Insurer liable to wife and daughter for accident injuries despite at-fault driver's death; appeal dismissed.

Decizia nr. 410/2016

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 ianuarie 2013, reclamantele A. şi B., prin reprezentant legal A. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la plata următoarelor sume decurgând din contractul de asigurare:

- pentru A., daune materiale în sumă de 50.000 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare, cheltuieli de deplasare, cheltuieli cu intervenţiile chirurgicale, tratament recuperator, alimentaţie specifică, diferenţa de venituri dintre veniturile realizate anterior accidentului rutier şi cele obţinute ulterior acestui eveniment, prestaţii periodice în cuantum de 500 lei lunar, ca urmare a gradului de invaliditate ce urmează a fi stabilit în faţa instanţei de judecată în urma unei expertize medico-legale, daune morale în cuantum de 1.000.000 lei pentru suferinţele fizice şi psihice intense pricinuite reclamantei ce au dus la degradarea vieţii sub plan medical, personal, social;

- pentru B., daune materiale în sumă de 50.000 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare, cheltuieli cu transportul, tratament medicamentos şi recuperator şi daune morale în cuantum de 1.000.000 lei pentru suferinţele fizice şi psihice îndurate.

De asemenea, reclamantele au solicitat actualizarea acestor sume la dobânda de referinţă BNR din momentul producerii riscului asigurat (24 iunie 2012), care coincide cu momentul naşterii dreptului de creanţă (potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 136/1996 privind asigurările şi reasigurările în România) şi până la momentul plătii efective şi integrale a indemnizaţiei de către asigurătorul-pârât, având în vedere dispoziţiile art. 3, 4, 43 şi 56 C.com. şi indexarea despăgubirilor civile la rata indicelui de inflaţie din momentul producerii accidentului rutier până în momentul plăţii efective şi integrale.

Reclamantele au solicitat şi obligarea asigurătorului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului.

Prin sentința nr. 65 din 20 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Neamț, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-au dispus următoarele:

„Admiterea, în parte, a acţiunii civile formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Bucureşti, prin SC C. SA - Sucursala Piatra Neamţ şi, în consecinţă:

Obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 lei, către reclamanta A., reprezentând daune materiale.

Obligarea pârâtei la plata sumei de 100 lei, către reclamanta A., reprezentând daune morale.

Obligarea pârâtei la plata sumei de 8.000 lei, către reclamanta B., reprezentând daune materiale.

Obligarea pârâtei la plata sumei de 12.000 lei, către reclamanta B., reprezentând daune morale.

Obligarea pârâtei la actualizarea şi plata actualizată a sumelor de mai sus, cu dobânda de referinţă Banca Națională a României, calculată de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi până la data plăţii.

Respingerea cererii pentru plata de prestaţii periodice.

Obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 lei, către reclamante, reprezentând cheltuieli de judecată.”

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele:

Tribunalul a reţinut că, la data de 24 iunie 2012, a avut loc un accident rutier pe DN 2, pe raza localităţii Săbăoani, judeţul Neamţ, fiind implicat autoturismul, condus de numitul D., soţul reclamantei A. şi tatăl reclamantei B. şi autoturismul condus de E. Conducătorul auto D. a decedat. În urma impactului a rezultat vătămarea corporală a reclamantelor, pasagere în autoturismul condus de D., reclamantele suferind grave leziuni la nivelul membrelor inferioare, fracturi, traumatisme şi numeroase contuzii, fiind supuse mai multor intervenţii chirurgicale.

Urmare a accidentului rutier, reclamantele au suferit prejudicii materiale şi morale. S-a reţinut că reclamanta A. a trebuit să acopere cheltuielile de înmormântare pentru soţul său, cheltuieli avansate de o terţă persoană, respectiv de sora soţului. Ambele reclamante au avut nevoie de îngrijiri medicale. De asemenea, reclamanta minoră, în condiţiile în care mama acesteia se afla în stare gravă în spital, a avut nevoie de bonă, aceasta fiind remunerată.

