Revision for contradictory judgments denied for lack of triple identity in penalty-to-compensation conversion claims

Decizia nr. 458/2016

Asupra cererii de faţă, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti la data de 15 noiembrie 2010 sub nr. x/303/2010, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei reprezentând valoarea totală a daunelor compensatorii ca urmare a transformării daunelor cominatorii stabilite prin Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006 îndreptată prin încheierea din data de 22 aprilie 2009, calculate de la data de 14 noiembrie 2007 şi până la emiterea dispoziţiilor primarului Municipiului Bucureşti cu privire la imobilele situate în Bucureşti, sector 1; B; Bucureşti, sector 3, în cuantum actual de 100.000 lei, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4030 pronunţată la 27 mai 2011 de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 100.000 lei, reprezentând daune cominatorii calculate pe perioada 14 noiembrie 2007 - 27 mai 2011, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 504/R din 22 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost admise recursurile formulate împotriva sentinţei civile nr. 4030 din 27 mai 2013 pronunţate de Judecătoria sector 6 Bucureşti, a fost casată sentinţa civilă recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleaşi instanţei.

Prin sentinţa civilă nr. 7476 din 13 septembrie 2013, Judecătoria sector 6 Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată formulată de reclamanţii A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

Prin Decizia civilă nr. 192/A din 19 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 7476 din 13 septembrie 2013.

Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri, a fost respins prin Decizia civilă nr. 812 din 01 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 5 octombrie 2015, revizuenţii A., B., C. şi D. au solicitat revizuirea acestei decizii, susţinând că este potrivnică Deciziei civile nr. 3919 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenţii au susţinut următoarele:

În ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, revizuenţii susţin că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, condiţia identităţii de părţi este îndeplinită, cele două litigii având ca părţi Municipiul Bucureşti, prin primar general (în calitate de pârât) şi A., B., C., D. (în calitate de reclamanţi).

În ce priveşte cea de-a doua condiţie - identitatea de obiect, din examinarea dispozitivelor hotărârilor, reiese că după ce o instanţă de judecată a aplicat pârâtului sancţiunea plăţii de daune cominatorii pentru neeexecutarea obligaţiilor, o altă instanţă nu a recunoscut efectul acestei hotărâri.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008, instanţa a menţinut obligaţia intimatului-pârât de a soluţiona notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sub sancţiunea de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere; prin decizia supusă revizuirii (Decizia civilă nr. 812 din 01 septembrie 2015), instanţa de recurs a negat dreptul revizuienţilor-reclamanţi de a obţine daunele compensatorii de la intimatul-pârât pentru neemiterea dispoziţiei de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Este notoriu faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 20 din 12 decembrie 2005 că în situaţia hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea la daune cominatorii care nu pot fi puse în executare, din cauza caracterului lor incert şi nelichid, este necesar, în prealabil, să se stabilească, după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, cu consecinţa transformării daunelor cominatorii în daune compensatorii.

Contrar deciziei instanţei supreme, instanţa de recurs, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 812 din 01 septembrie 2015 (care face obiectul revizuirii), nu a recunoscut dreptul revizuienţilor-reclamanţi, în calitate de creditori ai "obligaţiei de a face" stabilită prin titlu executoriu ce nu poate fi pus în aplicare, de a solicita transformarea daunelor cominatorii acordate prin Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie 2007 şi menţinute prin Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008, în daune compensatorii, care să asigure repararea prejudiciului efectiv cauzat prin pasivitatea culpabilă a intimatului-pârât. Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şl Justiţie (care este anterioară deciziei ce se solicită a fi revizuită) are autoritate de lucru judecat faţă de Decizia civilă nr. 812 din 01 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti.

Cât priveşte cea de-a treia condiţie şi anume identitatea de cauză juridică, temeiul de drept este acelaşi, fiind invocate dispoziţiile art. 1073 C. civ. şi ale Legii nr. 10/2001, cele două acţiuni având aceeaşi cauză, respectiv neexecutarea culpabilă de către intimatul-pârât a obligaţiilor stabilite de Legea nr. 10/2001, din care derivă dreptul la dezdăunare a revizuenţilor-reclamanţi.

