Inability to invoke vindication via comparison of titles when specific restitution legislation and ECtHR case law regarding prior judicial orders of restitution apply

Decizia nr. 319/2016

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 iulie 2008, pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., R., S., T., U. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general, V., X., Z., Y., A.A., B.B., C.C., D.D., E.E., F.F., G.G., H.H., I.I., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în Bucureşti, sector 1;

- să dispună obligarea pârâţilor lăsarea în deplină proprietate şi liniştita posesie a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţa de cca 835 mp şi construcţia situata pe acest teren, compusa din demisol, parter, doua etaje şi mansarda, magazie şi garaj fiecare dintre pârâţi corespunzător părţii din imobil pe care a deţine, corespunzător regulilor revendicării prin comparare de titluri;

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat ca imobilul ce formează obiectul acţiunii a fost dobândit de autorii lor prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1945 şi transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare al Tribunalului Ilfov sub nr. 9300 din 13 iunie 1945.

Imobilul a fost preluat în fapt de statul comunist în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950 Referitor la situaţia locativa actuala a imobilului, prin adresa din 17 ianuarie 2002 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar, s-a comunicat că, în baza Legii nr. 112/1995, SC J.J. SA a vândut următoarele apartamente: apartamentul 1 parter lui V.; apartamentul 2 parter lui Z.; apartamentul 4 lui C.C.; apartamentul 5 lui D.D.; apartamentul 6 lui F.F.

Prin adresa din 03 iunie 2002 a SC K.K. SA s-a comunicat că în baza Legii nr. 112/1995 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1996 pentru: - apartamentul 3, pe numele lui A.A.

În evidenta Administrației Fondului Imobiliar - Oficiul de administrare, figurează în calitate de chiriaşi ai Primăriei paraţii: la subsol - G.G.; la mansarda - H.H.; la subsol - I.I.

Cu toate că reclamanții au formulat, în baza Legii nr. 10/2001 cerere de restituire a imobilului către Primăria Municipiului Bucureşti, ce a format obiectul notificării nr. 2259/13 august 2001 şi au precizat ca solicită restituirea în natură a imobilului şi numai în subsidiar acordarea de despăgubiri în echivalent, sau băneşti, aceasta nu a dispus în niciun fel asupra cererii lor, deşi dosarul a fost completat cu toate actele doveditoare şi s-a solicitat în mod repetat soluţionarea notificării.

Nesoluţionarea acesteia intr-o perioada de peste 7 ani, echivalează cu refuzul de restituire a bunului, iar conduita imputabila a entităţii îi îndreptăţeşte să îşi valorifice acest drept pe calea prezentei acţiuni.

Totodată, vânzarea de către stat a bunului reclamanţilor către terţi, vânzare anterioara asigurării unei despăgubiri echitabile pentru încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, reprezintă o încălcare a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Practica Curții Europene a Dreptului Omului a statuat în mod constant ca vânzarea bunurilor în baza Legii nr. 112/1995, a împiedicat pe foştii proprietari deposedaţi abuziv de către stat sa-şi exercite dreptul de proprietate, precum şi faptul ca prin neacordarea niciunei despăgubire pentru aceasta lipsire prelungita de bunul respectiv, reprezintă o violare a dreptului prevăzut de Convenţie.

În concluzie, s-a considerat că privarea reclamanţilor de bunurile lor, combinată cu absenta totala a unei despăgubiri vreme de mai mulţi ani, a reprezentat o sarcina disproporţionata şi excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţie.

Toate aceste argumente îi îndreptățesc la promovarea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri ca unica forma de a obţine o reparare a prejudiciului suferit de reclamanţi prin încălcarea dreptului lor.

S-a solicitat sa se constate nevalabilitatea titlului statului si raportat la Decizia nr. 354 din 21 ianuarie 1953 de preluare de către stat a imobilului în baza Decretului nr. 224/1951 pentru apartamentele aparținând lui L.L., H., M.M., N.N., deoarece este nelegala și neconstituțională. Mai mult, chiar din dispozițiile Legii nr. 10/2001 rezulta ca preluarea este abuziva, astfel încât reclamanții sunt îndreptățiți sa formuleze acțiune in revendicare, prin comparare de titluri, având în vedere ca apartamentele din imobilul revendicat au fost cumpărate de chiriași, in temeiul Legii nr. 112/1995.

Dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale după cum urmează:

Prin sentința civilă nr. 1497 din 7 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calităţii de reprezentant, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilității pe nerespectarea principiului unanimităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia tardivității, ca neîntemeiate, a admis excepţia lipsei de interes pa capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului şi a respins această cerere ca lipsită de interes. A admis excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare. A respins ca inadmisibilă cererea de revendicare.

Prin Decizia civila 175/A din 7 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamanți, a anulat hotărârea atacata și a trimis cauza spre rejudecare. A respins apelul declarat de pârâta F.F.

Curtea a reținut că în mod nelegal au fost admise excepțiile lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului şi inadmisibilitatea cererii în revendicare.

Prin Decizia 7524 din 11 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţi împotriva deciziei instanţei de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sectia a III-a, sub nr. x/3/2013 la data de 27 martie 2013.

Prin sentinţa civilă nr. 991 din 10 iulie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin primar general, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în baza Decretului 92/1950; a respins cererea de contestare a nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului în baza Decretului 224/1951, a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată către pârâţii Guran, în cuantum de 4.300 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 417 din 23 septembrie 2015, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., B., O.O., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., P., R., S., T., U. şi P.P., de apelanţii-pârâţi Z. şi Y., precum şi de către apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 991 din 10 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi X., R.R., A.A. și B.B., D.D. şi E.E., S.S., T.T., F.F., G.G., H.H., şi U.U. Au fost obligați apelanţii-reclamanţi la plata către intimaţii-pârâţi A.A. şi B.B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.400 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în speţă, prin Decizia nr. 7524 din 11 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de pârâţi. În considerentele acestei decizii s-a reținut că instanţa de fond - fiind învestită cu o cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului şi o cerere în revendicare, prin care reclamanţii au indicat drept premisă a litigiului preluarea abuzivă a imobilului de către statul comunist - are atributul de a examina valabilitatea titlului statului.

În motivarea deciziei, instanţa de recurs a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, de la proprietarii săi şi că acesta nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest act normativ încălca în mod flagrant Constituţia României în vigoare la acel moment.

În raport de aceste considerente, Curtea nu putea valida susţinerea pârâtului, în sensul că instanţa de judecată în mod greşit nu a reţinut excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea acestei pretenții, deoarece în modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobilele preluate de stat cu sau fără titlu.

Pe de altă parte, Legea specială nr. 10/2001, nu suprimă competenţa instanțelor de a analiza nevalabilitatea titlului statului, astfel că în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţele sunt îndrituite să verifice conformitatea cu dispoziţiile constituţionale a actelor normative emise anterior anului 1989.

Or, în condiţiile în care reclamanţii au investit instanţa cu o acţiune în revendicare, care presupune constatarea deţinerii de către aceştia a unui titlu asupra imobilului, invocând, totodată, incidenţa art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu poate fi negat interesul formulării unei cereri prin care instanţa să stabilească nevalabilitatea titlului Statului asupra imobilului revendicat pe calea dreptului comun, ca efect al constatării caracterului abuziv al preluării în temeiul legii speciale.

Dând valenţă deciziei în interesul Legii nr. 33/2009, instanța, în rejudecare, a constatat că în analiza titlului exhibat de către reclamanţi, pentru imobilul în litigiu nu se relevă existența unei hotărâri judecătorești care să consfinţească calitatea de proprietari a acestora asupra imobilului în litigiu, prin obligarea Statului, să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat. Reclamanţii nu sunt nici beneficiarii unei dispoziţii administrative prin care să le fi fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu în sensul restituirii acestuia, în natură.

În ceea ce priveşte noţiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea Curții Europene a Dreptului Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Dreptului Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a Dreptului Omului din 3 decembrie 2002).

