Prescription of delictual civil liability claim for wrongful land reconstitution and lack of "bun actual" property right

Decizia nr. 477/2016

Asupra cauzei de faţă constată următoarele;

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 06 decembrie 2013 la Tribunalul Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria com. Plătăreşti, B. şi a solicitat să fie obligaţi pârâţii la plata de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 38.900 mp ce a aparţinut tatălui său şi care a fost dat de către Primăria com. Plătăreşti pârâtului B., inclusiv lipsa de folosinţă şi daune interese.

Reclamantul a evalual totalul despăgubirilor solicitate la 1.148,515 lei, din care 525.394 lei despăgubiri pentru (eren. 23.121 lei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi daune interese în cuantum de 600.000 lei.

2. Hotărârea pronunţată deprima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 887 din 16 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. pentru iipsa calităţii procesuale active, reţinându-se, în esenţă, că pentru a putea solicita despăgubiri pentru terenul despre care reclamantul afirmă că s-ar fi aflat în posesia autorului său şi pentru care s-or fi emis titlu de proprietate pe numele pârâtului B. în mod neiegaî, reclamantul trebuia să tacă dovada că a depus cerere în baza Legii nr. 18/1991 sau că a fost împiedicat să o facă. Pentru că nu a reuşit să depună dovezi în acest sens, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a respins acţiunea pe calea acestei excepţii.

Împotriva acestei sentinţe, ia data de 05 august 2014, a declarat apei reclamantul A.

3. Hotărârile pronunţate de instanţa de apel

Prin Decizia civilă nr. 100/A din 26 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă si pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamantul A., a anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul, a dispus următoarele: A respins acţiunea ca nefondată, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect obligarea paratei la plata daunelor interese şi la plata lipsei de folosinţă pentru perioada 06 decembrie 2010-06 decembrie 2013. A admis excepţia prescripţiei dreptului material ia acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile având ca obiect lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 1991-05 decembrie 2010 şi contravaloare teren, şi pe cate de consecinţă, a respins cererea cu acest obiect, ca prescrisă. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.

Ulterior, la data de 12 martie 2015, pârâtul B. a formulat cerere de completare a Deciziei civile nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti. în sensul de a se dispune obligarea reclamantului A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel de către pârâtul B.

Prin Decizia civilă nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost dispusă completarea Deciziei civile nr. 100/A din 26 februarie 2015 pronunţată de aceeaşi instanţă, în sensul că a fost obligat apelantul-reclamant A. la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art, 451 alin. (2) C. proc. civ. 3.

Cererile de recurs.

Împotriva Deciziei civile nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. a declarat recurs, iar. împotriva Deciziei civile nr. 138/A din 26 martie 2015 a aceleiaşi instanţe au formulat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâtul B.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. a dezvoltat pe larg situaţia de fapt şi interpretarea dată de instanţa de apel înscrisurilor din dosar, reluând succesiunea şi conţinutul adreselor şi cererilor din dosar.

Consideră că instanţa de apel a aplicat greşit legea atunci când a apreciat obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind acţiune în răspundere civilă delictuală, şi nu revendicare, temeiurile de drept pe care le-a invocat fiind cete referitoare la revendicare.

Pe cale de consecinţă, se susţine că acţiunea este imprescriptibilă, nefiind aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958.

Pe de altă parte, se apreciază data începerii prescripţiei ca fiind cea din 10 iulie 2014, moment când reclamantul a luat cunoştinţă de procesul-verbal din 10 iulie 2014 emis de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară-Oficiul Național de Cadastru și Publicitate Imobiliară Călăraşi în care se făcea referire la titlul de proprietate.

Solicită admiterea recursului, anularea deciziei recuraie şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. consideră decizia recurată ca fiind „falsă şi lovită de nulitate", iar, în continuare reia situaţia de fapt şi interpretarea dată de instanţa de apel înscrisurilor din dosar pe fondul cauzei, preluând conţinutul cererilor şi adreselor din dosar.

