Scope of notifications and non-aggravation principle in post-nationalization restitution disputes under Law No. 10/2001

Decizia nr. 361/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1126 din 27 octombrie 2009 a Tribunalului Mureş, pronunţată în Dosarul nr. x/102/2006, s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţii A., născută B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul primarul com. Ideciu de Jos, şi, în consecinţă, s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. 50 din16 iunie 2006, emisă de primarul com. Ideciu de Jos; s-a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamanţilor, a imobilului situat în com. Ideciu de Jos, cunoscut sub denumirea „Ştrandul Băile Sărate Ideciu”, redat în perimetrul cu contur albastru pe planul de situaţie anexă la raportul de expertiză topo efectuat în cauză de expertul E., care face parte integrantă din sentinţă, imobilul fiind iniţial înscris în C.F. Ideciu de Jos, suprafaţa terenului fiind de 5.281 mp; s-a stabilit îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru suprefaţa de 32.153 mp, teren, redată de expertul topo în perimetrul cu contur galben pe planul de situaţie anexă la raportul de expertiză, şi pentru construcţiile demolate, constând în două case şi un restaurant; s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia reclamanţilor pentru acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul înscris în C.F. Ideciu de Jos şi s-a dispus înaintarea spre soluţionare a cererii din 30 noiembrie 2005 depusă de reclamanţi în temeiul Legii nr. 247/2005, precum şi cele două notificări din 2001, la Comisia locală de fond funciar Ideciu de Jos, în ce priveşte cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului extravilan redat de expertul topo atât în planul de situaţie anexă la raportul de expertiză topo cu contur roz, cât şi în completarea la raportul de expertiză cu contur roz, excepţie făcând suprafaţa redată cu contur albastru, şi a fost obligat pârâtul primarul com. Ideciu de Jos la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 4.395 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, deşi reclamanţii au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, din ansamblul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 rezultă că la acordarea măsurilor reparatorii are prioritate măsura restituirii în natură.

Fiind în prezenţa unei contestaţii în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa a apreciat, în privinţa cererilor depuse de reclamanţi la data de 24 mai 2007 (filele 334-335 dosar) şi reluate la data de 13 octombrie 2009, cu modificarea întinderii suprafeţei revendicate (filele 562-563 dosar), că sunt cereri de modificare a pretenţiilor iniţiale, respingând argumentele reclamanţilor în sensul că aceste precizări ale contestaţiei constituie de fapt o mărire a câtimii obiectului, întrucât se tinde la revendicarea încă a unui imobil (imobilul înscris în C.F. Ideciu, cu indicarea, prin urmare, a unei suprafeţe mai mari a terenului revendicat), cu privire la care reclamanţii nu au formulat notificare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Din aceste motive, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în C.F. Ideciu, apreciind totodată că nu se mai impune şi analiza excepţiei tardivităţii.

Pe fond, instanţa a apreciat că Dispoziţia nr. 50/2006 este nelegală şi că se impune anularea acesteia, întrucât preluarea imobilului din proprietatea defunctului F. a avut caracter abuziv, conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii după antecesorul acestora.

În ce priveşte partea din imobil aflată în administrarea Căminului de pensionari Ideciu de Jos, instanţa a reţinut faptul că porţiunea de teren care a aparţinut antecesorului reclamanţilor este ocupată de construcţii edificate în perioada 1957-1966, în perimetrul revendicat de reclamanţi regăsindu-se şi o parte din terenul care în prezent este în incinta Căminului de pensionari Ideciu de Jos, pe teren fiind edificate construcţii, şi că pentru această parte din imobilul revendicat de reclamanţi sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, stabilind îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la partea de imobil cunoscută sub denumirea de „Ştrandul Băile Sărate Ideciu”, instanţa a reţinut faptul că s-au efectuat investiţii mari la acest obiectiv, însă imobilul a ajuns în stare de degradare după preluarea lui de către Statul Român.

Raportat la prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa a avut în vedere faptul că după intrarea în vigoare a acestui act normativ, pentru obiectivul ştrand, s-a autorizat doar efectuarea de lucrări de modernizare şi orice alte lucrări (construcţii nou edificate) nu pot fi luate în considerare în favoarea apărării pârâtului. Dimpotrivă, raportat la concluziile expertului în specialitatea construcţii, instanţa a reţinut că lucrările de modernizare şi construcţia nouă sunt demontabile.

În consecinţă, instanţa a apreciat că se impune restituirea în natură a acestui obiectiv către reclamanţi, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) teza întâi, art. 7 alin. (1) şi (2), şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la celelalte imobile revendicate, instanţa a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. V Titlul I din Legea nr. 247/2005, întrucât din cuprinsul raportului de expertiză topo, întocmit în cauză de expertul tehnic judiciar E., reiese faptul că terenul în litigiu, indicat în cele două notificări, este situat în perimetrul extravilan al localităţii Ideciu de Jos, zona fiind cunoscută sub denumirea de „zona băilor sărate”. Acest teren se compune din diferite categorii de teren agricol cu destinaţia curţi construcţii, teren agricol şi neproductiv, iar pe o parte din teren sunt edificate unele cabane (case de vacanţă) şi în partea de vest sunt atribuite loturi în baza Legii nr. 18/1991, pe care au început să fie edificate case de locuit.

Prin Decizia nr. 22/A din 19 aprilie 2012, Curtea de Apel Târgu-Mureş a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1126 din 27 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. x/102/2006.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a admis apelul declarat de pârâtul Primarul com. Ideciu de Jos împotriva aceleiaşi hotărâri, şi, în consecinţă, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că pentru imobilul Ştrandul Băile Sărate Ideciu, înscris în C.F. Ideciu de Jos, cu teren în suprafaţă de 5.281 mp, redat în perimetrul cu contur albastru pe planul de situaţie anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul E. (fila 450 dos. fond), a stabilit îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a obligat pe reclamanţii la plata în favoarea pârâtului a sumei de 13.063 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că prin notificările înregistrate la B.E.J, G. - Reghin, din 04 iulie 2001, reclamanţii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul care a aparţinut antecesorului lor, F., înscris în C.F. Ideciu de Jos, transcris în C.F. Ideciu de Jos, imobil naţionalizat şi trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 187/1945, şi că reclamanţii au mai formulat o cerere, la data de 6 septembrie 2005, demers care constituie o reluare a solicitărilor din cele două notificări depuse în anul 2001.

