Restitution of Orthodox church property: validity of 1948 decree-based transfer and the statutory majority-of-believers criterion under Decree-Law 126/1990

Decizia nr. 453/2016

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 9 iunie 2009, sub nr. nr. xxx/2009 pe rolul Tribunalul Maramureş, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând rectificarea situaţiei tabulare cuprinse în C.F. Breb, sub B6, în partea privind nr. top, în sensul radierii dreptului de proprietate al Comunităţii locale ortodoxe din com. Breb, cu repunerea în situaţia anterioară de C.F. în favoarea A.; obligarea pârâtei B. să predea în deplină proprietate şi folosinţă imobilul în natură casă parohială şi teren, inclusiv. porţiunea cu destinaţie de cimitir cuprinsă în C.F. Breb; intabularea dreptului de proprietate al reclamantei în C.F. Breb, cu titlu de restabilire a proprietăţii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 34 alin. (1) pct. 1 şi 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938, art. 480 C. civ., Decretul-Lege nr. 126/1990, Legea nr. 182/2005.

Prin precizarea de acţiune depusă la dosar fila 78-79, vol. I, reclamanta A. a arătat că introducerea în cauză a C., a fost făcută pentru opozabilitatea hotărârii faţă de aceasta, iar prin precizarea depusă la fila 19 vol. II, a arătat că revendică suprafeţele de 2.700 mp şi 1.017 mp teren, curte şi grădină aferente casei parohiale, identificate ca atare prin raportul de expertiză.

Prin cererea reconvenţională formulată la 29 noiembrie 2009, pârâta B. a solicitat obligarea reclamantei să îi predea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul înscris în C.F. Breb, în natură reprezentând biserică veche monument istoric; constatarea unui drept de creanţă în favoarea B. în proporţie de 75% din valoarea imobilului pentru îmbunătăţirile aduse casei parohiale din satul Breb şi construirea unui grajd, cu obligarea reclamantei la suportarea acestuia; acordarea unui drept de retenţie asupra casei parohiale şi a terenului aferent, până Ia achitarea dreptului de creanţă; constatarea că a dobândit dreptul de proprietate asupra bisericii, a terenului aferent şi a casei parohiale, fie în temeiul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, fie în temeiul art. 17 şi art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Prin sentinţa civilă nr. 682 din 12 aprilie 2012, Tribunalul Maramureş a admis acţiunea precizată a reclamantei; a admis în parte cererea reconvenţională formulată de către pârâta-reclamantă reconvenţională; a dispus rectificarea situaţiei tabulare cuprinsă în C.F. Breb, radierea dreptului de proprietate al Comunităţii locale Ortodoxe din com. Breb şi repunerea în situaţia anterioară de carte funciară în favoarea A., din C.F. Breb, număr topografic X; a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei A. asupra imobilului cuprins în C.F. Breb, cu titlu de restabilire a proprietăţii; a obligat pârâta B. să predea reclamantei B., în deplină proprietate şi folosinţă, următoarele imobile, cuprinse în CF Breb nr. top. X, în natură: casă parohială, suprafaţă de 2700 mp teren, parcelă identificată prin expertiza întocmită de expert D., anexa 1, între reperele: 1-2-3-4-23-22-20-15-17-18-19-1, teren ocupat de construcţii şi aferent acestora, haşurat cu linie albastru cyan; suprafaţa de 1.017 mp teren, parcelă identificată prin expertiza întocmită de expert D., anexa 1, între reperele: 14-15-20-21-14, haşurat cu linie verde, în natură arabil; a constatat existenţa unui drept de creanţă în favoarea pârâtei-reclamante reconvenţionale B, în sumă de 28.100 lei, reprezentând îmbunătăţirile aduse casei parohiale din satul Breb; a acordat pârâtei reclamante-reconvenţionale un drept de retenţie asupra imobilelor casa parohială şi teren aferent, până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 lei; a respins celelalte capete de cerere din cererea reconvenţională precizată, având ca obiect revendicare şi constatarea dobândirii dreptului de proprietate; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., invocată de această pârâtă; a obligat pârâta-reclamantă reconvenţională la plata, către reclamantă, a sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, compensând restul cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, din expertiza tehnică judiciară întocmită în cauză de expertul D., a rezultat că terenul în litigiu are suprafaţa totală de 10.396 mp și că terenul măsurat face parte din parcele.

Parcela nr. top. X, fără suprafaţă determinată în CF, a fost înscrisă iniţial în coala C.F. Breb, cu proprietar tabular iniţial A.. Ulterior, sub B6 înscriere din 23 octombrie 1950, proprietar a devenit comunitatea locală ortodoxă română din com. Breb, imobilul fiind transcris în aceste condiţii în C.F. Breb, tot fără suprafaţă determinată în C.F.

Datorită faptului că planul topografic al zonei este concretual (fără scară, pentru a putea fi determinată suprafaţa parcelei: lungimi şi lăţimi), nu s-a putut trage concluzii clare şi ferme despre limitele parcelelor topografice şi despre întinderile acestora, în contextul unei ridicări topografice actuale de precizie cu aparate performante. În plus, nici parcelele topografice din zonă nu au suprafeţe determinate în C.F., deci determinarea exactă al parcelelor topografice în zonă nu se poate face, decât după A.ecinătăţile parcelelor topo, recunoaşterea în cascadă a vecinilor riverani topograficelor.

Astfel, parcelele top XX şi top. XXX sunt situate în partea de Nord a terenului măsurat (10.396 mp), parcele aflate în vecinătatea drumului com.l parcele ocupate în prezent de cimitir. Delimitarea pe planul topo concretual dintre parcela top X şi parcelele top XX şi XXX se observă că ar fi aproximativ în dreptul intersecţiei de drumuri. Luându-se în calcul aspectele prezentate (planul topo concretual, inexistenţa suprafeţelor determinate în C.F., aşezarea geometrică al parcelelor topo în contextul planului topo concretual vizavi de elemente fixe linie, drumuri, linie, intersecţii), expertul a considerat delimitarea dintre parcela top X şi top XX, top XXX ca fiind pe aliniamentul punctelor 23 şi 24. În aceste condiţii, s-a stabilit că parcela top X v-a avea suprafaţa totală determinată de 9.825 mp, parcelă localizată între pct.: 1-2-3-4-23-24-7-8-9-10-11-12-131-4-15-16-17-18-19-1, imobil ce se poate împărţi în trei categorii de folosinţă: suprafaţa măsurată de S măsurat=2.700 mp-parcelă situată între reperele: 1-2-3-4-23-22-20-15-17-18-19-1-haşurat cu linie albastru teren în natură curţi construcţii pe care se găsesc edificate următoarele construcţii: casa parohială, biserică Veche de lemn, anexă, magazie, clopotniţă şi o ciupercă de lemn; suprafaţa măsurată de S măsurat =1.017 mp - parcelă situată între reperele: 14-15-20-21-14 - haşurat cu linie A.erde - teren în natură grădină, fără construcţii; suprafaţa măsurată de S măsurat = 6679 mp parcelă situată între reperele: 23-5-6-24-7-8-9-10-11-12-13-14-21-20-22-23- haşurat cu linie neagră - teren în natură cimitir 10.396 mp = 2.700 mp (Cc)+1017 mp (grădină)+ 6.679 mp (Cimitir).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel atât reclamanta A., cât şi pârâţii B., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș și Administrația Finanțelor Publice Sighetu Marmației.

1. Prin apelul propriu, pârâta B. a solicitat admiterea apelului şi, în temeiul art. 296 C. proc. civ., schimbarea hotărârii, în parte, în sensul respingerii cererilor reclamantei A. şi admiterea, în parte, a cererii reconvenţionale.

În motivarea apelului s-a arătat că reclamanta indică temei de drept al cererii de rectificare art. 34 pct. 1 şi 3 din Decretul Lege nr. 115/1938.

Analizând acest text de lege, se constată că pct. 3 al art. 34 cuprinde două teze: una vizează situaţia în care nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului, iar cea de-a doua are în vedere situaţia în care efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea au încetat.

Nici una dintre aceste teze nu este aplicabilă în speţă. Nu s-a arătat în ce împrejurări dreptul de proprietate al pârâtei s-a stins şi nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat acest lucru.

În ceea ce priveşte încetarea efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea, nu există dovadă că actul de trecere din proprietatea Statului Român în proprietatea Bisericii Ortodoxe şi-ar fi încetat efectele. În ceea ce priveşte actul normativ de preluare din partea Statului Român a patrimoniului B., aceasta şi-a produs efectele, în urma lui s-a produs şi acel transfer din patrimoniul Statului în patrimoniul Bisericii Ortodoxe, iar abrogarea ulterioară a acestuia, după căderea regimului comunist, nu poate fi retroactivă.

La momentul înscrierii dreptului de proprietate al B., înscrierea s-a făcut în conformitate cu prevederile legale de atunci.

În privinţa lăcaşurilor de cult, legiuitorul nu a tranşat foarte ferm problema, lăsând soluţionarea chestiunilor divergente dintre cele două culte, comisiilor mixte special constituite şi, în caz de nesoluţionare pe cale amiabilă, instanţelor judecătoreşti.

Aşadar, acţiunea în rectificare de carte funciară a reclamantei nu poate fi admisă, întrucât, după cum s-a arătat mai înainte, nu sunt incidente dispoziţiile legale invocate.

Reclamantei nu-i sunt favorabile sub aspectul revendicării nici realităţile istorice şi nici situaţia tabulară.

Proprietar de carte funciară este comunitatea ortodoxă română începând din 1950. Dreptul de proprietate asupra bisericii revendicate aparţine acestui cult însă mult anterior.

După cum reiese din lucrarea “Biserici de lemn din Maramureş”, descendenţii lui E., au construit la 1531 o biserică de lemn pe locul numit Copăciş, care apoi a fost reclădită anterior înfiinţării cultului greco-catolic în România. Aşadar, G. din Breb fiinţează de 478 de ani.

La acel moment nu a fost posibilă înscrierea în cartea funciară a proprietarei bisericii, respectiva Bisericii Ortodoxe, întrucât nu funcţiona sistemul de publicitate imobiliară de care a uzat mai târziu K. şi şi-a înscris dreptul obţinut prin preluare de la G. Condiţiile de instituire a cultului greco-catolic în Transilvania sunt cunoscute şi cu siguranţă nu au avut un caracter mai puţin abuziv decât cel reclamat azi cu privire la preluarea patrimoniului A. odată cu instalarea regimului comunist.

În 1948, odată cu averea cultului greco-catolic, au trecut la cultul ortodox şi marea majoritate a credincioşilor. În prezent ortodocşii sunt majoritari în localitate, aceştia fiind foştii greco-catolici sau moştenitorii lor.

Pe de altă parte, reclamanta nu poate justifica un interes în rectificarea cărţii funciare potrivit art. 34 şi 39 din Legea nr. 115/1938, dreptul de a formula o asemenea cerere revenind statului.

Pe fond, acţiunea reclamantei este neîntemeiată, pârâta A. este proprietara imobilului din litigiu, astfel că reclamanta nu este în măsură a revendica acest imobil.

În baza art. 36 din Decretul nr. 177/1948, “averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă aparţine de drept Statului”.

Potrivit art. 34 şi 39 din Legea nr. 115/1938 rectificarea cărţii funciare poate fi solicitată de orice persoană interesată.

Reclamanta nu poate justifica un asemenea interes, deoarece dreptul de proprietate a revenit Statului Român în baza decretului citat şi, prin urmare, numai statul era îndreptăţit să ceară rectificarea cărţii funciare, nu şi reclamanta.

Ulterior, A. a primit de la Statul Român imobilele în litigiu şi s-a înscris în cartea funciară. Acest transfer este perfect valid deoarece Statul Român a dobândit un drept de proprietate asupra imobilelor în baza legii, astfel încât, fiind vorba de un mod originar de dobândire a proprietăţii, el nu trebuia înscris în Cartea Funciară.

De asemenea, transmiterea acestui drept unei alte persoane nu este ilegal, deoarece acest transfer s-a făcut printr-un act administrativ de autoritate, iar nu printr-un act de drept civil nr. 115/1938 supus reglementării prevederilor art. 17 din Legea nr. 115/1938.

Este exact că religia greco-catolică şi-a redobândit dreptul de a funcţiona ca un cult legal în România.

