Competence of Law No. 10/2001 versus common law revendication for state-expropriated property remaining on the registry

Decizia nr. 427/2016

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 6 iulie 2011 sub nr. x/111/2011 reclamanta A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 480, 481 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Oradea prin primar, Consiliul Judeţean Bihor, Consiliul Local Oradea, C. Oradea, obligarea acestora să-i lase în liberă şi deplină posesie terenul situat în Oradea, respectiv parcelele din Seleuş în suprafaţă de 319 mp şi în suprafaţă de 675 mp; să fie despăgubită pentru întreaga suprafaţă de teren expropriată de Statul Român de la ea şi defunctul ei soţ, precum şi pentru casa expropriată situată pe acest teren; să fie obligat Statul Român să-i plătească despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă asupra terenului proprietatea lor, care nu a fost expropriat, pe ultimii 3 ani şi până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii în prezentul dosar, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că, împreună cu soţul ei decedat, a deţinut în Oradea, o casă cu teren în suprafaţă de 1.439 mp. În anul 1984 imobilul a fost expropriat, casa a fost demolată iar pe locul unde a fost casa şi o parcelă de teren s-au construit blocuri.

Din schiţa întocmită la acea dată de Centrul de proiectare Judeţean Bihor rezultă că din topograficul expropriat s-au expropriat parcelele cu nr. top. ..., ambele parţial, rămânând o suprafaţă în proprietatea vechilor proprietari de C.F., adică a lor şi anume top. ... cu suprafaţa de 319 mp şi cu suprafaţa de 675 mp.

Rezultă cu claritate că nu întreaga suprafaţă a fost expropriată, ci suprafaţa de 994 mp, formând parcele ..., a rămas în proprietatea lor. Această situaţie este confirmată şi de extrasul de carte funciară unde aceste suprafeţe au fost înscrise pe numele foştilor proprietari de C.F.

La data de 12 decembrie 2011 reclamanta a depus la dosar o precizare de acţiune prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a actelor de preluare precum şi preluarea abuzivă ilegală a imobilului proprietatea sa şi a defunctului său soţ, constând în casă situată în Oradea, cu teren în suprafaţă de 1.439 mp; să fie obligat pârâtul să-i restituie acest imobil iar dacă acest lucru nu mai este posibil să fie obligaţi pârâţii să o despăgubească cu valoarea casei şi terenului stabilite la valoarea de circulaţie actuală; să fie obligat Statul să o despăgubească cu contravaloarea lipsirii de folosinţă atât a terenului cât şi a casei, de la data preluării ei până la data când va fi despăgubită, cu cheltuieli de judecată.

A arătat că Statul a preluat imobilul ce a constituit proprietatea ei şi a fostului ei soţ, având datele de identificare mai sus arătate, cu titlu de expropriere, că pe teren s-au construit blocuri, că nu a primit niciun fel de despăgubiri, că potrivit art. 35 şi 36 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1965 cel vătămat printr-un act ilegal poate cere anularea actului şi despăgubiri. Actul de expropriere este ilegal şi neconstituţional deoarece a încălcat prevederile Constituţiei din 1965 şi dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., care prevăd obligaţia la despăgubiri, din partea Statului, la expropriere.

Prin întâmpinare, Consiliul Judeţean Bihor a solicitat respingerea acţiunii invocând lipsa calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că imobilul din litigiu, înscris în C.F. Seleuş, nu a aparţinut niciodată domeniului public al Judeţului Bihor.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, arătând că imobilul care face obiectul litigiului putea fi solicitat de reclamantă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea generală şi legea specială rezolvându-se în favoarea legii speciale. Neuzitând de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanta nu poate revendica imobilul pe calea dreptului comun, ca urmare acţiunea sa este inadmisibilă.

Prin întâmpinare, Municipiul Oradea şi Consiliul Local Oradea au invocat şi aceştia excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivat de faptul că, după preluare, imobilul a constituit proprietatea Statului Român şi nu a Municipiului Oradea, fapt ce rezultă din înscrierile de C.F. Seleuş; în situaţia în care imobilul în litigiu este revendicat în condiţiile dreptului comun, calitatea procesuală pasivă revine titularului dreptului de proprietate respectiv Statului Român.

Pe fondul cauzei au arătat că acţiunea este inadmisibilă având în vedere Deciziile nr. 27/2011 şi nr. 33/2008 ale Înaltei Curții de Casație și Justiție.

C. Oradea a depus, la rândul său, întâmpinare prin care a arătat că, în cauză, Consiliul Local al Municipiului Oradea nu are calitate procesuală pasivă, aceasta aparţinând Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 247/2005.

Pe fond a solicitat respingerea cererii, arătând că reclamanta nu putea formula o acţiune în revendicare ori în despăgubiri întemeiate pe prevederile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ori acordarea de despăgubiri realizându-se numai prin procedura specială prevăzută de această lege.

Prin acţiunea reconvenţională, C. Oradea a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 23.034 lei, actualizată cu indicele de inflaţie, în cazul admiterii cererii de chemare în judecată, arătând că reclamanta a primit, cu titlu de despăgubiri, suma de respectivă pentru terenul expropriat.