La data accidentului, autovehiculul avea poliţa de asigurare pentru răspundere civilă R.C.A., cu valabilitate de la 06 aprilie 2012 la 05 aprilie 2013, contractul de asigurare fiind încheiat cu pârâta SC C. SA.

Tribunalul a reţinut că reclamantele sunt persoane care se aflau în autovehicul, fiind totodată soţia şi fiica aflată în întreţinerea conducătorului autovehiculului, astfel încât, în baza art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 136/1996, acestea sunt îndreptăţite la despăgubiri, evenimentul rutier produs reprezentând risc acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă.

Cu privire la daunele materiale solicitate de reclamanta A., în cuantum de 50.000 lei, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu deţine documente justificative, fapt explicabil şi prin prisma stării în care aceasta s-a aflat un interval de timp destul de îndelungat după accident. În acest sens, s-a reţinut că reclamanta s-a aflat în stare comatoasă de grad II-III, nefiind în măsură să reţină şi să păstreze documente pentru dovada prejudiciului material suferit.

Proba testimonială administrată face dovada unor cheltuieli cu înmormântarea soţului reclamantei. S-a reţinut că, potrivit declaraţiei de martor a martorei F., cheltuielile de înmormântare au fost în cuantum de aproximativ 200 milioane lei vechi. Prima instanţă a apreciat că un astfel de cuantum include sume care nu sunt absolut necesare unei înmormântări şi nu se pot include în categoria cheltuielilor înmormântării, cheltuielile voluptorii. Chiar dacă cheltuielile voluptorii sunt expresia unei tradiţii religioase, acestea nu pot fi puse în sarcina asigurătorului de răspundere civilă. Asigurătorul de răspundere civilă răspunde contractual în limita prejudiciului, respectiv în limita efectului negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prima instanţă a apreciat, în concluzie, ca fiind rezonabilă suma de 30.000 lei, reprezentând cheltuielile de înmormântare pentru D.

Cu privire la daunele materiale solicitate de reclamanta B., s-a reţinut că, potrivit aceleiaşi declaraţii de martor, îngrijirea minorei a necesitat angajarea unei bone, plătită cu câte 800 lei lunar timp de 10 luni.

Cu privire la daunele morale, prima instanţă a acordat aceste daune şi a reţinut ca justă acordarea pentru reclamanta A. a sumei de 100 lei, iar pentru reclamanta B. a sumei de 12.000 lei. Prima instanţă a reţinut că reclamantei A. i se poate reţine vinovăţia morală în producerea accidentului, în condiţiile în care a acceptat să urce împreună cu copilul în autoturismul condus de soţul său aflat sub influenţa alcoolului (din rezoluţia Parchetului, reiese că D. avea o alcoolemie de 1,20 g%0). Motivat de vinovăţia morală astfel reţinută, reclamantei A. i s-a diminuat suma reprezentând daune morale, la 100 lei.

În ce priveşte cererea de actualizare a sumelor cu dobânda de referinţă a Băncii Naționale a României, această actualizare nu poate opera de la data producerii riscului asigurat, motivat de faptul că refuzul asigurătorului de acordare a despăgubirilor, a fost motivat de cuantumul exagerat al pretenţiilor reclamantelor. S-a stabilit că actualizarea sumelor cu dobânda să opereze după rămânerea definitivă a hotărârii.

Cu privire la cererea pentru prestaţii periodice, s-a reţinut că aceasta este neîntemeiată. Minora B. beneficiază de pensie de urmaş din bugetul asigurărilor sociale, cuantumul pensiei fiind de 348 lei, acest cuantum depăşind suma pe care tatăl acesteia i-ar fi datorat-o conform art. 529 alin. (2) C. civ., raportând cuantumul la venitul minim pe economie, astfel încât nu s-a reţinut existenţa unui prejudiciu material suferit de minoră, prejudiciu a cărui reparare să necesite prestaţii periodice acordate de asigurător.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamantele, cerere inițial înregistrată ca recurs la Curtea de Apel Bacău și, ulterior, recalificată în mod corect în apel, prin încheierea din 08 aprilie 2015 (filele 16,17 dosar).