Pe cale de consecinţă, în speţă sunt întrunite condiţiile legale pentru incidenţa motivului reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Pe fondul cererii de revizuire, revizuenţii susţin următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut în tot hotărârea din apel, adică Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie 2007, în considerentele căreia s-a statuat că "daunele cominatorii, la care a fost obligat intimatul-pârât, prin natura lor reprezenta o sancţiune a debitorului, în cazul neexecutării obligaţiei ce îi incumbă.

Dat fiind caracterul incert şi nelichid al daunelor cominatorii acordate prin hotărâre judecătorească, instanţa de recurs avea obligaţia stabilirii sumei ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat revizuenţilor prin întârzierea executării, iar nu să respingă cererea, cu motivarea eronată că prejudiciul invocat nu este cert.

În aceste condiţii, este necesar să se înlăture nelegalitatea produsă ca urmare a soluţionării diferite a aceleiaşi cauze prin hotărâri contradictorii, cu nesocotirea autorităţii lucrului judecat.

Concluzia nefondată a instanţei de recurs, în sensul că nu ar fi fost probat caracterul cert al prejudiciului suferit de revizuenţii-reclamanţi prin neexecutarea de către intimatul-pârât a obligaţiei de soluţionare a notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, este urmarea ignorării înscrisurilor administrate de părţi care dovedeau că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru ca notificarea să fie soluţionată prin restituirea imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008, Înalta Curte a confirmat legalitatea măsurii sancţionării intimatului-pârât prin plata de daune cominatorii, tocmai pentru că, verificând îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, a concluzionat că revizuenţii au fost prejudiciaţi prin atitudinea culpabilă a intimatului-pârât.

Aşa fiind, în virtutea rolului activ, instanţa de recurs avea posibilitatea de a verifica dacă revizuenţii-reclamanţi erau îndreptăţiţi la restituirea imobilului, procedând la analiza înscrisurilor din dosarul administrativ al notificării, iar în urma constatării îndeplinirii condiţiilor legale, să statueze asupra existenţei prejudiciului cert.

În lumina celor evocate, în mod inevitabil se ridică problema existenţei speranţei legitime a revizuenţilor-reclamanţi de redobândire a bunului în materialitatea lui şi a unei despăgubiri materiale, deoarece Statul Român este singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă şi apoi prin închirierea imobilului.

Deşi prin Deciziile civile nr. 3919 din 12 iunie 2008 şi nr. 747 din 14 noiembrie 2007, pronunţate în Dosarul nr. x/3/2006, nu s-a dispus retrocedarea imobilului în patrimoniul revizuenţilor-reclamanţi, prin aceste hotărâri s-a născut speranţa legitimă că prin soluţionarea notificării îşi pot redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul notificării.

Ori, atâta vreme cât intimatul-pârât refuză în mod nejustificat mai bine de 14 ani să soluţioneze cererea revizuenţîlor-reclamanţi, fie chiar prin emiterea unei dispoziţii de respingere (care să poată fi atacată ulterior în instanţă), se încalcă în mod sistematic dreptul acestora la soluţionarea pretenţiilor lor într-un termen rezonabil, precum şl liberul acces la justiţie, drepturi protejate de Curtea Europeană a Dreptului Omului.

Practica judiciară creată la nivelul instanţelor (de exemplu, Decizia nr. 8327 din 15 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a statuat în numeroase rânduri că este rolul şi obligaţia organelor statului, ca în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie să-şi construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.

În atare condiţii, apare ca fiind nelegală motivarea instanţei de recurs că revizuenţii-reclamanţi nu au suferit un prejudiciu efectiv, deoarece intimatul-pârât nu era obligat să restituie imobilul, ci doar să soluţioneze notificarea. În literatura juridică s-a subliniat în mod constant faptul că daunele cominatorii nu au nicio legătură cu prejudiciul încercat de creditor datorită neexecutării obligaţiei de către debitor, ele neavând caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile, tocmai prin ameninţarea pe care o reprezintă pentru debitorul obligaţiei de executat.

Pe cale de consecinţă, prejudiciul suferit de revizuenţii-reclamanţi are o dublă cauză: pe de o parte, nesoluţionarea timp de 14 ani a notificării formulate în baza unei legi speciale instituite de stat tocmai pentru reparaţia unui alt prejudiciu produs de stat în trecut, iar pe de altă parte, nerespectarea Deciziei civile nr. 3919 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de obligare a intimatului-pârât să execute obligaţiile ce îi incumbă în temeiul legii, sub sancţiunea de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Nesocotind probatoriul şi autoritatea de lucru judecat a deciziei anterior menţionate, instanţa de recurs, în mod nelegal, a judecat cererea fără a cerceta condiţiile privind deţinerea titlului de proprietate şi calitatea de persoane îndreptăţite a revizuienţilor-reclamanţi.