În privinţa bunurilor însă nu se pot omite prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990 potrivit căruia reconstituirea dreptului de proprietate a lăcaşurilor de cult şi a terenurilor aferente nu se poate realiza decât prin:

- decizia unei comisii mixte formată din reprezentanţii clericali ai cultelor care au deţinut bunurile până în anul 1948 şi ai cultului care a preluat bunurile după acest an;

- existenţa opţiunilor credincioşilor din comunităţi le pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate.

Cu privire la incidenţa şi constituţionalitatea acestui act normativ, s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 23/1993 care este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti.

Dacă s-ar da curs cererii reclamantei ar urma ca în cartea funciară să fie înscris Statul Român şi în niciun caz reclamanta care, astfel, nu îşi justifică nici un interes la acţiune, aşa cum s-a arătat mai înainte.

Înscrierea pârâtei are ca temei legal Decretul nr. 358/1948, mod de dobândire a proprietăţii, act normativ nesupus cenzurii instanţelor judecătoreşti a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989, aplicabil potrivit art. 1 C. civ. de la data intrării în vigoare şi nu retroactivează. Nu acest act normativ a stabilit, restabilit drepturile de proprietate ale cultelor religioase, ci Decretul-Lege nr. 126/1990, care prevede expres modul de reconstituire a dreptului de proprietate, persoana competentă a-l dispune şi actul ce trebuie emis.

Prin urmare, prin lege, nu instanţele judecătoreşti restabilesc dreptul de proprietate, nu este atributul lor, deşi O.G.R. nr. 64/2004 prevede posibilitatea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, potrivit art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948: “dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit. întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat.”

Este evident că în localitatea Breb a avut un asemenea fenomen, aspect ce reiese şi din adresa şi din adresa din 12 octombrie 2009 a Direcţiei Judeţene de Statistică Maramureş, potrivit căreia la recensământul populaţiei şi locuinţelor din anul 2002, din totalul de 1.184 de cetăţeni ai satului Breb, 1.020 suflete aparţin cultului ortodox, 131 de persoane sunt greco-catolice, iar 44 aparţin altor confesiuni.

Aşadar, credincioşii greco-catolici, reprezintă, procentual aproximativ 11%, credincioşii ortodocşi circa 85%, iar restul de peste 3% aparţin altor confesiuni.

În prezent o acţiune în rectificare în Cartea Funciară, se poate întemeia pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, iar nu pe dispoziţiile art. 34 pct. 1 şi 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care nu mai este în vigoare sub acest aspect. Art. 129 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 7/1996 se referă doar la “dispoziţiile procedurale de înscriere ale Decretului-Lege nr. 115/1938” care continuă să fie aplicabile nu însă şi la temeiul juridic al acţiunii în rectificare.

Acţiunea în rectificare de carte funciară poate fi formulată pe cale principală, sau cu caracter accesoriu. În speţă, acţiunea de rectificare este formulată pe cale principală, nefiind îndeplinite niciuna din condiţiile prevăzute de art. 34 din Legea nr. 7/1996. Nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938, chiar dacă ar mai fi în vigoare.

În aceste circumstanţe de fapt şi de drept privitoare la imobilul supus judecăţii, trebuie considerat că se află incidente dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care “regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, preluate de stat sau alte persoane juridice, va fi reglementat prin acte normative. Până la adoptarea acestor reglementări, este interzisă înstrăinarea imobilelor în cauză sau schimbarea destinaţiei acestora”.

În privinţa lăcaşelor de cult care au aparţinut F. (greco-catolică) şi au fost preluate de G., art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 precizează că situaţia juridică a acestora se v-a stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.

Dispoziţia legală evocată reglementează o procedură specială pentru rezolvarea situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult preluate de G., procedură care se bazează pe acordul reprezentanţilor celor două culte şi pe dorinţa credincioşilor, fiind exclusă intervenţia autorităţii judecătoreşti.

B. În legătură cu cererea reconvenţională, cererile de la pct. „a”, „d” şi „e” sunt justificate în baza următoarelor argumente:

Aşa cum rezultă din extrasul C.F., proprietara tabulară a bunurilor din litigiu este “Comunitatea ortodoxă din Breb” şi, în această calitate, cererea în revendicare este legală şi întemeiată.

Începând cu anul 1950 când s-a operat înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate, casa parohială, biserica şi terenurile aferente se află în folosinţa comunităţii ortodoxe.

După evenimentele din 1989 un grup de credincioşi uniţi cu Roma, în urma unei altercaţii au sustras cheia de la biserica veche prin forţă şi au ocupat biserica-monument istoric din localitate.

De asemenea, referitor la casa parohială, a fost adusă acesteia o serie de îmbunătăţiri (inclusiv construirea unui grajd) care ajung la 75% din Valoarea totală a imobilului şi de aceea urmează ca reclamanta să fie obligată la plata dreptului de creanţă cu acordarea dreptului de retenţie.

În privinţa cererii de la poziţia „d”, potrivit art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177 din 04 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase “dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului”.

Apelanta arată că a demonstrat mai sus că în prezent, în satul Breb există 1.010 credincioşi ortodocşi faţă de 131 credincioşi greco-catolici, iar la momentul anului 1948 proporţia a fost de 100% în favoarea cultului ortodox.

Este evident că şi în localitatea Breb acest fenomen de trecere a credincioşilor de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, aspect ce v-a fi dovedit cu acte.

În ipoteza în care instanţa nu va împărtăşi acest punct de vedere de la pct. d, arată apelanta, sunt incidente în cauză prevederile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938. Astfel, potrivit art. 17, drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării dreptului de proprietate. Este evident, că acest lucru s-a întâmplat. În temeiul art. 27 din acelaşi act normativ, drepturile reale dobândite în temeiul uzucapiunii, vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credinţă, potrivit legii, timp de 20 de ani.

Lipsa convocării pentru comisia specială nu se datorează B., ci reclamantei, care, deşi au iniţiat un Protocol înregistrat la nr. 4 din 22 februarie 2009, A. a refuzat să dea curs instanţei de a realiza un acord cu privire la folosinţa bisericii vechi.

Instanţa de fond reţine (corect) că judecătoria populară nu a pronunţat o hotărâre de constatare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute în art. 37 alin. (1)-(3) din Decretul nr. 187/1948 ca şi cum acest lucru ar fi imputabil B., şi, deci, acesta ar fi un motiv în plus pentru revendicarea bisericii, omisiunea judecătoriei fiind încă o culpă în sarcina B.

Nu este de acord cu susţinerea instanţei că “nu este chemată să verifice istoricul bisericii în litigiu, ci situaţia tabulară din anul 1948 precum şi cea care a urmat ulterior”.

O altă reţinere greşită pe care se bazează motivarea hotărârii se referă la folosinţa de către reclamantă a bisericii vechi din anul 1990 fără a fi conturbată în folosinţă de pârâtă.

În legătură cu preluarea abuzivă în anul 1948 a averilor bisericeşti de la cultul greco-catolic şi desfiinţarea acestui cult, sunt depuse la dosar trei acte denumite “Proclamaţie”, “Apel către clerul şi poporul bisericii române unite” şi “Comitetul Eparhial de Unificare”, toate fiind emanaţii ale reprezentanţilor cultului greco-catolic. Aşadar, despre ce vorbim? Abuz, trădare, conştiinţă, trecere benevolă sau impusă, la ortodoxism?

Prin apelul formulat, pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş şi Administraţia Finanţelor Publice Sighetu Marmaţiei, a solicitat respingerea acţiunii formulate împotriva Statului Român prin Ministerul Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala, iar pe fond, a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinţei atacate cu consecinţa respingerii acţiunii.

În motivarea apelului se arată că prin acţiunea formulată, având ca obiect uzucapiune, reclamantul a chemat în judecată Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice deoarece, raportat la data înscrierii în C.F., se prezumă că proprietarii sunt decedaţi neavând capacitate de folosinţă.

Întrucât, potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă încetează odată cu moartea persoanei fizice, aceasta nu are nici calitatea de a fi parte într-un proces în sensul reglementat prin art. 41 şi urm. C. proc. civ.

Obligaţia identificării moştenitorilor, în vederea citarii acestora revine reclamantului acţiunii - având, în speţă, ca obiect, dobândirea proprietăţii imobilului prin prescripţie achizitivă, uzucapiune.

In prezenta cauză reclamantul urmăreşte să îşi stabilească un drept în raport cu statul, pe care îl consideră, raportat la data înscrierii în cartea funciară, moştenitor al proprietarilor tabulari.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, “terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului, după caz şi în administrarea primăriilor”.

Totodată, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, “Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. EI participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.

Din coroborarea textelor legale sus-menţionate cu dispoziţiile art. 680 C. civ., rezultă că moştenitor în cazul succesiunilor vacante este statul, dar nu prin Ministerul Finanţelor Publice, ci prin unitatea administratiA. teritorială de la ultimul domiciliu al defunctului.

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din dispoziţiile art. 68 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, care dau competenţa de a solicita deschiderea succesiunii “ori cărei persoane interesate, . procurorului, precum şi . a secretariatului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoştinţă că moştenirea cuprinde bunuri imobile”.

În consecinţă, presupunând că pârâţii sunt decedaţi fără moștenitori, cu privire la capătul de cerere privind constatarea succesiunii vacante nu are calitate procesuală pasivă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Totodată, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind constatarea uzucapiunii, dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 stabilind expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate fără moștenitori, iar în cauzele privind constatarea uzucapiunii calitatea procesuală pasivă este atrasă de calitatea de proprietar al bunului imobil asupra căruia se invocă posesia exercitată.

Ca atare, calitatea procesuală pasivă pe acest capăt de cerere are com. Breb prin comunitatea locală, iar nu, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi numai dacă se face dovada că proprietarii terenului au decedat şi ca succesiunea este A.acanta.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, stă în proces în litigiile referitoare la bunurile din domeniul public al Statului, astfel cum este definit prin art. 3 din Legea nr. 213/1998.

Astfel, se solicită instanţei să respingă acţiunea formulata împotriva Statului Român prin Ministerul Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala.

Prin declaraţia proprie de apel, reclamanta A. a solicitat, în principal, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 682 din 12 aprilie 2012, respingerea în totalitate a acţiunii reconvenţionale formulată de reclamanta B. şi obligarea intimatei B., la cheltuieli de judecată, în sumă de 7.982,8 lei; iar în subsidiar, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 682 din 12 aprilie 2012, în sensul constatării unui drept de creanţă în favoarea pârâtei-reclamante reconvenţional B., în sumă de 6.100 lei, cu respingerea dreptului de retenţie acordat de instanţa de fond intimatei pârâtă reclamantă reconvenţional B. Cu cheltuieli de judecată în apel.

În dezvoltarea motivelor de apel se arată următoarele:

In legătură cu solicitarea principală din apel, având în vedere dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., apreciază că instanţa de fond, admiţând în parte acţiunea reconvenţională, a făcut o aplicare greşită a legii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Astfel, cu încălcarea acestor dispoziţii legale, instanţa de fond, constată în favoarea pârâtei-reclamante reconvenţional B., un drept de creanţă în sumă de 28.100 lei, reprezentând îmbunătăţiri aduse casei parohiale din satul Breb, deşi pârâta-reclamantă reconvenţional, avea posibilitatea de-a solicita plata de către reclamantă a sumei de mai sus.

Apelanta-reclamantă A., nefiind obligată, la plata către intimata-pârâtă B., a dreptului de creanţă, dispoziţia de acordare a unui drept de retenţie, până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 lei, este neîntemeiată.

În ce priveşte solicitarea subsidiară din apel, soluţia instanţei de fond, în ce priveşte admiterea în parte a acţiunii reconvenţionale, este nelegală şi neîntemeiată şi în privinţa cuantumului dreptului de creanţă, precum şi a recunoaşterii unui drept de retenţie, legat de creanţa constatată.

Pentru determinarea cuantumului valoric al lucrărilor executate de intimata-pârâtă la casa parohială, s-au efectuat două lucrări de expertiză. Expertiza ing. H., care stabileşte un preţ tehnic actualizat al lucrărilor la suma de 28.100 lei şi expertiza efectuată în cauză de expert I., care stabileşte un preţ tehnic actualizat de 22.037 lei, însă şi cu o estimare a valorii de piaţă a lucrărilor executate de pârâtă în sumă de 6.100 lei.

Instanţa de fond, fără motivare, raportat la cele două expertize, ia în considerare suma de 28.100 lei, atestată în expertiza H., contrar obiecţiunilor formulate la această expertiză, depuse în scris la dosar şi care au determinat încuviinţarea efectuării unei noi expertize. Criticile formulate la expertiza H., reiterate şi în prezentele motive de apel.

