Certainty of damage in tort: unrecovered benefit from a rescinded property sale under abusive land registry encumbrances

Decizia nr. 364/2016

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

În ceea ce îl priveşte pe recurentul-reclamant A., pretenţia concretă a acestuia a constat în obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând beneficiul nerealizat, rezultat din diferenţa dintre preţul de adjudecare a hotelului ... şi cel ce-ar fi putut fi obţinut ca urmare a perfectării vânzării acestuia către SC B. SRL, obiectiv neatins ca urmare a imposibilităţii îndeplinirii obligaţiei de radiere a tuturor litigiilor existente cu privire la acest bun, până la data de 15 ianuarie 2010.

Prin sentinţa civilă nr. 249 din 13 februarie 2014, Tribunalul Galaţi a respins, ca nefondată, cererea reclamanţilor.

În raport de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, art. 109 alin. (1) C. proc. civ., art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prima instanţă a apreciat că promovarea de către pârâtă, cu respectarea prevederilor legale, a unor acţiuni privind hotelul ..., nu poate avea semnificaţia unei fapte ilicite care să angajeze răspunderea civilă delictuală, pe temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.

Prin Decizia civilă nr. 55/A din 06 aprilie 2015, Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 1808 din 27 noiembrie 2014, a admis apelurile formulate în cauză împotriva sentinţei civile nr. 249 din 13 februarie 2014, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

În concret, s-a reţinut că judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii pronunţate, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în raport de dispoziţiile exprese ale art. 261 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 117/A din 14 septembrie 2015, în rejudecarea fondului, după anularea sentinţei civile nr. 249 din 13 februarie 2014 a Tribunalului Galaţi, Curtea de Apel Galaţi a admis cererea reclamantei SC C. SRL şi a obligat pârâta SC D. SRL Galaţi la plata contravalorii sumei de 12.426 euro, respectiv, a respins cererea reclamantului A., ca nefondată.

Curtea a constatat că cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL, este nefondată, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Sub aspectul situaţia de fapt, s-a reţinut că în luna august 2008, reclamanta SC C. SRL a vândut hotelul Turist celui de-al doilea reclamant, A. La data de 28 august 2008, acest reclamant a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare a hotelului cu SC B. SRL, pentru suma de 3.300.000 euro, condiţiile perfectării contractului în formă autentică fiind radierea litigiilor înscrise în cartea funciară la cererea SC D. SRL şi SC E. SRL. Promisiunea de vânzare-cumpărare a fost înscrisă în cartea funciară în baza încheierii din 30 octombrie 2008, fiind astfel opozabilă erga omnes.

La data de 23 decembrie 2008, s-a încheiat un act adiţional, prin care părţile au convenit prelungirea termenului de încheiere a contractului la data de 22 februarie 2009. Ulterior, la data de 23 februarie 2009, având în vedere că erau notate în continuare în cartea funciară litigiile referitoare la imobil, SC B. SRL şi-a exprimat disponibilitatea de a achiziţiona imobilul, dar la un preţ redus de 2.300.000 euro, oferta fiind valabilă până la data de 31 decembrie 2009. La data de 15 ianuarie 2010, societatea a denunţat promisiunea de vânzare-cumpărare, solicitând restituirea avansului de 50.000 euro, motivat de înscrierile repetate în cartea funciară a litigiilor iniţiate cu privire la hotel.

Reclamantul a susţinut că denunţarea promisiunii de vânzare-cumpărare s-a datorat culpei pârâtei, care a promovat în mod succesiv mai multe contestaţii la executare, pe care le-a notat în cartea funciară, exercitându-şi astfel abuziv drepturile procesuale. S-a susţinut că, în timp ce se judeca recursul la sentinţa civilă nr. 1447 din 25 februarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. x/233/2007, pârâta a promovat o nouă contestaţie, înregistrată sub nr. x/233/2008, la data de 20 mai 2008, în calitate de terţ proprietar al bunului urmărit. Prin sentinţa civilă nr. 7680 din 24 februarie 2008 a Judecătoriei Galaţi a fost admisă contestaţia la executare, însă în căile de atac, soluţia a fost schimbată, în sensul respingerii contestaţiei, ca tardiv formulată. O a treia contestaţie a pârâtei a făcut obiectul Dosarului nr. x/233/2008 al Judecătoriei Galaţi, respinsă, ca tardivă, prin sentinţa civilă nr. 9754 din 17 decembrie 2008 a Judecătoriei Galaţi, menţinută prin Decizia civilă nr. 171/R din 17 octombrie 2010 a Tribunalului Tg. Mureş.

