Market value compensation for eviction of Law 112/1995 purchasers: statutory liability of the state vs. common law warranty

Decizia nr. 452/2016

Asupra recursuui civil de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la data de 13 septembrie 2011, sub nr. de Dosar nr. x/302/2011, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al imobilului - apartament situat în Bucureşti, sector 1, şi a cheltuielilor de judecată, invocând, în drept, dispoziţiile art. 50, art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 1337 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 7634 din 2 octombrie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, cauza fiind declinată spre competenţă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, instanța având în vedere valoarea de piaţă a imobilului rezultată în urma efectuării expertizei, respectiv suma de 556.824 lei a reținut incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. conform cărora procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 de lei se judecă în primă instanţă de tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 3 decembrie 2012, sub nr. x/3/2012.

Prin sentinţa civilă nr. 1225 din 03 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 556.824 lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, sector 1.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că autoarea reclamantei, numita C., a dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare din 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu pârâtul Municipiul Bucureşti, dreptul de proprietate asupra imobilului reprezentat de apartamentul, compus din 4 camere, 2 holuri, dependinţe, balcon şi pivniţa, în suprafaţă totală de 143,11 mp, din imobilul din Bucureşti, sector 1, reprezentând cota de 24,56% din întregul imobil, precum şi terenul în suprafaţă de 50,10 mp indivizi aflat sub construcţie. Ca urmare a decesului acestei proprietare, s-a eliberat certificatul de moştenitor din 29 aprilie 1999 de către B.N.P., D., în temeiul căruia reclamanta a cules întreaga masă succesorală de pe urma defunctei sale mame, devenind astfel proprietara imobilului.

Ca urmare a cererii formulate de către G., în calitate de moştenitor al numitei E., fosta proprietara a imobilului, s-a constituit Dosarul nr. x/299/2006 al Judecătoriei sectorului 1, acţiunea fiind admisă prin sentinţa civilă nr. 9865/2007, rămasă definitivă prin respingerea apelului ca nefondat de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, prin Decizia civilă nr. 382/A din 19 martie 2008 şi irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 1430 din 21 octombrie 2008. Prin sentinţa menţionată, s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare sub aspectul efectelor sale, întrucât instanţa a constatat ca statul nu avea calitatea de proprietar al imobilului vândut autoarei reclamantei, astfel încât reclamanta a fost obligată să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie numitului G.

Tribunalul a reţinut faptul că, potrivit art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, se poate solicita restituirea preţului de piaţă al imobilelor în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, restituirea preţului prevăzut la alin. (2)1 se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

De asemenea, art. 50¹ alin. (1) din aceeaşi lege prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, iar alin. (2) stabileşte faptul că valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.

Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menţionate, fond ce se va alimenta în principal cu sumele obţinute din vânzarea către chiriaşi a apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

Rezultă astfel că prin însuşi efectul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit calitatea de titular al obligaţiei de restituire a preţului în privinţa B., ceea ce determină în plan procesual şi calitatea procesuală pasivă. Nu are relevanţă că pârâtul nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, din moment ce izvorul obligaţiei sale este legea, şi nu contractul. Prin urmare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de acesta este neîntemeiată, motiv pentru care Tribunalul a respins-o prin încheierea de şedinţă din 21 mai 2013.

Pe fondul cererii, tribunalul a reţinut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1996 au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, singurul motiv pentru care titlul reclamantei este ineficace fiind doar compararea acestuia cu titlul actualului proprietar, considerat în mod irevocabil de către instanţe în Dosarul nr. x/299/2006 mai bine caracterizat decât cel al reclamantei. Având în vedere şi faptul că autoarea reclamantei a achitat integral preţul convenit în anul 1996 pentru apartamentul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa a admis cererea şi a dispus obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al acestuia.

În ceea ce priveşte calculul preţului de piaţă al imobilului, instanţa a avut în vedere valoarea stabilita prin expertiza evaluatorie efectuată în cauză, respectiv suma de 556.824 lei. În consecinţă, instanţa a admis cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de lei 556.824 lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti, sector 1. Având în vedere soluţia pronunţată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 700 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de expert.

Împotriva sentinţei primei instanţe au formulat apel ambele părţi.