Prin Decizia nr. 1287 din 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, s-au dispus următoarele:

„Admite apelul reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 65 din 20 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. x/103/2013, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. SA Bucureşti prin Sucursala Piatra Neamţ.

Schimbă în parte sentinţa apelată.

Obligă pârâta SC C. SA Bucureşti prin SC G. SA Sucursala Piatra Neamţ să plătească către A. sumele de 33.000 lei daune materiale, în loc de 30.000 lei şi 3.000 lei daune morale, în loc de 100 lei.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu sunt potrivnice prezentei hotărâri.

Respinge ca nefondat apelul reclamantei B. împotriva sentinţei civile nr. 65 din 20 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. x/103/2013, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. SA Bucureşti prin Sucursala Piatra Neamţ.

Respinge, ca nedovedită, cererea apelantei reclamante A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.”

În considerentele deciziei, curtea de apel a reținut următoarele:

Referitor la cheltuielile morale acordate de tribunal, curtea de apel a reţinut că în cuprinsul sentinței nu se fac referiri asupra modului în care acestea au fost considerate, derivând din calitatea de victime directe sau indirecte a reclamantelor, astfel că din argumentația hotărârii apelate nu rezultă că acestea au fost apreciate în considerarea calității reclamantelor de victime directe, prin prejudiciul moral cauzat prin leziunile suferite în urma accidentului rutier.

Analizând criticile formulate prin apel de către reclamante cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate la prima instanță, cu distincția precizată prin apel, referitor la solicitarea acordării acestor despăgubiri atât ca victime directe, cât și ca victime indirecte, curtea a arătat că trebuie avute în vedere prevederile Legii nr. 136/1995.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995, asiguratorul acordă despăgubiri doar pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente, prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri, cu condiţia ca aceste persoane vătămate să se fi aflat în interiorul vehiculului sau în afara acestuia, dar în locul în care s-a produs accidentul.

Curtea a reţinut că prevederile Legii nr. 136/1995 se referă la repararea prejudiciilor cauzate de asiguraţi unor terţe persoane, în legătură cu accidentele produse de asigurat, în calitate de conducător al vehiculului, persoane care se aflau în vehicul sau în afara acestuia, la locul accidentului, dar în legătură cu accidentul.

Alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995 a fost introdus prin Legea nr. 304/2007 datorită faptului că, până la acea dată, nu se acordau despăgubiri soţului sau persoanelor aflate în întreţinerea celui vinovat de producerea accidentului rutier, chiar dacă acestea se aflau în vehicul sau în afara acestuia şi erau vătămate, în mod direct, prin producerea accidentului.

Astfel, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 se referă la acordarea de despăgubiri soţului sau persoanelor aflate în întreţinerea conducătorului vehiculului asigurat, vinovat de producerea accidentului, numai dacă acestea se aflau în vehiculul respectiv sau în afara acestuia, dar la locul accidentului şi au suferit pagube prin vătămare corporală, deces sau prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În acest sens, arată curtea de apel, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 23/26 octombrie 2015, stabilind că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier.

În acest sens, apelantele-reclamante nu sunt îndreptățite decât la acordarea despăgubirilor materiale și morale ca victime directe ale accidentului rutier.

Având în vedere însă că sentința tribunalului a fost apelată doar de reclamante, hotărârea primei instanțe nu poate fi analizată sub acest aspect, în considerarea prevederilor art. 481 C. proc. civ. care vizează neînrăutățirea situației în propria cale de atac și prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., vizând limitele efectului devolutiv al apelului.

În acest context, verificând și analizând apelul declarat, curtea de apel a reținut, față de prevederile Legii nr. 136/1995 menționate anterior, următoarele:

În ce o privește pe reclamanta A., apelul declarat de aceasta este întemeiat, întrucât, față de probatoriul administrat la prima instanță, acesteia i se cuvine suma de 33000 lei daune materiale ca victimă directă, reprezentând cheltuieli personale cu tratamentul medical, curtea de apel prezumând existența acestor cheltuieli, în contextul în care reclamanta a suferit afecțiuni astfel cum acestea apar detaliate în biletul de externare aflat la filele 12-13 din dosarul primei instanțe. Acest cuantum, de 3.000 lei, curtea de apel l-a apreciat ca fiind justificat și rezonabil, în considerarea faptului că tratamentul spitalicesc nu a fost achitat efectiv de către reclamantă.

