Revendication appeal dismissed: title overlap not shown, cassation review limited to legality.

Decizia nr. 567/2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă. constată următoarele:

Prin cererea înregistrata iniţia! pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 22 februarie 2008, sub nr. x/299/2008, declinată ulterior la Tribunalul Bucureşti unde a fost reînregistrată sub acelaşi nr. unic, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., D., E., F., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îi oblige pe aceştia să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul situat în Bucureşti, sector 1, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 aprilie 1922 defunctul G. a cumpărat imobilul teren în suprafaţă de 700 mp, situat la adresa sus menţionată, iar prin certificatul de moştenitor din 2000 reclamanţii au moştenit această suprafaţă în calitate de fiu. respectiv de fiică. Au mai precizat reclamanţii că suprafaţa de teren a fost expropriată în baza Decretului nr. 241 din 28 noiembrie 1952, iar ulterior în baza Dispoziţiei din 18 martie 2003 a primarului municipiului Bucureşti au fost puşi în posesie.

Reclamanţii şi-au completat acţiunea introductivă de instanţă, chemând în judecată şi pe pârâţii H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., SC T. SRL, U., V., X., Z., Y., A.A., B.B., D.D. şi E.E.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 112 C. proc. civ.

Pârâţii C. şi D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia netimbrarii acţiunii, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Pârâţii E. şi F. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei de identitate între terenul revendicat şi terenul dobândit de aceştia, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâţii O. şi P. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia netimbrarii acţiunii, inadmisibîlitatea cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei de interes a acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii,ca nefondată.

Pârâţii L. şi M. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia netimbrarii acţiunii, inadmisibîlitatea cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei de interes a acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Pârâţii A.A., B.B. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia netimbrarii acţiunii, inadmisibîlitatea cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei de interes a acţiunii, excepţia, lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată,

Pârâţii K. şi F.F. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia netimbrării acţiunii, înadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei de interes a acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 10207 din 05 septembrie 2009, judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necornpetenţei sale materiale şi a trimis cauza spre soluţionare la Tribunalul Bucureşti, unde dosarul a fost înregistrat din 2008.

Prin încheierea din data de 09 noiembrie 2009 Tribunalul a respiris, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de interes a acţiunii şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 2187 din 7 decembrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea în revendicare precum şi cererea reclamantei de obligare la plata cheltuielilor de judecată. A fost admisă cererea formulată de expertul G.G. de majorare a onorariului de expertiză şi au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, la plata către expertul G.G. a sumei de 950 lei cu titlu de diferenţă de onorariu.

Pentru a se pronunţa în acest, mod, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanţii şi-au justificat calitatea procesuală activă cu privire la terenul pe care îl revendică, ei fiind recunoscuţi ca proprietari prin dispoziţiile de restituire a terenului, menţinute ca valide de instanţele de judecată.

Pârâţii în cauză sunt la rândul lor proprietari exclusivi asupra unor cote părţi dintr-un teren în suprafaţă de 1,334,94 mp situat în Bucureşti, sector 1.

I.I. este proprietară exclusivă asupra unut teren în suprafaţă de 11.111 mp situat în zona sector 1 despre care expertul desemnat în cauză a conchis că se suprapune în parte cu cel al pârâţilor.

Din probele administrate în cauză nu s-a constatat o suprapunere a terenului revendicat de reclamanţi cu cel deţinut în proprietate de pârâţi, astfel că în cauză nu s-a făcut dovada că pârâţii posedă terenul revendicat de reclamanţi.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat recurs în termen legai reclamantele H.H. şi A., criticând-o pentru nelegalitate.

La termenul de judecată de la 5 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a calificat calea de atac declarată ca fiind apel, în baza dispoziţiilor art. 3 pct. 2 raportat la art. 2821 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 27/A din data de 4 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante H.H. şi A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 212 alin. (1) C. proc. civ. - dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.

Împrejurarea că reclamantele au depus la dosarul cauzei un raport de expertiză extrajudiciar care are concluzii contradictorii faţă de lucrarea de specialitate efectuată nemijlocit de instanţă, nu poate constitui un motiv temeinic pentru a dispune efectuarea unui alt raport de expertiză în cauză şi nici nu conduce la concluzia că prima instanţă a încălcat dispoziţiile ari. 129 alin. (5)1 ce reglementează rolul activ al instanţei în aflarea adevărului.

Expertul desemnat în cauză a avut la dispoziţie toate înscrisurile, actele de proprietate exhibate de părţi, inclusiv adresa nr. din 6 septembrie 2007 emisă de Primăria municipiului Bucureşti de care fac vorbire reclamantele, acestea participând nemijlocit la efectuarea expertizei.