Solicită admiterea recursului, anularea deciziei recurate şi, pe fond. admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

Prin cererea de recurs declarată împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâtul B. consideră decizia recurată ca fiind greşită în privinţa reducerii onorariului de avocat, arătând că activitatea avocatului nu se limitează numai la prezentarea a două termene de judecată, întrucât, pe lângă activităţile propriu-zise de analiză a cauzei, documentare şi de creaţie (formulare întâmpinare şi apărări, cereri, note), munca apărătorului a inclus şi prestarea unor servicii/activităţi conexe precum consultaţii, procesare documente, deplasări repetate ia instanţă, convorbiri telefonice ele.

O altă critică priveşte şi reţinerea greşită a complexităţii reduse a cauzei, precizând u-se că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată cu mai multe capete de cerere, faţă de numărul părţilor şi ai problemelor de drept ridicate, rezultă un nivel crescut de complexitate a cauzei.

De asemenea, se susţine că valoarea obiectului litigiului reprezintă un criteriu de stabilire atât a complexităţii cauzei, cât şi de stabilire a onorariului de avocat, sens în care arată că onorariul în cuantum de 3.000 lei, este la jumătate, raportat ia taxa judiciară de timbru la care a fost obligai reclamantul de 7.454,08 lei. Procedura derulată în recurs investită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia i civilă, a procedat la comunicarea acestora.

Totodată, prin rezoluţia din 5 mai 2015 i s-a comunicat recurentul uî-recîamant A. faptul că este obligat să depună la dosar dovada de achitare a taxei judiciare de timbru aferente soluţionării recursului, în cuantum de 4.287,30 iei.

Recurentui-redamant a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilită prin rezoluţia din 5 mai 2015, iar, prin încheierea din 16 iunie 2015 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă - completul nr. CC 9, în condiţiile prevăzute de art 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013. cererea de reexaminare a fost admisă şi s-a constatat că taxa judiciară de timbru datorată de reclamant, pentru recurs, este în cuantum de 2.168,65 lei.

Totodată, recurentul-reclamant a solicitat acordarea ajutorului publică judiciară sub forma scutirii, reducerii sau eşalonării taxei judiciare de timbru, iar, prin încheierea din 25 septembrie 2015, cererea a fost admisă, în sensul că s-a dispus eşalonarea în 24 de rate lunare a plăţii taxei judiciare de timbru pentru recurs în sumă de 2.168,65 lei, respectiv câte 90.36 lei lunar.

Prin întâmpinarea depusă, reclamantul A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul B., motivat de faptul că cheltuielile de judecată nu pol fi acordate decât odată cu soluţionarea definitivă a cauzei.

La data de 2 noiembrie 2015, au fost întocmite rapoartele asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin care s-au constatat că recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti îndeplineşte condiţiile de formă şi este admisibil în principiu, însă, pe fond, apare ca vădit nefondal, dată fiind jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în cauze similare.

Completul de filtru C7. la data de 14 decembrie 2015, constatând că rapoartele întrunesc condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestora părţilor cauzei, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; dovezile de comunicare ale rapoartelor asupra admisibilităţii în principiu se regăsesc la filele (67-376 dosar, însă doar recurentul-reclamant A. a depus puncte de vedere la toate cele trei rapoarte întocmite, solicitând admiterea recursurilor sale şi respingerea recursului declarat de pârâtul B.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac la data de 22 ianuarie 2016, în procedura filtrului, fără citarea părţilor.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2016 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, şi a fost fixat termen de judecată la data de 26 februarie 2016, în şedinţă publică, pentru soluţionarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părţilor. A fost reţinută excepţia nulităţii recursurilor formulate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi a fost prorogată pronunţarea asupra acestei excepţii până la soluţionarea recursului formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şl pentru cauze cu minori şi de familie.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor.