Prin Dispoziţia nr. 50/2006 emisă de primarul comunei Ideciu de Jos, s-a dispus acordarea despăgubirilor pentru construcţiile demolate, în conformitate cu prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, întrucât restituirea în natură sau compensarea cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă; reconstituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1,37 ha, care se regăseşte pe vechiul amplasament şi este liber juridic; reconstituirea în natură a suprafeţei de 0,88 ha teren pe un alt amplasament liber, stabilit de comun acord, neacceptat de solicitanţi, aflat în imediata apropiere a vechiului amplasament şi având aceeaşi categorie de folosinţă. De asemenea, s-a respins cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 4,60 ha teren, aceasta fiind soluţionată în baza Legii nr. 18/1991, pentru suprafaţa de 2,71 ha, şi a Legii nr. 1/2000, pentru suprafaţa de 1, 89 ha.

Instanţa de apel a constatat că imobilul teren înscris în C.F. Ideciu de Jos a constituit proprietatea tabulară a lui F., conform extrasului de carte funciară (fila 58 în dosarul primei instanţe), că a fost preluat în temeiul Decretului nr. 187/1945 şi nr. 712/1966, şi a trecut în proprietatea Statului Român, astfel cum rezultă din fişa imobilului, din încheierea din 1967 a Notariatului de Stat al raionului Reghin, şi din înscrierile de la poziţiile B15 şi B16 din C.F. Ideciu.

O parte din imobil a fost dat cu drept de administrare operativă în favoarea Căminului Pensionarilor din comuna Ideciu de Jos, conform încheierii din 1967 emisă de Notariatul de Stat al raionului Reghin, înscrisă în cartea funciară amintită la B16. În această carte funciară este înscris şi imobilul cunoscut în prezent sub denumirea de „Ştrandul Băile Sărate Ideciu de Jos”.

De asemenea, o parte din parcele au categoria de arător, fâneţe, livadă, păşune.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a apreciat că în mod legal prima instanţă a constatat existenţa unei preluări cu caracter abuziv, conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Reclamanţii au dovedit cu actele de stare civilă calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii după antecesorul lor F., decedat la data de 19 iulie 1986, fiind incidente dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Apelanţii reclamanţi au criticat hotărârea atacată din perspectiva respingeri cererii privind restituirea în natură pe vechiul amplasament a terenurilor libere din punct de vedere juridic, ce au aparţinut antecesorului acestora, şi respingerea precizărilor de acţiune formulate la termenele de judecată din 24 mai 2007 şi a cererii din 30 noiembrie 2005 depusă la Primăria Ideciu de Jos.

Analizând criticile apelanţilor şi argumentele invocate în susţinerea acestora, instanţa de apel a constatat că prezentul litigiu constituie o contestaţie formulată în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, iar obiectul şi limitele învestirii instanţei se raportează la analiza legalităţii dispoziţiei atacate din perspectiva petitelor contestaţiei şi a prevederilor Legii nr. 10/2001, aplicabile.

În acest context, s-a reţinut că cererile formulate de reclamanţi la data de 24 mai 2007 şi reluate la data de 13 octombrie 2009, cu modificarea întinderii suprafeţei revendicate, constituie cereri de modificare a pretenţiilor iniţiale. S-a apreciat, că nu pot fi primite argumentele apelanţilor în sensul că aceste precizări ale contestaţiei constituie de fapt o mărire a câtimii obiectului, întrucât prin aceasta se tinde la revendicarea a încă unui imobil cu privire la care reclamanţii nu au formulat notificare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu eludarea dispoziţiilor alin. (5) al aceluiaşi articol, potrivit căruia nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru bunul respectiv.

În consecinţă, s-a reţinut că prima instanţă a apreciat în mod corect faptul că reclamanţii se află într-o cale de atac şi a stabilit limitele învestirii prin raportare la petitele contestaţiei iniţiale ce prevăd analizarea legalităţii dispoziţiei atacate, ca modalitate de soluţionare a celor două notificări, respingând ca inadmisibile precizările ulterioare cu privire la revendicarea altor terenuri.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la terenurile în privinţa cărora tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că, potrivit textului legal menţionat, nu intră sub incidenţa acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Separat de demersurile menţionate anterior, reclamanţii au mai formulat o cerere înregistrată la Primăria com. Ideciu de Jos din 30 noiembrie 2005 (existentă, în copie, la fila 129 în dosarul tribunalului), prin care au solicitat ca în temeiul Legii nr. 247/2005 să li se restituie în natură imobilul situat în comuna Ideciu de Jos, înscris în C.F. Ideciu de Jos şi să fie puşi în posesie. În cuprinsul aceste cereri, reclamanţii au amintit de terenul aflat în administrarea Căminului pensionarilor din Ideciu, de baia de nămol, de curte, restaurant, grădină, casă, dar şi de teren extravilan.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, această cerere, din 30 noiembrie 2005, depusă direct la Primăria comunei Ideciu de Jos nu se încadrează în limitele reglementate de Legea nr. 10/2001, având în vedere prevederile art. V Titlul I din Legea nr. 247/2005 coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 18/1991.

Potrivit raportului de expertiză tehnică de specialitate topometrie efectuat în cauză, terenul în litigiu, indicat în cele două notificări, este situat în perimetrul extravilan al localităţii Ideciu de Jos, zona fiind cunoscută sub denumirea de „zona băilor sărate”. Acest teren se compune din diferite categorii de teren agricol cu destinaţia curţi construcţii, teren arabil, fâneaţă, tufăriş, iar pe o parte din teren sunt edificate case de vacanţă şi în partea de vest sunt atribuite loturi în baza Legii nr. 18/1991, pe care sunt edificate case de locuit. Astfel, în completarea la raportul de expertiză aflată la filele 134-135 în dosarul de apel, expertul a enumerat titlurile de proprietate emise în baza legilor fondului funciar pe aceste terenuri.

În ce priveşte partea din imobil aflată în administrarea Căminului de pensionari Ideciu de Jos, Curtea a reţinut faptul că porţiunea de teren care a aparţinut antecesorului reclamanţilor este ocupată de construcţii edificate în perioada 1957-1966. De asemenea, din raportul de expertiză topometrică rezultă că în perimetrul revendicat de reclamanţi se regăseşte şi o parte din terenul care în prezent este în incinta Căminului de pensionari Ideciu de Jos, pe teren fiind edificate construcţii.

Expertul topo a indicat limita terenului aflat în folosinţa căminului de pensionari şi a precizat că suprafaţa de teren împrejmuit aflat în folosinţa căminului de pensionari este de 32.153 mp, neidentificând însă vreo suprafaţă de teren din cel care a aparţinut antecesorului reclamanţilor, cuprinsă în perimetrul căminului de pensionari, care să fie liberă în înţelesul prevederilor legale incidente.