Prin Decizia nr. 495/A din 21 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a luat act de renunţarea apelantei reclamante A. la judecata apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1225 din 03 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, și s-a admis apelul formulat de apelantul pârât B., reprezentat de F. Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţei.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 472.697 lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanța de apel a reţinut următoarele:

Relativ la apelul declarat de apelanta reclamantă, s-a avut în vedere că acesta a vizat exclusiv cuantumul sumei stabilite de prima instanţă ca reprezentând valoarea de piaţă a imobilului la care s-a reţinut că aceasta este îndreptăţită în temeiul art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apelanta susținând că tribunalul s-a raportat greşit în realizarea acestei evaluări la data efectuării expertizei şi nu la momentul evicţiunii.

În faţa instanţei de apel, ţinând seama că şi apelantul pârât criticase la rândul său hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului despăgubirii acordate reclamantei pentru pierderea proprietăţii imobilului, s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în sensul stabilirii valorii de piaţă a apartamentului pe care reclamanta îl dobândise în baza Legii nr. 112/1995 la data evicţiunii, determinat prin raportare la momentul admiterii acţiunii în revendicare formulate de succesorul defunctei E., de la care statul preluase imobilul.

Ulterior stabilirii în această modalitate a valorii de piaţă a imobilului, având ca rezultat o valoare mai mică de cât cea stabilită de prima instanţă, apelanta reclamantă a formulat o cerere de renunţare la judecata apelului, solicitând totodată ca instanţa să nu ţină seama de proba administrată în calea de atac.

Curtea, în raport de dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., a dat eficienţă voinţei apelantei de a renunța la calea de atac, exprimată în mod expres prin cererea depusă la dosar la termenul de 16 septembrie 2015, prin avocat împuternicit special pentru renunţarea la judecată, constatând că actul de dispoziţie nu are ca efect încălcarea unor norme de ordine publică sau unor drepturi ori interese ale terţelor persoane.

În ce priveşte apelul declarat de apelantul pârât, Curtea de Apel a constat că acesta a cuprins critici vizând calitatea sa procesuală pasivă, neîndeplinirea condiţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru a se reţine existenţa dreptului reclamantei la despăgubiri potrivit acestei norme, precum şi cuantumul despăgubirilor acordate care nu reflectă preţul real al imobilului. S-a mai criticat, de asemenea, şi soluţia obligării sale la cheltuieli de judecată, în absenţa unei culpe procesuale.

Sub aspectul soluţiei tribunalului relativ la excepția lipsei calităţii procesuale pasive a B., instanța de apel a constat că susţinerile apelantului nu sunt fondate deoarece tribunalul a dat eficienţă cu prioritate prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1, acesta din urmă referindu-se restituirea preţului de piaţă al imobilelor ce au făcut obiect al contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Astfel, obligaţia apelantului de restituire a preţului reactualizat derivă din lege, împrejurare ce conferă acestei părţi legitimare procesuală pasivă.

Se reține că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de garanţie pentru evicţiune revine vânzătorului, care în speţă este Municipiul Bucureşti. Însă, pe de altă parte, situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a primit o reglementare specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. De asemenea, faptul că unităţile deţinătoare au acţionat ca mandatari ai statului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu au intrat în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia B. constituit potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Aşa fiind, s-a concluzionat că Legea nr. 10/2001 a instituit un debitor unic pentru cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 ale căror titluri de proprietate au fost desfiinţate în mod irevocabil, respectiv B., reglementându-se astfel un caz special de răspundere pentru evicţiune, sub aspectul restituirii preţului plătit ori a valorii de piaţă a imobilului, care derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 şi urm. din C. civ., dispoziţii pe care recurentul le invocă în cauză fără nici un efect, aplicarea lor fiind înlăturată de prevederile legale speciale enunţate anterior.

S-a apreciat a fi nefondată şi susţinerea apelantului relativ la aplicarea greşită de către prima instanţă a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece tribunalul a dat o corectă aplicare dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, reţinând că ambele cerinţe (încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care titlul să fi fost desfiinţat) la care fac referire prevederile legale pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile privind plata preţului de piaţă al imobilului sunt îndeplinite.