6.1. în ceea ce priveşte recursurile declarate de reclamantul de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în raport de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte, în complet de filtru, la termenul acordat din data de 22 ianuarie 2016, a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursurilor, reţinută prin rapoartele asupra admisibilităţii şi pe care urmează să o admită pentru următoarele considerente:

Din memoriul de recurs al reclamantului nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci numai susţineri referitoare la fondul pricinii şi menţiunea că decizia recurată este „falsă şi lovită de nulitate absolută", în timp ce aspectele dezvoltate prin cererea de recurs formulată de pârâtul B. reprezintă aspecte de netemeinicie, iar nu chestiuni de nelegalitate, fâeându-se referire la faptul câ activitatea avocatului nu s-a limitat numai la prezentarea a două termene de judecată, înimcâl, pe lângă activităţile propriu-zise de analiză a cauzei, documentare şi de creaţie (formulare întâmpinare şi apărări, cereri, note), munca apărătorului a inclus şi prestarea unor servicii/activităţi conexe precum consultaţii, procesare documente, deplasări repetate la instanţă, convorbiri telefonice etc, precum şi la reţinerea greşită a complexităţii reduse a cauzei.

Astfel, conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Art. 489 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivai. în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se stabileşte că aceeaşi sancţiune se aplică şi în situaţia In care critîctle dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, astfel că, instanţa de recurs nu poate examina decă criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Or, în speţă, pe lângă că faptul că recurentui-reciamant nu a indicat, formal, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. pe care şi-a întemeiat recursul, criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate, m condiţiile art. 489 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art, 488 din acelaşi cod.

Totodată, criticile invocate de recurentul-pârât vizând proporţional iîatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată ia aprecierea instanţei în faţa căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluţionării fazei procesuale pentru care este cerut, iar nu o chestiune de neiegatrtate, criticile astfel formulase neputând fi susceptibile de încadrare în prevederile art. 488 C. proc. civ.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.

Prin urmare, având în vedere că atât recursul reclamantului declarat împotriva Deciziei civile nr. 138/A din 26 martie 2015, cât şi cel ai pârâtului formulat împotriva aceleiaşi hotărâri nu cuprind critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nule recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

6.2. În ceea ce priveşte recursul declarai de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate şi având în vedere raportul asupra admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează;

În primul rând, într-o proporţie considerabilă, recursul promovat de reclamantul A. ridică o problemă de încadrare în motivele legale de recurs îngăduite limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ. întrucât, criticile invocate (cu câteva excepţii, reţinute prin raportul asupra admisibilităţii recursului) nu se circumscriu acestor temeiuri legale şi nici nu pot ii circumscrise altora dintre cele regăsite în cuprinsul acestui text legal (art. 488 C. proc. civ.), din oficiu, de către instanţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul supus analizei mai prezintă particularitatea că în concluziile orale asupra fondului, reprezentanta recurentului-reclamant, sub temeiul legal prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deja reţinut prin raport faţă de cele indicate în memoriul scris, a adăugat critici noi (în sensul că, indiferent de faptul că reclamantul a fost reprezentat de un mandatar fără studii juridice, instanţa de apel trebuia să solicite lămuriri reclamantului pentru a nu exista contradicţii referitoare la obiectul cererii), neregăsite în acest document primar de declarare şi motivare a căii de atac a recursului.

Justificarea oferită pentru această conduită procesuală a recurentul ui-reclamant. în sensul că memoriul scris ar fi fost redactat de un mandatar fără studii şi pregătire juridice, deşi poate explica diferenţa între susţinerile orale şi cele scrise ale aceleiaşi părţi (neîngăduite însă de rigorile procedurale ale recursului), nu este în măsură, însă, să atragă legala învestire a instanţei cu acele critici neinvocale în termenul legal de recurs, singurele care răspund acestei exigenţe legale fiind cele regăsite în documentul scris.