În aceste condiţii, s-a apreciat că în mod legal prima instanţă a constatat că în ce priveşte această parte din imobilul revendicat de reclamanţi sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la susţinerea apelanţilor reclamanţi în sensul că instanţa a încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac ca urmare a nerestituirii în natură a terenului în suprafaţă de 1,37 ha pe vechiul amplasament şi 0,88 ha pe un amplasament liber, aprobate prin pct. 2 şi 3 din dispoziţie, instanţa a constatat că aceasta nu poate fi primită, întrucât prima instanţă nu a dispus în acest sens. Cele două puncte din dispoziţie se referă la terenuri ce intră sub incidenţa legilor fondului funciar, iar prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestora în sensul reconstituirii sau nu a dreptului de proprietate privată, limitându-se la a analiza dispoziţia atacată din perspectiva prevederilor Legii nr. 10/2001.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a constatat că apelul reclamanţilor este nefondat şi a dispus respingerea acestuia.

Referitor la apelul pârâtului, instanţa de apel a constatat că principala critică adusă hotărârii atacate priveşte restituirea în natură a imobilului „Ştrandul Băile Sărate Ideciu de Jos”.

Conform expertizei topometrice efectuată în cauză, suprafaţa de teren care se regăseşte în incinta ştrandului este de 5.281 mp, identificată în C.F. Ideciu de Jos.

Conform concluziilor raportului de expertiză tehnică în construcţii, efectuat în apel, obiectivul Ştrandul Băile Sărate Ideciu de Jos, prin lucrările executate în perioada 2001-2002 pe baza Proiectului Phare, a suferit transformări majore, în sensul că vechile construcţii au fost demolate integral iar în locul lor au fost ridicate construcţii noi, concluzionând că, din punctul de vedere al realizării construcţiilor noi, se poate considera că s-a obţinut un complex nou, excluzând existenţa izvoarelor de apă sărată.

În speţă, construcţiile au fost ridicate în baza autorizaţiei de construire din 05 martie 2002 şi a certificatului de urbanism din 19 iulie 2001, iar acestea nu sunt uşoare sau demontabile, fiind edificate pe platforme din beton, astfel cum rezultă din raportul de expertiză anterior menţionat. Din această perspectivă, s-a constatat că prima instanţă a reţinut în mod nelegal incidenţa prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi, în consecinţă, urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul primarul com. Ideciu de Jos, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că pentru imobilul Ştrandul Băile Sărate Ideciu, înscris în C.F., cu teren în suprafaţă de 5.281 mp, redat în perimetrul cu contur albastru pe planul de situaţie anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul E. (fila 450 dos. fond), a stabilit îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Prin Decizia nr. 1267 din 08 martie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/102/2006, s-a respins excepţia nulităţii recursului şi, totodată, s-a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 22/A din 19 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, s-a casat decizia recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În considerentele deciziei pronunţate de instanţa de recurs, s-a reţinut, în primul rând, că, prin dispoziţia contestată emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de intimatul pârât primarul com. Ideciu de Jos, s-a dispus restituirea în natură a unui teren de 1,37 ha pe vechiul amplasament şi a unui teren în suprafaţă de 0,88 ha în compensare, pe un amplasament liber, aflat în imediata vecinătate a terenului notificat, de aceeaşi categorie de folosinţă, „stabilit de comun acord, neacceptat de solicitanţi”.

Cu privire la aceste terenuri, s-a reţinut că dispoziţia contestată nu este însoţită de vreo schiţă anexă din care să reiasă amplasarea terenului de 1,37 ha restituit în natură pe vechiul amplasament sau a celui de 0,88 ha oferit în compensare (şi asupra căruia nu şi-au dat acordul de a le fi atribuit cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent), o astfel de critică referitoare la neindividualizarea acestor suprafeţe de teren regăsindu-se încă în motivele contestaţiei formulate de reclamanţi şi înregistrate pe rolul primei instanţe.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor că, în raport de soluţiile pronunţate de tribunal şi instanţa de apel, li s-a agravat situaţia în propria cale de atac, întrucât dispoziţia contestată a fost anulată, iar instanţele au propus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 32.153 mp, (aferent Căminului de pensionari Ideciu de jos), ca şi pentru terenul în suprafaţă de 5.281 mp, (Ştrandul Băile Sărate Ideciu de Jos), în timp ce pentru restul de teren (extravilan) s-a dispus înaintarea cererii din 2005, ca şi a celor două notificări din 2001, Comisiei de fond funciar în vederea soluţionării potrivit legilor fondului funciar, Înalta Curte a constatat a fi fondată această susţinere a recurenţilor, în sensul că suprimarea măsurii restituirii în natură (1,37 ha pe vechiul amplasament), precum şi a celei prin echivalent, dar sub forma compensării cu un teren în natură (0,88 ha) şi substituirea acestora cu măsura propunerii de despăgubiri, ori chiar anularea acesteia şi trimiterea recurenţilor în procedura legilor fondului funciar (astfel cum instanţa de apel a dezlegat această critică) se circumscrie noţiunii de agravare a situaţiei în propria cale de atac, întrucât contestaţia formulată în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 are regimul juridic al unei căi de atac ce îmbracă forma de procedură prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor recurenţilor reclamanţi, Înalta Curte a constatat că nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate decât în parte, dată fiind incompleta stabilire a situaţiei de fapt, astfel încât s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., în limitele ce se vor arăta.

Astfel, Înalta Curte a constatat că prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din acest act normativ, recurenţii reclamanţi au formulat cerere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent (despăgubiri) doar în ce priveşte imobilul înscris în C.F. la momentul preluării (în prezent transcris în C.F., potrivit menţiunilor din cuprinsul notificării), nu şi pentru alte imobile înscrise în alte C.F., la care recurenţii reclamanţi s-au referit în motivele contestaţiei adresate tribunalului.

Pentru imobilul din C.F., aceştia au formulat cerere completatoare (aflată la fila 334 dos. primă instanţă), corect calificată şi sancţionată de ambele instanţe, într-o legală aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atât în ce priveşte necesitatea respectării termenului de formulare a notificării, precum şi în considerarea tezei finale a aceluiaşi text care dispune că „în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil”. Prin urmare, dacă solicitarea recurenţilor de acordare a măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 privea şi alte imobile decât cele din C.F., aceştia erau ţinuţi de a formula câte o notificare distinctă pentru fiecare dintre acestea.

