Restitution claim remanded after appellate bench improperly composed under Article 26(3).

Decizia nr. 318/2016

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 4 iulie 2012, reclamantele A. şi B., au solicitat instanţei - în contradictoriu cu prima.arul Municipiului Timişoara şi Consiliul local al Municipiului Timișoara - să oblige pârâţii la „punerea în executare” a sentinţei civile nr. 194 din 30 ianuarie 2007 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 483 din 7 noiembrie 2007, a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierile din 25 iunie 2009 şi 29 octombrie 2009, hotărâri prin care primarul Municipiului Timişoara a fost obligat să emită o nouă dispoziţie motivată prin care să atribuie reclamantelor, în proprietate, în condiţiile art. 10 alin. (1)0 din Legea nr. 10/2001, un alt teren, liber de sarcini, conform listei-anexă întocmită în baza art. 1 alin. final din acest act normativ, echivalent ca valoare şi întindere cu suprafaţa de 502 mp, din Timişoara, în legătură cu care, s-a formulat notificarea.

Învestit în primă instanţă, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 1910/PI din 5 iunie 2015, a respins excepţia prematurităţii cererii, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă l-a obligat pe primarul Municipiului Timişoara să atribuie reclamantelor imobilul, constând în teren intravilan în suprafaţă de 506 mp, provenit din dezmembrarea imobilului din C.F. Timişoara (teren intravilan de 668 mp) situat în Timişoara.

A obligat Consiliul local al Municipiului Timişoara să emită o hotărâre prin care terenul ce urmează a fi atribuit, să fie trecut din domeniul public, în cel privat al Municipiului Timişoara, în vederea atribuirii în compensare, către reclamante, a acestei suprafeţe.

A respins în rest acţiunea, astfel cum a fost precizată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că deşi reclamantele au obţinut, la 2 aprilie 2009, o hotărâre irevocabilă prin care primarul Municipiului Timişoara a fost obligat să emită o nouă dispoziţie în vederea atribuirii către acestea, a unui alt teren, în compensare, din cele expres menţionate în lista anexă, întocmită în baza art. 1 alin. final din Legea nr. 10/2001, decizia „nu a fost executată” până la data introducerii prezentei acţiuni.

Autorităţile administrative, se arată, au invocat imposibilitatea atribuirii unui teren menţionat în lista anexă, datorită unor împrejurări ulterioare pronunţării hotărârii, respectiv trecerea acestor suprafeţe în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, situaţie în care nemişcătoarele nu mai pot face obiect al cererilor de compensare, întemeiate pe Legea nr. 10/2001, întrucât sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, conform dispoziţiilor art. 861 C. civ.

Or, conchide prima instanţă, refuzul pârâtului de a emite o nouă dispoziţie, în executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, constituie o încălcare a garanţiilor conferite de art. 6 din Convenţie, garanţii de care reclamantele trebuie să se bucure în realizarea drepturilor conferite prin lege.

Se face trimitere la dispoziţiile art. 1.7 din H.G. nr. 250/2007 „pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (…)” şi se analizează, prin prisma probelor administrate în cauză, situaţia terenurilor individualizate în lista anexă care, au fost propuse pentru a fi oferite în compensare, apreciindu-se că sunt întrunite cerinţele legii, în legătură cu imobilul în suprafaţă de 506 mp situat în Timişoara, provenit din dezmembrarea ce urmează a fi efectuată cu privire la terenul intravilan de 668 mp din C.F. Timişoara, conform expertizei întocmite în cauză.

Rămâne în sarcina pârâţilor, se arată, să identifice alte terenuri, din cele menţionate în lista anexă, la care se face referire în cuprinsul hotărârii judecătoreşti, în vederea atribuirii către reclamante, în limita diferenţei de valoare.

Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, care, prin Decizia nr. 149/A din 16 septembrie 2015, a respins apelurile declarate împotriva sentinţei, de reclamante şi pârâţii Municipiul Timiş prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

În cauză, au declarat recurs în termen legal, reclamantele A. şi B. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică hotărârile pronunţate, arătând, în esenţă, următoarele:

- instanţa a soluţionat cauza, fără a examina „în totalitate” cererea cu care a fost învestită, din perspectiva hotărârilor pronunţate anterior.

Astfel, se susţine, instanţelor le revenea obligaţia examinării, pe fond, a cererii de restituire în natură, prin compensare, a suprafeţelor individualizate în lista anexă, întocmită chiar de către pârâţi.

Se analizează, prin prisma concluziilor expertizei efectuată în cauză, posibilitatea atribuirii şi a unor alte terenuri, în suprafață de 1.301 mp şi respectiv 688 mp, din C.F. Timişoara.

Din această perspectivă, se apreciază că hotărârea a fost pronunţată fără a se intra în cercetarea fondului.

- s-a ignorat faptul că toate terenurile solicitate prin acţiunea introductivă, au fost incluse în lista-anexă, şi identificate ca fiind disponibile pentru restituire, în vederea efectuării operaţiunii compensării.

În susţinerea acestei critici, se analizează, suprafaţă cu suprafaţă, posibilitatea ca unul din aceste terenuri să fie oferit în compensare arătându-se că, avizarea favorabilă, de către O.C.P.I. a expertizei judiciare efectuată în cauză, conform bazei de date a acesteia, a implicat atât efectuarea operaţiunii de suprapunere funciară şi cadastrală a terenurilor cât şi verificarea regimului lor juridic.