Astfel, prima critică invocată de recurentul-reclamant se referă ia calificarea greşită a cererii de chemare în judecată ca fiind acţiune în răspundere civilă delictuală, în Ioc de acţiune în revendicare.

Pentru acest motiv se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

Având în vedere că se invocă încălcarea unei reguli de procedură, motivul se circumscrie, formal, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că susţinerea scrisă, identificată ca fiind invocată de parte sub temeiul legal al art. 488 pct. 5 C. proc. civ., nu se Încadrează în această dispoziţie legală, care se referă la încălcarea unor reguli de procedură în cursul procedurii derulate în faţa instanţei anterioare finalizate prin pronunţarea hotărârii recurate.

Doctrina juridică, îndeosebi cu referire la prevederile art. 22 C. proc. civ., a apreciat că invocarea greşită a unui text de lege ca temei al unei cereri formulate de către o pane nu impietează asupra dreptului judecătorului de a stabili şi aplica testul corect situaţiei de fapt deduse judecăţii.

În speţă, calificarea cererii introductive de instanţă a fost făcută de către instanţa de apel, care şi~a întemeiat soluţia pe prevederile art. 998-999 C. civ.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a soiicitat să fie despăgubit cu contravaloarea integrală a bunului de care a fost privat, ca efect al pretinsei conduite culpabile a pârâtei Primăria com. Plătăreşti de a refuza înregistrarea cererii formulate de tatăl sau şi de către reclamant, în temeiul Legii nr. 18/1991, în anii 1991-2009, şi a! restituirii fără drept a terenului în suprafaţă de 4,14 ha (3,89 ha, ca urmare a aplicării unui coeficient de reducere) către pârâtul persoană fizică, în raport de care a susţinut că a intrat prin frauda în posesia terenului sus menţionat, acesta neiiind persoană îndreptăţită; de asemenea, s-a solicitat şi lipsa de folosinţă a acestui teren în perioada 1991-2013 şi daune interese.

Astfel cum reiese din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, ce nu mai poate fi modificată în recurs, terenul pentru care reclamantul solicită de/.dăunarea sa, cu contravaloarea acestui bun, nu se mai află în prezent în posesia niciunuia dintre pârâţi, întrucât a făcut obiectul procesului de reconstituire prevăzut de Legea nr. 18/1991, finalizat prin emiterea titlului de proprietate din 2002; ulterior, dreptul reconstituit pârâtului persoană fizică, împotriva căruia reclamantul a înţeles să se îndrepte, a fost înstrăinat unor terţe persoane, conform contractului de vânzare cumpărare autentificat din 19 iulie 2007 de către B.N.P., C.

Aşadar, în cauză, obligaţia de dezdăunare decurge ab iniţia dinlr-o acţiune în pretenţii, ce are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către foştii posesori, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată, întrucât aceştia nu se mai aflau Ia momentul formulării cererii de chemare în judecată în posesia bunului.

Alifel spus, în acest ultim caz, obligaţia de dezdăunare reprezintă o pretenţie de sine -stătătoare, independentă de restituirea în natură, din moment ce nu poate reprezenta un efect al admiterii acţiunii în revendicare, fără a avea relevanţa dacă reclamantul a formulat şi o pretenţie de restituire în natură, care, oricum, nu putea fi admisă pe calea cererii directe în instanţă.

Astfel, obligaţia de dezdăunare trebuie analizată distinct de obligaţia de restituire în natură, din perspectiva atât a elementelor cererii (părţi, obiect, cauză), cât şi a condiţiilor ce interesează exerciţiul dreptului la acţiune (drept, interes, calitate şi capacitate procesuală), iar prescripţia dreptului material ia acţiune trebuie examinată chiar în raport de cererea în pretenţii, respectiv de obligare a pârâţilor la plata contravalorii bunului imobil care nu mai putea fi restituit încă de la data formulării cererii.