S-a reţinut, că instanţele de fond, deşi au făcut aplicarea normei invocate în ce priveşte imobilul din C.F., nu au cenzurat pe acelaşi temei obiectivele expertizei topo administrate la prima instanţă (şi completate în apel) cu privire la imobilul înscris în C.F., astfel că expertiza a însumat suprafeţele de teren din cele două cărţi funciare (C.F.) fără a fi individualizată suprafaţa pentru fiecare dintre acestea, aşa încât nu este posibilă deducerea şi stabilirea exactă a suprafeţei de teren ce formează obiectul judecăţii (C.F.). Aceste concluzii ale expertizei cu privire la suprafaţa de teren de 179.613 mp, contravin chiar celor susţinute de recurenţii reclamanţi prin contestaţia formulată, aceştia referindu-se la un total de 12,95 ha teren (pornind de la premisa mai multor cărţi funciare, enumerate deja). De asemenea, aceleaşi concluzii ale expertului topo au prilejuit recurenţilor şi precizarea contestaţiei de la fila 562 dosar primă instanţă, precizare corect sancţionată de prima instanţă la termenul din 20 octombrie 2009, prin referirea la limitele judecăţii în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte a înlăturat ca nefondate criticile recurenţilor cu privire la luarea în considerare pentru dovedirea întinderii dreptului de proprietate al autorului lor a incidenţei dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reţinut, că, în ce priveşte terenul în suprafaţă de 5.281 mp, pe care se află Ştrandul de Băi Sărate Ideciu de Jos, instanţele de fond au stabilit că acesta este amplasat pe terenul din C.F., transcris ulterior în C.F., însă pentru terenul pe care se regăseşte amplasat Căminul de pensionari Ideciu de Jos, edificat ulterior preluării, situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită, întrucât nu se cunoaşte dacă acesta se află amplasat pe terenul ce a făcut obiectul înscrierii în C.F. iniţială, (dată fiind depăşirea limitelor mandatului acordat expertului), după cum nici prima instanţă, nici cea de apel nu au stabilit întinderea exactă a suprafeţei care se suprapune celei care a fost preluată de la autorul recurenţilor. S-a mai constatat, că, deşi s-a stabilit de către expert că suprafaţa totală a terenului aferent Căminului este de 32.153 mp, numai o parte din aceasta este plasată pe vechiul amplasament, fără însă a fi măsurată, indicată, iar instanţele au acordat recurenţilor măsuri reparatorii prin echivalent (propunere de despăgubiri) pentru întreagă această suprafaţă, iar nu în limitele îndreptăţirii lor.

În atare situaţie, Înalta Curte a stabilit că, în rejudecare, prin efectuarea unei noi expertize topo, se impune a se evidenţia, identifica şi măsura limitele de suprapunere a celor două suprafeţe şi, în aceste coordonate, se va verifica posibilitatea restituirii în natură, luând în considerare toate impedimentele legale prevăzute de legea specială prin dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la ştrandul de apă sărată Băile Ideciu de Jos, Înalta Curte a constatat că, în mod legal, instanţa de apel a dispus (în apelul pârâtului) schimbarea sentinţei tribunalului, în aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, contrar celor susţinute de recurenţi, care au invocat incidenţa art. 10 alin. (3) din acelaşi act normativ, susţinând neautorizarea construcţiilor noi în incinta ştrandului, precum şi obţinerea certificatul de urbanism şi a autorizaţiei de construire doar pentru modernizarea acestuia, după formularea notificării.

Pe de altă parte, s-a reţinut că existenţa unor titluri de proprietate emise în aplicarea Legii nr. 18/1991, pentru parcele de teren din acest perimetru, exclude luarea în considerare a măsurii restituirii în natură.

Pentru considerentele arătate, s-a apreciat că se impune casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, doar în ceea ce priveşte lămurirea aspectelor evidenţiate cu privire la terenul situat în incinta Căminului de pensionari Ideciu de Jos, precum şi pentru respectarea principiului neagravării situaţiei reclamanţilor în propria contestaţie (cu referire la terenul restituit în natură şi, respectiv, în compensare, prin dispoziţia contestată).

Pentru cel din urmă obiectiv, s-a stabilit că instanţa de rejudecare va solicita intimatului lămurirea amplasamentului celor două suprafeţe de 1,37 ha şi de 0,88 ha, iar pentru terenul atribuit în compensare va solicita reclamanţilor precizarea poziţiei lor neechivoce faţă de măsura propusă, dat fiind că aceasta nu se poate dispune decât cu acordul persoanelor îndreptăţite.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, în rejudecare, prin Decizia nr. 473/A din data de 11 iunie 2015, a admis apelurile declarate de reclamanţii şi de pârâtul primarul com. Ideciu de Jos; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamanţilor, a suprafeţei de 5.890 mp, din terenul înscris în C.F. Ideciu de Jos, delimitată prin pct. 13-14-15-16-d-17-1-01-015-15a-014-013-13, conform planului de situaţie Anexa 2 la completarea 3 a raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de expert E., aflat la fila 169 din Dosarul nr. x/102/2006* al Curţii de Apel Târgu-Mureş, care face parte integrantă din prezenta; a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamanţilor, a suprafeţei de 1,37 ha (13.700 mp) din parcela delimitată prin pct. a-b-141-c-17-d-135-e-f-g-h-i-j-k-l-m-n-a, conform aceluiaşi plan de situaţie, al cărei amplasament a fost propus de pârât şi acceptat de reclamanţi; a stabilit îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform Legii nr. 165/2013, pentru imobilul „Ştrand”, în suprafaţă de 6.068 mp, delimitat prin pct. A-B-C-4-3-2-D-A, conform aceluiaşi plan de situaţie; a stabilit îndreptăţirea reclamanţilor la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform Legii nr. 165/2013, pentru suprafaţa de 6.474 mp, din terenul înscris în C.F. Ideciu de Jos şi pentru construcţiile demolate; a menţinut dispoziţiile din sentinţa atacată privind anularea Dispoziţiei nr. 50 din 16 iunie 2006 emisă de Primarul com. Ideciu de Jos, respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei reclamanţilor pentru acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul înscris în C.F. Ideciu de Jos, înaintarea spre soluţionare a cererii din 30 noiembrie 2005, depusă de reclamanţi în temeiul Legii nr. 247/2005, precum şi a celor două notificări, din 2001, la Comisia Locală de Fond Funciar Ideciu de Jos, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, şi a compensat între părţi cheltuielile de judecată din apel, reţinând, în esenţă, următoarele;

Pentru a se clarifica situaţia terenului înscris în C.F. Ideciu de Jos, precum şi a suprafeţelor de teren de 1,37 ha, respectiv de 0,88 ha, la termenul de judecată din 18 septembrie 2013, s-a pus în discuţie oportunitatea efectuării unei noi expertize topografice, ocazie cu care părţile din proces, prin reprezentanţii lor, au arătat că sunt de acord cu efectuarea de către acelaşi expert care a efectuat expertiza topografică în fazele procesuale anterioare a unei completări la expertiza efectuată în contextul în care expertul are deja toată baza de date cu privire la terenurile în litigiu.