Prin sentinţa nr. 834/C din 21 mai 2012 Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a respins acţiunea şi cererea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională C. Oradea în contradictoriu cu pârâta reconvenţională A.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu, proprietatea reclamantei şi a fostului ei soţ B., a fost expropriat de stat în vederea construirii de blocuri, în anul 1984, la poziţia B.7 din C.F. fiind consemnat faptul că are loc o dezmembrare a imobilului de sub A.1.1 şi transcrierea într-un nou C.F. în favoarea vechilor proprietari.

Reclamanta nu a depus la dosar un extras de carte funciară din care să rezulte clar dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de 994 mp.

Din actele de la dosar rezultă că imobilul a fost preluat de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ca urmare acesta este supus prevederilor legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ restituirea imobilelor preluate de stat putându-se realiza numai prin procedura specială stabilită de această lege, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun fiind inadmisibilă potrivit principiului că legea specială derogă de la legea generală.

Ca urmare, s-a reţinut că nu poate fi admisă acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ. şi nici cererea de acordare de despăgubiri având în vedere că reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de legea specială, acţiunea lor fiind inadmisibilă. În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27/2011 potrivit căreia, în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român să acorde despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă şi acţiunea în acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi ale art. 1 din primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţii Fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, este inadmisibilă.

În consecinţă, prima instanţă a constatat că acţiunea îndreptată împotriva pârâtului Ministerului Finanţelor Publice este inadmisibilă iar acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor primarul Municipiului Oradea, Consiliul Judeţean Bihor şi Consiliul Local Oradea, a fost respinsă având în vedere că aceştia nu au calitate procesuală pasivă, imobilul aflându-se în administrarea pârâtei C. Oradea, aceasta având potrivit Hotărârii Consiliului Local 391/2007 atributul administrării, închirierii, concesionării şi vânzării fondului imobiliar, fiind o unitate cu personalitate juridică aflată sub autoritatea Consiliului Local al Municipiului Oradea, ca urmare având capacitate procesuală, ceea ce-i conferă calitate procesuală pasivă.

Ca urmare a respingerii acţiunii, s-a respins şi cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 5462/R din 21 noiembrie 2014 pronunţată în Dosar nr. x/111/2011 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, calificând calea de atac drept recurs, a admis recursul reclamantei împotriva sentinţei mai sus menţionate, pe care a casat-o cu trimitere pentru o nouă judecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că reclamanta împreună cu soţul său, B., au dobândit cu titlu de vânzare-cumpărare dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Seleuş, ce reprezintă curte în suprafaţă de 1.439 mp şi o casă compusă din 2 camere, bucătărie şi dependinţe situate în Oradea, sens în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1970 de fostul Notariat de Stat Judeţean Bihor, dreptul acestora fiind intabulat în C.F. Seleuş.

Imobilul a fost ulterior supus exproprierii, astfel casa a fost predată pentru demolare potrivit notei întocmită la data de 10 iulie 1984, operându-se în cartea funciară transmiterea dreptului de proprietate către Statul Român cu titlu de expropriere, în temeiul încheierii din 21 iunie 1985, după ce în prealabil parcela a fost dezmembrată, noile parcele topografice fiind transnotate în C.F. Oradea - a fost intabulat dreptul de proprietate al Statului Român. În contextul sus-arătat nu toate parcelele rezultate în urma dezmembrării au fost transmise în C.F., în vechea coală rămânând nr. top. ... şi ... care au fost reînscrise, potrivit înscrierii de sub. B.7, sub A 2 şi A 3, în favoarea vechilor proprietari.

S-a considerat că suprafeţele de teren (675 mp şi 319 mp) au rămas în proprietatea reclamantei şi a soţului acesteia, greşit instanţa de fond reţinând că reclamanta n-ar fi depus la dosar extras de C.F. din care să rezulte dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de 994 mp

Instanţa de apel a apreciat că nu i se poate nega reclamantei posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, date fiind circumstanţele mai sus-evidenţiate şi privită fiind speţa şi din perspectiva dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

Din perspectiva deciziei susmenţionate, se impunea a se determina, printr-o lucrare de expertiză în materie topografică, situaţia actuală a terenului în suprafaţă de 994 mp, respectiv identificarea persoanei deţinătoare a terenului, dacă acesta este liber şi în ce măsură este restituibil în natură. S-a apreciat că o soluţionare judicioasă a cauzei reclamă şi efectuarea unei lucrări de evaluare a imobilului, întrucât în ipoteza în care topografia actuală nu permite predarea în natură a terenului, devine operantă îndrituirea reclamantei la despăgubiri prin echivalent reprezentând contravaloarea terenului.

Potrivit instanţei de control judiciar, completarea probatoriului sub aspectul sus-arătat, impune casarea sentinţei având în vedere prevederile art. 305 C. proc. civ., casarea impunându-se, totodată, faţă de necercetarea de către prima instanţă a fondului cauzei.

Cu ocazia rejudecării, alături de suplimentarea probatoriului, s-a dispus a se stabili cărora dintre pârâţii atraşi în proces le incumbă aducerea la îndeplinire a obligaţiilor alternative solicitate în litigiul de faţă, context în care, trebuie a se face trimitere la Decizia nr. 27/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii din perspectiva dispoziţiilor căreia Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în litigiile prin care se solicită obligarea acestuia la despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv.