În jurisprudenţa actuală a instanţei de contencios european - Curtea Europeană a Dreptului Omului - s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.

Distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte însă tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), hotărâre în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.

Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).

Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

În acest context, compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare în mod corect a fost realizată de instanţa de fond, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu luarea în considerare şi a exigenţelor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deduse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece, potrivit statuărilor obligatorii ale Înaltei Curţi, numai în acest fel se poate stabili care titlu este mai caracterizat. Acţiunea în revendicare nu poate face abstracţie de situaţia juridică a imobilului în litigiu, de imobil care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi de dispoziţiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989.

Curtea de apel a reţinut faptul că imobilul în litigiu, preluat conform Decretului nr. 92/1950, face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamanţi, după intrarea în vigoare a acestei legi, astfel încât în mod corect instanţa de fond a avut în vedere cu prioritate dispoziţiile legii speciale de reparaţie. Nu există posibilitatea pentru recurenţi de a opta între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar şi a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 3307 C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.

În cauza Preda ş.a. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin Legea nr. 165/2013 s-au prevăzut reguli de procedură clare şi previzibile însoţite de termene constrângătoare şi de un control judecătoresc efectiv, respectiv că Legea nr. 165/2013 a completat şi suplimentat prevederile vechilor legi de restituire, astfel că modul de calcul şi de acordare a despăgubirilor instituite prin nou act normativ se încadrează în marja de apreciere de care se bucură statul, ţinând seama şi de contextul economic. S-a considerat că noua reglementare are un caracter efectiv şi accesibil, în majoritatea cazurilor nefiind de natură să aducă violări ale dreptului de proprietate.

Astfel, statuările Curții Europene a Dreptului Omului din Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României, în cadrul căreia instanța europeană a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile instituite prin Legea nr. 165/2013, şi anume regulile de procedură clare şi previzibile, însoţite de termene constrângătoare şi de un control judecătoresc efectiv, că legea menţionată oferă „în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire”(parag. 129).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B., O.O., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., P., R., S., T., U. şi P.P., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează încălcarea disp. art. 129 alin. (5) C. pr. civ care reglementează principiul aflării adevărului, în relație directă cu art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului și jurisprudența relevantă, precum și art. 172 C. proc. civ. care reglementează proba cu înscrisuri, aflate în posesia părții potrivnice și a probei testimoniale.

În mod nelegal instanța a respins prin încheierea de ședință din data de 11 februarie 2015, majoritatea cererilor de probatorii solicitate prin nota de probatorii depusă de reclamanți în apel în dovedirea aspectelor relevante pentru acțiunea în revendicare.

O a doua critică se referă la încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, prin raportarea la neanalizarea pe fond a cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, din perspectiva neconstituționalității Decretului nr. 224/1951, prin raportare la Constituția din 1948 și 1952, în vigoare la data preluării.

Un alt aspect ce vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil se referă la practica neunitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece în precedent, prin două decizii pronunțate în anul 2005, una în anul 2004 și alta în anul 2010, s-a avut în vedere jurisprudența Curții europene în această materie. Astfel, s-a considerat că de vreme ce s-a constatat în considerente sau în dispozitiv că preluarea s-a făcut nelegal, acesta constituie temei pentru formularea unei acțiuni în revendicare, deoarece titlul proprietarului inițial a fost confirmat pe cale judecătorească.

O a treia critică vizează interpretarea restrictivă a dispozițiilor pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007 și încălcarea dispozițiilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

A fost invocată și excepția de nelegalitate a pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007, raportate la art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a arătat, în esență, că instanța a limitat, în mod nelegal, analiza titlului statului, doar din perspectiva actului normativ menționat, fiind de notorietate, că abuzurile regimului comunist au dus la preluarea imobilelor, fără îndeplinirea unor cerințe minime de legalitate. Au fost invocate, în acest sens, pe larg, dovezi care arată modalitatea de desființare a proprietății private și represiunea împotriva clasei exploatatoare sau a dușmanului de clasă, cu referire la evrei și armeni, mulți dintre aceștia fiind deportați în Siberia.