În conformitate cu dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ., în cazul bunei credinţe, proprietarul are dreptul, de-a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de-a plăti o sumă de bani egală, cu aceea a creşterii valorii fondului.

Aşa cum se atestă în lucrarea de expertiză a ing. I., lucrările necesare şi utile, executate la casa parohială, de către intimata-pârâtă, au fost executate în perioada anilor 1969, 1972-1975, 1973, 1975-1976 şi 1977, fiind integrate, unei construcţii vechi, casa fiind folosită în continuare de intimata-pârâtă, acumulând uzură şi urmând valoarea de circulaţie actuală a casei, determinată de expertă la suma de 17.740 lei.

În condiţiile în care, valoarea de circulaţie a casei parohiale este de 17.740 lei, reţinerea unei valori de 28.100 lei, pentru lucrările executate, este neîntemeiată, valoarea acestor lucrări putând fi apreciată, numai prin raportare la valoarea construcţiei, în modalitatea sporului de valoare dobândit de construcţie, modalitate de despăgubire, care este la opţiunea proprietarului, în condiţiile art. 494 alin. (3) partea finală C. civ.

Privitor la dreptul de retenţie, acordarea acestuia, este nelegală.

Din textul dispoziţiilor art. 494 alin. (3) C. civ., rezultă dreptul proprietarului de-a plăti constructorului de bună credinţă, valoarea muncii şi preţul materialului sau sporul de valoare dobândit de imobil.

Constructorul nu are decât, o simplă creanţă, a cărei realizare trebuie s-o facă în condiţiile dreptului comun. Dacă legiuitorul ar fi voit să garanteze creanţa constructorului de bună credinţă, prin dreptul de retenţie, el ar fi făcut-o în articolul despre care ne ocupăm şi care este sediul materiei. Neexistând aceasta, nici în art. 494 C. civ. şi nici într-o altă dispoziţie a codului, sub forma unei dispoziţii generale, urmează a se aprecia că, creanţa în situaţia dată nu este garantată prin retenţiunea lucrului clădit.

Pe de altă parte, acordarea dreptului de retenţie, nu poate fi justificat din motive de echitate, atâta timp, cât, intimata-pârâtă s-a folosit de acest bun, zeci de ani, contribuind la uzura actuală a imobilului, fără a despăgubi pe fostul proprietar, căreia legea specială, nu-i acordă un drept în despăgubiri.

Prin Decizia civilă nr. 105/A din 12 octombrie 2012, Curtea de Apel Cluj a admis, în parte, apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâţii B. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei instanței de fond, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea precizată în totalitate şi cererea reconvenţională în ceea ce priveşte drepturile de creanţă şi de retenţie; a menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea capetelor de cerere din cererea reconvenţională şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi pe dispoziţiile din Decretul-Lege nr. 115/1938 care, în art. 34 la pct. 1, prevăd că rectificarea unei întabulări sau înscrieri provizorii se v-a cere de orice persoană interesată, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile, iar la pct. 3 al aceluiaşi articol prevăd că se poate cere rectificarea şi dacă nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă ale dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

S-a apreciat că atât timp cât acţiunea în rectificare de carte funciară este, în majoritatea cazurilor, o acţiune accesorie, care se grefează pe o acţiune principală, ca cea în nulitatea actului de preluare a imobilului, rectificarea cărţii funciare şi restabilirea situaţiei anterioare fiind doar consecinţa firească a constatării nulităţii actului de preluare, este necesară formularea unui astfel de capăt de cerere.

Fără capătul principal de cerere având ca obiect constatarea nulităţii preluării imobilului, nu se poate dispune rectificarea cărţii funciare, cât timp fie titlul în baza căruia s-a făcut preluarea, fie preluarea în sine, nu au fost anulate, întrucât proprietarul actual al imobilului se poate prevala de titlul A.alabil în baza căruia s-a făcut preluarea.

S-a reţinut, de asemenea, că nu i se poate pretinde instanţei să extragă din motivarea acţiunii o semnificaţie de petit în sensul de obiect al cererii, pentru că, în acest fel, se intră pe tărâmul arbitrajului şi a lipsei criteriilor de control.

S-a constatat că acţiunea reclamantei are trei capete de cerere: rectificare de carte funciară, predarea proprietăţii şi intabulare; nu există un petit de constatare a nulităţii actului sau vreun alt petit ce priveşte acţiunea de fond în înţelesul art. 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938, separat de acţiunea în rectificare. în motivarea acţiunii, reclamanta a dezvoltat mai multe argumente, arătând că operarea proprietăţii pe numele pârâtei a fost nelegală, iar actele în temeiul cărora s-a dispus intabularea nu îndeplineau condiţiile legale, că lipseşte actul de transmitere a proprietăţii sau că au încetat efectele actului juridic în temeiul căreia s-a făcut înscrierea. Şi în precizarea de acţiune, reclamanta a arătat că înscrierea proprietăţii s-a făcut nevalabil, lipsind titlul.

Instanţa de apel a reţinut că, din multitudinea de motive invocate de către reclamantă; ar rezulta mai multe ipoteze ale art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938 dar, deşi a beneficiat de o apărare juridică prin avocat, aceste motive nu s-au concretizat într-un obiect al acţiunii.

Deoarece nu există acţiune de fond având ca obiect constatarea nulităţii titlului, instanţa de apel a concluzionat că acţiunea în rectificare de carte funciară, care este o acţiune accesorie, nu poate fi admisă, întrucât urmează soarta principalului, or principalul nici măcar nu a fost formulat, pentru a putea fi analizat.

Întrucât cererea reconvenţională a fost formulată în parte prin prisma intentării acţiunii principale, instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea şi a cererii reconvenţionale, pentru că în această ipoteză pârâta nu mai are niciun interes să formuleze pretenţii proprii faţă de reclamantă.

Prin Decizia nr. 3051 din 31 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei A. împotriva deciziei anterior arătate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, act normativ care este incident în cauză, în raport de statuările deciziei în interesul Legii nr. 21/2005, potrivit cărora acţiunea în rectificare de carte funciară, având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, este guvernată de dispoziţiile legii vechi, respectiv de Decretul-Lege nr. 115/1938.

În conformitate cu prevederile art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, „rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii se v-a cere de orice persoană interesată dacă înscrierea său titlul în temeiul căruia s-a săvârşit nu au fost valabile”.

Prin urmare, instanţa de recurs a apreciat că rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, este condiţionata de verificarea valabilităţii înscrierii sau titlului în temeiul căruia s-a săvârşit.

Întrucât o astfel de verificare este obligatorie, ea constituie o chestiune prealabilă soluţionării petitului privind rectificarea cărţii funciare, care se analizează inclusiv pe cale incidentală, atunci când reclamanta nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului.

S-a mai reţinut că instanţa de apel nu a analizat valabilitatea titlului în temeiul căruia s-a realizat înscrierea în cartea funciară şi, pe cale de consecinţă, nici criticile referitoare la identificarea proprietarului imobilelor în litigiu, cel care trebuie să figureze şi în cartea funciară, urmând ca, în urma rejudecării, să fie analizate şi aspectele de fond a pricinii, dezvoltate prin cererea principală şi prin cea reconvenţională.

Referitor la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că instanţa de apel a pronunţat o soluţie contradictorie care impune reanalizarea în rejudecare şi a acestei excepţii, în condiţiile în care apelul Statului Român, prin care acesta preciza că nu are calitate procesuală pasivă, a fost admis, însă instanţa de apel a considerat că acesta are calitate procesuală pasivă, întrucât în speţă este vorba despre un imobil care se pretinde a fi fost preluat de către Statul Român, reprezentat legal de către Ministerul Finanţelor Publice, câtă vreme nu există prevederi legale exprese care să stabilească altă entitate responsabilă.

După casarea cu trimitere, cauza a fost reînregistrată sub nr. xxx/2009, la Curtea de Apel Cluj.

Prin precizările depuse la dosar, pârâta B. a solicitat respingerea cererilor reclamantei şi admiterea cererii reconvenţionale, în parte şi, în consecinţă, obligarea reclamantei să îi predea în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, imobilul înscris în C.F., Breb, în natură biserică Veche monument istoric, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra bisericii şi a terenului aferent în temeiul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, cu înlăturarea obligării ei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 4 decembrie 2013 a fost respinsă cererea de intervenţie în interesul pârâtei B., formulată de J. în prezent ortodocşi şi a urmaşilor lor din Maramureşul Istoric.

Prin Decizia nr. 227/A din 11 decembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B.; a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul respingerii acţiunii precizate a reclamantei împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că asupra imobilului înscris în C.F. Breb, biserică şi cimitir, parcelă fără suprafaţă determinată, proprietară tabulară a fost A.

Prin încheierea din 23 octombrie 1950, s-a transcris în C.F. a com. Breb, în favoarea Comunităţii locale ortodoxe române din com. Breb. Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză rezultă că terenul în litigiu are o suprafaţă de 10.396 mp, reprezentând 3 parcele: o parcelă în suprafaţă de 2.700 mp pe care sunt construite o casă parohială, biserica veche de lemn, anexă, magazie, clopotniţă şi o ciupercă de lemn; parcela în suprafaţă de 1.017 mp de natură grădină; o parcelă în suprafaţă de 6.679 mp având natura de cimitir.

Având în vedere îndrumările obligatorii ale instanţei supreme, potrivit cărora în cadrul acţiunii în rectificare de carte funciară, constatarea nevalabilităţii titlului statului poate fi analizată pe cale incidentală, ca o chestiune prealabilă, chiar în lipsa formulării exprese de către reclamantă a unui capăt de cerere distinct, instanţa de apel a constatat nevalabilitatea parţială a preluării parcelelor în suprafaţă de 2.700 mp şi în suprafaţă de 1.017 mp de către Statul Român de la reclamantă şi a transmiterii lor în favoarea Comunităţii locale ortodoxe române din com. Breb, inclusiv a încheierii de carte funciară nr. 28 din 23 octombrie 1950, în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, conform îndrumărilor instanţei de casare, respectiv în baza art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 în forma aflată în vigoare la data înregistrării acţiunii introductive de instanţă.

Instanţa de apel a mai reţinut că apelul reclamantei A. a vizat, în principal, respingerea în totalitate a cererii reconvenţionale formulate de pârâta B., iar în subsidiar, schimbarea doar în parte a sentinţei, în sensul constatării unui drept de creanţă în favoarea pârâtei de 6.100 lei. în loc de 28.100 lei şi respingerea dreptului de retenţie al pârâtei.

Cererea reconvenţională formulată de pârâtă a fost admisă în parte, de către instanţa de fond, cu privire la suma de 28.100 Iei reprezentând îmbunătăţiri aduse la imobilul în litigiu şi anexelor acestuia, constând în lucrări de consolidare a fundaţiei, turnarea pardoselei de ciment sclivisit în pridvor, înlocuit duşumele în camere, turnat ciment sclivisit, tavanele, acoperiş, aşa cum a rezultat din probele administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză tehnică efectuat de expertul H., coroborat cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

Instanţa de apel a reţinut că solicitarea subsidiară a apelantei-reclamante, de diminuare a sumei reprezentând îmbunătăţiri aduse imobilului de către pârâtă, de la suma de 28.100 lei, la suma de 6.100 lei, se bazează pe raportul de expertiză efectuat de expertul I. conform căruia valoarea de piaţă a lucrărilor executate de pârâtă este de 6.100 lei, reprezentând 34,4% din preţul de piaţă al clădirii. S-a considerat de către instanţa de apel că această evaluare este greşită, deoarece valoarea casei a fost redusă în mod artificial la suma de 19.213 lei prin aplicarea coeficientului de reducere de 0,30 %, luând în considerare numai casa, fără teren, deşi reclamanta a revendicat atât casa, cât şi terenul.

Cu privire la dreptul de retenţie asupra imobilelor, acordat pârâtei până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor, instanţa de apel a reţinut că acesta reprezintă un mijloc de garantare a executării obligaţiei de plată de către reclamantă şi o excepţie de neexecutare. Cum pentru a putea dispune de imobilele ce fac obiectul dreptului de retenţie reclamanta trebuie să plătească pârâtei suma datorată, s-a apreciat că aplicarea dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. s-a făcut corect în speţă, cu privire la constatarea dreptului de retenţie, considerente pentru care a fost respins apelul declarat de reclamantă.