Prin sentinţa nr. 39/C din 4 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/111/2011* a fost respinsă acţiunea.În considerentele sentinţei s-a reţinut că din expertiza întocmită de către expert E. (provenită din dezmembrare) sunt amplasate alei pietonale asfaltate, platforme asfaltate pentru circulaţia auto, parcări şi accesul în scările blocurilor, precum şi zone verzi cu iarbă şi arbori ornamentali, toate aparţinând domeniului public al Municipiului Oradea. Aceste numere 6 sunt afectate de reţele subterane de utilităţi: apă rece curentă, canalizare, apă caldă şi agent termic pentru blocurile de locuinţă din zonă. Aceleaşi concluzii în ceea ce priveşte situaţia faptică şi juridică a celor două numere top Seleuș se desprind şi din adresa emisă de Consiliul Local al Municipiul Oradea - cu nr. de înregistrare din 2015.

Instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu se regăseşte în niciuna din situaţiile de excepţie care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, pentru că în speţa de faţă este vorba de o veritabilă revendicare pe dreptul comun.

Faţă de considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, afară de faptul când acesta a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.

Faptul că reclamanta nu a uzat de căile speciale puse la dispoziţie de normele interne, întrucât a plecat în Ungaria şi nu a avut cunoştinţă de existenţa legii reparatorii, nu reprezintă motive independente de voinţa părţii care să fi generat imposibilitatea acesteia de a acţiona în sensul dat de legea specială.

Necunoaşterea legii, având la bază un asemenea considerent, nu poate fi apreciată ca o piedică mai presus de voinţa reclamantei, deoarece, ulterior căderii regimului comunist, aceasta a avut posibilitatea de a se interesa de evoluţia legislaţiei cu privire la bunurile preluate în mod abuziv de către stat, ce i-ar fi permis să acţioneze în vederea revendicării imobilului sau obţinerii măsurilor reparatorii, conform dispoziţiilor legii române.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere securităţii raporturilor juridice, situaţie care nu este aplicabilă în prezenta speţă.

S-a înlăturat ca nefondată argumentaţia reclamantei că deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, deoarece nu şi-ar fi exprimat consimţământul la preluarea bunului de către stat, ceea ce a făcut ca transferul bunului să nu aibă loc în mod valabil.

Speranţa dobândirii unui bun, respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenţiei de către România, nu constituie un bun actual în sensul Convenţiei Europene şi nu poate fi protejat prin prisma acesteia.

Bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru preluările abuzive, una din condiţiile esenţiale fiind depunerea notificării în termenul prevăzut de lege.

În speţă reclamanta nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care aceasta nu are un bun care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1.

În lipsa notificării şi în condiţiile inexistenţei unui drept de proprietate în patrimoniul său, s-a apreciat că reclamanta nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunurilor în temeiul legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun.

S-a considerat că nu se impune analiza vreunui conflict între legea internă şi Convenţia Europeană nu se impune, atâta timp cât nu s-a făcut dovada existenţei unui bun, în patrimoniul său.

În ceea ce priveşte dreptul reclamantei la despăgubiri băneşti, având în vedere concluziile raportului de expertiză, potrivit căruia terenul este afectat de blocuri de locuinţe şi utilităţi, în condiţiile preluării bunului imobil de către Statul Român, problema de drept care se pune este aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de Lege nr. 10/2001.

Prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură, astfel cum este cazul de speţă şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.

Faţă de considerentele expuse, tribunalul a înlăturat, ca inutilă soluţionării cauzei, expertiza tehnică întocmită de expert D., potrivit căreia valoarea de circulaţie a imobilului demolat constând în casă cu două camere, bucătărie, cămară şi dependinţe este de 133.800 lei (30.400 euro).

Pentru aceleaşi considerente a fost respins şi capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra imobilului pe ultimii trei ani.

Din conţinutul procesului verbal de Evaluare a imobilelor expropriate, potrivit Decretului Consiliului de Stat nr. 78 din 7 aprilie 1984 pentru construirea unui număr de 1.025 apartamente în zona ... din Municipiul Oradea, la poziţia 21 este clar menţionat faptul că valoarea de despăgubire ce a fost acordată foştilor proprietari, A. şi B. a fost calculată pentru suprafaţa totală expropriată de 1.439 mp, atât pentru teren cât şi pentru casă, suma fiind în cuantum de 23.034, 33 lei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., arătând că hotărârea instanței de fond nu a respectat dispozițiile deciziei de casare, care a evidențiat că, dat fiind suprafața rămasă în proprietatea sa, nu i se poate nega reclamantei posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare.

Reclamanta a mai invocat, ca împrejurare mai presus de voinţa sa, că domiciliază la Budapesta de dinaintea apariției legilor reparatorii și în mod greșit a apreciat instanța că trebuia să formuleze cererea în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât această acțiune în revendicare este inadmisibilă, astfel că, în opinia sa, s-a făcut o nouă expropriere deoarece este proprietară pe suprafețele de 994 mp.