Instanţa de fond a admis obiecţiunile formulate de reclamante, dispunându-se completarea raportului de expertiză, completare în cadrul căreia expertul şi-a menţinut poziţia iniţială. Obiecţiunile au vizat existenţa unei suprapuneri între cele doua terenuri, iar concluziile au fost în sensul că identificarea exactă a terenului reclamantelor nu se poate face în lipsa unor elemente clare. Nu sunt vechi repere de poziţionare sau repere topografice din planuri vechi anterioare lucrărilor de sistematizare care sa poată fi identificate în teren şi faţă de care să se realizeze prin procedee tehnice specifice amplasarea şi trasarea pe teren a terenului revendicat. Colţul clădirii bloc nu a putut fi utilizat ca reper întrucât blocul a fost edificat recent.

Expertul, însă, a realizat suprapunere între planul actual de situaţie. planul aparţinând autorului comun al intimaţilor, I.I. şi planurile vechi aparţinând reclamanţilor. Din această operaţiune s-a constatat că terenul pe care se află blocul din Intrarea ... se suprapune în totalitate pe planul schiţă şi în teren, conform titlului de proprietate din 2001.

Ca urmare, expertul a concluzionat că terenul revendicat nu este în posesia reclamanţilor.

În ceea ce priveşte nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D., instanţa de apel a reţinut că Tribunalul s-a pronunţat la data de 28 octombrie 2010 asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa calificând-o ca o apărare de fond.

În ceea ce priveşte compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi instanţa de apei a reţinut că titlul pârâţilor este mai bine caracterizat şi preferabil celui prezentat de reclamante.

Astfel, titlul reclamantelor îl reprezintă Dispoziţia din 18 martie 2003 a Primăriei municipiului Bucureşti şt nu contractul de vânzare-cumpărare din 3 aprilie 1922 prin care autorul reclamanţilor a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 700 mp, teren în litigiu.

Titlul pârâţilor îl constituie titlul de proprietate din 5 iulie 2001 prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate către I.I. pentru suprafaţa de teren de 27.678,75 mp în baza Legii nr. 18/1991 fiind emis şi procesul-verbal de punere în posesie din data de 12 iulie 2001 care, chiar daca nu a fost semnat de către autoarea pârâţilor, nu poate fi înlăturat, de la probaţiune, nefimd contestat de aceasta.

Ulterior, pârâţii C. şi D. au încheiat cu I.I., contractul de vânzare-cumpărare din 20 iulie 2004, urmând înstrăinări succesive, însă titlul de proprietate ce trebuie comparat este titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991.

Procedând la compararea ceior două titluri de proprietate, ce provin de la autori diferiţi, Curtea a avut în vedere că titlul de care înţeleg să se folosească pârâţii este mai vechi şi aceştia se află în posesia terenurilor, pe când reclamantele, de la data restituirii terenului nu au intrat în posesia acestuia.

Ca urmare şi sub aspectul comparării titlurilor de proprietate, reclamantele nu au făcut dovada că au un titlu mai bine caracterizat şi preferabil în raport de titlul exhibat de pârâţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele H.H. şi A., invocând în drept dispoziţi ile art. 304 pct 7 şi 8 din C. proc. civ. şi formulând următoarele critici:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentele-reclamantele au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel nu a admis proba cu efectuarea unei noi expertize, aşa cum prevede art. 212 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentele-reclamante au apreciat că motivarea instanţei de apel în sensul că nu se impune efectuarea unei noi expertize este greşită întrucât chiar dacă zona respectivă, în prezent, a suferit modificări, totuşi, o expertiză de identificare a terenului se putea face prin suprapunerea unor planuri topografice vechi.

De asemenea, recurentele-reclamante au susţinut şi faptul că în mod greşit instanţa de apel nu a luat în considerare şi celelalte expertize care au avut ca obiect identificarea terenului în suprafaţă de 700 mp situat în Bucureşti, sectorul 1.

În ceea ce priveşte constatatrea expertului că reclamantele nu deţin posesia terenului în prezent, nu poate conduce la concluzia împărtăşită de instanţa de apel că acestea din urmă nu au avut posesia terenului în suprafaţă de 700 mp situat în Bucureşti, sectorul 1. În baza Dispoziţiei din 18 august 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, reclamanta A. şi autorul reclamantei H.H., respectiv defunctul B. au fost puşi în posesie conform procesului-verbal din 17 septembrie 2003 emis de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a municipiului Bucureşti.