Obiecția reclamanților privește limitarea la patru, a situațiilor ce constituie măsuri abuzive, potrivit disp. pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007, existând dovezi că acestea au fost de o varietate foarte mare și trebuia să li se permită reclamanților să probeze situația de fapt.

S-a mai arătat că a fost interpretat restrictiv și art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 16 și 44 din Constituție, creându-se o discriminare între cetățenii cărora, le-au fost preluate imobilele de către regimul comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În favoarea reclamanților au fost invocate o serie de hotărâri pronunțate de Curtea Europeană de la Strasbourg, cum ar fi: Ioana Petrescu și alții contra României din 5 iunie 2008, cauza Florica Maria Petroiu din anul 2009 și, mai ales, cauza Păduraru contra României care a evidențiat deficiențele sistemice ale legislației române, impunând recuperarea în natură a bunurilor preluate abuziv. Au mai fost indicate și alte hotărâri pe care instanța trebuia să le aibă în vedere, respectiv cauza Porțeanu, Străin și Sebastian Taub contra României.

În ceea ce privește hotărârea Maria Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, aceasta nu operează retroactiv și nu poate fi aplicată în speță, deoarece acțiunea a fost formulată la data de 10 iulie 2008, deci înainte de a se pronunța Curtea Europeană, în speța-pilot.

Instanța trebuia să aplice principiul neretroactivității prevăzut de Constituție și în raport de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului trebuia să ia în considerare practica existentă la momentul formulării acțiunii, atât la nivel european, cât și la cel al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La momentul formulării acțiunii, reclamanții aveau un bun, astfel încât nu se poate face referire la o definiție adoptată ulterior, în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, care să impieteze asupra dreptului dobândit deja de reclamanți, drept de care pot face uz în acțiunea în revendicare.

În acest context, au fost aplicate greșit principiile ce se degajă din disp. art. 480-481 C. civ. din 1864, în sensul că, în ceea ce privește compararea titlurilor, era preferabil cel al reclamanților care aveau un bun actual în sensul jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului, anterioare cauzei Atanasiu. De altfel, există și jurisprudență a Curții Europene a Dreptului Omului privind faptul că aplicarea a unor dispoziții legale noi, favorabile uneia dintre părți, ar face procesul imposibil de câștigat, duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil : Crișan contra României, Forrer-Niedenthal contra Germaniei și Satka contra Greciei.

Deși acțiunea în revendicare a fost respinsă, ca nefondată, motivarea este de inadmisibilitate, astfel încât cauza nu a fost analizată pe fond.

Excepția de nelegalitate va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Reclamanții au invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 2.3. din H.G. nr. 250/2007, susținând că de interpretarea acestei prevederi legale depinde rezolvarea cauzei, deoarece acesta trebuie interpretat mai larg, pentru a putea permite catalogarea măsurilor de preluare, ca fiind abuzive, nu numai în ipotezele avute în vedere de actul normativ.

Susținerea reclamanților este nefondată, întrucât cauza ce este dedusă judecății are ca obiect o revendicare imobiliară, formulată pe calea dreptului comun, deci întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. de la 1864. În acest context, instanța trebuie să compare titlurile exhibate de părți, neavând a se raporta la legea specială de restituire a imobilelor preluate abuziv. În virtutea principiului disponibilității, reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, insistând pe compararea titlurilor și pe jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, anterioară cauzei Maria Atanasiu și alții contra României.

Or, în speță, H.G. nr. 250/2007 reprezintă normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care nu este incidentă în cauză și, în consecință, soluționarea litigiului dedus judecății nu depinde de hotărârea de guvern menționată.

Conform dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007, publicată în M. Of. nr. 510 din 30 iulie 2007 (deci, înainte de modificările aduse prin Legea nr. 2/2013) : „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul uni proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului, pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza.„

În mod constant, în jurisprudență s-a statuat că se va înainta excepția de nelegalitate a actului administrativ, instanței de contencios, cu condiția ca de actul menționat să depindă soluționarea cauzei. În caz contrar, excepția invocată de părți este inadmisibilă și urmează să fie respinsă, ca atare.