Urmare a înscrierii în cartea funciară a acestor litigii, promisiunea de vânzare-cumpărare dintre reclamant şi SC B. SRL nu s-a mai materializat, promitenta-cumpărătoare indicând expres ca motiv al denunţării, existenţa proceselor şi notarea lor în cartea funciară.

Reclamantul a susţinut că prejudiciul suferit este de 2.460.000 euro, constând în diferenţa între preţul la care A. a achiziţionat imobilul şi preţul la care acesta putea vinde hotelul (3.300.000 - 840.000 = 2.460.000 euro), din care a solicitat doar acoperirea sumei de 700.000 euro.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 723 C. proc. civ., care sancţionează exercitarea drepturilor procedurale cu rea-credinţă şi contrar scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, părţii care foloseşte aceste drepturi în mod abuziv revenindu-i obligaţia de a răspunde pentru prejudiciile cauzate.

Instanţa a apreciat că, în tăcerea C. proc. civ., care nu arată criteriile pentru determinarea abuzului de drept, simpla respingere a unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă, eo ipso, că reclamantul a acţionat abuziv, astfel încât să fie tras la răspundere pentru invocarea unor pretenţii nejustificate. Ca atare, s-a considerat că numai demersul judiciar declanşat cu rea-credinţă, sau dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenţia de a produce o pagubă, morală sau materială, poate constitui abuz de drept.

În doctrina juridică, abuzul de drept a fost definit ca fiind „exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale” şi că s-ar circumscrie acestei noţiuni, exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor sale. S-a apreciat astfel că s-ar putea avea în vedere două modalităţi de sancţionare a abuzului de drept, pe de o parte, refuzul concursului forţei de constrângere a statului (în sensul că instanţa, constatând că este în prezenta exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea reclamantului, iar dacă exerciţiul abuziv emană de la pârât, va înlătura apărarea acestuia) iar, pe de altă parte, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, poate fi antrenată răspunderea autorului exerciţiului abuziv faţă de cel vătămat într-un drept al său, prin obligarea la daune-interese.

Din perspectiva jurisprudenţei, aceasta a calificat abuzul de drept ca fiind o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul subiectiv - reaua-credinţă şi unul obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa.

Curtea de apel a apreciat că s-a făcut dovada exercitării drepturilor procesuale cu rea-credinţă, contrar scopului pentru care au fost recunoscute de lege. S-a reţinut că după ce, iniţial, debitoarea executată silit a formulat contestaţia la executare în calitatea sa de parte în dosarul de executare, pierzând prin sentinţa civilă nr. 1447 din 25 februarie 2008, a promovat succesiv alte două contestaţii la executare, în care a pretins că are calitatea de terţ proprietar, folosindu-şi drepturile procesuale într-un scop contrar celui urmărit şi recunoscut de textul de lege, asumându-şi consecinţele demersurilor sale, în condiţiile în care a beneficiat de asistenţă juridică pe tot parcursul proceselor. Notând la cartea funciară ambele litigii şi având cunoştinţă de existenţa promisiunii de vânzare-cumpărare, care era, de asemenea, notată, debitoarea a urmărit de fapt întârzierea predării imobilului către adjudecatar şi împiedicarea acestuia din urmă să înstrăineze hotelul. În concluzie, atitudinea procesuală a debitoarei poate fi apreciată ca abuz de drept.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, Curtea a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., fapta ilicită (probată prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale), prejudiciul, raportul de cauzalitate (ce a fost probat cu adresa nr. 1/15 ianuarie 2010, care face legătura între denunţarea promisiunii de vânzare-cumpărare şi existenţa litigiilor privind imobilul, notate în cartea funciară). Deşi notarea litigiului nu indisponibilizează bunul, e evident că nici o persoană nu şi-ar asuma riscul de a cumpăra un drept litigios.