Cât priveşte susţinerea apelantului potrivit cu care nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care titlul reclamantei să fi fost anulat, astfel că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a constat că nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea reţinută de prima instanţă. Aceasta, întrucât, deşi prevederile legale fac vorbire de contracte desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, noţiunea de desfiinţare folosită de legiuitor nu presupune în mod exclusiv o hotărâre prin care instanţa să pronunţe nulitatea contractului, acelaşi rezultat cât priveşte efectele juridice (mai precis lipsa acestora în ce priveşte contractul) producându-l şi o hotărâre prin care s-a admis acţiunea în revendicare a proprietarului deposedat prin naţionalizare.

Nici în ceea ce priveşte încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, susţinerile apelantului potrivit cu care nu s-a dovedit îndeplinirea acestei condiţii au fosr apreciate a fi nefondate. Astfel, câtă vreme nu s-a dovedit o astfel de împrejurare nici pe parcursul soluţionării prezentei cauzei şi nici în procesul finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 9865/2007 de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, nu s-ar putea reţine cu temei că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., privind obligarea apelantului pârât la plata către apelanta reclamantă a cheltuielilor efectuate în faţa primei instanţe, este de asemenea, nefondată. Sub un prim aspect, Curtea de Apel a constat că în dispozitivul hotărârii apelate nu există nicio menţiune privind obligarea pârâtului la plata către reclamantă a vreunei sume de bani cu titlu de cheltuieli de judecată, ci doar a sumei de 556.824 lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului stabilită în acest cuantum în cuprinsul raportului de expertiză. Trebuie observat că tribunalul a statuat, însă, cu privire la această obligaţie, vizând onorariul de expert de 700 de lei, în considerentele hotărârii.

Instanța de apel a constat corectă aprecierea tribunalului potrivit căreia pârâtul Ministerul Finanţelor a fost în culpă procesuală, câtă vreme pretenţiile reclamantei împotriva sa, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, au fost considerate întemeiate. Pe de altă parte, intimata reclamantă a dovedit faptul că a efectuat în cadrul acelei etape a procesului, pentru a-şi dovedi pretenţiile, cheltuieli constând în onorariu de expert, astfel că s-a considerat corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.

În ce priveşte, însă, critica referitoare la întinderea despăgubirilor cuvenite apelantei reclamante, instanța de apel a constat că susţinerile apelantului pârât vizând întinderea despăgubirilor sunt numai în parte întemeiate, fiind real că suma la plata căreia a fost obligat de prima instanţă nu a fost stabilită potrivit dispoziţiilor legale.

Însă, referirea apelantului la regula potrivit căreia trebuie stabilită valoarea despăgubirilor în caz de evicţiune nu poate fi considerată pertinentă, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei este, în cauza de faţă, reprezentat de art. 501 din Legea nr. 10/2001, ce reglementează un caz special al răspunderii pentru evicţiune, derogator de la regimul de drept comun al răspunderii pentru evicţiune.

Pornind de la dispoziţiile legale speciale, reţinute corect ca fiind incidente în cauză, Curtea de Apel a dispus, date fiind criticile formulate de ambele părţi sub aspectul întinderii despăgubirilor datorate de pârât, efectuarea în apel a unei expertize tehnice având ca scop stabilirea preţului de piaţă al imobilului la momentul evicţiunii.

Reţine, de asemenea, instanța de apel că atâta timp cât s-a stabilit că reclamanta este îndreptăţită a fi despăgubită pentru evicţiunea suferită la nivelul valorii de piaţă a bunului imobil dobândit de autoarea sa în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, sunt nerelevante costurile tranzacţiei iniţiale, fiind important de determinat valoarea de piaţă a bunului la momentul producerii evicţiunii, astfel că sub acest aspect susţinerile apelantului nu au fost reţinute. Totodată, instanța reține că este aprecierea apelantului potrivit cu care obligaţia sa de garanţie nu poate presupune acordarea valorii de piaţă a imobilului, ci doar a diferenţei dintre valoarea de piaţă a imobilului de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de piaţă de la data evicţiunii, aceasta în considerarea preţului social plătit de chiriaş la data cumpărării, iar nu a unui preţ real, al pieţei libere de la acea dată.

Trebuie observat că teza apelantului ignoră dispoziţia legală clară şi lipsită de orice distincţii a art. 501 din Legea 10/2001, care recunoaşte categoriei de subiecte la care se referă - din care s-a stabilit că şi reclamanta face parte - dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, pe baza unei expertize administrate în acest scop.