Referitor la apelul pârâtei B., instanţa de apel a reţinut că nu este posibilă constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă asupra bisericii, a terenului aferent şi a casei parohiale în temeiul-art. 111 C. proc. civ. şi a art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, întrucât B. nu a respectat dispoziţiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 invocat de către aceasta, constând în parcurgerea procedurii prevăzute de acest text legal şi obţinerea hotărârii judecătoreşti.

S-a considerat că nu poate fi primită nici solicitarea pârâtei-apelante de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra bisericii şi terenului aferent, în temeiul Decretului-Lege nr. 115/1938.

Conform art. 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în cazul în care s-au înscris, fără cauză legitimă, drepturi reale care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani. Expresia „potrivit legii”, trimite la condiţiile posesiei prevăzute de C. civ., respectiv ca posesia aptă să ducă la uzucapiune să fie utilă şi neviciată. S-a reţinut că Statul Român a intervenit desfiinţând cultul greco-catolic şi atribuind bunurile aparţinând parohiilor greco-catolice, comunităţilor ortodoxe. Prin urmare, s-a apreciat că o posesie bazată pe violenţă, nu duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, deoarece posesia a fost viciată, indiferent cât timp a trecut de la data înscrierii dreptului real, fără cauză legitimă, în cartea funciară.

Considerând că nu pot fi admise capetele de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra bisericii şi a terenului aferent, în baza art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 sau a art. 17 şi 27 din Decretul-Lege nr. 115/1938, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi admis nici capătul de cerere având ca obiect obligarea reclamantei să îi predea pârâtei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul înscris în C.F. Breb, în natură biserică monument istoric.

Instanţa de apel a apreciat că problema majorităţii numărului membrilor comunităţii ortodoxe actuale, raportat la numărul membrilor comunităţii greco-catolice, nu este hotărâtoare, faţă de dezlegările şi îndrumările obligatorii date, în această speţă, de către instanţa de casare şi având în vedere că pârâta nu a urmat procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 în timpul cât a fost în vigoare, că nu şi-a întemeiat cererea reconvenţională pe dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi nu în ultimul rând, reţinând că membrii comunităţii creştine ortodoxe din localitatea Breb au o biserică nouă, impunătoare, în care se pot desfăşura toate serviciile religioase, în condiţii mult mai bune decât în biserica veche reprezentând monument istoric, considerente în baza cărora a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta B.

Totodată, a fost admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Maramureş, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei tribunalului, în sensul respingerii acţiunii precizate a reclamantei împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

În soluţiei, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu se află înscris în cartea funciară pe numele Comunităţii ortodoxe române din com. Breb, judeţul Maramureş şi este revendicat de către A. Întrucât imobilul nu face parte din domeniul public al statului, astfel cum este el definit în art. 3 din Legea nr. 213/1998, coroborat cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, s-a apreciat că acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta A. şi pârâta B.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 1844 din 11 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. xxx, a admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 227/A din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a casat decizia recurată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Recurenta reclamantă critică greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, greşita admitere a cererii reconvenţionale în ceea ce priveşte valoarea îmbunătăţirilor şi acordarea unui drept de retenţie, precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor referitoare la cheltuielile de judecată.

La rândul său, recurenta pârâtă critică admiterea acţiunii de rectificare carte funciară, susţinând că instanţa nu era învestită cu o cerere în constatarea nulităţii actului de preluare, că nu a motivat reţinerea dispoziţiilor art. 34 pct. 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938 şi că nu a aplicat dispoziţiile legilor speciale care prevăd proceduri administrative ce exced controlului instanţelor judecătoreşti.

Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt, în parte, întemeiate. Astfel, în primul ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare în apel cu îndrumarea, pentru instanţa de trimitere, de a verifica, pe cale incidentală, în procedura de soluţionare a cererii principale de rectificare a cărţii funciare, valabilitatea titlului în baza căruia s-a procedat la intabulare.

De asemenea, s-a solicitat instanţei de trimitere să reanalizeze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, faţă de motivarea contradictorie a instanţei de apel.

În legătură cu prima critică dezvoltată în recursul reclamantei, referitoare la calitatea procesuală pasivă a statului, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a apreciat că Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală în cauză, întrucât imobilul, obiect al litigiului, nu face parte din domeniul public al statului.

Această soluţie a fost criticată în recurs de reclamanta A., care a susţinut, întemeiat, că nu se poate restrânge calitatea de subiect al raportului juridic litigios a statului numai în legătură cu un bun ce aparţine domeniului public.

Este corectă critica reclamantei, în condiţiile în care, în cauză, calitatea procesuală a statului este atrasă de împrejurarea că a deţinut în patrimoniu imobilul în litigiu, astfel că, într-un proces de rectificare a cărţii funciare, în soluţionarea petitului privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, în calitate de fost deţinător care ar putea opune un drept, hotărârea trebuie să îi fie opozabilă. De altfel, analiza legalităţii titlului pârâtei, cu care aceasta s-a înscris în cartea funciară, presupune atât Verificarea legalităţii operaţiunii de preluare de către stat, cât şi temeiul juridic al transmiterii ulterioare a acestuia către pârâtă. în acest context se impune a fi verificată, în ceea ce priveşte preluarea efectivă a bunului, incidenţa Decretului nr. 358/1948, înscris în Cartea Funciară a imobilului, a cărui aplicare a fost contestată chiar în întâmpinarea formulată de Statul Român, în contradictoriu cu părţile litigante care pretind, fiecare, un drept de proprietate asupra imobilului. Prin urmare, din acest punct de vedere, s-a statuat că, Statul Român are calitate procesuală pasivă, urmând a figura ca pârât în litigiul dedus judecăţii.

Celelalte critici ale recurentei reclamante referitoare la aspectele subsidiare soluţiei principale, privind existenţa sau inexistenţa unei hotărâri pronunţate în realizarea obligaţiei de plată a contravalorii îmbunătăţirilor, modalitatea de calcul a acestora, acordarea dreptului de retenţie sau a cheltuielilor procesuale, vor putea fi analizate numai în raport de soluţia dată în ceea ce priveşte stabilirea titularului dreptului de proprietate.

Verificând criticile din recursul pârâtei, Înalta Curte reţine că prima susţinere, cea privind inexistenţa unui petit în constatarea nevalabilităţii titlului statului este lipsită de suport legal, în condiţiile în care instanţa de control judiciar a dezlegat, în primul ciclu procesual, această problemă de drept, statuând că instanţa, pe cale incidentală, într-o acţiune în rectificare de carte funciară, poate analiza, nulitatea titlului înscris în cartea funciară şi în absenţa unui petit expres. Din acest punct de vedere, instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare, constatând în baza art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938 şi a art. 34 pct. 11 din Legea nr. 7/1996, nevalabilitatea parţială a preluării parcelelor de 2.700 mp şi 1.017 mp, fără însă a motiva această soluţie.

Astfel, în decizia de casare s-a stabilit că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, dispunându-se ca, prin prisma acestor dispoziţii, să se verifice A.alabilitatea titlului înscris în Cartea Funciară şi să se identifice proprietarul imobilelor. Instanţa de apel nu a analizat în mod concret, raportat la situaţia de fapt, în ce împrejurări tezele textului de lege menţionat, astfel cum sunt precizate în conţinutul normei, respectiv nevalabilitatea înscrierii sau a titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea sunt aplicabile cauzei, în condiţiile în care a constatat generic, fără a se baza pe argumente juridice, atât nelegalitatea preluării de către stat a bunului cât şi nelegalitatea transmiterii acestuia către pârâtă, cu consecinţa înlăturării astfel a dreptului de proprietate al pârâtei.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat nemotivarea soluţiei instanţei de apel, sub acest aspect, simpla enunţare a nevalabilităţii, titlului nefiind suficientă pentru a efectua controlul judiciar de legalitate, raportat la o situaţie de fapt ce nu a fost stabilită în mod neechivoc, această împrejurare impunând casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare faţă de necercetarea fondului în prezenta cauză.

S-a apreciat a fi nefondată, însă, critica pârâtei referitoare la abrogarea implicită a dispoziţiilor art. 34 din Decretul Lege nr. 115/1938, după adoptarea Legii nr. 7/1996. Actul normativ menţionat este aplicabil în soluţionarea petitului de rectificare, având drept fundament interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care face trimitere expres la categoriile de acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 22-25 şi 34-34 din Decretul lege nr. 115/1938. Cum acest aspect a fost dezlegat în prima decizie de casare, obligatorie în cauză, reiterarea criticii nu mai poate face obiectul unei analize distincte în prezentul recurs.

Înalta Curte a reţinut o confuzie în critica pârâtei, în sensul că acesta consideră, greşit, că instanţa de apel ar fi făcut aplicarea art. 34 pct. 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938 când, în realitate, a făcut aplicarea art. 34 pct. 1 din acest act normativ, însă, astfel cum s-a menţionat anterior, fără ca această măsură să fi fost motivată corespunzător.

Instanţa de apel a respins cererea de constatare a dreptului de proprietate al pârâtei, formulată pe cale reconvenţională, cu motivarea că B. nu a obţinut, prealabil intabulării, o hotărâre judecătorească cu respectarea procedurii reglementate de art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 şi că nu poate invoca nici uzucapiunea tabulară, posesia sa fiind întemeiată pe violenţă.

Raportat la aceste constatări ale instanţei de apel, Înalta Curte a apreciat, în primul rând, că instanţa de apel trebuia să lămurească dacă şi în ce mod au fost aplicate, în situaţia dedusă judecăţii, dispoziţiile art. 36 şi 37 din Decretul-Lege nr. 177/1948, respectiv ale Decretului nr. 358/1948 acte normative înscrise în Cartea Funciară a imobilului ca temei juridic al transmiterii proprietăţii şi invocate în apărare de către pârâtă, în vederea identificării în mod concret a modalităţii de trecere a bunurilor din patrimoniul cultului greco-catolic în cel al statului, respectiv al comunităţii ortodoxe. Aceasta întrucât în Cartea Funciară au fost înscrise temeiuri juridice ce vizează categorii distincte de bunuri, atât lăcaşul de cult şi casa parohiale, cât şi alte tipuri de bunuri, cum este în speţă terenul arabil, grădină, supuse unor regimuri juridice diferite ce se impun a fi lămurite.

S-a apreciat a fi întemeiată şi critica referitoare la nereţinerea, în cauză, a incidenţei, în materia restituirii bunurilor ce au aparţinut cultelor religioase desfiinţate sub regimul comunist, a dispoziţiilor speciale edictate în acest scop.

Cum rezolvarea problemei proprietăţii asupra lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale şi a altor bunuri ce au aparţinut comunităţilor religioase, s-a făcut prin adoptarea unor reglementări cu caracter special (Decretul Lege nr. 126/1990, O.U.G. nr. 94/2000, Legea nr. 501/2002), în cauză, în soluţionarea acţiunii de drept comun în restituirea imobilelor ce au aparţinut cultului greco-catolic, nu se poate face abstracţie de aceste dispoziţii speciale.

Astfel, în ceea ce priveşte lăcaşul de cult, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 126/1990 câtă vreme pârâta nu şi-a întemeiat cererea pe aceste dispoziţii speciale, susţinând că problema majorităţii credincioşilor unui cult nu prezintă importanţă, faţă de limitele deciziei de casare şi a faptului că, apreciază instanţa de apel, cererea reconvenţională nu ar fi fost întemeiată pe dispoziţiile acestui text de lege.

Înalta Curte a înlăturat aceste argumente, constatând că dezlegarea dată de instanţa de control judiciar, care a dispus a fi analizată valabilitatea titlurilor părţilor, nu exclude verificarea dispoziţiilor legislaţiei speciale, astfel cum a considerat instanţa de apel care, în mod nejustificat, a înlăturat din analiza sa, aplicarea legilor speciale de restituire, cum sunt dispoziţiile menţionate ale art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, care introduc, drept criteriu determinant, în soluţionarea cererilor de retrocedare a astfel de bunuri, opţiunea credincioşilor din comunităţile ce deţin aceste bunuri.

Împrejurarea că solicitarea de retrocedare nu a fost rezolvată în procedura prealabilă, din cauza neîntrunirii comisiei mixte prevăzută cu atribuţii în acest sens de dispoziţiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, a deschis reclamantei calea acţiunii în justiţie, cu respectarea cadrului normativ special menţionat anterior.