Daunele morale cuvenite aceleași reclamante, instanţa de apel le-a apreciat ca fiind în cuantum de 3.000 lei, față de prejudiciul moral suferit de aceasta și reținând culpa majoră a reclamantei în producerea prejudiciului în ce o privește atât pe ea, cât și pe minoră, prin faptul de a se urca în autovehicul, în condițiile în care soțul său, conducător al autovehiculului și vinovat în producerea accidentului, se afla sub influența alcoolului, cu o alcoolemie de 1,20 g%o.

Referitor la apelul declarat de apelanta B., instanţa de apel a reținut că acesta este nefondat întrucât, față de probatoriul administrat în cauză, tribunalul a apreciat în mod corect asupra sumelor cuvenite acesteia, ca și despăgubiri. Astfel, daunele materiale în cuantum de 8.000 lei au fost corect stabilite, ca reprezentând contravaloarea cheltuielilor determinate de angajarea bonei pentru îngrijirea minorei, în condițiile în care mama sa era în imposibilitate de a o îngriji, iar daunele morale, de 12.000 lei, au fost determinate și apreciate la un cuantum rezonabil, pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de minoră, ca victimă directă a accidentului, cu raportare la leziunile suferite de aceasta, așa cum rezultă acestea din înscrisurile depuse la dosar.

Prestațiile periodice solicitate pentru reclamanta B. au fost, în mod corect, respinse de către tribunal, curtea de apel reținând în argumentare, însă, faptul că acestea vizează calitatea de victimă indirectă a apelantei minore, ca moștenitoare și persoană aflată în întreținerea șoferului vinovat de producerea accidentului (tatăl reclamantei), despăgubiri care nu pot fi acordate, în considerarea celor menționate anterior privind dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, interpretate prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

De asemenea, aceste prestații periodice nu sunt întemeiate nici ca reparare a prejudiciului suferit în calitate de victimă directă a minorei, Curtea reținând că nu sunt aplicabile prevederile art. 1389 C. civ., invocate prin apel, în condițiile în care minora a suferit leziuni nepermanente, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

Cererea apelantei-reclamante A., de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, a fost respinsă, ca nedovedită, având în vedere că la dosar nu au fost depuse dovezi de efectuare a unor astfel de cheltuieli și reținând dispozițiile art. 452 C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 1287 din 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantele A. şi B., prin reprezentant legal A.

Recurentele au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi a sentinţei Tribunalului Neamţ şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de fond. Ca temei juridic, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs se arată următoarele:

Primul motiv de nelegalitate vizează dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prin coroborare cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ. O atare motivare, arată recurentele este străina de natura pricinii atât timp cât Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu modificările şi completările ulterioare, este o lege specială, derogatorie de la normele legale de drept comun. Prin urmare, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 trebuia interpretat distinct de art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ având în vedere că soţia şi persoana aflată în întreţinerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului au o calitate specială, dobândită în temeiul unui drept autonom ce derivă din contractul de asigurare, astfel încât acest text de lege derogă eminamente de la instituţia răspunderii civile delictuale avută în vedere în mod greşit de instanţa de apel.

Al doilea motiv de nelegalitate, invocat de recurente, este prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acestea arătând că este incident în speţă întrucât instanţa de apel, prin maniera în care a soluţionat cauza, a interpretat greşit dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 referitoare la contractul de asigurare şi la persoanele îndreptăţite la despăgubiri, ba mai mult a schimbat natura şi înţelesul acestor dispoziţii.