Curtea a apreciat că, în cauza pendinte, nu e îndeplinită condiţia existenţei prejudiciului, întrucât pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, este necesară îndeplinirea unor condiţii: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţilor de evaluare. Este evident că prejudiciul actual este întotdeauna cert, pentru că s-a produs deja la momentul când se pretinde repararea lui. Poate îndeplini această condiţie şi un prejudiciu viitor, care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare. Prejudiciul viitor nu trebuie însă confundat cu un prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

În speţă, s-a solicitat un prejudiciu viitor eventual, nesigur, pentru că, atâta timp cât reclamantul este în continuare proprietarul hotelului, pe care nu l-a valorificat, nu se poate previziona, în condiţiile fluctuaţiei pieţii imobiliare, care va fi preţul de vânzare pentru a calcula cu precizie prejudiciul suferit (constând în diferenţa dintre preţul pe care l-ar fi obţinut de la SC B. SRL şi preţul de vânzare). În aceste condiţii, deşi celelalte condiţii ale răspunderii delictuale sunt îndeplinite, în lipsa unui prejudiciu cert, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Împotriva Deciziei civile nr. 117/A din data de 14 septembrie 2015 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, a formulat cerere de recurs, reclamantul A., prin care a susţinut că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv a fost dată cu aplicarea greşită a legii, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

Soluţia instanţei de apel este rezultatul unei greşite aplicări a legii - a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., întrucât a considerat neîndeplinită condiţia certitudinii prejudiciului (condiţie ce presupune că acesta este sigur atât în ce priveşte existenţa, cât şi posibilitatea de evaluare), apreciind că ceea ce s-a solicitat prin acţiune este acoperirea unui prejudiciu eventual, care nu s-a produs încă. Instanţa de apel a considerat că prejudiciul există, dar că nu poate fi evaluat ca întindere la momentul judecăţii, ceea ce constituie o contradicţie a motivării, întrucât de vreme ce un prejudiciu există, acesta poate fi şi evaluat.

Recurentul-reclamant a susţinut că prejudiciul ce i s-a produs ca o consecinţă directă a culpei pârâtei - sub forma abuzului de drept -a constat în pierderea patrimonială suferită ca efect al imposibilităţii de a-şi valorifica bunul proprietatea sa, la preţul pe care SC B. SRL s-a obligat să i-l plătească prin promisiunea de vânzare-cumpărare, beneficiul fiind egal cu diferenţa dintre preţul la care a achiziţionat bunul şi preţul la care acesta putea fi vândut în mod cert către SC B. SRL.

Momentul producerii prejudiciului a fost 15 ianuarie 2010, când a fost denunţată promisiunea de vânzare-cumpărare, moment la care a devenit cert că hotelul nu mai putea fi vândut către promitentul- cumpărător. Evaluarea prejudiciului este aşadar posibilă, existând elementele necesare şi suficiente pentru o astfel de evaluare, la momentul 15 ianuarie 2010, când a fost certa imposibilitatea vânzării hotelului. Asupra certitudinii prejudiciului şi întinderii acestuia la acest moment nu exista nicio îndoială, necesitând pentru individualizarea valorii doar o simplă operaţie aritmetică, prejudiciul cert fiind de 2.483.006,54 euro. Din acest prejudiciu, recurentul-reclamant a solicitat acoperirea doar a sumei de 1.187.574 euro, redusă în apel la suma de 700.000 euro.

Prejudiciul este un prejudiciu actual, întrucât acesta deja s-a produs, şi nu un prejudiciu eventual, ce presupune producerea sa în viitor.

Instanţa de apel a apreciat incertitudinea, caracterul eventual al prejudiciului în considerarea unui eveniment viitor, incert, eventual, respectiv posibilitatea de vânzare în viitor a hotelului către o terţă persoană, la un preţ pe care nu l-a determinat, dar a luat în considerare probabilitatea de a fi egal sau mai mare, decât cel convenit cu SC B. SRL, probabilitate ce ar fi de natura de a înlătura prejudiciul solicitat prin acţiune.

Existenţa prejudiciului trebuia apreciată raportat strict la consecinţele prejudiciabile ale faptelor deja săvârşite de intimata-pârâtă şi cărora instanţa le-a dat relevanţa unui abuz de drept, ce dă naştere la obligaţia de despăgubire în condiţiile art. 723 C. proc. civ.