Recurenta pârâtă s-a prevalat de aplicabilitatea legilor speciale, însă a apreciat, în mod greşit, că acestea exclud calea dreptului comun şi că astfel de acţiuni exced atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În condiţiile în care există dispoziţia expresă a O.U.G. nr. 64/2004 care dă în competenţa instanţelor civile de drept comun în materia restituirii proprietăţilor, soluţionarea unor acţiuni privind situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale, nu se poate aprecia că problema retrocedării acestui tip de bunuri presupune exclusiv o rezolvare nejurisdicţională.

La rândul său, O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002, are, în privinţa imobilelor ce intră sub incidenţa sa, altele decât lăcaşele de cult, caracterul unei legi speciale.

Astfel, raportat la modul de soluţionare a cererilor principale, urmează a fi soluţionate şi capetele de cerere subsidiare formulate de pârâtă pe cale reconvenţională, urmând a fi avute în vedere, la rejudecare, şi criticile formulate în recurs de către reclamantă referitoare la acordarea îmbunătăţirilor şi a dreptului de retenţie.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat cu nr. xxx/100/2009, pe rolul Curţii de Apel Cluj.

Prin Decizia nr. 1062/A din 26 mai 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a admis, în parte, apelul pârâtei B., formulată împotriva sentinţei civile nr. 682 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în Dosar nr. xxx/100/2009, pe care a schimbat-o în parte.

A respins, ca nefondată, acţiunea civilă precizată formulată de reclamanta A. împotriva pârâţilor B., C., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect revendicare imobiliară şi rectificarea înscrisurilor în cartea funciară.

A admis, în parte, acţiunea reconvenţională a pârâtei B. şi, în consecinţă, a obligat A. să predea pârâtei B. în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul identificat în C.F. Breb, reprezentând biserică veche din lemn.

A respins celelalte capete de cerere ale acţiunii reconvenţionale, ca nefondate.

A respins, ca nefondat, apelul reclamantei A., precum şi apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A obligat apelanta A. să plătească pârâtei B. suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată determinate în prezentul proces, parţiale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, cu forţa obligatorie, prin Decizia nr. 1844 din 11 iunie 2014, cu privire la următoarele împrejurări:

1. Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezentul proces, legitimarea acestuia fiind determinată de împrejurarea că a deţinut în patrimoniul imobilul în litigiu, astfel că hotărârea trebuie să-i fie opozabilă. De altfel, analiza legalităţii titlului pârâtei presupune şi verificarea legalităţii operaţiuni de preluare de către stat, precum şi temeiul juridic al transmiterii ulterioare a acestuia către pârâtă.

2. Instanţa, pe cale incidentală, este obligată să analizeze nulitatea titlului statului, înscris în cartea funciară, chiar în absenţa unui petit expres formulat în acest sens.

Din această perspectivă, instanţa supremă reţine că primesc incidenţă în cauză dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, a căror aplicare s-a făcut în mod corect şi prin precedenta decizie a instanţei de apel, care a omis însă să motiveze soluţia pronunţată.

Instanţa de apel este chemată să lămurească dacă şi în ce mod au fost aplicate dispoziţiile art. 36 şi art. 37 din Decretul-Lege nr. 177/1948, respectiv ale Decretului nr. 358/1948, acte normative înscrise în cartea funciară ca temei juridic al transmiterii proprietăţii.

3. Rezolvarea problemei proprietăţii asupra lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale şi a altor bunuri ce au aparţinut comunităţilor religioase s-a făcut prin adoptarea unor reglementări cu caracter special (Decretul-Lege nr. 126/1990, O.U.G. nr. 94/2000 şi Legea nr. 501/2002), astfel că în cauză verificarea valabilităţii titlurilor pârâţilor nu exclude şi verificarea dispoziţiilor legislaţiei speciale incidente. Nu pot fi omise dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, care introduc drept criteriu determinant în soluţionarea cererilor de retrocedare a unor astfel de bunuri opţiunea credincioşilor din comunităţile ce deţin aceste bunuri.

I. Pornind de la cele statuate prin decizia instanţei de casare şi ţinând seama de îndrumările date, obligatorii pentru instanţa de trimitere, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea reţine că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezentul proces, legitimarea acestuia fiind determinată de împrejurarea că a deţinut în patrimoniul propriu imobilul în litigiu, astfel că hotărârea trebuie să-i fie opozabilă.

Pe cale de consecinţă, apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Regională Cluj a Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 682 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului Maramureş, se v-a respinge ca nefondat.

II. În ceea ce priveşte legalitatea actului de preluare a imobilului şi a celui de transmitere ulterioară, instanţa de apel reţine faptul că asupra imobilului înscris în C.F., Breb, biserică şi cimitir, parcelă fără suprafaţă determinată, proprietară tabulară a fost A.

Prin Încheierea din 23 octombrie 1950, s-a transcris în C.F. a com. Breb, în favoarea Comunităţii locale ortodoxe române din com. Breb. Din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză rezultă că terenul în litigiu are o suprafaţă de 10.396 mp, reprezentând 3 parcele: o parcelă în suprafaţă de 2.700 mp pe care sunt construite o casă parohială, biserica veche de lemn, anexă, magazie, clopotniţă şi o ciupercă de lemn; parcela în suprafaţă de 1.017 mp de natură grădină; o parcelă în suprafaţă de 6.679 mp având natura de cimitir.

Prin cererea introductivă de instanţă, astfel cum a fost ulterior completată şi precizată, reclamanta a învestit instanţa atât cu un petit în rectificare de C.F., cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară, şi, implicit, cu un petit în verificarea valabilităţii titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în C.F. asupra imobilului litigios, în acest sens stând temeiul juridic invocat de reclamantă în susţinerea acţiunii sale, respectiv, art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, precum şi cu un petit în revendicare.

Analizarea şi soluţionarea petitului în revendicare, întemeiat pe art. 480 C. civ. este posibilă doar dacă, în prealabil, se analizează petitul referitor la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară, cu consecinţa rectificării cărţii funciare în sensul anterior precizat.

Pentru analizarea pe fond a acestor cereri, apare necesar a se verifica dacă, raportat la realitatea anului 1948, a existat sau nu un titlu valabil de preluare a imobilului în litigiu de către pârâta intimată, titlu care să fi fost emis în conformitate cu dispoziţiile Decretului nr. 177/1948 şi ale Decretului nr. 358/1948, respectiv, dacă preluarea imobilului locaş de cult de către G. a fost sau nu una abuzivă , prin raportare la art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Se impune a se analiza cum au fost aplicate la acel moment cele două acte normative menţionate, respectiv, Decretul nr. 358/1948 şi Decretul nr. 177/1948, având în vedere că acest din urmă act normativ prevedea o anume procedură ce trebuia urmată pentru strămutarea de drept a unei părţi din patrimoniul cultului greco-catolic, în patrimoniul cultului ortodox, mai precis procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, respectiv: dacă s-a pronunţat o hotărâre a Judecătoria Populare a locului, aşa cum pretindea imperativ art. 37 salin. (5) din acest decret, prin care să se constate întrunirea condiţiilor impuse de alin. (1), (2) şi (3) din acelaşi articol, şi dacă aceste acte normative, Decretul nr. 177/1948, referitor la regimul general al cultelor religioase, şi Decretul nr. 358/1948 - prin care cultul greco-catolic a fost desfiinţat -, erau în concordanţă cu Constituţia din 1948 care, în art. 27, consacra libertatea de religie, prevăzând că: „libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă ritualul şi practica lor nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri. Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul statului. Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege”.

Este adevărat că prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 a fost abrogat Decretul nr. 177/1948, dar această abrogare nu poate să constituie un obstacol în a aprecia dacă Decretul nr. 177/1948 a fost sau nu unul abuziv şi neconstituţional în raport cu normele Constituţiei din anul 1948, câtă vreme modul concret în care a fost aplicat acest decret, în privinţa imobilului în litigiu, trebuie realizat prin raportare la situaţia anului 1948. Cu alte cuvinte, instanţa de azi este chemată să verifice dacă aplicarea Decretului nr. 177/1948, în anul 1948 şi în anii imediat următori acestuia, a fost făcută cu respectarea prevederilor sale.

În speţă, se constată că temeiul juridic pe care reclamanta şi-a fundamentat acţiunea precizată a fost art. 34 pct. 1 şi 3 din Decretul nr. 115/1938. Potrivit art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, rectificarea unei întabulări sau înscrieri provizorii se poate cere de orice persoană interesată dacă înscrierea sau titlu în temeiul căruia s-a săvârşit, nu au fost valabile.

Neîndoielnic, persoana interesată este cel care a fost titularul dreptului înscris în cartea funciară, drept care a fost apoi înscris în favoarea unei alte persoane în baza unui act juridic a cărui valabilitate este discutată, acţiunea în rectificare trebuind să fie înaintată împotriva titularului actual al dreptului a cărui rectificare se cere.

Aplicarea art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938 trebuie făcută prin raportare la art. 17 alin. (1) din acelaşi act normativ, care prevede că drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul este acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară.

Art. 17 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938 instituie principiul inscripţiunii în regim de carte funciară, conform căruia, pentru constituirea sau strămutarea drepturilor reale nu este suficient acordul părţilor, în temeiul unei cauze arătate, fiind absolut necesar ca respectivul drept să fie înscris în cartea funciară.

A.alabilitatea actului juridic şi a înscrierii dreptului real în C.F. se verifică în funcţie de respectarea dispoziţiilor cu privire la acordul părţilor, cauza actului şi la celelalte condiţii de validitate prevăzute în art. 948 C. civ., nulitatea titlului, respectiv a actului juridic care a servit ca temei al înscrierii dreptului în C.F., putând subzista fie pentru motive formale, fie pentru motive de ordin material, or, chiar din inexistenţa acestuia.

Pentru ca titlul care a servit ca temei al întabulării dreptului real în C.F. să fie pe deplin valabil, era necesar ca acesta să întrunească toate cerinţele impuse de art. 44 din Decretul-Lege nr. 115/1938, respectiv, să îndeplinească cerinţele de validitate ale actului juridic ce cuprinde; să aibă deplină putere doveditoare potrivit dreptului comun; să arate numele părţilor; să individualizeze imobilul sau dreptul tabular asupra căruia se face înscrierea şi să arate dreptul ce urmează să fie înscris sau radiat; să fie însoţit de o traducere legalizată, dacă nu este legalizat în limba română.

În speţă însă, nu se poate verifica dacă titlu în baza căruia s-a întabulat pârâta în C.F., respectă, cerinţele mai sus menţionate, întrucât, un astfel de titlu nu există.

Din înscrierile menţionate în C.F. iniţială a imobilului, biserică şi cimitir, parcelă fără suprafaţă determinată, proprietară tabulară a fost A., respectiv din C.F. a com. Breb, unde imobilul a fost transcris în favoarea pârâtei intimate, rezultă faptul că pârâta s-a întabulat asupra imobilului în baza unei cereri de întăbulare, precum şi a Decretului nr. 358/1948 şi a art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Or, această cerere de înscriere în cartea funciară este adevărat că nu are natura juridică a unui titlu de proprietate valabil care să poată servi la întabularea în C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei, această cerere trebuind să fie însoţită de hotărârea judecătorească despre care face vorbire art. 37 alin. (5) din Decretul nr. 177/1948, hotărâre judecătorească care în speţă nu a fost pronunţată şi care, deci, nu există. Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel a constat că pârâta nu deţine o hotărâre judecătorească care să fi servit ca temei al întabulării dreptului său de proprietate în C.F.

Pe parcursul acestui proces, nu au fost depuse înscrisuri probatorii noi, de către reclamantă, în măsură să releve respectarea procedurii legale de preluare, reglementată prin actele normative menţionate în cartea funciară drept temei al preluării imobilului de către stat şi trecerii acestuia în proprietatea Comunităţii locale ortodoxe din com. Breb.

În aceste circumstanţe, s-a concluzionat, din perspectiva respectării dispoziţiilor normative în vigoare la data preluării, că preluarea s-a făcut de către stat în absenţa unui titlu legal constituit şi tot astfel a operat transmiterea în favoarea Comunităţii locale ortodoxe din com. Breb.

Incontestabil, trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox şi preluarea imobilului de la Biserica Greco-catolică în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, a fost una abuzivă , ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţile vremii asupra credincioşilor greco-catolici, cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Constituţia României din anul 1948 în vigoare la acel moment, care garanta formal libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă şi că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989.

Este de reţinut însă, că abrogarea Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul-Lege nr. 126/1990, nu poate duce la concluzia că „de jure”, bunurile revendicate nu au ieşit niciodată din proprietatea sa. Dimpotrivă, reclamanta a predat proprietatea prin efectul legii, iar pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilelor în litigiu, tot prin efectul legii, urmată de exercitarea dreptului de proprietate de către B.