În ceea ce priveşte suprafeţele de teren de 1,37 ha şi de 0,88 ha, s-a reţinut că potrivit procesului-verbal din 18 februarie 2014 încheiat cu ocazia întrunirii Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 Ideciu de Jos, la care au participat şi reclamanţii, s-a discutat situaţia restituirii suprafeţelor respective de teren (filele 38-39 dos. apel, rejudecare).

În privinţa suprafeţei de teren de 1,37 ha, s-a propus ca această suprafaţă să fie atribuită pe vechiul amplasament, reclamanţii fiind de acord cu această propunere. Pentru suprafaţa de 0,88 ha teren s-a propus ca aceasta să fie atribuită în compensare din rezerva Primăriei constituită în baza Legii nr. 165/2013, reclamanţii precizând însă că nu sunt de acord cu această propunere, deoarece amplasamentul respectivei suprafeţe este în extravilan. Deşi s-a stabilit că discuţiile vor continua cu privire la această din urmă propunere, ulterior părţile nu au ajuns la o înţelegere.

La termenul de judecată din 16 aprilie 2014, s-a dispus completarea expertizei topografice de către expertul E. pe baza obiectivelor stabilite de instanţă şi a obiectivelor propuse de părţi, completarea ce a fost depusă la dosar la data de 19 noiembrie 2014 (filele 97-110 dos. apel rejudecare), iar ulterior, ca urmare a obiecţiunilor formulate de părţi şi a solicitării instanţei, s-au mai depus la dosar două completări la raportul de expertiză (filele 126-129, respectiv, filele 159-169 dosar apel, rejudecare).

În ceea ce priveşte terenul din perimetrul aferent Căminului de bătrâni şi care provine din C.F. Ideciu de Jos, s-a reţinut că din rapoartele efectuate de expert reiese că suprafaţa de 5.890 mp, teren, delimitată prin pct. 13-14-15-16-d-17-1-01-015-15a-014-013-13, conform planului de situaţie întocmit (filele 19, 169 dosar), nu este afectată de amenajări de utilitate publică şi poate fi restituită în natură.

În privinţa ştrandului, cu privire la care prin decizia de casare s-a stabilit că soluţia de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent este corectă, expertul a precizat că terenul aferent ştrandului are o suprafaţă de 6068 mp

Referitor la izvoarele de apă sărată, s-a stabilit că acestea sunt situate la o distanţă de aproximativ 600-800 metri de bazinul de apă sărată existent în incinta ştrandului şi că aceste izvoare nu se regăsesc pe terenul corespunzător celui înscris în C.F. Ideciu de Jos.

Expertul a procedat totodată la identificarea suprafeţei de 1,37 ha teren (13.700 mp), propusă a fi restituită în natură pe vechiul amplasament, aceasta fiind inclusă în parcela cu suprafaţa de 18.007 mp, teren, delimitată în planul de situaţie sus-menţionat prin pct. a-b-141-c-17-d-135-e-f-g-h-i-j-k-l-m-n-a.

Deşi expertul a precizat, prin ultima completare la raportul de expertiză, că întreaga suprafaţă de 18.007 mp, ar putea fi restituită în natură, nefiind afectată de amenajări de utilitate publică, s-a reţinut că prin raportul de expertiză efectuat cu ocazia primei judecăţi a apelului, (filele 262-265 Dosar nr. x/102/2006 al Curţii de Apel Târgu-Mureş), cu privire la aceeaşi parcelă, expertul a precizat că pe aceasta s-au eliberat titluri de proprietate şi s-au dat terenuri în concesiune. Ca atare, instanţa de apel a reţinut că în raport de propunerea făcută de Primărie, care a avut în vedere această situaţie, doar suprafaţa de 13.700 mp, este susceptibilă de a fi atribuită în natură, pe amplasamentul stabilit de comun acord de părţile din proces.

În privinţa suprafeţei de 0,88 ha teren, propusă a fi atribuită în compensare, în contextul în care reclamanţii nu au fost de acord cu amplasamentul propus, în lipsa consimţământului acestora, s-a reţinut că acest amplasament nu poate fi luat în considerare, reclamanţii urmând să beneficieze doar de măsuri reparatorii prin echivalent.

În consecinţă, Curtea a reţinut că, în raport de decizia de casare şi având în vedere principiul prevalenţei restituirii în natură a bunurilor preluate de stat instituit de Legea nr. 10/2001, reclamanţilor urmează să li se restituie în natură suprafeţele de 5.890 mp, teren, respectiv, 13.700 mp, teren.

În anexa nr. 2 la completarea nr. 3 la raportul de expertiză, în privinţa terenurilor care figurează în C.F. Ideciu de Jos şi care fac obiectul judecăţii, expertul a precizat că din suprafaţa totală care figurează în această carte funciară a fost preluată de stat suprafaţa de 32.132 mp

Suprafaţa ştrandului pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este de 6.068 mp, iar pentru suprafeţele de teren de 5.890 mp, respectiv, de 13.700 mp este posibilă restituirea în natură. Însumând aceste suprafeţe, rezultă o suprafaţă totală de 25.658 mp (6.068 mp + 5.890 mp + 13.700 mp). În condiţiile în care din terenul înscris în C.F. Ideciu de Jos s-a preluat de către stat suprafaţa de 32.132 mp, scăzând din aceasta suprafaţa de 25.568 mp, rezultă o suprafaţă de 6.474 mp, pentru care, nefiind posibilă restituirea în natură, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent, de care reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze pentru suprafeţele de teren sus-menţionate, precum şi pentru construcţiile demolate, astfel cum s-a stabilit atât prin dispoziţia contestată, cât şi prin sentinţa primei instanţe, s-a reţinut că acestea urmează a fi stabilite în conformitate cu prevederile Legii nr. 165/2013, având în vedere că prin art. 4 din această lege se prevede că dispoziţiile acestei legi se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor.