Este contrară legii soluţia instanţei de apel de a nega certitudinea prejudiciului şi a susţine eventualitatea acestuia, în considerarea unor eventuale viitoare, fapte personale ale recurentului-reclamant şi care ar putea eventual avea ca efect diminuarea sau desfiinţarea prejudiciului produs prin fapta culpabila a pârâtei, dar care nu se confundă cu faptul ilicit recunoscut de instanţa ca săvârşit de intimată. Mai mult, raportul de cauzalitate nu presupune luarea în considerare a unor fapte viitoare, incerte în ce priveşte producerea lor, şi care nu au nici caracter ilicit şi nici nu-l au ca autor pe autorul faptului ilicit.

Un prejudiciu eventual putea fi pus în discuţie doar între momentul exerciţiului abuziv al drepturilor procesuale al intimatei (anul 2008, când a fost exercitat abuziv dreptul la contestaţie la executare) şi până la 15 ianuarie 2010, când SC B. SRL a denunţat promisiunea de vânzare-cumpărare.

La momentul 15 octombrie 2010, când a devenit cert faptul că vânzarea nu a mai fost posibilă, prejudiciul a devenit cert şi actual, acesta fiind egal cu beneficiul pe care recurentul-reclamant nu l-a mai putut realiza prin vânzare.

Instanţa a considerat că prejudiciul reclamat este unul eventual prin prisma unor acte de înstrăinare a hotelului pe care recurentul-reclamant le-ar putea încheia într-un viitor nedeterminat, ignorând prejudiciul deja produs, negând astfel dreptul său la despăgubiri. Nicio dispoziţie a legii nu condiţionează dreptul la despăgubire de o obligaţie a păgubitului ca printr-o prestaţie proprie să-şi acopere prejudiciul ce deja i-a fost provocat de o altă persoana. Nu s-a avut în vedere faptul că, în decurs de 5 ani, respectiv în perioada ce s-a scurs de la data denunţării promisiunii de vânzare-cumpărare, nici o vânzare a imobilului nu a mai fost posibilă. În dovedirea acestui fapt s-a depus adresa din 18 iunie 2014 emisă de Agenţia imobiliară SC F. SRL, din care rezultă eşecul demersurilor pentru vânzarea hotelului la un preţ de 2.600.000 euro.

După logica instanţei de apel, prejudiciul ar deveni cert doar la momentul unei ipotetici vânzări, ceea ce înseamnă că dacă recurentul-reclamant nu ar reuşi în tot cursul vieţii să vândă imobilul, prejudiciul nu ar fi cert niciodată, deşi faptul ilicit a fost constatat ca atare de instanţa de judecată, iar prejudiciul constând în beneficiul nerealizat din vânzarea hotelului a fost dovedit.

Instanţa de apel, fără a cerceta existenţa certă a prejudiciului în limitele şi după criteriile de mai sus, a pus în discuţie nu eventualitatea prejudiciului, ci eventualitatea ca prejudiciul deja produs să fie acoperit sau diminuat în viitor prin vânzarea în cele din urmă a hotelului către un terţ, eveniment ce ar înlătura caracterul cert al prejudiciului. Ceea ce a pretins instanţa de apel, echivalează cu o condiţie suspensivă, astfel cum este definită de art. 1004 şi 1017 C. civ., respectiv un eveniment viitor şi incert că se va produce, de care depinde naşterea unei obligaţii, în speţă a aceleia de dezdăunare. Pe de altă parte, condiţia pusă în discuţie de instanţa, are natura unei condiţii pur potestative, în sensul art. 1006 C. civ., întrucât depinde exclusiv de voinţa recurentului-reclamant, ceea ce înseamnă că acesta poate face să nu se îndeplinească condiţia, fără ca acest fapt să atragă vreo consecinţă juridică în ceea ce îl priveşte.

Nici din dispoziţiile art. 723 C. proc. civ., nici din dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. nu rezultă expres sau implicit că naşterea dreptului la despăgubiri şi obligaţiei corelative de despăgubire sunt supuse unei condiţii constând în evenimente viitoare şi incerte în producerea lor, ulterioare săvârşirii faptului ilicit.

Sintagma "să nu fi fost reparat încă" exprimă faptul că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca la momentul promovării acţiunii în despăgubire, sau în termenul general de prescripţie pentru formularea acţiunii în despăgubiri, prejudiciul să nu fi fost acoperit de către autorul prejudiciului sau de către un terţ pentru sau în numele autorului prejudiciului.