În cauză nu s-a făcut dovada că Statul a început folosința terenului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că utilitățile care se află pe aceste spații verzi, parcări, alei pietonale, etc. aferente terenului de locuințe s-au făcut anterior datei de 22 decembrie 1989. Oricum aceste utilităţi pot fi uşor desfiinţate iar terenul restituit în natură.

Referitor la suprafaţa de teren de 443 mp expropriată odată cu casa, aceasta ar îndreptăți-o la despăgubiri, pe care nu le-a primit, iar actul administrativ susține că nu i-a fost comunicat.

În mod greșit a reținut instanța că reclamanta a invocat necunoașterea legii, aceasta susţinând doar că a fost în imposibilitate să cunoască legile reparatorii, fiind o persoană în vârstă și stabilită în Ungaria, iar aceste legi nu anulează acțiunea în revendicare pentru restituirea proprietății, care la rândul său nu aduce atingere securităţii raporturilor juridice, fiind proprietar de drept.

Apreciază că, în cauză, nu trebuie să existe o decizie administrativă întrucât prin încheierea de intabulare în C.F. s-a reînscris dreptul său de proprietate asupra acestui teren, iar Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție privește Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, ori prezenta acțiune este pe dreptul comun și se încadrează în prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, partea având posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare pe dreptul comun deși există Legea nr. 10/2001, pentru că, independent de voința sa, nu a putut utiliza procedura specială.

Prin Decizia nr. 866/A din 23 octombrie 2015 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, nefiind îndreptăţită la măsuri reparatorii instituite de acest act normativ, nici la restituirea în natură şi nici la despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului sau folosul de tras, astfel cum în mod legal a stabilit prima instanţă.

S-a considerat că, în mod judicios a reţinut prima instanţă că nu reprezintă motive independente de voinţa sa, care să o pună în imposibilitatea de a formula notificare la Legea specială nr. 10/2001, faptul că este plecată din ţară şi stabilită la Budapesta, câtă vreme din anul 1985 nu a făcut niciun demers pentru această proprietate şi nu s-a comportat ca un proprietar diligent iar, pe de altă parte, după 1989 s-au schimbat regimurile comuniste în toate ţările est europene, inclusiv în Ungaria şi, cu minimă diligenţă, ca un bun proprietar, avea posibilitatea să cunoască acest fapt, situaţia fiind de notorietate internaţională şi fiind urmată de ample modificări legislative în toate aceste ţări, inclusiv în ceea ce priveşte proprietatea privată.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, invocată de reclamantă, a statuat că în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.

S-a apreciat că reclamanta a avut la dispoziţie o cale specială de urmat pentru redobândirea dreptului de proprietate, şi anume Legea 10/2001, aceasta având prioritate faţă de dispoziţiile dreptului comun şi pe care chiar reclamanta recunoaşte că nu a urmat-o.

Este adevărat că prin decizia mai sus evocată, se precizează că în cazul unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate care însă poate fi dată în cadrul unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun, numai în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Or, această din urmă cerinţă nu este îndeplinită, câtă vreme imobilul revendicat nu este liber, fiind ocupat cu blocuri de locuinţe, respectiv utilităţi publice (alei pietonale asfaltate, platforme asfaltate pentru circulaţia auto, zone verzi, parcări şi accesul în scara blocurilor) aparţinând domeniului public al Municipiului Oradea şi aferente bunei funcţionări şi utilizări a blocurilor de locuinţe, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în cauză, prin urmare admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice.

În ceea ce priveşte despăgubirile băneşti, aceeaşi instanţă supremă a statuat prin Decizia nr. 27/2011 dată în interesul legii şi deci obligatorie pentru instanţe că o astfel de acţiune în despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură, îndreptată direct împotriva Statului Român - întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Curții Europene a Dreptului Omului, este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a depus notificare în temeiul legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Critica apelantei reclamante că deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece imobilul i-a fost preluat abuziv, fiind proprietar, a fost considerată nefondată câtă vreme Convenţia protejează doar bunurile actuale, aflate în patrimoniul reclamantei, deci este vorba de bunuri deja dobândite or, dreptul la restituirea unui imobil preluat de Stat anterior ratificării convenţiei de către România nu constituie bun actual în înţelesul Convenţiei pentru a fi protejat în acest fel, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Doar în măsura în care apelanta reclamantă ar fi dispus de o hotărâre irevocabilă potrivit căreia să fi fost admise pretenţiile sale, iar ulterior aceasta ar fi fost desfiinţată, s-ar fi putut pune o problemă a analizei unei încălcări a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte critica privind obligativitatea indicaţiilor date în considerentele deciziei de casare, s-a reţinut că hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe este obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc. civ., dar în ceea ce priveşte problemele de fapt instanţa de trimitere îşi păstrează dreptul de apreciere, obligatorii fiind indicaţiile date în legătură cu necesitatea de a se lămuri anumite împrejurări şi cu administrarea de probe în scopul de a pronunţa hotărâre temeinică şi legală.

