Competence jurisdiction for challenging abusable property restitution compensation decisions: territorial nexus of entity headquarters versus immovable property location

Decizia nr. 358/2016

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţa, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribimaluui Bucureşti, secţia a lll-a civilă, la data de 23 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Deciziei de compensare nr. 2275 din 24 noiembrie 2014, solicitând, în principal, obligarea acesteia la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, jud. Dolj. la valoarea reală care se va determina printr-o expertiză tehnică de evaluare, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la modificarea deciziei de compensare în ceea ce priveşte numărul de puncte, care reprezintă valoarea imobilului.

În motivare, reclamanta a arătat că prin Notificarea nr. 426/N/2001, reclamanta a solicitat în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Craiova, jud. Dolj, imposibil de restituit în natură.

Prin Dispoziţia nr. 10104 din 01 iunie 2006, emisă de primarul Municipiului Craiova, s-a propus acordarea despăgubirilor aferente bunului mai sus menţionat, către reclamantă.

Întreaga documentaţie a fost transmisă către Secretariatul Comisiei Centrale, unde a fost înregistrată sub nr. x/CC din 25 iulie 2006.

Prin sentinţa nr. 174 din 26 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. x/54/2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a obligat-o pe pârâta C. să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, conform Dispoziţiei nr. 10104/2006, emisă de primaral Municipiului Craiova.

Reclamata a arătat, de asemenea, că numărul de 151.557 puncte, stabilit prin Decizia de compensare nr. 2275 din 24 noiembrie 2014, reprezentând valoarea imobilului situat în Municipiul Craiova, jud. Dolj, a fost determinat în mod eronat, întrucât valoarea imobilului a fost subevaluată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi alin. (3) şi art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Prin sentinţa nr. 1220 din 22 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IIl-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Pentru a dispune astfel, această instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, dedziiie emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se afla sediul entităţii, în termen de 30 de ziie de la data comunicării.

Tribunalul a constatat că art. 34 din Legea nr. 165/2013 nu tranşează cu claritate noţiunea de „entitate", în raport de care se stabileşte competenţa de soluţionare a cererii. Această noţiune este definită de art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în înţelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr. 83/1999, republicată şi al O.G. nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, instanţa a apreciat că secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se afla sediul entităţii învestite cu soluţionarea cererii revine competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de B., întrucât aceasta este cea mai în măsură să o analizeze, în raport de locul situării imobilului.

Sediul B. constituie, în opinia instanţei, un element mai puţin important, care nu este în măsură să atragă competenţa, întrucât această instituţie are atribuţii doar în ceea ce priveşte finalizarea dosarelor de restituire a imobilelor, prevăzute de art. 25 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 165/2013, după ce entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor au tranşat aspectele esenţiale în soluţionarea acestora. Astfel, B. are atribuţii de verificare şi de validare a lucrărilor efectuate de entităţile arătate la Iit. a) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 şi de evaluare a punctelor, exclusiv prin aplicarea unei grile notariale.

Ca atare, a apreciat că Tribunalul Bucureşti nu este competent, din punct de vedere teritorial, să reanalizeze o situaţie de fapt şi de drept care a îacut obiectul unei proceduri derulate în raza de competenţă a unei alte instanţe din ţară, chiar dacă emitenta deciziei contestate are sediul în Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 66 din 29 ianuarie 2016, Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a admis excepţia neeompetenţei teritoriale, invocată de pârâta B. şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit conflictul de competentă, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru pronunţarea regulatorului de competenţa.

În motivare, a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată vizează o contestaţie formulată împotriva Deciziei de compensare nr. 2275 din 24 noiembrie 2014, emisă de B. în derularea procedurii de soluţionare a dosarelor de despăgubire constituire în temeiul Legii nr. 10/2001.

Analizând dispoziţiile art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, instanţa a reţinut că acestea instituie termenul în care entităţile învestite, au obligaţia să soluţioneze dosarele de despăgubire.

Prin urmare, a apreciat ca, în cazul în care se formulează contestaţie împotriva deciziilor emise în conformitate cu prevederile art. 33 şi art. 34, instanţa competenta se determină potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 3 din Legea nr. 165/2013.

Astfel, a reţinut că art. 5 alin. (1) prevede că deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi art. 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

"Entitatea învestită de lege" este definita, prin enumerare la art. 3 pct. 4 din aceeaşi lege, fiind menţionate mai multe structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.

În speţă, reclamanta a obţinut Decizia de compensare nr. 2275 din 24 noiembrie 2014 emisă de B. prin care s~a stabilii un număr de puncte pentru imobilul notificat din 2001 situat în Craiova, judeţul Dolj.

Aşadar, faţă de stadiul procedurii, instanţa a apreciat că:entitatea învestită de lege este cea menţionată la lit. "g)" din enumerarea structurilor cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsuri or reparatorii, respectiv B. înfiinţată potrivit Legii nr. 165/2013, care se află în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti.

De altfci, a reţinut că în partea finală a deciziei contestate s-a menţionat că aceasta poate fi atacată în condiţiiic art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 la secţia civilă a Tribunalului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Faţă de aceste considerente, a apreciat că este competent să soluţioneze cauza Tribunalul Bucureşti.

Examinând conflictul de competenţă, Înalta Curte reţine că, în cauză, competenţa soluţionării litigiului revine Tribunalului Bucureşti, pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IIl-a civilă la data de 23 februarie 2015, sub nr. x/3/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea Deciziei de compensare nr. 2275 din 24 noiembrie 2014, solicitând, în principal, obligarea acesteia la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, jud. Dolj, la valoarea reală care se va determina printr-o expertiză tehnică de evaluare, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la modificarea deciziei de compensare menţionate în ceea ce priveşte numărul de puncte care reprezintă valoarea imobilului.

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Aceste prevederi legale instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce atribuie tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entităţii, competenţa de soluţionare a contestaţiilor emise de aceasta cu respectarea dispoziţiilor art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013.

Referitor ia semnificaţia sintagmei „entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din actul normativ mai sus îndicat sunt enumerate structurile cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, la lit. g) fiind menţionată şi B., care este, de altfel, şi emitenta deciziei contestate de reclamantă.

Coroborând prevederile legale mai sus evocate, in cauză, determinarea instanţei competente în soluţionarea litigiului dedus judecăţii nu poate fi stabilită prin raportare la instanţa în a cărei rază teritorială este situai imobilul şi la faptul că administrarea probatoriului de către aceasta este mai facilă, astfel cum a apreciat prima instanţă învestită, întrucât, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv contestaţie formulată împotriva Deciziei de compensare nr. 1720 din 16 septembrie 2014, emisă de pârâta B., competenţa teritorială aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se afla sediul acesteia, respectiv Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare. în raport de considerentele mai sus expuse şi de dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte reţine că entitatea învestită de lege, în cauză, nu poate fi decât cea care a emis decizia atacată, motiv pentru care competenţa de soluţionare a litigiului revine, potrivit normelor legale menţionate, tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acesteia.

Cum pârâta B. are sediul în Bucureşti, sector 1, competenţa de a judeca pricina urmează a fi stabilită în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată. formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., prin care a solicitat anularea Deciziei de compensare nr. 2275 din 24 februarie 2014, emisă de pârâtă, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2016.