Curtea de Apel Bacău nu a reţinut o chestiune elementară şi anume, faptul ca soţia nu este rudă şi nici afin cu soţul său, fiind vorba despre o relaţie specială, ce nu se bazează pe rudenie. Mai mult, prin motivarea instanţei de apel s-a făcut referire indirect şi la art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, stabilindu-se că rudele trebuie să fie vătămate direct în accidentul de vehicul. Ori, acest aspect este reglementat de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 şi, de asemenea, trebuie avut în vedere că Ordinul C.S.A. are o forţă juridică inferioară legii speciale potrivit Deciziei nr. 2372/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/1285/2013.

Al treilea motiv de nelegalitate este reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., în sensul că decizia pronunţată de instanţa de apel este în contradicţie cu practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiție şi, totodată, a fost dată cu încălcarea normelor legale aplicabile în speţă, respectiv art. 49 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Recurentele menţionează faptul că, la data redactării motivelor de recurs, a fost pronunţată Decizia nr. 23/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție şi, probabil, la data la care va fi soluţionată cererea de recurs, această decizie va fi publicată în M. Of., însă aceasta nu este la adăpost de critici, raportat la întrebarea cu care a fost sesizată efectiv instanţa supremă.

Decizia instanţei de apel a fost pronunţata şi prin nesocotirea dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, incident în cauza dedusă judecăţii, conform căruia daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, iar limita de despăgubire a fost stabilită, pentru anul 2012, la un nivel de cel puţin 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României conform art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, text de lege, de asemenea, nesocotit de instanţa de apel.

Se poate observa astfel că, prin acordarea de către instanţă a unor sume derizorii, s-a ajuns la pronunţarea unei hotărâri nelegale, ce nu reflectă nicidecum suferinţele fizice şi psihice îndurate de recurente, nefiind luate în considerare legislaţia şi jurisprudenţa din România. În speţe similare, practica instanţelor judecătoreşti a fost în sensul acordării de sume într-un cuantum mult mai mare decât cel acordat de Curtea de Apel Bacău în acest dosar, cu atât mai mult cu cât victimele erau simpli pasageri în vehiculul asigurat, fără nicio culpă în producerea evenimentului rutier.

Prin impactul la care au fost supuse, recurentele au suferit o multitudine de leziuni corporale grave ce au necesitat o lungă şi complicată procedură medicală de refacere (A. a necesitat pentru vindecare 280-300 de zile de îngrijiri medicale iar minora avea doar 1 an şi 10 luni la data producerii accidentului), astfel încât hotărârea este nelegală şi sub aspectul soluţionării capătului de cerere referitor la repararea prejudiciului patrimonial şi nepatrimonial suferit în calitate de victime directe.

Învestită cu soluţionarea recursului, prin raportare la criticile formulate şi la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, având în vedere considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căruia recurentele susţin că motivarea instanţei de apel este străină de natura pricinii, este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurente, se referă la situaţia când decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă, în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi susţin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate şti dacă soluţia dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de reclamante, ţinând cont de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor şi argumentând pe larg soluţia adoptată.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel, prin maniera în care a soluţionat cauza, a interpretat greşit dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 referitoare la contractul de asigurare şi la persoanele îndreptăţite la despăgubiri, ba mai mult a schimbat natura şi înţelesul acestor dispoziţii, se constată că şi acesta este nefondat.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civi. poate fi invocat atunci,,când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”.

Acest motiv nu a fost argumentat potrivit cerinţelor textului redat mai sus, nefiind indicat actul pretins denaturat şi, în concret, în ce constă denaturarea lui. Cenzura instanţei de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înţeles al termenilor cuprinşi în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greşită din punct de vedere legal al actului dedus judecăţii.

Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părţii care a invocat acest motiv pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia a fost dată cu încălcarea normelor legale aplicabile în speţă, respectiv art. 49 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, se constată că acestea sunt nefondate.