S-a considerat că instanţa de trimitere are dreptul să aprecieze, iar instanţa în rejudecare a administrat probatoriul indicat în decizia de casare şi, pe baza acestuia, a ajuns la soluţia de respingere a acţiunii câtă vreme, pe de o parte, imobilul nu poate fi restituit în natură, nefiind liber, iar, pe de altă parte, acţiunea împotriva Statului Român este inadmisibilă astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. reclamanta A., formulând următoarele critici:

I. Hotărârea recurată conţine motive contradictorii şi străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Astfel, deşi temeiul juridic al acţiunii era art. 480 C. civ., iar instanţa trebuia să analizeze dacă se încadrează în prevederile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, aceasta reţine greşit că reclamanta nu a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Susţine recurenta că acţiunea în revendicare presupune existenţa dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate abuziv de către Statul Român, însă statul nu i-a preluat cei 994 mp ci a dispus reînscrierea în favoarea sa în C.F. Seleuş a suprafeţei.

Aceasta înseamnă că instanţa nu a înţeles natura pricinii întrucât, deşi reclamanta a invocat revendicarea pe calea dreptului comun, instanţa analizează cauza ca pe o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001vorbind de redobândirea dreptului de proprietate, în condiţiile în care ea este proprietară pe cei 994 mp.

Susţine că Tribunalul Bihor şi Curtea de Apel Oradea nu au ţinut cont de dezlegările date prin Decizia nr. 5462/2013 a Curţii de Apel Oradea, pronunţând hotărâri contradictorii cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Cele două hotărâri ale Curţii de Apel Oradea, Decizia nr. 5462/R din 21 noiembrie 2014 şi Decizia nr. 866/A din 23 octombrie 2015 sunt contradictorii întrucât prima decizie constată că suprafeţele de teren aferente parcelelor, au rămas în proprietatea reclamantei şi a soţului acesteia, că nu se poate nega dreptul reclamantei de a recurge la acţiunea în revendicare şi că se impune efectuarea unei lucrări de evaluare a imobilului pentru eventuala acordare de despăgubiri.

A doua hotărâre o contrazice total pe cea anterioară şi reţine că reclamanta nu deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar instanţa analizează cauza din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, concluzionând că, întrucât nu a urmat această procedură, prioritară, nu are deschisă calea acţiunii în revendicare.

II. Instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Reţinând că este vorba despre un imobil preluat de Stat anterior ratificării Convenţiei de către România şi că întreg terenul inclusiv cei 994 mp au fost expropriaţi, instanţa schimbă natura şi înţelesul actului de expropriere, în realitate, pentru cei 994 mp, reclamanta fiind reînscrisă ca proprietară, la un an după predarea casei, conform încheierii de intabulare din 21 iunie 1985.

Instanţa de apel nu a recunoscut natura actului care a stat la baza acestei intabulări, anume o decizie administrativă a Consiliului Popular, act ce atestă dreptul de proprietate al acesteia şi faptul că deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

III. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), după cum urmează:

- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Decizia nr. 866/A/2015 nerespectând chestiunile de drept dezlegate prin decizia anterioară a aceleiaşi instanţe, respectiv Decizia nr. 5462/2013, prin care s-a reţinut că suprafeţele de teren aferente parcelelor au fost reînscrise în favoarea foştilor proprietari, astfel că nu se poate nega dreptul reclamantei de a recurge la acţiunea în revendicare.

- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, reţinându-se în mod greşit că prin restituirea, în favoarea reclamantei, a terenului de 994 mp, s-ar aduce atingere altui drept de proprietate ori siguranţei raporturilor juridice, atâta timp cât reclamanta este proprietara respectivului teren şi a solicitat acordarea de despăgubiri în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, deşi pe teren sunt amenajări care nu sunt vitale pentru funcţionarea blocului.

Decizia recurată nu este conformă cu prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înalta Curții de Casație și Justiție nici în ceea ce priveşte posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti la valoarea de piaţă dacă restituirea bunului în natură nu mai este posibilă, instanţa de apel făcând o aplicare greşită a legii atunci când motivează că cei care nu au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt exceptaţi de la despăgubiri.

- Hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 480 C. civ., respectiv nu soluţionează cererea din perspectiva textului legal invocat de către reclamantă şi are efectul unei naţionalizări a imobilului în litigiu, în condiţiile în care nu există un act de expropriere, legea în vigoare şi Constituţia României nu prevăd o atare naţionalizare iar reclamanta nu a primit o dreaptă sau prealabilă despăgubire.

- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii întrucât reţine în mod greşit că dreptul la restituirea unui imobil preluat de Stat anterior ratificării Convenţiei de către România nu constituie un bun actual în înţelesul Convenţiei, făcând astfel referire la preluarea de către Stat, respectiv la expropriere.

Instanţa reţine, cu de la sine putere, în afara oricărui cadru legal, că cei 994 mp nu ar aparţine reclamantei, deşi aceasta a fost reînscrisă ca proprietară în cartea funciară, statul arătând, în acest mod, că nu doreşte să exproprieze acest teren.

- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în sensul că decizia administrativă pe baza căreia s-a dat încheierea de intabulare din 21 iunie 1985 atrage protecţia conferită de textul legal anterior menţionat, contrar celor reţinute prin decizia recurată, conform căreia bunul actual ar fi dovedit doar dacă este obţinut printr-o hotărâre irevocabilă.

- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii deoarece fiind invocată şi analizată Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile având ca obiect despăgubiri băneşti îndreptate împotriva Statului Român considerate inadmisibile, nu soluţionează cererea de acordare a despăgubirilor faţă de ceilalţi pârâţi ce pot fi obligaţi la despăgubiri şi sunt exceptaţi de la prevederile Deciziei nr. 27/2011.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., considerând că decizia de casare ar fi obligatorie doar în ceea ce priveşte nrcesitatea de a se lămuri anumite împrejurări şi de a se administra probe, înlăturând singura probă, aceea cu expertiză, pentru care s-a dispus casarea, ca fiind inutilă. Recurenta afirmă că acesta este şi un motiv de modificare a hotărârii pentru considerente contradictorii întrucât, odată ce s-a apreciat că acordarea despăgubirilor este inadmisibilă, expertiza a devenit inutilă.

Intimaţii pârâţi Municipiul Oradea prin primar, în termen, Consiliul Judeţean Bihor şi Consiliul Local Oradea - C. Oradea, în afara termenului legal, au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I.Prima critică se întemeiază pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţinând că hotărârea atacată conţine motive contradictorii, întrucât, deși temeiul juridic al acţiunii era cel prevăzut de art. 480 C. civ. astfel cum a fost interpretat prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa analizează cauza ca pe o acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi reţine că reclamanta nu a urmat calea prevăzută de această lege specială pentru redobândirea dreptului de proprietate.

De asemenea, se arată că cele două hotărâri ale Curţii de Apel Oradea, Decizia nr. 5462/R din 21 noiembrie 2014, pronunţată în primul ciclu procesual şi Decizia nr. 866/A din 23 octombrie 2015 sunt contradictorii. Potrivit recurentei, prima decizie constată că suprafeţele de teren aferente parcelelor, au rămas în proprietatea reclamantei şi a soţului acesteia, astfel că reclamanta are deschisă calea acţiunii în revendicare, în cadrul căreia se impune efectuarea unor lucrări de identificare şi evaluare a imobilului pentru eventuala acordare de despăgubiri. A doua hotărâre constată că reclamanta nu deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi, analizând cauza din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, concluzionează că reclamanta nu a urmat această procedură, prioritară, şi, deci, nu are deschisă calea acţiunii în revendicare.

Mai susţine recurenta că un motiv de modificare a hotărârii pentru considerente contradictorii este şi acela că, odată ce s-a apreciat că acordarea despăgubirilor este inadmisibilă, expertiza pentru care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, a devenit inutilă. În acest sens se arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., considerând că indicaţiile instanţei de control judiciar ar consta doar în a se lămuri anumite împrejurări şi de a se administra probe şi a înlăturat singura probă pentru care s-a dispus casarea, aceea cu expertiză.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut în cauză pentru niciuna dintre criticile dezvoltate în memoriul de recurs, câtă vreme dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează acele contradicţii care nu permit identificarea raţionamentului juridic expus de instanţa de judecată, nu şi interpretarea într-o altă modalitate, decât cea agreată de parte, a elementelor de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării soluţiei.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum şi pe acelea pentru care a respins cererile reclamantei. Decizia nu cuprinde considerente contradictorii în ceea ce priveşte configurarea soluţiei pronunţate, astfel că motivarea susţine dispozitivul deciziei, cu care este în deplină concordanţă.

Astfel, Înalta Curte reţine că nu există contradicţie între considerentele deciziei, care susţin că în situaţia reclamantei era incidentă Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi nu dispoziţiile dreptului comun, întrucât respectiva apreciere vine să susţină soluţia pronunţată. Această critică se încadrează în cazul de recurs reglementat de 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea corectă a legii.

De asemenea referirea la Legea nr. 10/2001 nu constituie o motivare străină de natura pricinii în condiţiile în care instanţa de apel a analizat incidenţa acesteia, în cazul reclamantei, din perspectiva trimiterii pe care Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată în speţă, a făcut-o la această lege.

Nu poate fi reţinută ca o contradicţie în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nici contrarietatea unor dispoziţii cuprinse în două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cicluri procesuale diferite, aceasta fiind, astfel cum a indicat şi recurenta, o problemă de respectare a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care va fi analizat în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Faptul că expertiza ce stabilea valoarea de circulaţie a terenului nu a fost valorificată în economia soluţiei, de asemenea, nu echivalează cu o motivare contradictorie a instanţei, ci reprezintă un element al procesului de soluţionare a cauzei, în cadrul căruia hotărârea pronunţată se bazează pe probele administrate numai în măsura în care acestea sunt concludente cu privire la situaţia de fapt reţinută. Or, în cauză, instanţele de fond au valorificat concluziile expertizei referitoare la gradul de ocupare a terenului la momentul stabilirii situației de fapt, căreia i-au aplicat dispoziţiile legale, criticate de recurentă, înlăturând ca nerelavantă, faţă de soluţia pronunţată, constatarea din expertiză privind valoarea de circulaţie a terenului.