O asemenea cerere în pretenţii se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, instituţie juridică ce este guvernată de dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., deoarece acţiunea s-a întemeiat pe pretinsa faptă culpabilă a pârâţilor; a Primăriei com. Plătăreşti pentru aceea de a fi reconstituit dreptul de proprietate unei persoane care nu era îndreptăţită în acest sens, iar a pârâtului B. pentru aceea de a fi solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile în care ştia că nu are acesi drept.

Or, în căzui în care cererea în pretenţii se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, acţiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acţiuni personale, pentru că se invocă un drept de creanţă.

Faţă de cele expuse, se constată că, în mod legal, instanţa de apcî a analizat temeinicia pretenţiilor prin raportare la dispoziţiile art. 998-999 C. civ., cu toate consecinţele care decurg din aplicarea instituţiei răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care s-a reţinut că restituirea în natură nu era posibilă chiar din momentul introducerii acţiunii.

O a doua critică a recurentulul-reclamant vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale care stabilesc momentul de începere al curgerii termenului de prescripţie privind acţiunea în răspundere civilă delictuală, ce se circumscrie, formal, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susţine prin memoriul scris, că data începerii prescripţiei este cea din 10 iulie 2014, moment când a luat cunoştinţă de procesul-verbal din 10 iulie 2014 emis de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară-Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Călăraşi în care se făcea referire la titlul de proprietate emis în favoarea pârâtului B. ele către Primăria com. Plătăreşti.

În concluziile orale, reprezentanta recurentului-reclamant a susţinut că data începerii prescripţiei trebuie raportată la momentul înscrierii în cartea funciară a titlului de proprietate eliberatjie numele pârâtului B.

Înalta Curte reţine că această critică a fost invocată pentru prima oară în şedinţă publică, în timpul dezbaterilor asupra recursului, neregâsindu-se în memoriul scris (formulat în termenul de recurs), dar că, în tot cazul, atât critica din memoriul scris cât şi cea susţinută oral sunt nefondate.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului ia acţiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume: pe de o parte momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea. iar. pe de altă parte, momentul obiectiv al datei ia care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Prescripţia dreptului la acţiunea In repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de 3a data când s-a produs paguba, decât dacă ea este aceeaşi eu data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.

În speţă, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că dreptul pretins de reclamant, constând în despăgubirile echivalente cu valoarea terenului reconstituit în favoarea pârâtului persoană fizică, a luat naştere cel mai târziu la data la care acesta a cunoscut refuzul pârâtei Primăria com. Plătăreşti de a primi pretinsele cereri formulate de autorul său şi de către acesta, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului în cauză, respectiv, la momentul ia care reclamantul a cunoscut emiterea titlului de proprietate sus-menţionai în favoarea pârâtului B.

În cauză, recurentul-reclamant nu face decât să analizeze probele administrate pentru a putea stabili începutul cursului prescripţiei extinctive, în temeiul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, susţinând că a aflat de emiterea titlului de proprietate de-abia în data de 10 iulie 2014 (deci. ulterior introducerii prezentei acţiuni, 06 decembrie 2013), când i s-ar fi comunicat de către Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară-Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, Călăraşi procesul-verbal de punere în posesie emis pe numele Iui B.

Însă, aşa cum rezultă din chiar cererea de chemare în judecată, din motivele de apel şi precum şi din memoriul de recurs şi punctul de vedere depus la dosar, pretinsele demersuri ale reclamantului şi ale autorului său de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului ce a făcut obiect al titlului din 2002, s-ar fi realizat în perioada 1991-2009.

În acelaşi timp, aşa cum rezultă din adresa din 01 aprilie 2009, emisă de Primăria com. Plătăreşti, reclamantul a cunoscut cel mai târziu la data formulării cererii adresate Primăriei com. Plătăreşti, şi care a fost soluţionată prin adresa menţionată, emiterea titlului de proprietate, pe numele pârâtului, respectiv la data de 17 martie 2009.