Spre deosebire de reclamante, autoarea pârâţilor, I.I. nu a semnat procesele-verbale de punere în posesie din 12 iulie 2001, în baza titlului de proprietate din 05 iulie 2001 şi în baza titlului de proprietate din 05 iulie 2001, ceea ce duce la concluzia că aceştia din urmă nu au posesia terenului.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel, în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţi, a apreciat că titlul pârâţilor este mai bine caracterizat şi preferabil celui prezentat de reclamante.

Sub acest aspect recurentele au apreciat că instanţa de apel a comparat alte titluri de proprietate decât cele invocate, în realitate, de părţi.

În opinia recurentelor-reclamante titlul de proprietate care trebuie comparat cu cel al intimaţilor - pârâţi este contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 3 aprilie 1922 prin care autorul acestora a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 700 mp, şi nu dispoziţia din 18 martie 2003 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, cum greşit a procedat instanţa de apel Dispoziţia reprezintă o restituire în natură a terenului în suprafaţă de 700 mp situat în Bucureşti, sectorul 1.

De asemenea, instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat că titlul intimaţilor- pârâţi este titlul autoarei acestora, I.I. şi nu contractele de vânzare-cumpărare,

Recurente le-reci amante au arătat că titlul lor de proprietate - contractul de vânzare - cumpărare din 3 aprilie 1922- este mai bine caracterizat şi preferabil, întrucât are data anterioară, decât titlul intimaţilor - pârâţi care are o data ulterioară. Titlul reclamantelor provine de la un adevărat proprietar, fiind restituit în natură în baza unei legi care se aplică terenurilor intravilane, aşa cum este terenul din prezenta cauză, spre deosebire de titlul autoarei pârâţilor care este dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 care se aplică terenurilor extravilane şi nu intravilane, cum este terenul din prezenta cauză.

Mai mult, I.I. căreia i s-a reconstituit suprafaţa de teren de 27.678,75 mp în temeiul Legii 18/1991 în baza titlul de proprietate din 5 iulie 2001 nu a semnat procesul-verbal de punere în posesie din 12 iulie 2001, motiv pentru care consideră recurentele că nu se poate stabili cu exactitate dacă aceasta a fost pusă în posesie efectivă cu privire la suprafaţa de teren prevăzută în titlu şi pe ce amplasament.

Titlul pârâţilor emană de la stat, reconstituit, în mod greşit, în baza Legii nr. 18/1991 către I.I., pentru o suprafaţă de 27.678,75 mp, suprafaţa de teren care nu s-a făcut pe vechiul amplasament, motiv pentru care s-a reconstituit şi suprafaţa de teren de 700 mp. Mai mult, Statul a fost un simplu detentor precar, un non dominus.

Ca urmare, procedând la compararea titlurilor reclamantelor cu cel al pârâţilor, recurentele solicită să se constate că titlul lor este mai preferabil.

Dreptul de proprietate al autorului reclamantelor, dobândit de către acestea pe calea succesiunii legale, este preferabil având în vedere transcrierea lui şi apoi întabularea în Cartea funciară, asigurându-i opozabilitatea erga omnes.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept incidente cauzei, constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii.

În susţinerea acestui motiv de recurs recurentele au criticat modul în care instanţa de apel a înţeles să aprecieze asupra unor probe, precum şi faptul că nu s-a dispus efectuarea unei noi expertize, considerând că s-a reţinut o stare de fapt greşită.

Se contestă, aşadar modul de stabilire, pe baza probelor administrate a situaţiei de fapt, or o atare critică nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

O asemenea critică vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt nu poate fi valorificată pe calea recursului, în reglementarea actuală, deoarece pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., singurele care permiteau cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005.

Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăresc în realitate recurentele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Numai instanţa de apel are competenţa de a stabili situaţia de fapt, întrucât apelul are efect devolutiv în sensul că readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept, dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel verifică atât legalitatea sentinţei atacate (în ce măsură prima instanţă a aplicat şi interpretat corect legea) cât şi temeinicia acesteia {daca situaţia de fapt stabilită prin hotărâre corespunde probelor administrate).

Potrivit prevederilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu scopul aplicării corecte a legii ia împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Înalta Curte constată că, în speţă, situaţia de fapt a fost pe deplin stabilită, criticile recurentelor-reclamante vizând, în realitate, modul de apreciere a probelor administrate care au condus la stabilirea unei anumite situaţii de fapt.

Or, asemenea critici nu pot face face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se constată că susţinerile recurentelor-reclamante nu se referă la interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii" al cănit înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" a fost schimbat, priveşte încălcarea principiului înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ceea ce în speţă nu se verifica.