Nici jurisprudenţa şi nici legea nu impun pentru acordarea despăgubirii condiţia ca, într-un viitor nedeterminat, victima faptului ilicit să acopere prin propriile acţiuni prejudiciul ce i-a fost cauzat printr-o faptă ilicită. Impunerea unei astfel de condiţii echivalează cu impunerea de către instanţa de apel, victimei faptului ilicit, a unei cauze de stingere a dreptului său la acţiune împotriva autorului faptului ilicit, în cazul în care o vânzare în viitor a hotelului, la preţul la care s-a obligat SC B. SRL să cumpere, nu s-ar realiza. Aceasta pentru că acţiunea în despăgubiri este supusă prescripţiei extinctive, acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită se prescrie într-un termen de 3 ani; acest termen începe să curgă "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea." Acţiunea de faţă a fost introdusă la limita împlinirii termenului de prescripţie, după împlinirea acestui termen stingându-se orice posibilitate de a pretinde acoperirea prejudiciului produs de intimată. În condiţiile în care prin hotărârea apelată acţiunea a fost respinsă, nu a operat o întrerupere a prescripţiei, aşa încât orice acţiune în despăgubire este considerată stinsă prin prescripţie la data de 15 ianuarie 2013.

Aprecierea instanţei de apel conform căreia prejudiciul ar deveni cert, putând fi evaluat doar la momentul unei ipotetice vânzări viitoare, nu constituie altceva decât un mijloc de paralizare de către instanţa a însuşi dreptului legal al recurentului-reclamant la acţiunea în despăgubire împotriva intimatei, autor necontestat al abuzului de drept procesual.

Instanţa deşi avea la dispoziţie toate elementele de fapt ce făceau dovada imposibilităţii vânzării hotelului, a apreciat ca în viitor hotelul ar putea fi vândut la un preţ comparabil cu cel convenit cu SC B. SRL. Imposibilitatea vânzării imobilului la un preţ comparabil cu cel convenit cu SC B. SRL sau chiar mai mic a fost determinată şi de alte actiuni promovate de intimată, acţiuni care sunt în curs şi care sunt de natură să împiedice orice persoana să cumpere hotelul. Imposibilitatea de vânzare a hotelului a rezultat nu doar din faptul ilicit reţinut prin sentinţa apelată, ci şi din faptul că acesta se afla pe terenul proprietatea intimatei - prin sentinţa civilă nr. 1362 din 26 mai 2015 a Judecătoriei Bârlad, aceasta a obţinut, în prima instanţa, de la recurentul-reclamant, invocând art. 998 - 999 C. civ., despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului în valoare de 5.449.702 euro. În acest context, este evident că nimeni nu va cumpăra acest hotel pentru a plăti pentru folosinţa terenului, milioane de euro, cu mult peste valoarea hotelului.

În perioada ce s-a scurs de la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, este notorie scăderea vertiginoasa a pieţei imobiliare. Însuşi SC B. SRL, prin adresa din 23 februarie 2009, a justificat reducerea preţului din promisiunea de vânzare-cumpărare atât pe existenţa în continuare a litigiilor şi notării acestora în cartea funciară, cât şi pe scăderea valorii de vânzare a imobilelor de la data încheierii promisiunii şi până la momentul reducerii preţului.

Actul de adjudecare a hotelului din 19 noiembrie 2007 menţionează preţul de 3.332.000 lei, echivalentul a 984.546 euro, incluzând T.V.A., la un curs valabil la 19 noiembrie 2007 de 3, 3843 lei/1 euro, actul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit proprietatea menţionează un preţ de 2.900.000 lei, echivalentul a 816.993,46 euro, la un curs de 3,5496 lei/1 euro. Din adresa din 18 iunie 2014 emisa de Agenţia imobiliara SC F. SRL, rezulta eşecul demersurilor pentru vânzarea hotelului la un preţ de 2.600.000 euro, mai mic cu 700.000 euro decât cel la care SC B. SRL se obligase să cumpere. Imposibilitatea vânzării hotelului la un preţ de 2.600.000 euro este un fapt cert, funcţie de care instanţa putea să determine prejudiciul cert, chiar în modalitatea de soluţionare a cauzei pe care a abordat-o şi care este criticată la punctele anterioare a acestor motive de recurs. O posibilitate de vânzare la un preţ comparabil cu cel la care SC B. SRL, dacă ar fi existat sau dacă exista, ar fi trebuit dovedită de pârâta în condiţiile art. 1169 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a susţinut că prejudiciul ce i s-a produs ca o consecinţă directă a faptei ilicite a pârâtei - sub forma abuzului de drept procesual - a constat în pierderea patrimonială suferită ca urmare a imposibilităţii de valorificare a bunul proprietatea sa, la preţul pe care SC B. SRL s-a obligat să i-l plătească prin promisiunea de vânzare-cumpărare, prejudiciul fiind egal cu diferenţa dintre preţul la care a achiziţionat bunul şi preţul la care acesta putea fi vândut în mod cert către SC B. SRL, respectiv 2.460.000 euro (din care a solicitat efectiv suma de 700.000 euro).