În temeiul art. 276 C. proc. civ., cheltuielile de judecată din apel au fost compensate între părţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., C. şi D., care, după ce au expus istoricul cauzei şi au indicat ca temei de drept al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea acestora, au arătat următoarele;

Hotărârea recurată este nelegală în raport de dispoziţiile art. 314 şi ale art. 315 alin. (3) C. proc., civ., faţă de starea de fapt rezultată în urma suplimentării probatoriului administrat în faţa instanţei de rejudecare a apelului, deoarece din raportul de expertiză - completare 3, se desprinde în mod evident o stare de fapt vădit diferită faţă de cea avută în vedere în primul ciclu procesual şi reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare. Din acest punct de vedere, se observă că în raportul de expertiză tehnică - completare 3, întocmit de expertul tehnic judiciar E., se concluzionează, în mod explicit, în răspunsul la obiectivul nr. 2, că imobilul care a fost naţionalizat de la antecesorul reclamanţilor menţionat în anexele 1, 2 şi 3, a constituit un singur corp funciar la data naţionalizării, fiind înscris la acea dată într-o singură carte funciară, respectiv în C.F. Ideciu de Jos, de unde ulterior naţionalizării a fost transcris de statul român ori în favoarea unor terţi, ori în C.F. a localităţii Ideciu de Jos, iar suprafaţa însumată a acestor imobile este de 185.657 mp, (18,56 ha). Raportul de expertiză-completare 3 nu a fost contestat de către intimat, iar din acest punct de vedere valoarea probatorie a acestuia este incontestabilă.

În acest sens, art. 315 alin. (1) C. proc., civ., dispune că: "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Precizările pe care le face textul citat sunt categorice, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate, astfel cum de altfel s-a decis în mod constant şi de jurisprudenţă.

Interpretarea legală concepută de instanţa de recurs se poate aplica doar la starea de fapt avută în vedere de aceasta, iar nu şi la o stare de fapt fundamental diferită, şi care, prin ipoteză, poate determina aplicarea altor reguli de drept.

Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc., civ., conduc şi la concluzia potrivit căreia, în privinţa problemelor de fapt, instanţa care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere.

Limitele rejudecării sunt determinate, de asemenea, de împrejurările ce au determinat casarea. Formele casării pot fi desprinse din chiar conţinutul deciziei pronunţate de instanţa de recurs, dar în acelaşi timp trebuie să se ţină seama şi de dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc., civ., text care precizează că după casarea hotărârii devin aplicabile dispoziţiile art. 296 C. proc., civilă.

Aşadar, în rejudecare, instanţa de apel era obligată ca în raport de dispoziţiile instanţei de casare să constate că în mod legal şi temeinic, prin notificările depuse succesiv reclamanţii au solicitat restituirea unui imobil înscris la data naționalizării într-o singură carte funciară, respectiv nr. 1793, transcrierea ulterioară a unor părţi din acest imobil în alte cărţi funciare neavând relevanţă din perspectiva reglementărilor Legii nr. 10/2001.

Pornind şi de la amendamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cuprins în decizia de casare, potrivit căruia, deşi ambele instanţe au reţinut plasarea şi a acestui teren (zona Băilor Sărate), în extravilanul localităţii, această împrejurare nu a fost amendată din perspectiva art. 8 din Legea nr. 10/2001, ceea ce în recursul reclamanţilor şi în absenţa unui recurs al intimatului pârât nu poate fi remediat, faţă de dispoziţiile art. 296 teza finală C. proc., civilă.

Potrivit art. 314, teza finală V.C.P.C., casarea hotărârii a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie numai în scopul aplicării corecta a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, în urma suplimentării probatoriului, în rejudecarea apelului.

Or, prin administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară, s-a stabilit pe deplin că, la data naţionalizării, imobilul ce a aparţinut antecesorului reclamanţilor a format un singur corp funciar şi a fost înscris iniţial într-o singură carte funciară, respectiv, C.F., de unde a fost transcris în C.F., a localităţii Ideciu de Jos, dar şi în alte cărţi funciare ulterior înfiinţate, cum ar fi C.F., considerându-se în mod greşit că acest imobil este unul distinct de cel înscris iniţial în C.F., motiv pentru care dintr-o regretabilă eroare s-a formulat precizarea de acţiune, care a fost respinsă ca inadmisibilă de către instanţa de fond, fără nicio semnificaţie însă în ceea ce priveşte aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/ 2001 şi a Normelor metodologice de aplicare unitară a acestei legi, cu respectarea principiului consacrat de prevederile art. 22 pct. 1 lit. a) şi b) din norme, care consacră prevalenţa principiului realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii.

S-a conchis, că, în atare situaţie, faţă de dispoziţiile cuprinse în decizia de casare şi de obligaţia instanţei de rejudecare de a verifica posibilitatea restituirii în natură, luând în considerare toate impedimentele legale prevăzute de legea specială prin dispoziţiile art. 10 alin. (2), se impunea ca în urma rejudecării apelului reclamanţilor să se dispună schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe în sensul restituirii în natură a terenurilor libere şi stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent numai pentru suprafeţele pentru care nu este posibilă restituirea în natură şi construcţiile demolate. S-a mai arătat, că decizia este nelegală, câtă vreme în privinţa suprafeţei de 0,88 ha teren atribuită în natură prin dispoziţia primarului şi refuzată de recurenţii reclamanţi, instanţa de rejudecare a omis a se mai pronunţa prin dispozitiv.

În recurs, pentru termenul din 19 noiembrie 2015, reclamanţii au depus o cerere prin care au arătat că renunţă la judecata recursului, iar instanţa, constatând că pentru a se lua act de cererea de renunţare la judecata recursului formulată de reclamanţi nu este suficient înscrisul înaintat de aceştia, întrucât din analiza sa nu există certitudine că semnăturile de pe acesta aparţin reclamanţilor, a dispus ca pentru termenul următor reclamanţii fie să se prezinte personal în instanţă pentru a-şi exprima voinţa cu privire la renunţarea la judecata recursului, fie să depună un înscris autentic sau certificat din care să rezulte voinţa lor de renunţate la judecata recursului.

Pentru termenul următor, reclamanţii, prin înscris autentic, au solicitat judecata recursului.

În această situaţie, instanţa nu va lua act de cererea de renunţare la judecata recursului, în sensul art. 246 C. proc. civ., urmând a se pronunţa asupra acestuia.

Prin întâmpinare, intimatul pârât a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de către recurenţii reclamanţi, cu motivarea că aceştia au criticat situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel în rejudecare, ceea ce nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Această excepţie reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. este neîntemeiată, deoarece dezvoltarea criticilor formulate de recurenţii reclamanţi face posibilă încadrarea lor în motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar recurenţii reclamanţi au indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 alin. (9) C. proc. civ., urmând a se dispune respingerea acesteia, în consecinţă.

Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurenţii reclamanţi, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru cele ce succed;

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2)”, iar potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., „Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Recurenţii reclamanţi au formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei date în apel, în sensul că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., respectiv că, în rejudecare, „instanţa de apel era obligată ca, în raport de dispoziţiile instanței de casare, să constate că în mod legal şi temeinic, prin notificările depuse succesiv s-a solicitat restituirea unui imobil înscris la data naţionalizării într-o singură carte funciară, transcrierea ulterioară a unor părţi din acest imobil în alte cărţi funciare neavând relevanţă din perspectiva reglementărilor Legii nr. 10/2001”, şi că, în raport de situaţia de fapt stabilită în rejudecare, asupra căreia instanţa care rejudecă litigiul are o deplină putere de apreciere, rezultă că suprafaţa însumată a acestor imobile este de 185.657 mp, completarea 3 la raportul de expertiză - răspuns la obiectivul 2 întocmit de expertul E.

Potrivit art. 315 C. proc. civ.: (1) „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului” şi (4) „La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Din interpretarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că instanţa de trimitere nu este îndreptăţită să reexamineze o problemă de drept definitiv soluţionată prin decizia instanţei de recurs, hotărârea instanţei de recurs fiind obligatorie cu privire la chestiunile de drept dezlegate, însă, cu privire la starea de fapt a procesului, aceasta urmează a fi stabilită de către instanţa de trimitere, care poate să ajungă din nou la aceeaşi concluzie sau la altă concluzie decât cea stabilită în ciclurile procesuale anterioare.

În speţă, prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, s-a stabilit irevocabil că prin notificările formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii doar în ceea ce priveşte imobilul înscris în C.F. Ideciu de Jos la momentul preluării (în prezent transcris în C.F.), potrivit menţiunilor din cuprinsul notificării ce a fost soluţionată prin decizia contestată, nu şi pentru alte imobile înscrise în alte C.F., la care reclamanţii au făcut referire în contestaţia adresată tribunalului.

Rezultă că instanţa de recurs a tranşat irevocabil că obiectul prezentului litigiu îl constituie contestaţia reclamanţilor, formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva Dispoziţiei nr. 50 din 16 iunie 2006 emisă de pârâtul primarul com. Ideciu de Jos, prin care s-au soluţionat notificările reclamanţilor formulate în temeiul acestui act normativ potrivit cărora aceştia au solicitat acordarea măsurilor reparatorii numai pentru imobilul înscris în C.F. la momentul preluării (în prezent transcris în C.F.), nu şi pentru imobilele înscrise în alte C.F., în aplicarea corectă a art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dezlegare de drept obligatorie pentru instanța de trimitere, iar neconformarea instanţei de apel acestei dezlegări de drept ar fi atras casarea hotărârii, ca fiind pronunţată cu încălcarea normei imperative reglementate prin art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, prin decizia de casare, s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel pentru stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt cu privire la suprafeţele de teren ce formează obiectul judecăţii, respectiv, ”doar în ceea ce privește lămurirea aspectelor evidențiate cu privire la terenul situat în incinta Căminului de pensionari Ideciu de Jos, precum și pentru respectarea principiului neagravării situației reclamanților în propria contestație (cu referire la terenul restituit în natură și, respectiv, în compensare prin dispoziția contestată)”, cu motivarea că instanţele de fond, deşi a făcut aplicarea normei invocate în ce priveşte imobilul din C.F., nu au cenzurat pe acelaşi temei obiectivele expertizei topo administrate la prima instanţă şi completată în apel, cu privire la imobilul înscris în C.F., în sensul că s-au însumat suprafeţele din cele două cărţi funciare, fără a le individualiza, stabilindu-se astfel limitele rejudecării.

În rejudecarea apelului, se constată că instanţa s-a conformat atât dezlegărilor de drept date de instanţa de recurs, în aplicarea art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât şi cu privire la necesitatea administrării unor probe pentru stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt cu privire la imobilele ce formează obiectul judecăţii, a cenzurat răspunsul la obiectivul 2 - raport de expertiză completare 3 întocmit de expert E., care a însumat terenurile înscrise în C.F. Ideciu de Jos, rezultând suprafaţa de 185.657 mp, întrucât aceasta ar contraveni chiar pretenţiilor reclamanţilor formulate prin contestaţie de a li se restitui suprafaţa de 12,95 ha, şi a clarificat regimul juridic al terenului înscris în C.F. Ideciu de Jos situat în incinta căminului de pensionari Ideciu de Jos, precum şi al terenurilor restituite în natură şi în compensare, prin decizia contestată.

În concluzie, faţă de considerentele expuse, rezultă că decizia ce face obiectul prezentului recurs s-a dat cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

De altfel, se constată că prin aceste critici reclamanții tind la modificarea obiectului acţiunii, ceea ce este inadmisibil faţă de dezlegarea obligatorie dată de instanţa de recurs, în aplicarea corectă a art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - teza finală, în speţă, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., care prevăd că „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi (…).”

Critica formulată de reclamanţi, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că decizia este nelegală câtă vreme în privinţa suprafeţei de 0,88 ha teren atribuită în natură, în compensare, prin dispoziţia contestată şi refuzată de reclamanţi, instanţa de apel a omis a se mai pronunţa în dispozitiv, se constată că este nefondată.

Astfel, prin dispoziţia contestată s-a stabilit că intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 următoarele imobile înscrise în C.F. Ideciu de Jos: construcțiile, care în prezent sunt demolate şi pentru care s-a dispus acordarea de despăgubiri în conformitate cu prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, terenul în suprafață de 2,25 ha, din care 1,37 ha s-a „reconstituit în natură” pe vechiul amplasament, iar 0,88 ha s-a „reconstituit în natură, pe un alt amplasament stabilit de părţi, în compensare, dar neacceptat de reclamanţi”.

Instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, a reţinut că, în privinţa suprafeţei de 0,88 ha teren, oferită în compensare pe un alt amplasament, reclamanţii nu au fost de acord cu amplasamentul, iar în lipsa consimţământului lor aceştia urmează să beneficieze de măsuri reparatorii în echivalent.

Pentru a hotărî astfel, s-a avut în vedere faptul că, în apel, s-a stabilit că întinderea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren înscrisă în C.F. Ideciu de Jos, preluat de stat abuziv de la autorul reclamanţilor, care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, este de 32.132 mp, din care suprafeţele de 5.890 mp, şi de 13.700 mp, în total 19.590 mp, pot fi restituite în natură, dispunându-se în consecinţă, iar pentru suprafeţele de 6.068 mp şi 6.474 mp, în total de 12.542 mp, pentru care nu este posibilă restituirea în natură, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În situaţia în care reclamanţii ar fi fost de acord cu amplasamentul terenului în suprafaţă de 0.88 ha, oferit în compensare, şi s-ar fi dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea lor asupra acestei suprafeţe de teren, suprafaţa de teren pentru care s-a dispus acordarea către reclamanţi de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 165/2013, s-ar fi redus corespunzător.