În acelaşi sens, sunt chiar precizările reclamantului din cuprinsul acţiunii introductive (pag. nr. 1) în sensul că a cunoscut din zvon public, emiterea titlului de proprietate către pârâtul persoană fizică, în anul 1994, astfel că susţinerile recurentului-reclamant în sensul că acesta ar fi aflat de emiterea titlului de proprietatea în data de 10 iulie 2014 sau din momentul Înscrierii titlului în cartea funciară nu au putut fi reţinute de instanţa de apel.

Astfel, în cererea de chemare în judecată formulata îa data de 06 decembrie 2013, reclamantul face referire, în parag. nr. 2 al acesteia, la împrejurarea că Primăria com. Plătăreşti a restituit terenul din litigiu către persoane neîndreptăţite, respectiv către pârâtul B., în baza cererii de reconstituire din 9 martie 1991, teren pe care B. i-a vândut ulterior, prin contractul de vânzare-cumparare autentificat din 19 iulie 2007.

De asemenea, în ultimul paragraf din prima pagină a cererii introductive de instanţă, reclamantul a arătat că, în urma cererii înregistrate din 01 iulie 2009, Primăria com. Plătărești i-a remis copia cererii din 1991 prin care pârâtul B. şi D. au solicitat restituirea terenului în litigiu, iar, la scurt timp, i-a comunicat şi prima pagină din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 iulie 2007.

Or, în contractul de vânzare-cumparare autentificat din 19 iulie 2007, (comunicat în cursul anului 2009, conform propriilor susţineri aie reclamantului) pe prima pagină a acestuia (fila 9 dosar fond) se menţionează la art. 2 - „Obiectul contractului" că terenul din litigiu este intabulat în C.F., conform încheierii din 27 iunie 2007, iar la art. 11 - „Modul de dobândire" se arată că terenul a fost dobândit conform titlului de proprietate din 22 iulie 2002.

Prin urmare, pe de o parte, reclamantul avea cunoştinţă încă din anul 2009 de emiterea titlului de proprietate în favoarea pârâtului B., iar. pe de altă parte, titlul de proprietate fusese înscris în cartea funciară încă din data de 22 iulie 2007. astfel încât, în raport ori de momentul luării la cunoştinţă de către reclamant de emiterea titlului de proprietate, în cursul anului 2009, ori de data înscrierii în cartea funciară a respectivului titlu de proprietate, 22 iulie 2007, faţă de data introducerii acţiunii, 06 decembrie 2013, cererea de chemare în judecată apare ca fiind prescrisă pentru perioada reţinută de instanţa de apel.

în consecinţă, recurentul nu a dovedit că împrejurările de fapt aie cauzei nu au fost pe deplin stabilite, având drept consecinţă aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente cauzei şi anume art. § alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, în mod legal, instanţa de ape! a apreciat că pretenţiile băneşti constând în despăgubirile echivalente cu valoarea terenului reconstituit în favoarea pârâtului persoană fizică, formulate prin acţiunea dedusa judecăţii la data de 06 decembrie 2013, sunt prescrise, termenul de prescripţie împlinindu-se în decembrie 2012.

Referitor la pretenţiile pentru perioada 06 decembrie 2010 - 06 decembrie 2013, s-a statuat în mod corect ca nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzută de art. 998 C. civ., ca sancţiune de drept civil, care se întemeiază pe un raport juridic născut în urma comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, al cărui conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a daunelor pricinuite.

Instanţa de apel a tăcut o analiză completă şi complexă a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a concluzionat, în mod corect, că nu poate fi antrenată în lipsa întrunirii cumulative a acestora, iar, pe cale de consecinţă, îmi maţi i-pârâţi nu poî fi obligaţi la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea terenului ce nu mai poate fi restituit în natură recurentului-reclamant, lipsă folosinţă şi daune interese.