Prin criticile formulate, recurentele susţin că, prin acordarea de către instanţă a unor sume derizorii, s-a ajuns la pronunţarea unei hotărâri nelegale, ce nu reflectă nicidecum suferinţele fizice şi psihice îndurate de reclamante, nefiind luate în considerare legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Contrar susţinerilor recurentelor - reclamante, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre conformă dispoziţiilor legale aplicabile în materie, respectiv Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

În cauză, la data de 24 iunie 2012 a avut loc un accident rutier pe DN 2, pe raza localităţii Săbăoani, judeţul Neamţ, fiind implicat autoturismul, condus de numitul D., care a decedat, şi autoturismul condus de E.

În urma impactului a rezultat vătămarea corporală a reclamantelor, pasagere în autoturismul condus de D. - soţia şi fiica acestuia, reclamantele suferind grave leziuni la nivelul membrelor inferioare, fracturi, traumatisme şi numeroase contuzii, fiind supuse mai multor intervenţii chirurgicale.

În urma evenimentului rutier a fost deschis Dosarul penal nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman, fiind efectuate cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 178, art. 184 alin. (2), (4) C. pen. de către numita E. Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman din data de 10 septembrie 2012 s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de numiţii E. şi D. în temeiul art. 10 lit. d), g) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Nemaifiind posibilă continuarea procesului penal prin faza de judecată şi, ca urmare, neputând fi vorba de vreo acţiune civilă înglobată în procesul penal, reclamantele au formulat acţiune civilă pentru obţinerea despăgubirilor direct de la asigurătorul de răspundere civilă auto.

Prin precizările formulate în faţa instanţei de fond (fila 58 dosar fond), reclamantele au menționat că solicită despăgubirile menționate în cererea de chemare în judecată atât în calitate de victime directe ale accidentului rutier, în temeiul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, cât și în calitate de victime indirecte, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, ca persoane terțe prejudiciate prin decesul conducătorului auto răspunzător al accidentului rutier, întrucât acesta era soțul, respectiv tatăl reclamantelor.

Se constată că la data de 26 octombrie 2015 a fost pronunţată Decizia nr. 23 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 71 din 01 februarie 2016, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri rudelor celui vinovat de producerea accidentului, ca urmare a decesului produs din culpa exclusivă a victimei înseşi, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie.

Decizia pronunţată în recurs în interesul legii stabileşte că: ”în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier”.

În cuprinsul deciziei menţionate se arată faptul că „a admite că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 recunoaşte un drept la despăgubiri membrilor familiei conducătorului auto vinovat de accident pentru repararea prejudiciilor indirecte, prin ricoşeu, provocate acestora (constând în cheltuieli cu spitalizarea şi înmormântarea, acordarea întreţinerii pe care acesta o presta în timpul vieţii, daune morale pentru durerea pierderii unei fiinţe dragi) înseamnă a admite că asigurătorul trebuie să răspundă pentru repararea prejudiciilor indirecte ale faptei cauzatoare de prejudicii, atunci când nu este ţinut, potrivit legii, la repararea prejudiciilor directe ale aceleiaşi fapte, şi mai ales, în absenţa fundamentului legal dat de existenţa unei răspunderi civile delictuale a persoanei asigurate ori a celui ce a cauzat evenimentul rutier.

Or, precum s-a arătat, este reparabil un prejudiciu prin ricoşeu doar dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile şi în cazul prejudiciului iniţial.

În speţă, prin ipoteză, deşi există o victimă nemijlocită a faptei ilicite (conducătorul auto vătămat sau decedat), aceasta nu poate răspunde faţă de sine însăşi, vătămarea sa corporală şi/sau decesul fiind rezultate ale propriei sale fapte, şi, prin urmare, este de neconceput să se discute despre răspunderea sa faţă de membrii propriei familii (în cele mai multe ipoteze de speţă şoferul este şi decedat). De altfel, atât sub reglementarea V.C.C., cât şi sub cea a N.C.C., fapta victimei înseşi este văzută ca una din cauzele înlăturării răspunderii civile delictuale.

În concluzie, cât timp nu se pune problema angajării răspunderii civile delictuale a conducătorului auto faţă de sine însuşi, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile prin ricoşeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiaşi conducător.