Referirile pe care apelantul le face cât priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se pot constitui într-o critică fondată, ţinând seama că situaţia premisă este diferită în cauzele la care face acesta trimitere, în cauză, aşa cum s-a arătat, despăgubirile la nivelul valorii de piaţă pentru situaţia reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 reprezentând chiar opţiunea statului, prin adoptarea actului normativ, de a despăgubi în această modalitate persoanele care au pierdut proprietatea imobilelor dobândite cu respectarea dispoziţiilor Legii mr. 112/1995.

Astfel, instanța de apel a luat act de renunţarea apelantei reclamante la judecata apelului şi a admis apelul declarat de apelantul pârât, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 472.697 lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi de pârâtul B.

1.Prin recursul declarat, reclamanta A. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către B., ca neîntemeiat.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei atacate deoarece instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304, pct. 6 C. proc. civ. din 1865) în sensul că apelantul - pârât nu a cerut să fie obligat la plata preţului de piaţă al imobilului stabilit la data evicţiunii. Dimpotrivă, acesta a cerut ca cererea reclamantei să fie respinsă, ca neîntemeiată, pentru că ar produce o îmbogăţire fără justă cauză. Apelantul - pârât a mai susţinut că ar trebui determinat doar sporul de valoare al imobilului, iar nu preţul de piaţă al acestuia, dar fără a cere să fie obligat doar la plata acestui spor de valoare, în locul preţului de piaţă. Consideră, astfel, că schimbând (în parte) sentinţa apelată ca efect al admiterii apelului formulat de către apelantul - pârât, instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Reclamanta a criticat decizia recurată și prin prisma motivului de recurs înscris în art. 304, pct. 7 C. proc. civ. din 1865 apreciind că hotărârea din apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii. Apreciază că afirmaţia instanţei potrivit căreia suma la plata căreia a fost obligat pârâtul de prima instanţă nu a fost stabilită potrivit dispoziţiilor legale este o concluzie neargumentată, fără a arăta care sunt dispoziţiile legale nerespectate, astfel încât aceste omisiuni echivalează cu lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea, fiind susținută și contradictorialitatea motivării deciziei apelate întrucât deşi apelantul pârât nu a invocat greşita evaluare a preţului, totuşi, criticile acestuia cu privire la acest cuantum au fost apreciate, în parte, întemeiate.

Reclamanta invocă și motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. din 1865 arătând că doar în cadrul apelului său s-a cerut stabilirea preţului la data evicţiunii, pârâtul solicitând doar respingerea acţiunii. Consideră, astfel, că prin admiterea apelului pe baza susţinerilor și probelor reclamantei, instanța a pronunțat o hotărțre cu încălcarea dispoziţiilor art. 296, teza a II-a C. proc. civ., deoarece utilizând argumentele apelantei - reclamante şi concluziile expertizei cerute de către această parte, instanţa de apel a încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul B. a susținut că în mod nelegal a fost obligat la plata sumei de 472.697 lei reprezentând valoarea de piaţă a imobilului situat în Bucureşti.

Se invocă nelegalitatea hotărârii recurate, deoarece instanţa de apel a apreciat greșit în privința calității procesuale pasive a B., stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului de piață în temeiul dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Or, B. nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 1996 dintre reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti, fiind terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Statului Român, prin B. şi să acorde calitate procesuală acestor instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicțiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Argumentează recurenta că instanţa de fond, cât şi cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 și urm. C. civ. în baza cărora obligaţia de garanţie, pentru situaţia evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăriei municipiului Bucureşti.

Motivează pârâta-recurentă că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care B. ar putea fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv situaţia în care aceste contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Or, în speţa dedusa judecaţii, dispoziţiile normative invocate nu sunt aplicabile întrucât nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat între reclamantă și Primăria Municipiului Bucureşti, apreciind, astfel, că nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a B.

Hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte obligarea B. la plata preţului de piaţă al imobilului, fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care B. poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de către chiriaşi.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta susține că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 ar putea fi realizat de către B. doar dacă ar fi întrunite cumulativ cele două condiţii stipulate de textul invocat, respectiv: încheierea contractului de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege vizează aspectul ca respectivul contract de vânzare cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Susține că nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezidă în faptul că urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare avea obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligenţe ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Astfel, reclamanta din prezenta acţiune, fără a depune minime diligenţe în sensul cunoaşterii situaţiei juridice a imobilului, a înțeles să încheie contractul de vânzare din 1996 cu Primăria Municipiului Bucureşti, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti sector 1 deşi trebuia să cunoască că nici unul din criteriile incidente nu o îndreptăţeau să procedeze la o asemenea cumpărare.

Faptul că reclamanta nu a depus minime diligenţe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 având în vedere că exercitarea cu bună credinţa a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi. Reaua credinţă determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenţa unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, existenţa sau inexistenţa bunei credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, urmând a fi examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare cumpărare.

Or, în speţă, s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză şi, prin urmare, rezultă că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

In ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, susține că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare contractul de vânzare cumpărare din 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti nefiind anulat printr-o hotărâre - judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Prin urmare, atâta timp cât nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, consideră că instanţa de fond cat şi cea de apel au pronunţat o hotărâre nelegală întrucât B. nu poate fi obligată la restituirea preţului la valoarea de piaţă, achitat de către reclamantă în baza contractului de vânzare cumpărare deoarece obligaţia de garanţie pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piaţă a imobilului cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, iar o aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicțiune ar fi impus luarea în calcul a anumitor indicatori individualizați de recurentă.

Hotărârea instanței de apel este criticată și în ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată, deoarece B. nu a dat dovada de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând temei legal recurenta apreciază nelegală dispoziția privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacată, în sensul respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, iar pe fond solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor învederate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursurile formulate sunt nefondate pentru următoarele considerente:

1.Relativ la recursul declarat de reclamanta A., printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea deciziei atacate deoarece instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut în sensul că apelantul - pârât nu a cerut să fie obligat la plata preţului de piaţă al imobilului stabilit la data evicţiunii, ci a solicitat doar ca cererea să fie respinsă pentru că ar produce o îmbogăţire fără justă cauză.

Critica reclamantei-recurente nu este întemeiată, deoarece motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, nu poate fi invocat decât în măsura în care instanţa de prim control judiciar, găsind întemeiat apelul, a schimbat soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor, a acordat mai mult decât a constituit obiectul cererii de chemare în judecată sau acordă ceea ce nu s-a cerut, încălcând principiul disponibilității în sensul depășirii limitelor investirii instanței determinate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

În cauză, prin cererea adresată instanței de fond, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la restituirea preţului de piaţă al imobilului - apartament situat în Bucureşti, sector 1. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1225 din 03 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 556.824 lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului respectiv. În urma admiterii apelului pârâtului, instanța de apel a schimbat, în parte, sentința atacată și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 472.697 lei, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului la data evicțiunii, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Or, stabilirea unei alte valori în privința prețului de piață, ce a format obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, în funcție de suma stabilită pe baza indicatorului avut în vedere cu ocazia întocmirii suplimentului la raportul de expertiză efectuat în apel, nu reprezintă o încălcare a limitelor judecății și a principiului disponibilității în raport de obiectul investirii instanței de fond, astfel încât motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut pentru a atrage modificarea deciziei atacate.

Reclamanta a invocat și motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susținând, în esență, că instanța de apel nu a arătat și motivat care ar fi dispozițiile legale în considerarea cărora suma stabilită de prima instanța în privința prețului de piață nu ar corespunde dispozițiilor legale.

Examinând acest motiv de recurs, se constată că instanţa de prim control judiciar a procedat corect, în conformitate cu dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. și în limitele motivelor de apel invocate de pârâtul B., la verificarea concretă a situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, menționând expres şi explicit în considerentele hotărârii date, conform dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia pronunţată relativ la cuantificarea despăgubirilor reprezentând preţul de piaţă al imobilului litigios datorat de pârât, în raport de temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, reprezentat de art. 501 din Legea nr. 10/2001, care reglementează un caz special al răspunderii pentru evicțiune, derogator de la regimul juridic de drept comun.