În consecinţă, aspectele dezvoltate nu susţin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

II. În ceea ce priveşte art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a schimbat natura şi înţelesul actului de expropriere reţinând că întreg terenul, incluzând cei 994 mp, a fost expropriat, deşi, în realitate, pentru cei 994 mp, reclamanta a fost reînscrisă ca proprietar, la un an după predarea casei, conform încheierii de intabulare din 21 iunie 1985.

Se arată că instanţa de apel nu a recunoscut nici natura actului care a stat la baza acestei reintabulări, anume o decizie administrativă a Consiliului Popular, un act ce atestă dreptul de proprietate al reclamantei, confirmând deţinerea bunului în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Această critică referitoare la regimul juridic al terenului, reprezintă, în realitate, un aspect ce ţine de corecta interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care actul juridic dedus judecăţii, în accepţiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reprezentat de un act normativ sau un act administrativ, ci este un act juridic în sensul de negotium iuris, ale cărui clauze primesc un alt înţeles decât cel obişnuit. În cauză, recurenta se referă la decretul de expropriere şi la dispoziția în baza căreia a operat reînscrierea în cartea funciară, însă acestea nu constituie acte juridice în sensul prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., ci înscrisuri cu valoare probatorie în stabilirea regimului juridic al terenului, ce tind a dovedi care a fost suprafaţa terenului expropriat (decretul de expropriere, încheierea de reintabulare şi schiţa în baza căreia s-a dispus această reintabulare). Reţinerea unei alte situaţii de fapt, prin interpretarea greşită a conţinutului acestor înscrisuri administrate ca probă, este o împrejurare ce ţine de temeinicia acţiunii şi nu se circumscrie cazului de nelegalitate invocat în recurs.

III. În ceea ce priveşte criticile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vizează mai multe aspecte.

- În primul rând, recurenta susţine că, în al doilea ciclu procesual, instanţele de fond şi de apel au încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi au nesocotit cele dezlegate cu putere de lucru judecat în primul ciclu procesual, când instanţa de apel, prin Decizia nr. 5462/2013, a reţinut că suprafeţele de teren aferente parcelelor, au fost reînscrise în favoarea foştilor proprietari, respectiv a reclamantei şi soţului acesteia, apreciind că nu se poate nega dreptul reclamantei de a recurge la acţiunea în revendicare.

Nu poate fi reţinută, prin prisma dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nesocotirea caracterului obligatoriu al celor statuate în Decizia nr. 5462/2013, de către instanţa care a efectuat controlul judiciar în primul ciclu procesual, ca instanţă de recurs, întrucât aceasta nu a dezlegat în mod irevocabil o problemă de drept, ci a considerat admisibilă acţiunea reclamantei, cu privire la care a dat îndrumări instanţei de fond să o verifice, sub aspectul temeiniciei sale, prin administrarea de probatorii.

Astfel, în considerentele acestei decizii, se răspunde aprecierii instanţei de fond din primul ciclu procesual, care a considerat că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, sens în care instanţa de recurs analizează scriptic situaţia terenului, din aceste verificări rezultând că suprafeţele de teren aferente parcelelor (675 mp) şi (319 mp) au fost înscrise în proprietatea reclamantei şi a soţului acesteia, conform extrasului de carte funciară depus la dosar. În acest context s-a apreciat că reclamantei nu i se poate nega posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, având în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă, din perspectiva acestei decizii, se impunea completarea probatoriului cu o expertiză topografică pentru a se determina situaţia actuală a terenului şi persoana deţinătoare, dacă este liber şi în ce măsură poate fi restituit în natură, precum şi cu o lucrare de evaluare a imobilului în cazul în care, în ipoteza în care topografia actuală nu permite predarea în natură a imobilului, devine operantă îndrituirea la despăgubiri prin echivalent.

Prin urmare, corect a procedat instanţa de apel atunci când, odată ce a reţinut că imobilul nu este liber, a apreciat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile dreptului comun astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât o acţiune întemeiată pe dreptul comun ar avea prioritate numai în situaţia în care o eventuală restituire în natură nu ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice.

Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este acţiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.

Verificând calitatea de proprietar a reclamantei ca o condiţie de fond cerută la promovarea unei astfel de acţiuni, se constată că, ulterior predării terenului către statul expropriator, reclamanta a fost doar formal reintabulată cu dreptul de proprietate asupra a 994 mp din acest teren. În fapt, ea nu a reintrat niciodată în posesia terenului care a fost valorificat în totalitate şi în exclusivitate pentru cauza de utilitate publică pentru care a fost preluat. Că este aşa, o dovedeşte şi faptul că despăgubirile au fost acordate pentru toată suprafaţa iar împrejurarea că situaţia de carte funciară nu corespunde cu cea de fapt şi cea juridică nu poate conferi reclamantei un drept care, în realitate, nu există.

Corect au apreciat instanţele de fond că în situaţia preluărilor cu sau fără titlu, dar efective, ale imobilelor de către stat, în perioada 1945-1989, sunt aplicabile dispoziţiile legislaţiei speciale de reparaţie şi nu dreptul comun.