- neindicarea în cuprinsul cererii introductive a tuturor terenurilor identificate, nu îndreptăţea instanţele să respingă cererea de acordare a diferenţei de teren, până la valoarea reală a suprafeţei preluate de către stat, în legătură cu care s-a formulat notificarea, în mod greşit soluţionarea acestei cereri fiind „declinată” în sarcina autorităţilor administrative care, timp de peste 10 ani au refuzat să-i dea curs.

Oral, în susţinerea acestei critici, recurentele reclamante, prin avocat, au invocat aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în secţii unite, arătându-se că instanţele trebuiau să aplice aceste dispoziţii, în condiţiile în care au constatat că există un refuz nejustificat al pârâţilor de a emite o dispoziţie în soluţionarea cererilor formulate de reclamante.

Recursul se priveşte ca fondat, din perspectiva analizării motivului de ordine publică, invocat din oficiu de instanţă, vizând calificarea greşită a căii de atac.

Cererea formulată de reclamante la 4 iulie 2012, ce are ca finalitate emiterea de către entitatea iniţial învestită cu soluţionarea notificării (vizând restituirea în natură a suprafeţei de 502 mp din Timișoara) unei noi dispoziţii având ca obiect atribuirea în compensare a unui alt teren, echivalent ca valoare şi întindere cu cel notificat, se înscrie în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

S-a solicitat instanţei ca, în condiţiile refuzului primarului Municipiului Timişoara de a emite o nouă dispoziţie, urmare celor statuate prin hotărârile pronunţate în litigiu anterior, să se pronunţe ea însăşi, cu privire la cererea de atribuire a unui alt teren, în compensare, formulată de reclamante în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Demersul judiciar aduce în discuţie aceeaşi ipoteză avută în vedere de practica judiciară constantă, respectiv cea în care entitatea investită cu soluţionarea unei cereri formulată în baza Legii nr. 10/2001, refuză să se pronunţe, într-un termen apreciat ca fiind rezonabil, refuz care nu poate rămâne necenzurat de instanţă.

Această situaţie a fost analizată de instanţa supremă, (chiar dacă într-un alt context) care, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a statuat că în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti nu este restrânsă doar la o prerogativă formală (de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii) ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

Reluarea procedurilor cu caracter administrativ, se arată (situaţie pe deplin aplicabilă, cauzei de faţă) ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.

Or, aceeaşi ipoteză se verifică în speţă, respectiv cea în care unitatea deţinătoare nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori de acordare a unor alte bunuri sau servicii în compensare, în favoarea persoanei îndreptăţite.

Ca atare, faţă de data introducerii acţiunii, se constată că instanţa de control judiciar a calificat greşit calea de atac exercitată împotriva sentinţei nr. 1910/PI din 5 iunie 2015, dată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, hotărârea tribunalului este supusă doar recursului care, este de competența curţii de apel.

Conform art. 26 al Legii nr. 202/2010, care reprezintă norma tranzitorie, dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin această lege (…) se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a noii reglementări.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă fără echivoc, că în materia Legii nr. 10/2001, republicată (ca şi a Legilor nr. 31/1990 şi nr. 221/2009) numai hotărârile judecătoreşti pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, rămân supuse ambelor căi de atac (apel şi recurs), hotărârile pronunţate ulterior apariţiei noii reglementări, fiind sustrase exerciţiului apelului.

În acest context legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei „dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză” este lipsită de relevanţă împrejurarea că, prin hotărâri anterioare, au fost analizate alte cereri formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001 şi s-a pronunţat o sentinţă ce constituie titlu executoriu, sub aspectul obligaţiei pârâtului de a emite o dispoziţie motivată de atribuire a unui alt teren în compensare, faţă de refuzul acestuia care, aşa cum s-a arătat, se circumscrie neîndeplinirii obligațiilor instituite prin dispoziţiile art. 25 şi 26 din actul normativ mai sus citat.

În legătură cu acest refuz, la cererea reclamantelor - formulată la 4 iulie 2012 - tribunalul a pronunţat o nouă hotărâre (sentinţa nr. 1910/PI din 5 iunie 2015) care, potrivit atât normei tranzitorii cât şi dispoziţiei de drept comun incidentă în cauză (art. 725 C. proc. civ. de la 1865) rămâne supusă regimului căilor de atac, în vigoare la data emiterii actului jurisdicţional.

Or, la această dată, aşa cum s-a arătat, intraseră deja în vigoare modificările procedurale operate prin Legea nr. 202/2010, de imediată aplicare, prin care în materia Legii nr. 10/2001, a fost suprimată calea de atac a apelului, sentinţa dată asupra fondului nemaiputând fi astfel atacată, decât pe calea recursului.

Ca o consecinţă a greşitei calificări a căii de atac, instanţa nu a fost alcătuită într-o compunere legală, fiind nesocotite astfel dispoziţiile art. 54, alin. (2) din Legea nr. 304/2004 „privind organizarea judiciară”, ceea ce atrage şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința trimiterii cauzei aceleiaşi curţi de apel, în vederea soluţionării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva Deciziei nr. 149/A din 16 septembrie 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2016.