În concret, fapta ilicită imputată pârâtei a constat în promovarea succesivă a mai multor contestaţii la executare, dar şi înscrierea acestora în cartea funciară. Din cauza acestor înscrieri, promisiunea de vânzare-cumpărare dintre reclamant şi SC B. SRL nu s-a mai materializat, promitenta-cumpărătoare invocând expres ca motiv al denunţării, existenţa proceselor şi notarea lor în cartea funciară.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., şi a constatat următoarele:

Fapta ilicită a fost probată prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale; în concret, s-a reţinut că, iniţial, pârâta-debitoare a formulat contestaţia la executare în calitatea sa de parte în dosarul de executare, respinsă prin sentinţa civilă nr. 1447 din 25 februarie 2008; ulterior însă, aceasta a promovat în mod succesiv două contestaţii la executare, în care a pretins că are calitatea de terţ proprietar, folosindu-şi drepturile procesuale într-un scop contrar celui urmărit şi recunoscut de lege; notând în cartea funciară ambele litigii şi având cunoştinţă de existenţa promisiunii de vânzare-cumpărare, debitoarea a urmărit întârzierea predării imobilului către adjudecatar şi împiedicarea acestuia din urmă să înstrăineze hotelul.

S-a reţinut totodată că raportul de cauzalitate a fost dovedit în cauză cu adresa nr. 1/15 ianuarie 2010, care face legătura între denunţarea promisiunii de vânzare-cumpărare şi existenţa litigiilor privind imobilul, notate în cartea funciară.

Curtea a apreciat însă că nu e îndeplinită condiţia existenţei prejudiciului, întrucât pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, este necesară îndeplinirea unor condiţii: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţilor de evaluare.

Am redat anterior argumentele de fapt şi de drept care au fundamentat, în esenţă, soluţia pronunţată de instanţa de apel pentru a răspunde cât mai pertinent, dar şi concret, criticilor de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - în concret, s-a susţinut că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii - nu este întemeiată, întrucât instanţa de apel, în expunerea de motive, nu a reţinut că prejudiciul există, dar că acesta nu ar putea fi evaluat ca întindere la momentul judecăţii, ci, cu titlu preliminar, a prezentat consideraţiile de natură teoretică, doctrinară, care să-i susţină propriul raţionament juridic şi deabia ulterior, concluzia finală la care a ajuns şi care a întemeiat soluţia pronunţată. A evidenţiat astfel că, potrivit doctrinei de specialitate, prejudiciul actual este întotdeauna cert, pentru că s-a produs deja la momentul când se pretinde repararea lui, respectiv că poate îndeplini această condiţie şi un prejudiciu viitor, care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.

Concluzia la care a ajuns instanţa de apel, pe deplin judicioasă, este că prejudiciul viitor nu trebuie confundat cu prejudiciu eventual, care este lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Date fiind aceste considerente, deciziei atacate nu-i poate fi imputat viciul contradictorialităţii argumentelor.

Nu este întemeiată critica de nelegalitate susţinută din perspectiva dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a aplicat corect legea, respectiv dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., atunci când a considerat că nu este îndeplinită condiţia certitudinii prejudiciului.

Pentru situaţia cauzei pendinte, instanţa de apel a concluzionat corect că reclamantul a solicitat un prejudiciu viitor eventual, nesigur, pentru că, atâta timp cât acesta este în continuare proprietarul hotelului, pe care nu l-a valorificat, nu se poate previziona, în condiţiile fluctuaţiei pieţii imobiliare, care va fi preţul de vânzare pentru a evidenţia cu precizie prejudiciul suferit.