În condiţiile în care reclamantul nu deţine un drept de proprietate asupra acestui teren, recunoscut în condiţiile legii, fie printr-o hotărâre judecătorească, fie pe cale administrativa, în mod legal s-a reţinut că acesta nu avea un drept la despăgubirea solicitată, neavând un „bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Faptul că nici autorul său şi nici reclamantul nu au formulat cerere în baza Legii nr. 18/1991 le este imputabil; de asemenea, nu s-a putut reţine că reclamantul şi autorul său nu s-au putut conforma acestei obligaţii din culpa pârâtei Primăria com. Plătăreşti întrucât aceasta ar fi refuzat primirea şi înregistrarea cererii în perioada i991-2009, întrucât, aşa cum a arătat instanţa de apel, prevederile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, în forma iniţială, nu stabileau condiţii restrictive de formă a cererii sau în ceea ce priveşte modalitatea de sesizare a entităţii investite cu soluţionarea acesteia, pe care reclamantul sau autorul său ar fi trebuit să le respecte; pe de altă pane, în măsura în care reprezentanţii Primăriei Plătăreşti ar fi refuzat primirea şi înregistrarea unei astfel de cereri, aceştia ar fi avut posibilitatea de a o expedia prin poştă, cu confirmare de primire sau orice alt mijloc tehnic apt să transmită o cerere scrisă,

Conform principiilor ce rezultă din jurisprudenţă Curții Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate. „Speranţa legitimă", în schimb, presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficienta în dreptul intern.

Potrivit situaţiei reţinute de instanţa de apel, la momentul sesizării instanţei de judecată reclamantul nu avea un „bun actual"- pentru că nu a invocat o decizie administrativă mu judecătorească definitivă care să îi recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Acesta nici nu a demarai o procedură administrativă prin care să urmărească să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenţia.

Ca atare, reclamantul nu se poate prevala nici de o speranţă legitimă, deoarece,,crean|a de restituire", în sensul jurisprudenţei Curții Europene a Dreptului Omului, pe care acesta ar putea-o invoca, este o creanţă sub condiţie - nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială ăecât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor. Or, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege; or. în cauza de faţă. reclamantul nu a uzat de prevederile legii speciale.

În condiţiile în care nu a urmat această cale şi nici nu are o hotărâre anterioară de confirmare a dreptului de proprietate asupra terenului fie în patrimoniul său, fie în cel al autorului său, se constată că, pentru perioada 06 decembrie 2010-06 decembrie 2013, acesta nu poate pretinde nici lipsa de folosinţă (fructele civile eventuale ale acestui teren).

Celelalte critici referitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului administrat in cauză, respectiv pretinsa ignorare a unor înscrisuri depuse la dosar reprezintă chestiuni de natură să repună în discuţie fondul pricinii, tinzând la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, astfel că nu pot face obiectul cenzurii în calea de atac a recursului, critici le respective neîneadrându-se în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie urmează a fi respins ca nefondat.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., obligă pe recurentul-reclamant A. la 2.000 lei cheltuieli de judecată către recurentul-pârât B., reprezentând onorariu de avocat, dovada cheltuielilor de judecată, efectuată în conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ. aflându-se ia fila 143 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nuie recursurile declarate de reclamantul A., domiciliat în Bucureşti, sector 3, prin mandatar E., cu domiciliul în Bucureşti, sector 3 şi de pârâtul B., domiciliat în Bucureşti, sector 3, având domiciliul procesual ales la SCA F. SA, cu sediul în Bucureşti, sector 2, în contradictoriu cu intîmata-pârâtă Primăria com. Plătăreşti, cu sediul în com. Plătăreşti, jud. Călăraşi împotriva Deciziei nr. 138/A din 26 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 100/A din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti. secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentui-reclamant A. la 2.000 lei cheltuieli de judecată către recurentui-pârât B.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2016.