În contextul reținerii acestui cadru normativ, instanța de apel a argumentat modul de determinare a valorii de piață a imobilului la data producerii evicțiunii, respectiv la momentul admiterii acțiunii în revendicare formulată de succesorul fostului proprietar, de la care statul preluase imobilul. Aşa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, cuprinde motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei, iar verificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de pârâtul B., s-a făcut cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justeţea soluţiei adoptate, prin motivele arătate.

Reclamanta recurentă a susținut nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 304 pct 9 C. proc. civ. susținând, în esență, încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac înscris în art. 296, teza a II-a C. proc. civ. S-a argumentat că pârâtul nu a criticat cuantumul preţului și nici nu a solicitat efectuarea unei expertize în acest sens, recurenta apreciind, astfel, că admiterea apelului pârâtului s-a bazat doar pe argumentele reclamantei care a fost cea care a cerut efectuarea unei noi expertize tehnice.

Critica reclamantei care se referă la încălcarea principiului non reformatio in pejus este neîntemeiată.

Într-adevăr, acest principiu reclamă împrejurarea ca partea care a exercitat o cale de atac să nu sufere o înrăutăţire a situaţiei faţă de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, care nu a fost atacată cu apel și de către părtea adversă.

Ipoteza nu se identifică în cauză, deoarece hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel și de către pârâtul B. care, contrar susţinerilor reclamantei-recurente, a formulat critici de nelegalitate și netemeinicie şi în privinţa modului de determinare a valorii de piață a imobilului ce nu ar reflecta prețul real, stabilit prin raportul de expertiză şi omologat eronat de către prima instanţă.

Or, stabilirii valorii de piaţă a apartamentului la data evicțiunii a fost realizată de instanța de apel având în vedere critica comună din apel formulată de ambele părți relativ la întinderea despăgubirilor, sens în care a fost realizat un supliment la raportul de expertiză pentru determinarea valorii de piață a imobilului pe baza unui criteriu invocat de ambele părți, respectiv acela care viza data evicțiunii, respectiv momentul la care reclamanta a fost evinsă ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar. În acest context, hotărârea atacată cu recurs a fost reformată ca urmare a admiterii doar a apelului declarat de pârât, drept pentru care motivul de recurs prin care se invocă încălcarea principiului enunțat, se vădeşte a fi nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul B., printr-un prim motiv de recurs a fost invocată lipsa calităţii sale procesuale pasive în raportul juridic dedus judecăţii.

Critica formulată nu este fondată şi nu face aplicabil cazul de modificare în care se încadrează - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a realizat o aplicare şi interpretare judicioasă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora a concluzionat corect în privinţa justificării legitimării procesuale pasive a pârâtului B.

Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) (preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) şi (2)¹ (preţul de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, în prezent B., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Se instituie, aşadar, ex lege, obligaţia B. de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează şi, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii în astfel de litigii.

Obligaţia de plată a preţului de piaţă revine recurentului-pârât în temeiul dispoziţiei legale sus-enunţate, deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina B., în condiţiile arătate mai sus. În aceste circumstanţe, nici principiul relativităţii efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a B., din moment ce nu relaţiile contractuale stau la baza obligaţiei de restituire a preţului actualizat.

Cât priveşte susţinerile recurentului privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicţiune (art. 1337 şi următ. C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece pârâtul nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 au caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi următ. C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Or, faţă de dispoziţiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul B. are calitate procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate.

Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabileşte, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a B., în cererile de restituire a preţului actualizat plătit sau, după caz, a preţului de piaţă al imobilului. Această dispoziţie are caracter procesual şi, în raport de considerentele expuse, urmează a se constata că pârâtul B. justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, sens în care în mod corect a apreciat şi curtea de apel.

Sub aspectul analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, recurentul B. a invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001. S-a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege în determinarea modalității de stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul prețului de piaţă. Critica se vădește a fi nefondată și nu atrage incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În coformitate cu dispoziţiile legale înscrise în art. 501, “proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.“ Conţinutul normei analizate relevă condiţia premisă pentru ca titularul actului desfiinţat să beneficieze de valoarea de piaţă a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Interpretarea sistematică a dispoziţiilor înscrise în art. 50 alin. (2) şi (3), precum şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, relevă intenţia legiuitorului de a distinge între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincţie care funcţionează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului de vânzare- cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil fie prin desfiinţarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu rea credinţă ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Menţinerea în cuprinsul legii speciale a alineatului 2 al art. 50, modificarea alin. (3) al art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (2)1), precum şi introducerea art. 501, denotă concluzia că, legiuitorul nu a prevăzut ca în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi - în sens larg - se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, analiză efectuată de instanța de apel în condițiile circumstanțiale particulare litigiului.