Aşadar, textul vizează greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material.

Or, recurente le-reclam ante, în susţinerea acestui motiv de recurs au reclamat modul în care instanţa s-a pronunţat cu privire la compararea titlurile de proprietate exhibate de părţi.

Faptul că instanţa nu a apreciat cu privire la titlurile şi preferabiliîatea lor în modul în care doreau reclamantele nu reprezintă o interpretare greşită a unui act juridic sau o încălcare a legii.

Critica referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a art. 480 C. civ. cu referire la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, susceptibilă de încadrare în dispoziţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondată.

Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, petitorie prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea de la posesorul neproprietar.

Acţiunea în revendicare imobiliară este o creaţie a practicii, doctrinei şi jurisprudenţei, neavând o reglementare proprie în C. civ. din 1864.

Lipsa unei asemenea reglementări nu putea, însă, conduce la concluzia negării acţiunii în revendicare ca modalitate specifică de apărare a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil care a ieşit, fără titlu (valabil), din posesia efectivă a proprietarului.

Cum obiectul protecţiei asigurate prin acţiunea în revendicare este dreptul de proprietate, de-a lungul timpului, doctrina şi junsprudenţa au identificat ca text de lege care întemeiază în drept această acţiune chiar art. 480 C. civ., adică textul care defineşte dreptul de proprietate.

Dispoziţiile art. 480 din C. civ. prevăd că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru exclusiv şi absolut însă în limitele determinate de lege".

În lipsa unei posesii efective asupra bunului (imobil), dreptul de a poseda, dreptul de a folosi şi dreptul de a dispune, atributele enumerate de textul de lege anterior menţionat, sunt, dacă nu imposibil de exercitat, aproape iluzorii.

În cazul în care în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. ambele părţi invocă titluri de proprietate, pentm acelaşi imobil, instanţa procedează la compararea titlurilor, dând efecte titlului mai bine caracterizat.

Prealabil, instanţa analizează dacă între titlurile de proprietate invocate există identitate şi dacă acestea sunt suficient de clare.

În speţă, prin dispoziţia din 18 martie 2003 emisă de primarul general al municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea în natură către reclamante a unui teren în suprafaţă de 700 mp, situat în Bucureşti, sector 1, acesta fiind deci titlul reclamantelor.

Titlul pârâţilor îl constituie titlul de proprietate din 5 iulie 2001 prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate către I.I. pentru suprafaţa de teren de 27.678,75 mp în baza Legii nr. 18/1991, fiind emis şi procesul-verbal de punere în posesie din data de 12 iulie 2001.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a avut ca obiective identificarea terenului aflat în posesia reclamanţilor, identificarea terenului ocupat de pârâţi, delimitarea terenului deţinut în baza titului de proprietate din 2001 de I.I. şi dacă există suprapuneri.

În urma demersurilor întreprinse de expert s-a concluzionat (concluzie menţinută şi prin răspunsul la obiecţiunile încuviinţate de instanţă) că terenul revendicat nu e în posesia reclamantelor şi nu există un reper fizic natural care să justifice că acest teren este cel pe care se află blocul de locuinţe în care au cumpărat apartamente pârâţii.

Expertul, însă, a realizat suprapunere între planul aciuai de situaţie, planul aparţinând autorului comun al pârâţilor, I.I. şi planurile vechi aparţinând reclamanţilor. Din această operaţiune s-a constatat că terenul pe care se află blocul din Intrarea ... se suprapune în totalitate pe planul schiţă şi în teren, conform titlului de proprietate din 2001.

Aşadar, nu există o suprapunere a terenului revendicat de reclamanţi cu cei deţinut în proprietate de pârâţi, astfel că în cauză nu s-a făcut dovada că pârâţii posedă terenul revendicat de reclamanţi.

Faţa de această împrejurare, compararea titlurilor invocate nu este posibilă deoarece imobilele sunt complet diferite.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar pune problema comparării titlurilor exibate de părţi, titlul pârâţilor este mai bine caracterizat şi preferabil celui prezentat de reclamante întrucât este mai vechi, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a Imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Aşadar, faţă de dispoziţiile legale anterior redate, titlul de proprietate al reclamantelor îl reprezintă Dispoziţia din 18 martie 2003 emisă de primarul general al municipiului Bucureşti şi nu contractul de vânzare-cumpărare din 3 aprilie 1922 prin care autorul acestora a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 700 mp.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că hotărârea atacata a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul reclamanţilor nu este fondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de J.J. în calitate de succesor al reclamantei H.H. şi de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 27/A din data de 4 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2015.