Reclamanta a invocat lipsa titlului care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a G., însă, este de reţinut că principiul legalităţii ce a guvernat şi cărţile funciare reglementate prin Decretul-Lege nr. 115/1938, dispunea că judecătorul nu poate încuviinţa decât înscrierea actelor şi faptelor juridice anume prevăzute de lege şi nu se poate sprijini decât pe cererea şi actele care o însoţesc sub aspectul legalităţii formale, neputându-se proceda la înscriere decât dacă actul întruneşte condiţiile cerute de lege pentru înscrierea dreptului sub aspectul legalităţii materiale.

Aşadar, faţă de cele două aspecte, formal şi material ale principiului legalităţii, este de reţinut că în condiţiile în care din cartea funciară rezultă cu claritate că înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 şi a art. 2 din Decretul nr. 358/1948 (menţionat eronat ca fiind nr. 177/1948), aceste aspecte nu sunt de natură să dovedească sau să determine nevalabilitatea titlului pârâtei.

Abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) şi recunoaşterea cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei.

Abrogarea nu produce efecte retroactive, mai mult, prin abrogarea decretului menţionat, cultul greco-catolic şi-a încetat existenţa, deci, a fost lipsit de capacitate de folosinţă şi de posibilitatea de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoaşterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990).

Prin urmare, reclamanta a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu ex lege, prin efectul direct al legii, iar pârâta l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la momentul preluării.

Este motivul pentru care rezolvarea problemei proprietăţii asupra lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale s-a făcut prin adoptarea unor reglementări speciale (Decretul-Lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1994, Legea nr. 182/2005), introducându-se drept criteriu determinant opţiunea credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.

3. Curtea reţine, însă, din analiza şi sinteza înscrisurilor câştigate cauzei, ca realitatea istorică, aşa cum apare ea atestată în monografii şi documente cu valoare istorică, este în favoarea Comunităţii locale ortodoxe din com. Breb, biserica veche din lemn, ce face obiectul revendicării, monument istoric, fiind construită de Comunitatea ortodoxă din com. Breb în jurul anului 1531 (filele 51-55, 66, vol. I).

Or, începutul instituțional al K. în Transilvania este marcat de sfârșitul secolului XVII, ea luând naştere prin unirea cu Biserica Romano-Catolica a unei parți a românilor ortodocşi. Diploma Leopoldina emisă de Împăratul Leopold I, în anul 1691, recunoaşte drepturile celor patru religii recepte (romano-catolica, luterana, calvina şi unitariana), precum şi privilegiile celor trei naţiuni (unguri, saşi şi secui). în anul 1692, împăratul confirma preoţilor ortodocşi, care accepta unirea cu Roma, aceleaşi drepturi de care se bucura clerul romano-catolic, iar prin Diploma din 1698 acorda românilor posibilitatea de a trece la oricare dintre cele patru religii recepte.

După unirea Transilvaniei cu România, K. a devenit unul dintre cultele însemnate în ţară. Din aceste motive, având în vedere şi rolul jucat în istorie de această biserică, Constituţia României din anul 1923 stipula că “G. este biserica dominantă, iar K are întâietate faţă de celelalte culte”, ambele fiind declarate biserici naţionale. Statutul juridic al K. şi relaţiile sale cu statul român au fost mai bine precizate prin Concordatul dintre Vatican şi România (1927-1929). Documentul prevedea existenta în România a trei rituri catolice: grec, latin şi armean.

La momentul construirii acestei biserici, 1531, nu exista sistemul de evidenţă imobiliară prin cărţi funciare, Decretul-Lege nr. 115/1938 fiind pus în aplicare în Transilvania prin Legea nr. 241 din 12 iulie 1947, astfel încât comunitatea ortodoxă nu a fost nicicând înscrisă în cartea funciară, însă izvoarele istorice atestă că a avut calitatea de prim proprietar, cu titlu de construcţie proprie. Ulterior apariţiei cultului greco-catolic acesta şi-a înscris dreptul asupra bisericii din lemn în cartea funciară, aşa încât, la momentul aplicării Decretului-Lege nr. 177/1948, respectiv Decretului nr. 358/1948, proprietar tabular apărea ca fiind K.

4. Dincolo de aceste realităţi istorice sau complementar lor, instanţa de apel reţine că rezolvarea problemei proprietăţii asupra lăcaşurilor de cult, a caselor parohiale şi a altor bunuri ce au aparţinut comunităţilor religioase s-a făcut prin adoptarea unor reglementări cu caracter special (Decretul-Lege nr. 126/1990, O.U.G. nr. 94/2000 şi Legea nr. 501/2002), astfel că în cauză Verificarea valabilităţii titlurilor pârâţilor nu exclude ci obligă la verificarea dispoziţiilor legislaţiei speciale incidente.

În speţă, este pe deplin aplicabilă Legea nr. 182/2005, prin care a fost aprobată O.G. nr. 64/2004, pentru completarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, ce serveşte ca temei al revendicării imobilului litigios de către reclamantă, în coroborare cu art. 480 C. civ., avându-se în vedere faptul că negocierile purtate de Comisia mixtă a celor două parohii, nu s-au finalizat printr-un acord (filele 10, 60-61, vol. I dosar fond).

Prin Legea nr. 182/2005 a fost aprobată O.G. nr. 64/2004, pentru completarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, prevăzându-se că, în situaţia în care comisia mixtă prevăzută de acest act normativ nu se întruneşte, sau nu ajunge la nici un rezultat, ori decizia comisiei nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun, soluţionarea acestei acţiuni, scutită de plata taxei de timbru, fiind de competenţa Tribunalului.

Pretenţiile reclamantei nu pot fi examinate şi soluţionate decât cu aplicarea Decretului-lege nr. 126/1990, act normativ ce constituie legea specială în materie de restituire a lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale ce au aparţinut F. şi care au fost preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948.

Eşuarea negocierilor dintre părţi în faţa comisiei mixte ori neparcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 3 alin. (2) din decret nu poate avea ca efect transformarea cererii în restituire reglementată de un act normativ special într-o cerere în revendicare supusă dreptului comun, a cărei judecare să aibă loc în raport de prevederile art. 480 C. civ., aşadar cu ignorarea condiţiilor şi criteriilor speciale instituite prin legea specială.

Aşadar, trimiterea pe care art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, completat şi aprobat prin O.U.G. nr. 64/2004 şi Legea nr. 182/2005, o face la acţiunea în justiţie „potrivit dreptului comun” nu poate fi văzută decât ca referindu-se la condiţiile procedurale - de judecare a acesteia, nu însă şi la cele ale legii speciale, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990 care a instituit prin art. 3 alin. (1) un criteriu special de preferinţă ce obligă la soluţionarea pretenţiilor vizând restituirea bunurilor - lăcaşuri de cult şi case parohiale - care au aparţinut cultului greco-catolic, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”.

Prin urmare, chiar dacă acţiunea în revendicare a lăcaşului de cult se întemeiază pe dreptul comun, nu pot fi ignorate dispoziţiile Decretului-Lege nr. 126/1990 prin care se reglementează modalitatea de restituire a acestui tip de bunuri şi se introduce criteriul dorinţei credincioşilor, normă specială aplicabilă nu doar în procedura prealabilă ci şi în faţa instanţei de judecată.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 23/1993 şi Decizia nr. 127/1994), criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe.

Prin aceleaşi decizii Curtea Constituţională a mai stabilit şi că acţiunea în revendicare privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale nu ar putea fi soluţionată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ţine seama de actele normative speciale, Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 şi Decretul-Lege nr. 126/1990, iar „soluţionarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situaţiei juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor”.

Se are în vedere că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, prin jurisprudenţa proprie, că instituirea prin legea specială a criteriului voinţei credincioşilor nu reprezintă o încălcare a art. 6, a art. 13 ori a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci face parte din condiţiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze printr-un act normativ special - Decretul-Lege nr. 126/1990 - situaţia juridică şi condiţiile de restituire a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale care au aparţinut F. şi care au fost preluate de G.

Or, în prezentul proces, a fost dovedit faptul că cel din urmă recensământ evidenţiază o populaţie totală în localitatea Breb de 1098 persoane, din care 898 persoane aparţin cultului ortodox, iar 127 de persoane aparţin cultului greco-catolic (filele 67, vol. I, dos. fond şi 39, Dosar nr. xxx/100/2009). Potrivit înscrisului eliberat de Institutul Naţional de Statistică din 12 octombrie 2009, existent la fila 67 din dosarul primei instanţe, în anul 2002 populaţia stabilă în com. Breb era de 1184 locuitori, din care 1010 locuitori aparţinând cultului ortodox şi 131 locuitori aparţinând cultului greco-catolic.

Prin urmare, stabilit fiind, pe baza probatoriilor administrate, că numărul enoriaşilor de religie ortodoxă din localitate este superior celor de religie greco-catolică, pot fi aplicate dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, cu consecinţa respingerii pretenţiilor reclamantei de recunoaştere a dreptului de proprietate, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. ciA.. apelul declarat de pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respins, reținându-se că, prin decizia de casare, s-a stabilit, cu forţă obligatorie, că acest pârât are calitate procesuală pasivă în proces. Totodată, a fost respins ca nefondat și apelul reclamantei, A..

În temeiul aceloraşi dispoziţii procedurale, instanța de apel a admis în parte apelul declarat de pârâta B. şi a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 682/2012 a Tribunalului Maramureş.

Într-o nouă judecată a fondului dreptului litigios, instanţa de apel a respins, ca nefondată, acţiunea civilă precizată formulată de reclamanta A. împotriva pârâţilor B., C., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect revendicare imobiliară şi rectificarea înscrisurilor în cartea funciară.

A admis, în parte, acţiunea reconvenţională a pârâtei B. şi, în consecinţă, a obligat A. să predea pârâtei B. în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul identificat cu nr. top. X în C.F. Breb, reprezentând biserică veche din lemn, reclamanta recunoscând faptul că exercită posesia asupra acesteia încă din anul 1990 și a respins celelalte capete de cerere ale acţiunii reconvenţionale, ca nefondate.

În raport cu dispoziţiile art. 298 raportat la art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ., instanța de apel a obligat apelanta să plătească intimatei A. suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată justificate în prezentul proces, reduse proporţional cu pretenţiile încuviinţate, luându-se în considerare înscrisurile probatorii depuse până la închiderea dezbaterilor judiciare în fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. solicitând, în principal, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) şi 5 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 1062/A/2015 din 26 mai 2015 a Curții de Apel Cluj şi trimiterea cauzei în rejudecare la instanţa de apel. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul respingerii apelului formulat de B. împotriva sentinţei civile nr. 682 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului Maramureş și admiteriea apelului formulat de A., cu consecința respingerii, în totalitate, a acţiunii reconvenţionale formulată de B. și a obligării acestei pâtâte la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta a arătat că deși prin Decizia de casare nr. 1844 din 11 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a impus instanţei de apel stabilirea situaţiei de fapt, cu analiza motivată, în ce priveşte cererea de rectificare, a valabilităţii preluării bunului de către stat şi a transmiterii acestuia către G., cu luarea în considerare a reglementărilor legale în vigoare la momentul preluării, dar și cu Verificarea incidenţei în cauză a principiilor reglementate de legile speciale în materia restituirii bunurilor ce au aparţinut cultului greco-catolic, instanţa de apel reţine doar în parte îndrumările date prin decizia instanței de recurs.

Susține că, instanța de apel nu a verificat şi analizat toate cerinţele obligatorii impuse în rejudecare, încălcând dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. deoarece nu a încuviințat probele solicitate de reclamantă sub aspectul dovedirii condiţiilor în care a fost deposedată de imobilele litigioae, respectiv biserică, casă parohială şi terenul ocupat şi aferent acestora.

Arată că, la data de 13 ianuarie 2015, a depus la dosar note scrise prin care a arătat că nu s-au încheiat acte de preluare a bunurilor de la K., în aplicarea dispozițiilor art. 2 din Decretul-Lege nr. 358/1948 şi a dispoziţiilor Decretului nr. 179 din 27 decembrie 1948, sens în care a solicitat, probaţional, ascultarea martorilor L. şi M., precum şi depunerea de înscrisuri de către B., respectiv a actelor care să ateste atribuirea în proprietate a imobilului în litigiu. Cererea sa de probe a fost respinsă de instanța de apel, contrar îndrumărilor instanţei de casare în privința stabilirii situaţiei de fapt. Consideră că stabilirea situaţiei de fapt prin probele solicitate era necesară şi raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, respectiv a dorinţei credincioşilor din comunitatea care deţine aceste bunuri.