Asigurătorul va fi însă ţinut întotdeauna să despăgubească membrii familiei conducătorului vinovat de accident ori de câte ori aceştia sunt victime directe ale accidentului auto, aşadar pentru repararea prejudiciilor lor corporale, şi acesta este sensul propriu al normei legale aflate în analiză.

Este adevărat că, astfel văzute lucrurile, s-ar putea afirma că introducerea alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995 nu a adus niciun beneficiu, deoarece situaţia juridică a acestor subiecte îşi găsea oricum rezolvare în dispoziţiile preexistente ale art. 50 alin. (2) din aceeaşi lege.

Totuşi, ca şi în cazul reglementării prezente în directiva europeană, scopul tratării distincte a acestei categorii de subiecte a fost acela de a acorda membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei altei persoane care poartă răspunderea producerii accidentului o protecţie comparabilă cu cea de care se bucură alte terţe victime, spre a nu fi excluse de la acest beneficiu tocmai pe considerentul relaţiei de rudenie dintre acestea şi conducătorul vinovat.”

Prin urmare, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, recurentele-reclamante nu sunt îndreptățite decât la acordarea despăgubirilor materiale și morale ca victime directe ale accidentului rutier.

Recurentele susţin că, prin acordarea de către instanţă a unor sume derizorii, s-a ajuns la pronunţarea unei hotărâri nelegale, ce nu reflectă nicidecum suferinţele fizice şi psihice îndurate de reclamante, nefiind luate în considerare legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În ce o privește pe recurenta-reclamantă A., aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, față de probatoriul administrat la prima instanță, acesteia i se cuvine suma de 33.000 lei daune materiale ca victimă directă, reprezentând cheltuieli personale cu tratamentul medical, acest cuantum fiind justificat și rezonabil, în considerarea faptului că tratamentul spitalicesc nu a fost achitat efectiv de către reclamantă.

Daunele morale în cuantum de 3.000 lei, cuvenite aceleași reclamante, reprezintă, de asemenea, a sumă rezonabilă, față de prejudiciul moral suferit de aceasta și reținând culpa majoră a reclamantei în producerea prejudiciului în ce o privește atât pe ea, cât și pe minoră, prin faptul de a se urca în autovehicul, în condițiile în care soțul său, conducător al autovehiculului și vinovat în producerea accidentului, se afla sub influența alcoolului, cu o alcoolemie de 1,20 gr %o.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Pentru a-şi păstra caracterul de „satisfacţie echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În concluzie, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a ţinut seama de criteriile stabilite de jurisprudenţa în materie, în acord cu principiile ce se degajă din jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului, raportat la situaţia concretă din speţă.

În ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă B., soluţia instanţei de apel este, de asemenea, legală, în sensul că, față de probatoriul administrat în cauză, s-a apreciat în mod corect asupra sumelor cuvenite acesteia ca despăgubiri. Astfel, daunele materiale în cuantum de 8.000 lei au fost corect stabilite, ca reprezentând contravaloarea cheltuielilor determinate de angajarea bonei pentru îngrijirea minorei, în condițiile în care mama sa era în imposibilitate de a o îngriji, iar daunele morale, în cuantum de 12.000 lei, au fost determinate și apreciate la un cuantum rezonabil, pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de minoră, ca victimă directă a accidentului, cu raportare la leziunile suferite de aceasta.

Referitor la prestațiile periodice solicitate pentru reclamanta B., acestea au fost, în mod corect, respinse de către instanţă, având în vedere faptul că vizează calitatea de victimă indirectă a reclamantei-minore, ca moștenitoare și persoană aflată în întreținerea șoferului vinovat de producerea accidentului (tatăl reclamantei), despăgubiri care nu pot fi acordate, în considerarea celor menționate anterior privind dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, interpretate prin Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

De altfel, aceste prestații periodice nu sunt întemeiate şi nu pot fi acordate nici ca reparare a prejudiciului suferit în calitate de victimă directă a minorei, în condițiile în care minora a suferit leziuni nepermanente, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

Pentru considerentele arătate, recursul declarat de reclamante este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal A. împotriva Deciziei nr. 1287 din 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2016.