Faţă de înscrisurile depuse la dosar, instanţa de recurs trebuia să constate că autorul revizuienţilor-reclamanţi a pierdut în mod nelegal şi fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra bunului ce a făcut obiectul notificării.

Referitor la întinderea concretă a prejudiciului, aceasta a fost probată şi precizată în faţa instanţei de fond, prin depunerea unei cereri precizatoare la termenul de judecată din data de 13 septembrie 2013, prin evaluarea prejudiciului la suma de 279.719 lei, urmare a administrării unui raport de expertiză judiciară tehnică evaluatorie.

Al doilea element al răspunderii civile delictuale - fapta ilicită a intimatului-pârât derivă din durata excesiv de lungă a nesoluţionării notificării.

Faptul că legea nu instituie o sancţiune pentru nesoluţionarea notificării în termenul legal, nu are semnificaţia că unităţile deţinătoare sunt exonerate de obligaţia de a emite în termen decizie sau dispoziţie motivată şi nu poate lipsi persoana îndreptăţită de a-şi valorifica în instanţă drepturile la care legea o îndreptăţeşte.

Fapta ilicită a intimatului-pârât constă şi în deţinerea imobilului în litigiu, iar omisiunea intimatului-pârât de a răspunde la notificare în termenul legal corelată cu păstrarea pe o perioadă de 14 ani au generat lipsirea revizuienţilor-reclamanţi de exerciţiul folosinţei tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului.

Lipsa răspunsului intimatului-pârât echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

Instanţa de recurs a ignorat Decizia civilă nr. 3919 din 12 iunie 2008 a înaltei curţi de casaţie şl justiţie, care se bucură de autoritate de lucru judecat, obligatorie pentru instanţele ulterioare, prin care s-a stabilit temeinicia daunelor cominatorii solicitate de revizuienţii-reclamanţi.

O astfel de abordare din partea instanţei de recurs, este în totală contradicţie cu spiritul legii, obligând revizuienţii-reclamanţi să aştepte la nesfârşit emiterea unei dispoziţii motivate, soluţionarea notificării putând fi amânată sine d/e de către intimatul-pârât, acesta nefiind constrâns în niciun fel la executarea obligaţiei.

Instanţa de recurs a pronunţat o soluţie nelegală şi contradictorie, întrucât nu a observat că în speţă este vorba tocmai despre neîndeplinirea în mod culpabil de către intimatul-pârât a obligaţiei instituite în sarcina sa prin titlul executoriu, de perioada îndelungată în care revizuienţii-reclamanţi s-au aflat în imposibilitate de a-şi exercita în mod efectiv prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului la care au dreptul şi de a dispune de imobil astfel cum doresc.

Mai mult, în ceea ce priveşte nerespectarea de către intimatul-pârât a termenului de 60 zile în care trebuia soluţionată notificarea, cât şi momentul de la care curge acest termen imperativ, aspecte cu privire la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în Decizia nr. 3919 din 12 iunie 2008, în raport cu care de solicită revizuirea.

Prin pronunţarea unor hotărâri contradictorii au fost încălcate dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Befan contra României, Hotărârea din 6 decembrie 2007), care statuează că soluţiile total contradictorii pronunţate de aceeaşi instanţă (Curtea de Apel Bucureşti) asupra aceleiaşi chestiuni de drept, în situaţia în care soluţiile dispuse sunt definitive şi irevocabile, încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului. De asemenea, a fost încălcat de către autoritatea judecătorească art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12.

La termenul din 25 februarie 2016, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, pe care o va analiza cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. şi pe care o va admite, pentru considerentele care succed.

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceiaşi calitate.

Rezultă că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă atunci când hotărârea a cărei anulare se solicită a nesocotit puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri, ceea ce presupune o triplă identitate, respectiv ambele hotărâri să fie pronunţate în una şi aceeaşi pricină, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeaşi pricină, având aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

Aşa fiind, una dintre condiţiile existenţei cazului de revizuire în discuţie vizează tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, între litigiile în care s-au pronunţat hotărârile pretins contradictorii.