În ceea ce priveşte promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată de reclamant cu SC B. SRL, actul adiţional din 23 octombrie 2008, adresele SC B. SRL din 23 februarie 2009 şi din 15 ianuarie 2010, în raport de care reclamantul a indicat data de 15 ianuarie 2010 (data denunţării promisiunii de vânzare-cumpărare), ca dată a producerii prejudiciului, a caracterului cert al acestuia (atât în ce priveşte existenta sa, cât şi evaluarea sa), susţinerile recurentului-reclamant referitoare la acestea nu schimbă cu nimic concluzia la care a ajuns instanţa anterioară, pentru următoarele considerente:

La data încheierii acestei promisiuni de vânzare-cumpărare, respectiv la data încheierii actelor adiţionale ulterioare, condiţiile perfectării contractului în formă autentică au fost strict stabilite - radierea litigiilor înscrise în cartea funciară cu privire la hotelul ....

Urmare a neîndeplinirii condiţiilor stipulate, la data de 15 ianuarie 2010, SC B. SRL a procedat la denunţarea promisiunii de vânzare-cumpărare, solicitând restituirea avansului de 50.000 euro.

Altfel spus, prin clauzele enunţate anterior, necontestate de altfel, s-a convenit că, de radierea litigiilor înscrise în cartea funciară, depinde însăşi existenţa actului juridic. Prin urmare, cât timp obligaţia de a cumpăra imobilul a fost asumată sub condiţie suspensivă - condiţia care depinde de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare - aceasta nu se perfectează decât după îndeplinirea condiţiei (art. 1017 C. civ.).

Circumstanţele cauzei pendinte, stabilite pe deplin de instanţa anterioară, atrag şi incidenţa dispoziţiilor art. 1012 C. civ., conform cărora când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp fixat, condiţia este considerată ca neîndeplinită, dacă timpul a expirat fără ca evenimentul să se întâmple, ceea ce înseamnă că, din perspectiva efectelor condiţiei -pendente conditione - actul juridic nu-şi produce efectele.

Acestea sunt considerentele de drept în raport de care se poate afirma cu deplină pertinenţă că argumentele invocate de către recurentul-reclamant nu pot susţine ideea de certitudine a prejudiciului la momentul denunţării convenţiei.

Faptul că instanţa de apel a apreciat incertitudinea, caracterul eventual al prejudiciului şi din perspectiva posibilităţilor de vânzare în viitor a hotelului către o terţă persoană, la un preţ egal sau mai mare decât cel convenit cu SC B. SRL, nu poate fi calificat ca un argument nelegal, întrucât existenţa bunului în patrimoniul recurentului-reclamant îndrituia instanţa spre un astfel de raţionament.

Cât timp pretenţia recurentului-reclamant s-a întemeiat pe ideea că data de 15 ianuarie 2010 (data denunţării promisiunii de vânzare-cumpărare) este data producerii prejudiciului, dar şi momentul la care se poate aprecia asupra caracterului cert al acestuia (atât în ce priveşte existenta sa, cât şi evaluarea sa), susţinerile recurentului-reclamant conform cărora în decurs de 5 ani nu a fost posibilă vânzarea imobilului, au doar valoarea unor apărări care vin să contracareze argumentele subsidiare ale instanţei de apel.

Instanţa de apel, chiar şi atunci când a avut în vedere posibilitatea înstrăinării în viitor a hotelului de către reclamant, nu a asimilat (nici expres, nici implicit) acest posibil eventiment viitor cu o condiţie suspensivă de care depindea îndestularea recurentului-reclamant, întrucât o astfel de noţiune juridică - condiţia, ca modalitate a actului juridic - este proprie actelor juridice, ca izvor de obligaţii, şi nu faptelor juridice.

Instanţa de apel, prin faptul că a cercetat condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale într-o situaţie de fapt particulară, nu înseamnă că a impus recurentului-reclamant vreo condiţie de acoperire a prejudiciului sau de stingere a dreptului acestuia la acţiune, o astfel de susţinere fiind, de altfel, fără susţinere logică/juridică.

Toate referirile recurentului-reclamant privitoare la natura juridică a acţiunii în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., din perspectiva prescripţiei extinctive, nu pot fi primite, cât timp acestuia nu i s-a imputat nici o neregularitate sub acest aspect. Modalitatea în care recurentul-reclamant va proceda în viitor pentru recuperarea prejudiciului pe care-l reclamă, respectiv dacă pentru aceasta s-ar putea pune problema prescripţiei dreptului la acţiune, este o chestiune ce excede litigiul pendinte.