În contextul cauzal expus, se constată că instanţa de apel în mod judicios a concluzionat asupra împrejurării că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv a încheieii contractului de vânzare cumpărare din 1996 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi (ca urmare a valabilităţii contractului respectiv) a îndreptăţirii acesteia de a primi preţul de piaţă a apartamentului ca efect al evingerii sale în urma admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar.

Titlul de proprietate al reclamantei a format obiectul unui litigiu soluţionat prin sentinţa civilă nr. 9865/2007, rămasă definitivă prin respingerea apelului, ca nefondat, de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, prin Decizia civilă nr. 382/A din 19 martie 2008 şi irevocabilă prin respingerea recursului, ca nefondat, de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 1430 din 21 octombrie 2008 în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, reclamanta din prezenta acțiune fiind obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie moștenitorului fostului proprietar, respectiv G. (moştenitor al numitei E., fosta proprietară a imobilului) apartamentul situat în Bucureşti, sector 1.

Or, din considerentele acestor hotărâri rezultă că instanţele în analiza efectuată, pe parcursul ciclurilor procesuale derulate, a reţinut indirect valabilitatea titlului de proprietate al autorului reclamantei, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul acțiunii în revendicare dedusă judecăţii, conform art. 480 C. civ., context în care instanța de apel, în mod corect, nu a reţinut aspecte de natură a pune în discuţie nerespectarea procedurii de încheiere a contractului a cărui beneficiar a fost reclamanta.

Obligarea reclamantei de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită folosinţă imobilul litigios, în condiţiile în care s-a reținut valabilitatea titlului acesteia de proprietate, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 1996, atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie în favoarea sa și incidenţa dispoziţiilor înscrise în art. 501 din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora reclamanta este îndreptățită la plata preţului de circulaţie al imobilului de care a fost evinsă ca efect al admiterii acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate.

Susţinerile recurentului-pârât sub aspectul inaplicabilităţii prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamanta nu ar fi făcut dovada condiţiei referitoare la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu pot fi primite atât timp cât împotriva reclamantei a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 9865 din 21 iunie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/299/2006, rămasă definitivă prin respingerea apelului ca nefondat de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, prin Decizia civilă nr. 382/A din 19 martie 2008 şi irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 1430 din 21 octombrie 2008 prin care a fost obligată - către moștenitorul fostului proprietar - să lase în deplină proprietate apartamentul care a format obiectul contractului lor de vânzare-cumpărare din 1996, act care a rămas lipsit de eficienţă juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părţi, procedeu judiciar care presupune - prin definiţie - existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Se impune a sublinia faptul că, interpretarea sistemică a normelor înscrise în art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20 alin. (2)1 din aceeaşi lege relevă concluzia că termenul de desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare, folosit în cuprinsul art. 50 al Legii, are în vedere lipsirea de efecte juridice a respectivelor contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 atât ca urmare a unei acţiuni în anulare, cât şi ca urmare a unei acţiuni în revendicare, astfel cum este ipoteza de faţă.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-pârât referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ. referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, Înalta Curte va constata că aspectele învederate nu pot fi primite pentru considerentele deja expuse în examinarea motivului de recurs care a vizat calitatea procesuală pasivă a B..

În ceea ce privește critica pârâtului referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, se va constata că apărarea este neîntemeiată întrucât instanța de fond a efectuat o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Textul consacră principiul potrivit căruia la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală și că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul.

Întrucât acțiunea reclamantei a fost admisă, în mod corect a fost reținută culpa procesuală a pârâtului în această fază procesuală și s-a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul fiind în accepțiunea textului legal evocat „partea căzută în pretenții”.

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o interpretare şi aplicare judicioasă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. nu îşi găsesc incidență, drept pentru care în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 495/A din 21 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 495/A din 21 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2016.