Prin urmare instanţele din al doilea ciclu procesual nu au încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. întrucât îndrumarea instanţei de recurs a fost de a se verifica, trecând peste aspectul admisibilităţii acţiunii, din perspectiva temeiniciei acesteia, situaţia faptică a terenului şi dacă aceasta corespunde cu cea scriptică şi cu situaţia de carte funciară, probatoriile administrate în primul ciclu procesual nefiind suficiente pentru soluţionarea cauzei.

- Recurenta a mai susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât admiterea acţiunii nu aduce atingere siguranţei raporturilor juridice, atâta timp cât reclamanta este proprietara respectivului teren şi a solicitat, alternativ, acordarea de despăgubiri în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, cu toate că pe teren sunt amenajări care nu sunt vitale pentru funcţionarea blocului.

Înalta Curte reţine că, în cauză, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost corect interpretată în condiţiile în care aceasta statuează că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodată, se apreciază că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Recurenta pornește în raționamentul ce stă la baza acestei critici de la împrejurarea că este proprietarul terenului pretins, împrejurare întemeiată exclusiv pe faptul că, la un an după expropriere şi predarea terenului şi a construcției, printr-o decizie administrativă, pe numele său şi a soţului a fost reintabulată o suprafață de teren de 994 mp.

Operațiunea reintabulării, însă, nu a avut ca efect reintrarea, în patrimoniul reclamantei, a dreptului de proprietate pe care aceasta l-a pierdut prin expropriere, întrucât, în primul rând, lipseşte actul de dispoziţie în acest sens al expropriatorului. Corect a reţinut instanţa de fond că actele de expropriere emise de autoritățile centrale au vizat întreaga suprafață, despăgubirea fiind calculată pentru toată suprafața ce a aparţinut, cu titlu de proprietate, reclamantei şi soțului său.

Terenul a fost în totalitate predat expropriatorului iar împrejurarea că organul administrației locale care punea în aplicare actul normativ de expropriere, a apreciat, pe baza unor calcule scriptice, că a rămas o suprafață disponibilă, dispunând, în baza unei schiţe de dezmembrare, reînscrierea acesteia în patrimoniul foştilor proprietari, nu are corespondenţă nici în situația de fapt şi nici în cea de drept, în condiţiile în care, în fapt, terenul a fost utilizat în totalitate în scopul pentru care a fost expropriat, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, situația nefiind contestată de părţi, iar pe de altă parte, nicio suprafaţă de teren nu a fost predată efectiv foștilor proprietari, după reînscrierea în Cartea funciară, neexistând o dovadă că aceștia au mai exercitat vreun atribut al dreptului de proprietate de la momentul la care au predat posesia întregului teren.

Prin urmare, situaţia terenului reclamantei (un teren expropriat, pentru care s-au calculat despăgubiri, utilizat efectiv în scopul pentru care a fost expropriat, cu care, scriptic, reclamanta a fost reînscrisă în Cartea funciară) intră, astfel cum a considerat şi instanţa de apel, în sfera de reglementare a legislației speciale de reparație pentru perioada 1945-1989, legislaţie de care reclamanta nu a uzat.

În consecință, este de reţinut că recurenta nu deţine în patrimoniu un veritabil drept de proprietate pe care să îl poată invoca într-o acțiune în revendicare întemeiată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe normele dreptului comun, nesituându-se în cazurile despre care Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precizează că pot face obiectul unei recunoașteri utilizând normele dreptului comun, în condiţiile în care, instanţele de fond au constatat că nu a existat niciun impediment pentru reclamantă de a urma calea deschisă de Legea nr. 10/2001.

- Din acest punct de vedere nu poate fi primită nici critica potrivit căreia hotărârea atacată nu soluţionează cererea din perspectiva art. 480 C. civ. şi are efectul unei naţionalizări a imobilului în litigiu, întrucât, astfel după cum s-a arătat, reclamanta nu deține un drept de proprietate valabil asupra unui bun actual, pentru a se prevala de efectele acestui drept pe care pretinde că îl are în revendicarea de drept comun, dreptul fiind pierdut în favoarea statului la momentul exproprierii.

- Nu poate fi reținută nici aplicarea greşită a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, corect fiind reținut, prin decizia recurată, în conformitate cu jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alții împotriva României), că bunul actual ar fi dovedit doar dacă ar fi fost recunoscut în printr-o hotărâre irevocabilă, prin care s-ar fi dispus şi restituirea acestuia.

- Critica referitoare la acordarea de despăgubiri pe calea dreptului comun, în ipoteza în care bunul revendicat şi-a pierdut individualitatea şi nu mai poate fi restituit ca atare, este nefondată.

Astfel, în mod corect instanța de apel a invocat, în ceea ce privește despăgubirile solicitate de la Statul Român, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar faţă de ceilalţi pârâţi, nu pot fi aplicate prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocate de recurentă, care menţionează că obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală, în situaţia în care statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii sau lucrul a dispărut dintr-o cauza imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui.

Cum însă, în cauză, reclamanta nu poate fi considerată proprietara unui bun actual iar dreptul său nu a fost reconstituit în procedura legii speciale, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a apreciat că cei care nu au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 au pierdut vocația la despăgubiri întrucât nu au un astfel de drept recunoscut de lege.

Fata de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care, in baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 866/A/2015 din 23 octombrie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2016.