Or, câtă vreme asupra terenului înscris în C.F. Ideciu de Jos, preluat de stat abuziv de la autorul reclamanţilor şi care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, instanţa de apel s-a pronunţat prin dispozitivul deciziei recurate, rezultă că susţinerea recurenţilor reclamanţi potrivit căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat, în mod distinct, prin dispozitivul deciziei pronunţate, cu privire la suprafaţa de 0,88 ha teren, atribuită în compensare, este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

Această critică este nefondată şi pentru că prin aceasta reclamanţii tind la a supune controlului judiciar temeinicia deciziei ce face obiectul prezentului recurs, respectiv, stabilirea întinderii dreptului de proprietate ce a aparţinut autorului lor, înscris în C.F. Ideciu de Jos şi preluat abuziv de stat, care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia ce face obiectul prezentului recurs a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale art. 22 pct. 1 lit. a) şi b) din Normele Metodologice de aplicare unitară a acestui act normativ, ce consacră prevalenţă principiului realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii, cu referire la faptul că terenul ce a aparţinut autorului lor a format un singur corp funciar şi a fost înscris într-o singură carte funciară - C.F., de unde a fost transcris în C.F. Ideciu de Jos, dar şi în alte cărţi funciare ulterior înfiinţate, se constată următoarele;

În primul ciclu procesual, prin decizia pronunţată în recurs, instanţa a stabilit că instanţele de fond, într-o legală aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, atât în ce priveşte necesitatea respectării termenului de formulare a notificării, precum şi în considerarea tezei finale a aceluiaşi text de lege, care dispune că „în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil”, au constatat corect că obiectul notificărilor formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 îl constituie doar imobilul înscris în C.F., conchizând că „dacă solicitarea recurenţilor de acordare a măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 privea şi alte imobile decât cele din C.F., aceştia erau ţinuţi de a formula câte o notificare distinctă pentru fiecare dinte acestea”.

Aceste dezlegări de drept ale instanței de recurs sunt obligatorii, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., pentru instanţe în ciclurile procesuale subsecvente, care nu sunt îndreptăţite să reexamineze o problemă de drept definitiv soluţionată prin decizia instanţei de recurs.

Or, nu este admisibil ca, după ce instanţa de recurs a statuat în drept, cu privire la aplicarea art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în speţă, că prin notificările formulate reclamanţii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de acest act normativ doar pentru imobilul înscris în C.F. la momentul preluării, în prezent transcris în C.F., potrivit menţiunilor din cuprinsul notificării, instanţa de trimitere să modifice această concluzie, întrucât ea este ţinută să aducă la îndeplinire întocmai îndrumările primite.

Prin urmare, întrucât prin criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii tind la repunerea în discuţie a unei probleme de drept definitiv rezolvate prin decizia instanţei de recurs, pronunţată în primul ciclu procesual şi intrată în puterea lucrului judecat, sancţiunea este aceea a neprimirii şi analizării lor.

În ceea ce privește susţinerea pârâţilor potrivit căreia instanţa de recurs din primul ciclu procesual, deşi ambele instanţe de fond au reţinut plasarea terenului aferent zonei băilor sărate în extravilan, nu a ”amendat” această împrejurare din perspectiva art. 8 din Legea nr. 10/2001, ceea ce în recursul reclamanților și în absența unui recurs al intimatului pârât nu poate fi remediat, față de dispozițiile art. 296 C. proc. civ., astfel că, în rejudecare, instanța de apel era obligată ca, în raport de dispozițiile deciziei de casare, să constate că prin notificările succesive reclamanții au solicitat restituirea unui imobil înscris la data naționalizării în C.F., iar transcrierea ulterioară a unor părți din acest imobil în alte cărți funciare nu are relevanță din perspectiva reglementărilor Legii nr. 10/2001, se constată următoarele:

Instanța de recurs, din primul ciclu procesual, așa cum rezultă din considerentele decizie pronunțate, a constatat că soluțiile instanțelor de fond și apel, de trimitere a reclamanților în procedura legilor fondului funciar, sunt nelegale doar în ceea ce privește terenurile înscrise în C.F. și situate în intravilan, pentru care s-a dispus prin dispoziția contestată acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu și pentru terenul înscris în aceeași C.F. dar situat în extravilan cunoscut sub denumirea ”zona băilor sărate”, ce a aparținut autorului reclamanților.

Prin urmare, rezultă că susținerea reclamanților potrivit căreia decizia ce face obiectul prezentului recurs s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., respectiv, că li s-a înrăutățit situația în propria cale de atac pentru că nu li s-a acordat de către instanța de apel măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și pentru terenul aferent zonei băilor sărate, este nefondată.

Celelalte critici formulate de reclamanți, așa cum au fost expuse mai sus, se constată că vizează netemeinicia deciziei recurate ceea ce nu se circumscrie art. 304 C. proc. civ., potrivit căruia se pot formula numai critici de nelegalitate împotriva deciziei ce face obiectul recursului, iar sancțiunea este aceea a neprimirii și analizării lor.

Pentru considerentele expuse, instanţa va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul pârât şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii reclamanţi.

Constatând culpa procesuală a reclamanţilor, instanţa, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va obliga pe reclamanţi, în solidar, la plata sumei de 8.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în recurs, reduse, către intimatul pârât primarul com. Ideciu de Jos, având în vedere atât valoarea pricinii, munca îndeplinită de avocatul ales al intimatului pârât, dar şi poziţia oscilantă a reclamanţilor, aşa cum s-a arătat mai sus, în legătură cu soluţionarea cererii de recurs.

În ceea ce priveşte cererea apărătorului intimatului pârât, de a fi obligaţi reclamanţii la 18.600 lei cheltuieli de judecată în recurs, cu motivarea că, deşi procesul durează de peste zece ani, nu a solicitat cheltuieli de judecată până în acest moment, instanţa constată că nu poate fi primită, deoarece onorariu de avocat achitat avocatului ales de către intimatul pârât este apreciat ca nepotrivit de mare numai pentru faza procesuală a recursului, pe de o parte, iar pe de altă parte, nimic nu l-a împiedicat pe intimatul pârât să solicite obligarea reclamanţilor la cheltuieli de judecată până în acest moment sau, în măsura în care a solicitat acordarea acestora, împotriva soluțiilor pronunţate de instanţele de fond puteau să formuleze căile de atac prevăzute de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul pârât primarul com. Ideciu de Jos.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., C. şi D. împotriva Deciziei nr. 473/A din data de 11 iunie 2015 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe reclamanţii A., C. şi D., în solidar, la plata sumei de 8.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul pârât primarul com. Ideciu de Jos.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2016.