu privire la acest aspect, cât şi la celelelate aspecte relevate prin articolele criticate, posibilitate pe care, însă, n-au valorificat-o.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că pârâţii au încălcat obligaţia de informare prealabilă şi efectuarea unor verificări câtă vreme la baza suspiciunilor privind neregulile semnalate în articolele criticate s-a aflat refuzul reclamanţilor de a furniza pârâţilor informaţiile de interes public privind activitatea clubului sportiv solicitate conform Legii nr. 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public, informaţiile fiind furnizate doar după chemarea în instanţă a reclamanţilor.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, pe baza probelor administrate în rejudecarea cauzei, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 304 C. proc. civ., se constată că demersul jurnalistic nu a fost formulat cu rea-credinţă, că nu au fost depăşite limitele libertăţii de expresie şi că a fost respectată de către pârât obligaţia de informare prealabilă ce-i revenea conform deontologiei profesionale, neputând fi primite susţinerile în sens contrar, vizând aceste aspecte, ale recurenţilor-reclamanţi.

Aşa fiind, criticile recurenţilor-reclamanţi în sensul că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 998 şi urm. C. civ. de la 1864 şi art. 1357 şi urm. C. civ. în vigoare care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale nu pot fi primite câtă vreme faptele imputate pârâtului C. pentru fapta proprie şi pârâtei SC D. SRL Târgovişte în calitate de comitent pentru fapta prepusului nu pot fi considerate fapte ilicite în înţelesul dat de textele legale menţionate, dreptul la liberă exprimare fiind exercitat în limitele prevăzute de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Criticile recurenţilor-reclamanţi formulate prin cererea de recurs împotriva încheierii din data de 4 noiembrie 2014 vizând faptul că, în rejudecare, în mod nelegal instanţa de apel a încuviinţat probatoriul solicitat de pârâți, deşi încuviinţarea probelor se făcuse la termenul din data de 30 septembrie 2014, când intimaţii-pârâţi au lipsit, nu pot fi primite.

Instanţa de apel în mod legal a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de pârâţi la termenul din 4 noiembrie 2014 constatând - în aplicarea principiului aflării adevărului, dar și a principiului rolului activ al judecătorului statuate prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ. - că cererea pârâţilor de administrare a înscrisurilor depuse la filele 14-20 din Dosarul nr. x/120/2012* al Curţii de Apel Ploieşti se circumscrie necesităţii de a face dovada bazei factuale a demersului jurnalistic, în acord cu îndrumările date prin decizia de casare, dar şi pentru egalitate de tratament.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

În raport de art. 274 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi A. Târgovişte şi B. vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în sumă de 800 lei, reprezentând onorariu de avocat, către intimata-pârâtă SC D. SRL Târgovişte, conform chitanţei din 23 martie 2015 depusă la fila nr. 66 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. Târgovişte şi B. împotriva Deciziei nr. 1327 din 18 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a I-a civilă, şi încheierii de şedinţă din data de 4 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a I-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. Târgovişte şi B. la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în sumă de 800 lei, către intimata-pârâtă SC D. SRL Târgovişte.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 aprilie 2015.