De vreme ce instanța de recurs a statuat că soluționarea cauzei se întemeiază pe alte dispoziții legale, decât cele ale Legii nr. 10/2001, atunci nu este necesară cercetarea legalității pct. 2.3. din H.G. nr. 250/2007 de către instanța de contencios-administrativ, astfel încât excepția invocată este inadmisibilă.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând să fie analizate din această perspectivă. Deși cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, instanța va grupa motivele și le va examina, conform criticilor de nelegalitate invocate.

Esențial pentru soluționarea cauzei este faptul că litigiul dedus judecății are ca obiect o revendicare imobiliară, formulată pe calea dreptului comun, deci întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. de la 1864. În acest context, instanța trebuie să compare titlurile exhibate de părți, neavând a se raporta la legea specială de restituire a imobilelor preluate abuziv.

În virtutea principiului disponibilității, reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, insistând pe compararea titlurilor și pe jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, anterioară cauzei Maria Atanasiu și alții contra României. Ceea ce au susținut reclamanții este că în virtutea hotărârilor Curții Europene a Dreptului Omului invocate, au dobândit un bun, prin faptul că s-a constatat preluarea abuzivă a bunurilor imobile ale antecesorilor în considerente și nevalabilitatea titlului statului, consemnat în dispozitiv. S-a respins însă cererea privitoare la constatarea nevalabilității titlului statului de preluare în temeiul Decretului nr. 224/1951. Astfel, dobândirea unui bun în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului le-ar fi conferit un avantaj în compararea titlurilor, reclamanții având un titlu mai vechi, dobândit de la adevăratul proprietar.

Susținerile sunt nefondate, deoarece, deși acțiunea în revendicare a fost formulată în cursul anului 2008, dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale, iar hotărârea instanței de fond care produce efecte juridice este sentința civilă nr. 991 din 10 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București.

Or, la momentul pronunțării sentinței, la nivelul Curții Europene de la Strasbourg avusese deja loc un reviriment de jurisprudență, astfel încât hotărârea relevantă este cea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. al României la data de 22 noiembrie 2010.

Din considerentele acestei hotărâri rezultă că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. nr. 140 şi 143).

În cauză, la momentul formulării acțiunii în instanță în anul 2008, nu exista o hotărâre judecătorească în favoarea reclamanților care să statueze în sensul prevăzut de hotărârea-pilot pronunțată de Curtea Europene a Dreptului Omului. Această hotărâre nu a fost obținută nici ulterior anului 2010, astfel încât, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe simpla speranță de li se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată drept “bun” în sensul art. 1 protocolul 1 adițional la Convenție (în acest sens, Cauza Moșteanu contra României, 2002).

Această situație face neîntemeiate susținerile reclamanților privitoare la pretinsul conflict între legislația națională și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul îndreptățirii lor la restituirea bunului preluat de stat de la autorii lor, condițiile în care se poate face restituirea fiind clarificate chiar de Curtea Europeană de la Strasbourg. Ca urmare, nu mai poate fi invocată jurisprudența anterioară cauzei Maria Atanasiu și alții contra României și nici cea referitoare la neretroactivitatea legii civile, de vreme ce s-a stabilit că litigiul fiind în curs, hotărârea care produce efecte este cea pronunțată de Tribunalul București și anume sentința civilă nr. 991 din 10 iulie 2014.

Așa fiind, reclamanții nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. În consecință, aceștia nu pot pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ. și nu pot triumfa în acțiunea petitorie, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceste considerente se impun și în ceea ce privește cererea privitoare la constatarea nevalabilității titlului statului de preluare în temeiul Decretului nr. 224/1951.

Reclamanții au formulat și notificare în temeiul legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv de statul comunist, urmând ca dreptul lor la despăgubire să fie valorificat conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, într-un cadru administrativ și procesual diferit de cel al litigiului de față.