În egală măsură, împrejurarea că ar exista şi alte actiuni promovate de către intimată, acţiuni care sunt în curs şi care ar fi de natură să împiedice orice persoana să cumpere hotelul, nu este relevantă în cauză, dată fiind pretenţia concretă a recurentului-reclamant, justificată de momentul denunţării promisiunii de vânzare-cumpărare şi a actelor adiţionale ulterioare, respectiv de efectele acestora în privinţa obligaţiilor asumate de părţi cu privire la imobil.

Susţinerea recurentului-reclamant referitoare la scăderea vertiginoasa a pieţei imobiliare şi la notorietatea acestei situaţii - a susţinut că însăşi SC B. SRL a justificat reducerea preţului din promisiunea de vânzare-cumpărare atât pe existenţa în continuare a litigiilor şi notării acestora în cartea funciară, cât şi pe scăderea valorii de vânzare a imobilelor de la data încheierii promisiunii şi până la momentul reducerii preţului - nu poate fi privită altfel decât ca un argument în plus în sensul calificării obligaţiei asumate de promitenta-cumpărătoare drept o obligaţie asumată sub condiţie suspensivă.

În egală măsură, trebuie semnalat că, în mod unanim în literatura de specialitate, s-a susţinut că răspunderea civilă reglementată de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. îşi are izvorul în principii de dreptate şi echitate socială. Nu se poate vorbi de dreptate şi echitate socială dacă s-ar accepta un raţionament care să conducă la ideea că o faptă ilicită de natura celei reclamate în cauză - constând, în concret, în formularea de către pârâta în mod succesiv a două contestaţii la executare, notate în cartea funciară - ar putea conduce în mai puţin de doi ani, la un prejudiciu de 2.483.006,54 euro, în condiţiile în care bunul imobil a rămas în patrimoniul recurentului-reclamant, având şi toate atributele proprietăţii, nealterate.

Nici în ipoteza în care bunul ar fi fost distrus total în urma faptei ilicite a intimatei-pârâte, un cuantum atât de mare al prejudiciului nu ar fi putut fi justificat, preţul de adjudecare de către reclamant al imobilului fiind de 840.000 euro iar scăderea vertiginoasa a pieţei imobiliare fiind o susţinere vehementă a însuşi recurentului-reclamat.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a pronunţat o soluţie corectă, în deplin consens cu doctrina şi jurispudenţa în materie, prejudiciul fiind privit nu numai ca o condiţie a răspunderii civile delictuale, ci şi ca o măsură a ei, în sensul că autorul faptei ilicite răspunde numai în limita prejudiciului cauzat, cerinţă neîmplinită în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 117/A din 14 septembrie 2015, Curtea de Apel Galaţi a admis cererea celeilalte părţi reclamante, SC C. SRL, obligând pârâta SC D. SRL Galaţi la plata contravalorii sumei de 12.426 euro, împrejurare ce dovedeşte că numai legea şi, corelativ, disponibilitatea părţilor de a-şi susţine pretenţiile, respectiv apărările, pot constitui temei pentru pentru o soluţie judicioasă.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

Pe temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., instanţa va obliga recurentul-reclamant la 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC D. SRL Galaţi, luând în considerare, pe de o parte, ideea ca dispoziţiile art. 274 din C. proc. civ. sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părţii care a pierdut procesul, şi, pe de altă parte, faptul că în analiza culpei trebuie să se aibă în vedere prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecata.

În contextul cauzei de faţă, trebuie reţinut şi faptul că pentru a statua asupra cheltuielilor de judecată - onorariul de avocat, trebuie avute în vedere, atât dispoziţiile de drept intern - dispoziţiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. - cât şi principiile stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că onorariul avocatului poate fi încuviinţat de instanţa de judecată, ca şi cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfăşurată de avocat este utilă instanţei de judecată), real şi într-un cuantum rezonabil (cuantumul cheltuielilor de judecată trebuie pus în relaţie directă cu natura litigiului şi complexitatea cauzei deduse judecăţii).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 117/A din data de 14 septembrie 2015 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Obligă pe reclamantul A. la plata sumei de 3.000 lei, cu titlu de judecată reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata pârâtă SC D. SRL Galaţi.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2016.