Apreciază că administrarea probelor solicitate era necesară și sub aspectul dovedirii modului de preluare a bisericii vechi şi folosirea acesteia de către cultul greco-catolic. Reclamanta arată că folosește lăcașul de cult ca urmare a acordului dat de G. şi de enoriaşii ortodocşi, perioada în care la biserica veche enoriaşii greco-catolici au realizat construcţii noi, ce au fost evidenţiate în raportul de expertiză întocmit de ing. expert N.

Aşadar, consideră că, potrivit art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. instanţa de apel nu a cercetat suficient cauza în fond, fiind oportun a fi administrate noi probe, drept pentru care, sub acest aspect, recurenta solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce privește cererea subsidiară, recurenta invocă nelegalitatea deciziei recurate pentru motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Susține nelegalitatea deciziei recurate întrucât instanţa de apel a efectuat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., în sensul că la soluţionarea apelului, instanţa nu a avut în vedere limitele în care B. a investit instanţa de apel, în raport cu care hotărârea instanţei de fond putea a fi analizată.

Arată că, pârâta B. a supus apelului, în ce priveşte admiterea acţiunii reclamantei, doar dispoziţia de rectificare, radierea proprietăţii, repunerea în situaţia anterioară din C.F. Breb şi întabularea dreptului de proprietate pe seama reclamantei, în partea privind biserica veche. Nu s-a supus apelului soluţia instanţei de fond, referitoare la rectificarea, radierea şi întabularea dreptului de proprietate, inclusiv revendicarea suprafeţelor de 3717 mp teren cuprins în C.F. Breb, în urma rectificării.

Din această perspectivă, susține că pârâta A. a acceptat redobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra casei parohiale şi terenului, dar şi predarea acestor bunuri pe seama reclamantei, această situaţie juridică extinzându-se și în privința bisericii vechi, ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 34 alin. (1), pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938. Sub acest ultim aspect, recurenta sublimiază faptul că, în cuprinsul sentinței civile nr. 682 din 12 aprilie 2012, instanța de fiind a reținut faptul că pârâta B. a recunoscut pretențiile reclamantei, situație în raport cu care apreciază că schimbarea soluţiei instanţei de fond s-a realizat cu încălcarea acordului intimatei, hotărârea astfel pronunțată fiind nelegală.

Un alt aspect evocat în cuprinsul motivelor de recurs vizează faptul că, instanţa de apel a analizat îndeplinirea cerinţelor dispoziţiilor art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și a concluzionat că întabularea dreptului de proprietate pe seama pârâtei B. s-a făcut fără titlu și că preluarea s-a făcut de către stat în absenţa unui titlu legal constituit. Or, în aceste condiţii, ca o consecinţă a unei întabulări nelegale, susține că instanţa era obligată să dispună repunerea în situaţia anterioară înscrierii proprietăţii pe seama pârâtei B. şi revenirea proprietăţii în patrimoniul recurentei.

Sunt formulate critici și sub aspectul că, motivarea instanţei de apel este contradictorie, deoarece, pe de o parte, instanța de apel statuează asupra nevalabilitatății înscrierii proprietăţii pe seama pârâtei, pe care o confirmă, titlul neexistând, iar, pe de altă parte, reține valabilitatea titlului pârâtei și al înscrierii în cartea funciară în temeiul art. 13 din Decretul-Lege nr. 177/1948 şi art. 2 din Decretul nr. 358/1948. Cum recurenta a fost deposedată abuziv de bunurile în litigiu, după cum însăşi instanţa de apel o arată, consideră că este îndreptăţită la redobândirea proprietății pe care a avut-o şi de care a fost deposedată nelegal.

Arată că, într-adevăr, raportat la Deciziile nr. 23/1993 şi nr. 127/1994 ale Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 acţiunea în revendicare privind lăcaşele de cult şi casele parohiale nu poate fi soluţionată fără a se ţine seama de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Consideră, însă, că aceste statuări nu pot fi absolutizate, acestea fiind necesar a fi privite în raport de situaţiile concrete ale cazurilor deduse judecăţii. Aplicarea, în asemenea cazuri, exclusiv a situaţiei din recensământul populaţiei nu este de natură a satisface cerinţele dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990. Dorinţa credincioşilor, în sensul art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, nu poate fi asimilată, în toate cazurile deduse judecăţii vizând revendicarea lăcaşelor de cult, cu numărul acestora.

Expune faptul că, în satul Breb, există o biserică nouă, folosită de enoriaşii ortodocşi, fără niciun impediment în exercitarea credinţei religioase. Din perspectiva normelor înscrise în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, în condițiile în care B. dispune de toate facilităţile de exercitare a credinţei religioase, dispunând de o biserică nouă şi o casă parohială, recurenta consideră că se află în situația unei discriminări, întrucât nu dispune de facilitățile necesare pentru execrcitarea libertății religioase, fiind o nedreptate socială.

Intimata-pârâtă A. Breb a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.

În recurs nu au fost administrate alte probe în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor învederate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte v-a constata că recursul reclamantei este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Printr-un prim motiv de recurs, ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se pretinde încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., critică în dezvoltarea căreia reclamanta a susținut, în esență, că instanța de apel nu a respectat, integral, îndrumările instanței de casare deoarece nu a încuviințat și administrat probele pe care le-a solicitat în scopul dovedirii condițiilor în care a fost deposedată de imobilele litigioase, respectiv biserică, casa parohială și terenul aferent acestora.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate nu sunt întemeiate, deoarece instanța de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a ţinut seama, în rejudecarea cauzei, de caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept și de îndrumările instanţei de recurs, procedând judicios la soluţionarea apelurilor declarate atât de reclamanta A., cât și de pârâtele B. și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice ca urmare a verificării legalității și temeiniciei sentinței atacate în sensul motivelor de apel formulate.

Într-adevăr, dispozițiile înscrise în art. 315 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia îndrumarile date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de catre aceasta și la necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Însă, stabilirea situației de fapt este lăsată la aprecierea instanței care rejudecă fondul, cu excepția ipotezei în care prin decizia instantei de casare sunt stabilite expres indicații referitoare la lămurirea anumitor împrejurări de fapt și la administrarea anumitor probe, situație în care aceste indicații devin obligatorii.

Singura îngrădire adusă atribuțiilor judecătorilor de fond, care rejudecă procesul după casare, este aceea că hotărârea instanței de control este obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate. Însă, starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită de instanța de trimitere, în baza probelor administrate în cauză.

Faptul că instanța de apel nu a încuviințat probele solicitate de reclamantă, acestă împrejurare nu înseamnă că instanța nu s-a conformat deciziei de casare deoarece instanța de recurs a dispus doar stabilirea situației de fapt, fără a da însă indicații precise în legătură cu administrarea anumitor probe suplimentare, astfel încât instanţa de trimitere s-a pronunţat corect pe fondul cauzei, în raport de probatoriul deja administrat în cauză, pe care l-a apreciat suficient pentru determinarea situației de fapt.

Relativ la aspectul privind încuviințarea probelor, în sensul admiterii ori respingerii acestora, această chestiune reprezintă o problemă referitoare la temeinicia hotărârii recurate, întrucât recurenta nu a invocat încălcarea legii în administrarea probelor, de natură să conducă la stabilirea greșită a situației de fapt, ci doar aspecte ce țin de greșita respingere a probelor.

Instanța de rejudecare este suverană în a dispune asupra pertinenței, utilității și concludenței probelor ce trebuie administrate pentru stabilirea pe deplin a situației procesului, fiind un aspect de temeinicie și nu de legalitate care nu poate fi cenzurat în recurs din perspectiva actualei reglementări a acestei căi extraordinare de atac.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei recurate, deoarece instanța de apel nu a avut în vedere limitele învestirii sale în raport de motivele de apel formulate de pârâta B., critică ce presupune verificarea respectorii dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele devoluțiunii în apel, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica nu este întemeiată deoarece, referitor la acțiunea principală formulată de reclamantă rezultă următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 682 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Maramureş a fost admisă acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă și a fost admisă, în parte, cererea reconvenţională formulată de către pârâta-reclamantă reconvenţională, dispunându-se rectificarea situaţiei tabulare cuprinsă în C.F. Breb, nr. top. sub B6, radierea dreptului de proprietate al Comunităţii locale Ortodoxe din com. Breb şi repunerea în situaţia anterioară de carte funciară în favoarea A., din C.F. Breb, număr topografic X și intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului cuprins în C.F. Breb, cu titlu de restabilire a proprietăţii.

Pârâta B. a fost obligată să predea reclamantei A., în deplină proprietate şi folosinţă, imobile cuprinse în C.F. Breb, individualizate în dispozitivul hotărârii conform raportului de expertiză întocmită de expert N., anexa 1. Totodată, a constatat existenţa unui drept de creanţă în favoarea pârâtei-reclamante reconvenţionale B., în sumă de 28.100 lei, reprezentând îmbunătăţirile aduse casei parohiale din satul Breb și a acordat acesteia un drept de retenţie asupra imobilelor casa parohială şi teren aferent, până la achitarea de către reclamantă a sumei de 28.100 lei și a respins celelalte capete de cerere din cererea reconvenţională precizată, având ca obiect revendicare şi constatarea dobândirii dreptului de proprietate, fiind respinsă și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., invocată de această pârâtă. Pârâta-reclamantă a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, compensând restul cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel atât reclamanta A., cât şi pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș și Administrația Finanțelor Publice Sighetu Marmației și B., aceasta din urmă solicitând, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie respingerea cererilor formulate de reclamanta A. și admiterea cererii reconvenţionale.

Prin Decizia civilă nr. 105/A din 12 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj au fost admise, în parte, apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâţii B. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sentinţa instanței de fond fiind schimbă în parte, în sensul că, s-a respins acţiunea reclamantei, în totalitate şi cererea reconvenţională în ceea ce priveşte drepturile de creanţă şi de retenţie, fiind menţinute dispoziţiile sentinţei privind respingerea capetelor de cerere din cererea reconvenţională şi respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Ca urmare a recursului declarat de reclamanta A., prin Decizia nr. 3051 din 31 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost casată Decizia civilă nr. 105/A din 12 octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj, cauza fiind trimisă spre rejudecare în apel la aceeaşi instanţă. S-a reținut astfel, în primul ciclu procesual, aplicabilitatea dispozițiilor art. 34 alin. (1) pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, dispunând ca instanța de trimitere să verifice, pe cale incidentală, în procedura de soluționare a cererii de rectificare carte funciară, valabilitatea titlului înscris în cartea funciară și de a reanaliza excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, față de motivarea contradictorie a instanței de apel.

În urma rejudecării, prin Decizia nr. 227/A din 11 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. și a fost admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sentinţa tribunalului fiind schimbată în parte, în sensul respingerii acţiunii precizate a reclamantei împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta B. care au fost admise prin Decizia civilă nr. 1844 din 11 iunie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispunându-se casarea Deciziei nr. 227/A din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia de casare, instanța de recurs a stabilit, cu forță obligatorie pentru instanța de trimitere, faptul că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece, pe de o parte, a deținut imobilul din litigiu, iar, pe de altă parte, analiza legalității titlului pârâtei implică verificarea legalității actului de preluare a imobilului și a celui de transmitere ulterioară și să verifice, în examinarea titlurilor pârâților, dispozițiile legislației speciale în material restituirii lăcașelor de cult și a casalor parohiale care au aparținut F. și care au fost preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948.

În ultimul ciclu procesual, în rejudecare, Curtea de apel Cluj, secția I civilă, prin Decizia supusă recursului de față nr. 1062/A din 26 mai 2015 a admis, în parte, apelul pârâtei B. formulat împotriva sentinţei civile nr. 682 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului Maramureş pe care a schimbat-o în parte. A respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A. având ca obiect revendicare imobiliară şi rectificarea înscrisurilor în cartea funciară.

Totodată, a admis, în parte, acţiunea reconvenţională formulată de pârâta B. şi, în consecinţă, a obligat A. să predea pârâtei B. în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul identificat cu nr. top. în C.F. Breb, reprezentând biserică Veche din lemn, respingând celelalte capete de cerere ale acţiunii reconvenţionale, ca nefondate.

Apelul reclamantei A., precum şi apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice au fost respinse ca nefondate, apelanta A. fiind obligată să plătească pârâtei B. suma de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale determinate în prezentul proces.