Pe de altă parte, întrucât în speță, reclamanții s-ar putea prevala numai de o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care, nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (M. Atanasiu, parag. 142 și 143), hotărâre ce nu a fost obținută de părți, este nerelevant în speță a se administra probatoriul cu înscrisuri sau cu alte mijloace de probă pentru a se dovedi preluarea abuzivă a bunului ce face obiectul acțiunii în revendicare.

Este adevărat că în revendicare, instanța de fond este îndreptățită să statueze asupra preluării bunului și asupra validității preluării, însă numai dacă nu există lege specială de retrocedare. Astfel, potrivit conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998: “ Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a deciziei nr. 33/2008 și schimbarea jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun. Cu alte cuvinte, în situația dată, reclamanții nu pot triumfa în acțiunea în revendicare, numai în temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai pot exercita în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie, fie ca imobilul să le fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului.

Este neîndoielnic că există dovezi istorice asupra unor tragedii ce au afectat o serie de comunități etnice aflate pe teritoriul României, însă instanța se poate raporta numai la legislația în vigoare la momentul judecării cauzei și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța are prerogativa jurisdicțională de a statua, în funcție de obiectul acțiunii și de susținerile părților care sunt probele relevante și pertinente pentru soluționarea cauzei. Or, în speță, instanța de apel a apreciat că sunt suficiente probele deja administrate, care au dus la lămurirea cauzei și aflarea adevărului judiciar.

Așa fiind, sunt nefondate criticile privind aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) și art. 172 C. proc. civ., precum și a susținerilor subsecvente din cererea de recurs formulată de reclamanți. Este adevărat că probele considerate relevante de reclamanți sunt prezentate pe larg, de la pag. 6 la pag. 12 a cererii de recurs, însă acest lucru nu schimbă esența criticii de nelegalitate analizate mai sus. În jurisprudenţa constantă a Curții Europene a Dreptului Omului s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Ca urmare, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile referitoare la încheierile de şedinţă din data de 12 februarie 2015 şi 4 iunie 2015, prin care instanța de apel s-a pronunțat asupra probelor.

În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, toate garanțiile de drept material și procesual au fost respectate, hotărârea instanței de apel este amplu motivată și răspunde tuturor criticilor formulate de reclamanți. Au fost avute în vedere hotărârile Curții Europene, precum și jurisprudența internă, după pronunțarea cauzei Atanasiu și alții contra României, precum și Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Cele două hotărâri menționate anterior au produs o unificare a practicii judiciare, stabilind mecanismele de restituire a bunurilor preluate abuziv în perioada regimului comunist, aducând elemente de predictibilitate și constanță în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a altor instanțe din țară.

Cererea de recurs este foarte amplă în expunerea jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului, anterioară anului 2010, însă reproducerea pasajelor din mai multe hotărâri ale instanței europene au doar rolul de a justifica faptul că reclamanții ar fi dobândit un bun în patrimoniul lor, aspect ce nu poate fi luat în considerare după cauza pilot Atanasiu și alții contra României.

Reclamanții au formulat și cerere de repunere pe rol a cauzei, după închiderea dezbaterilor, pentru a administra mai multe probe cu înscrisuri, însă instanța a apreciat că acestea nu sunt necesare, aspectele deduse judecății fiind pe deplin lămurite.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoz. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamanți, împotriva Deciziei nr. 417 din 23 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă din data de 12 februarie 2015 şi 4 iunie 2015, pronunţate în acelaşi dosar.

În temeiul dispoz. art. 274 C. proc. civ. urmează să oblige reclamanții la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către pârâții A.A. şi B.B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de reclamanţi.

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor pct. 2.3 din H.G. nr. 250/2007, formulată de reclamanţi.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., O.O., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., P., R., S., T., U. şi P.P. împotriva Deciziei nr. 417 din 23 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/3/2013, precum şi a încheierilor de şedinţă din data de 12 februarie 2015 şi 4 iunie 2015, pronunţate în acelaşi dosar.

Obligă reclamanţii la plata sumei de 6000 lei cheltuieli de judecată către pârâţii A.A. şi B.B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2016.