Revizuenţii au solicitat revizuirea Deciziei nr. 812 din 01 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că este potrivnică Deciziei civile nr. 3919 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Norma cuprinsă în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. deschide părţilor calea revizuirii, cale extraordinară de atac, de retractare şi nedevolutivă, pentru cazul în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, fundamentul acestui caz de revizuire constând în respectarea principiului autorităţii de lucru judecat.

În cauza dedusă judecăţii, cele două hotărâri invocate de revizuenţi nu îndeplinesc condiţia identităţii de obiect şi cauză, fiind pronunţate în litigii având obiect şi temeiuri juridice diferite.

Astfel, litigiul finalizat cu Decizia nr. 812/2015, împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire, a avut ca obiect obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata daunelor compensatorii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 14 noiembrie 2007-03 februarie 2014, provenite din transformarea daunelor cominatorii stabilite prin Decizia civilă nr. 747 din 14 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligaţiei de emitere a dispoziţiei primarului Municipiului Bucureşti cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 3. în timp ce în cauza finalizată prin Decizia nr. 3919/2008, invocată ca pretins potrivnică, s-a soluţionat pretenţia reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtului de a soluţiona notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi acordarea de daune cominatorii până la executarea acestei obligaţii.

Nici condiţia identităţii de cauză nu este îndeplinită, întrucât litigiul soluţionat prin Decizia nr. 812/2015 a avut ca temei juridic dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., iar cel finalizat cu Decizia nr. 3919/2008 pe cele ale art. 5803 C. proc. civ. şi art. 1073 C. civ.

Ca atare, hotărârile pretins potrivnice fiind pronunţate în procese cu obiect şi cauză diferite, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a revizuirii referitoare la existenţa triplei identităţi de elemente specifică autorităţii de lucru judecat.

Tot ca aspect de admisibilitate a revizuirii întemeiată pe pct. 7 al art. 322 C. proc. civ., trebuie menţionat că în cadrul celui de-al doilea litigiu, finalizat cu Decizia nr. 812/2015, s-a discutat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 747/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 3919/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - invocată ca pretins potrivnică.

O altă condiţie de admisibilitate a revizuirii întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. rezidă în existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, condiţie care, de asemenea, nu este îndeplinită în speţă.

Cele două hotărâri invocate în revizuirea dedusă judecăţii nu îndeplinesc condiţia de a fi potrivnice, întrucât dispozitivele acestora nu conţin prevederi contradictorii, de neconciliat, care să nu poată fi executate simultan.

Aşa cum s-a arătat, raţiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se găseşte în necesitatea de a înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, ceea ce face ca executarea hotărârilor să fie imposibil de realizat, iar ieşirea din situaţia anormală creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat.

Instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conţine soluţia corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ. răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui al asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că „există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni”, (cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009).

De asemenea, aceeaşi curte, în alte decizii de speţă (cauza Iordan Iordanov şi alţii contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergenţele de jurisprudenţă nu pot justifica o intervenţie prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desfiinţeze hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare şi de a asigura o jurisprudenţă unitară a instanţelor judecătoreşti, aceeaşi curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preţ, şi mai ales cu încălcarea principiului securităţii juridice. A constatat astfel că, în aceste situaţii nu se urmăreşte unificarea jurisprudenţei, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătoreşti ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanţelor şi care ar fi condus la pronunţarea unor soluţii general valabile şi obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluţiile astfel pronunţate rămân la nivel de speţă, fără să “lege” în niciun fel instanţele de judecată, servind numai la desfiinţarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta,,un rău”, respectiv divergenţele de jurisprudenţă prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securităţii juridice în aceeaşi măsură.

Concluzionând, se constată că aspectele invocate, pe larg, prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de nelegalitate, prin care se urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat, nu pe motiv că ar fi fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat ci, dimpotrivă, prin înfrângerea acestui principiu, anume sub motiv că judecata ar fi fost greşită, ceea ce nu este permis pe calea revizuirii.

În atare situaţie, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă, nefiind întrunite condiţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 812 din 1 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, formulată de revizuenţii B., C., D. şi A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2016.