Prin urmare, soluția de casare pronunțată de instanța de recurs a vizat în integralitate hotărârea recurată pronunțată de instanța de apel, dispunându-se rejudecarea cauzei conform dezlegărilor și îndrumărilor date prin deciziile de casare, pronunțate în ciclurile procesuale anterioare. Astfel, față de dispozitiA.ul deciziilor de casare ale instanțelor de recurs, este fără dubiu că, deciziile pronunțate în apel care au format obiectul controlului judiciar în recursul soluționat, în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 3051 din 31 mai 2013 și, în al doilea ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 1844 din 11 iunie 2014 pronunțate de Înalta Curte de Casare și Justiție, secția I civilă, au fost casate în totalitate, dispunându-se rejudecarea în întregime a cauzei în faza procesuală a apelului.

În acest context, nu se poate susține cu temei că, instanța de trimitere, în rejudecare după casare, prin respingerea acțiunii reclamantei, a nesocotit limitele investirii sale, deoarece pârâta B., prin apelul promovat, a criticat în întregime soluția dată acțiunii principale, care a vizat revendicarea imobiliară și rectificarea de carte funciară, astfel cum a fost precizată, cu care reclamanta A. a investit instanța de fond, solicitând respingerea acesteia, critici ce au fost formulate și în privința modului de soluționare a cererii reconvenționale.

Prin urmare, în conformitate cu principiul tantum devolutum quantum apellatum, instanța de trimitere, având în vedere îndrumările statuate prin deciziile de casare anterioare, a procedat corect la analizarea legalității și temeiniciei hotărârii apelate sub toate aspectele semnalate atât în cuprinsul apelului declarat de pârâta B., cât și în cel declarat de reclamanta A. și pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Subsumat acestui motiv de recurs, reclamanta a susținut nelegalitatea deciziei atacate întrucât, schimbarea soluției primei instanțe a nesocotit recunoașterea de către pârâtă a pretențiilor reclamantei în priA.ința revendicării casei parohiale, a terenului aferent și a grădinii. Sub acest aspect s-a arătat de către recurentă că, în cuprinsul sentinței civile nr. 682 din 12 aprilie 2012 a Tribunalului Maramureș, a fost reținută poziția procesuală susținută de reprezentantul B. în ședința publică din 22 martie 2012 și reiterată în concluziile scrise depuse la dosar.

Critica reclamantei nu este întemeiată, deoarece recunașterea totală sau parțială a pretențiilor reclamantului de către pârât face parte din categoria actelor de dispoziție și, de aceea, manifestarea de voință a părții trebuie să fie exprimată printr-o declarație făcută de parte, personal sau prin mandatar, cu procură specială.

În speță, mandatul de reprezentare juridică dat de pârâta B. pentru prestarea serviciului avocațial nu poate suplini cerința referitoare la existența unui mandat special acordat de parte în acest scop. Or, la dosarul cauzei nu s-a depus o procură specială care să confere apărătorului pârâtei reconveniente dreptul de a exercita valabil un act de dispoziție în numele său, astfel cum este și cel referitor la achiesarea la pretențiile părții adverse. Prin urmare, este lipsită de relevanță juridică poziția procesuală expusă de apărărorul pârâtei relativ la recunoașterea pretențiilor părții adA.erse în lipsa unui mandat expres dat de parte în acest sens.

În ceea ce privește motivul de recurs bazat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta reclamantă susține motivarea contradictorie expusă de instanța de apel în considerentele hotărârii. Se pretinde reținerea unor argumente contradictorii respectiv: pe de o parte că, intabularea dreptului de proprietate pe seama pârâtei s-a făcut fără titlu, iar, pe de altă parte, că înscrierea acesteia în cartea funciară s-a făcut în temeiul art. 13 din Decretul-Lege nr. 177/1948 și art. 2 din Decretul nr. 115/1938, considerent în baza căruia acțiunea reclamantei a fost respinsă.

Susținerile recurentei nu pot fi primite, deoarece raționamentul logico-judiciar al instanței de apel expune, conform îndrumărilor obligatorii ale deciziilor de casare, modul în care, în rejudecare, s-a procedat atât la verificarea legalității operațiunii de preluare și transmitere a imobilului de către stat, precum și a înscrierii titlului pârâtei în cartea funciară din perspectiva incidenței în cauză a dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Decretul nr. 115/1938, cât și a clarificării valabilității aplicării dispozițiilor art. 36 și 37 din Decretul-Lege nr. 177/1948, respectiv ale Decretului nr. 358/1948, înscrise în cartea funciară ca temei juridic al transmiterii proprietății către pârâtă.

Nici concluzia instanței de apel, în verificarea cerințelor legale, potrivit căreia preluarea și transmiterea proprietății de către stat s-a realizat în absența unui titlu legal constituit, nu se află în dezacord cu raționamentul expus în privinţa modului originar de dobândire a proprietăţii de către pârâtă, potrivit căruia încetarea existenței cultului greco-catolic, ca efect al Decretului nr. 358/1948, a atras lipsa capacității de folosință a acestuia și, deci, a posibilității sale de a avea un patrimoniu. În acest context al analizei, instanța a concluzionat în sensul că, predarea proprietății de către reclamantă s-a realizat prin efectul legii și, tot astfel, pârâta a dobândit imobilul litigios, pe care l-a intabulat în cartea funciară.

În acelaşi timp, examinarea considerentelor deciziei atacate referitoare la verificarea valabilității titlurilor pârâtei denotă că acestea se află în consonanță cu cele vizând soluționarea cererii comune de retrocedare din perspectiva incidenței principiilor reglementate de legile speciale în materia restituirii bunurilor care au aparținut cultului greco-catolic, respectiv al criteriului determinant referitor la opțiunea credincioșilor din comunitățile ce dețin aceste bunuri, înscris în art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta, deși recunoaște că acțiunea în revendicare a lăcașelor de cult și a caselor parohiale nu poate fi soluționată fără a se ține seama de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe, consideră că dorința credincioșilor, în sensul art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu poate fi asimilată cu numărul acestora în toate cazurile deduse judecății privind revendicarea lăcașelor de cult. Recurenta pretinde a se avea în vedere că enoriașii greco-catolici au folosit din 1990 biserica veche și casa parohială, astfel încât, în lipsa unui alt lăcaș de cult, s-ar afla în prezența unei discriminări, prin menținerea unei proprietăți dobândită prin abuz, pe seama pârâtei A. Breb care dispune de toate facilitățile pentru execitarea credinței religioase.

Contrar susținerilor recurentei, nu se poate imputa instanței de apel că a procedat la soluționarea acțiunii în revendicare ca urmare a interpretării eronate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, raportând dorința credincioșilor aparținând unui anumit cult religios la numărul acestora, critică care nu atrage incidența cazului de modificare înscris în de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În pofida susţinerilor recurentei, sintagma „dorinţa credincioşilor” din conţinutul textului legal sus-menţionat nu poate fi altfel interpretată decât în sensul reţinut de instanţa de apel, şi anume că prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioşilor aparţinând cultelor ce îşi dispută un anumit lăcaş de cult.

Interpretarea normei legale este corectă, fiind în acord cu dispoziția constituțională referitoare la libertatea religioasă, principiu potrivit căruia orice persoană îşi poate alege religia şi o poate schimba. În acest context se prezumă că o persoană, având libertatea să adere la orice religie, v-a dori ca bunurile care servesc practicării cultului religios pe care l-a ales să fie deţinute de acel cult, pentru că, alegând un anumit cult, să îl şi poată practica.

Din această perspectivă constituțională, se poate deduce că, din momentul intrării în vigoare a Decretul-Lege nr. 9/1989 prin care a fost recunoscută oficial F. (greco-catolică), credincioşii ortodocşi din B. au avut posibilitatea, să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic. Or, nefăcând această opţiune, se prezumă că au dorit să aparţină în continuare cultului ortodox şi, totodată, că dorinţa lor în ceea ce priveşte lăcaşul de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparţină cultului ortodox.

În sprijinul interpretării dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, Înalta curte reține și argumentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, evocată și de reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs.

Astfel, analizând conformitatea cu Constituţia a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, instanţa de contencios constituţional s-a referit la criteriul prevăzut de aceste dispoziţii legale, cel al „dorinţei credincioşilor”, calificându-l drept criteriu social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, cu referire la acelaşi criteriu legal relativ la voinţa majoritară, respectiv opţiunea majorităţii enoriaşilor.

În acest sens, în considerentele deciziei evocate, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, „În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1948 (Decretul nr. 358/1948), iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate.”

Cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, Curtea Constituţională a statuat că „este Vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase.”

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a Decretului-Lege nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptăţile şi încălcările drepturilor omului făcute prin legi şi decrete ale dictaturii comuniste. Reglementările art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituţionale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţie, conform căruia statul român este un „stat de drept, democratic şi social”, cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat prin dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (3).

Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a statuat că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din teza ultimă a art. 3, „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”, rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.

Curtea a mai reţinut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie, dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a unui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor.

Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispoziţiilor art. 54 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietăţii, s-ar face abstracţie de opţiunea majorităţii, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale.

O asemenea măsură ar încălca prevederile art. 29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat, precum şi dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 - „libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc” - şi alin. (4) al aceluiaşi articol - „în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă” -, întrucât astfel ar fi de natură a se impune majorităţii voinţa unei minorităţi.

În ceea ce privește argumentele recurentei referitoare de modalitatea de determinare a numărului de credincioși, Înalta Curte reține că situația de fapt reținută de instanța de apel, pe baza probelor administrate, ce interesează în aplicarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, că cel din urmă recensământ evidențiază o populație totală în localitatea Breb de 1098 persoane, din care 898 persoane aparținând cultului ortodox, iar 127 de persoane aparținând cultului greco-catolic, iar potrivit evidențelor Institutului Național de Statistică, în anul 2002 populația stabilită în com. Breb era de 1184 locuitori din care 1.010 locuitori aparținând cultului ortodox, iar 131 locuitori aparținând cultului greco-catolic, ceea ce denotă co numărul enoriașilor de religie ortodoxă din localitate este superior celui de religie greco-catolică.

Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, atunci când a apreciat că, în speță, criteriul special al voinţei credincioşilor operează în favoarea pârâtei B. din prezenta cauză, aşa încât nici din acest punct de vedere nu devine operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a invocat în cuprinsul memoriului de recurs și încălcarea principiului nediscriminării care, într-adevăr, este înscris în Constitușie și în tratatele si documentele internaționale de protecție a drepturilor omului, care presupune aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor care sunt egale în drepturi.

Relativ la art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, instanța de contencios european a arătat că diferența de tratament devine discriminare numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Ca atare, dacă art. 14 din Convenție oferă o protecție împotriva oricărei discriminări în exercițiul drepturilor și libertăților pe care Convenția le garantează, orice diferență de tratament nu semnifică, automat, încălcarea sa. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie însă stabilit ca persoane aflate în situații analoage și comparabile să beneficieze de un tratament preferențial și ca această distincție să nu își găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. Totuși, instanța europeană a precizat, de asemenea, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate, întinderea acestei marje depinzând de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul şi contextul în discuție.

În cauză, nu poate fi reținută susţinerea reclamantei potrivit căreia s-ar afla într-o situație discriminatorie întrucât nu are în proprietate un lăcaş de cult, în comparaţie cu pârâta B. dispune de facilități de exercitare a credinței religioase într-un lăcaș de cult, dobândit pe seama unei entități căreia nu-i mai este necesar.

În litigiul de natura celui față, privind restituirea lăcașelor de cult și a caselor parohiale, nu se ridică problema unui tratament juridic preferențial al unui cult religios în detrimentul altuia, deoarece instanța de apel a avut în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare imobiliară formulată de reclamanta A. faptul că normele generale cuprinse în art. 480 C. civ. se completează cu cele cuprinse în art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, aspect recunoscut și de recurentă în cuprinsul memoriului său de recurs. Or, instanța de apel a procedat, astfel cum s-a arătat în precedent, la soluționarea litigiului raportat la criteriul determinant în soluționarea cererilor de retocedare a lăcașurilor de cult, a caselor parohiale și a altor bunuri ce au aparținut comunităților religioase, respectiv cel reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, “ținând seama de voința credincioșilor” din comunitatea care deține imobilul și care, în speță, sunt majoritari credincioși ortodocși.

În consecință, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte v-a constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate articolului 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. v-a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1062/A din 26 mai 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1062/A din 26 mai 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2016.