Ineffectiveness of 1990s apartment sales on abnormally nationalized property: conflict between restitution claims and good-faith acquisitions under Law 10/2001

Decizia nr. 316/2016

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 4 decembrie 1997 sub nr. x/1997 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti reclamanta A. a chemat în judecată pe primarul general al Municipiului Bucureşti pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la retrocedarea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 4 şi lăsarea liberă şi nestingherită a posesiei acestuia, imobil compus din teren 220 mp şi clădire compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara unică şi deplină a imobilului în litigiu, dreptul său fiind dobândit prin succesiune, conform art. 644 - 645 C. civ.

Străbunicul său, defunctul B. ofiţer de carieră, a donat proprietatea sa din București, nepoţilor săi C. (1/2) şi D. (1/2).

A menţionat că până în anul 1928 imobilul a fost notat cu nr. 2, între 1928 - 1934, a fost notat cu nr. 2 bis, iar din 1935, până în prezent a fost numerotat cu nr. 5.

Pe terenul donat lui C. se afla o clădire veche pe care acesta a demolat-o, în locul acesteia edificându-se clădirea în litigiu, de către tatăl acestuia general E. ca procurator de fonduri.

După decesul proprietarului C. reclamanta a succedat în drepturile sale ca unică descendentă directă.

În anul 1950, sub pretextul naţionalizării autorul său a pierdut parţial posesia iar în 1957 a fost definitiv izgonit din casă.

Statul nu a dobândit nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu deoarece pe de o parte Anexa nr. 543 din 14 aprilie 1950 la Decretul nr. 92/1950, ca parte integrantă din Decret nu a existat niciodată iar pe de altă parte chiar Decretul nr. 92/1950 a fost încălcat în mod flagrant prin abuz grosolan.

Bunicul său, ofiţer de carieră a fost ridicat la gradul de general şi declarat erou al primului război mondial şi invalid de război.

Tatăl său, student la Facultatea de Drept a fost exmatriculat datorită considerentelor de ordin politic - social iar în 1950, era funcţionar şi primul campion balcanic de tir. Ulterior, a fost exclus şi din viaţa sportivă şi a ajuns muncitor la Uzinele 23 August.

Ambii săi ascendenţi nu se încadrau în prevederile Decretului nr. 92/1950, astfel încât pretinsa naţionalizare a fost abuziv, orice eventual act translativ de proprietate fiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

În consecinţă, statul deţine imobilul fără titlu motiv pentru care a solicitat admiterea acţiunii în totalitate.

În drept, a întemeiat cererea pe art. 480 raportat la art. 966, C. civ., art. 1 şi 2 din Decretul nr. 92/1950 şi art. 2 Decretul nr. 167/1958.

La termenul de judecată din 11 martie 1999, s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către intervenienţii F., G., H. şi I., prin care s-a solicitat să se constate că intervenienţii sunt proprietari de bună credinţă ai apartamentelor din compunerea imobilului revendicat de către reclamantă din Bucureşti, sectorul 4, pe care le-au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995.

În motivarea cererii de intervenţie în interes propriu au arătat că au cumpărat apartamentele din imobilul în litigiu având credinţa că statul era proprietar la momentul când au cumpărat, respectiv la 03 iunie 1996, când nu exista nici un litigiu între reclamantă şi pârâți, ei fiind prin urmare cumpărători de bună-credinţă, nefiindu-le aplicabil principiul nulităţii în sensul că anularea actului principal conduce la anularea actelor subsecvente.

Intervenienţii au arătat că au dobândit proprietatea imobilului la 05 septembrie 1996 şi 19 decembrie 1996, cu mult după termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 în care reclamanta putea să solicite retrocedarea imobilului în discuţie.

Acţiunea reclamantei este nefondată şi sub aspectul faptului că autorul reclamantei nu a fost evacuat abuziv cum se pretinde în acţiunea formulată, ci a fost nevoit să părăsească imobilul în urma divorţului de soţia acestuia căreia i-a fost atribuit. La momentul naţionalizării autorul reclamantei a fost deposedat de acest imobil deoarece se încadra în prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950 în sensul că deţinea mai multe apartamente. Mai mult, autorul reclamantei, la momentul naţionalizării, se încadra în prevederile art.21 din Decretul nr. 92/1950. Prin urmare, naţionalizarea a fost făcută cu titlu, imobilului fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 4461 din 13 mai 1999, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere valoarea imobilului mai mare de 150.000.000 lei.

Cauza a fost înregistrată, după declinare, la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/1999.

La data de 19 ianuarie 2000, luând şi cuvântul părţilor în susţinere şi în apărare, tribunalul, în temeiul art. 49 şi următoarele C. proc. civ., a admis cererea în principiu de intervenţie în interes propriu formulată de F. şi G., I. şi H.

În cauză, părţile au administrat proba cu acte şi s-a făcut o expertiză topometrică prin care s-au relevat date de identificare a imobilului: adresa, suprafaţa terenului, construcţia amplasată pe acesta şi vecinătăţile, întocmită de expertul J.

Prin sentinţa civilă nr. 61 din 26 ianuarie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Municipiului Bucureşti, reprezentat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi primarul general şi a admis cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii F., G., H. şi I., constatând că intervenienții sunt proprietarii apartamentelor din imobilul din București, conform contractelor de vânzare cumpărare din 05 septembrie 1996, din 09 decembrie 1996, din 05 septembrie 1996 încheiate cu S.C.A.V.L. Berceni.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin actul de donaţie autentificat din 07 noiembrie 1927 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat, B. a donat fiicei sale, D. jumătate din terenul în discuție din Bucuești împreună cu construcția, iar cealaltă jumătate nepotului său C., acest imobil fiind deţinut de către donator în baza actului autentificat din 07 octombrie 1905 de fostul Tribunal Ilfov, secţia a I-a.

În anul 1934, prin autorizaţia de construire emisă de fosta Primărie sector 3 Albastru, s-a început construirea unei noi clădiri în locul celei vechi la adresa din București.

Potrivit certificatului de moştenitor din 8 ianuarie 1996 emis de Notarul Public K., de pe urma defunctului C., decedat, a rămas ca moştenitoare reclamanta, căreia în calitate de fiică i-a revenit întreaga masă succesorală.

Potrivit comunicărilor Consiliului General al Municipiului București din aprilie 1998 şi din 2 septembrie 1998, imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 figurând la poziţia 3274, pe numele tatălui reclamantei, C.

În mod greşit a susţinut reclamanta că imobilul a fost naţionalizat abuziv de către stat prin Decretul nr. 92/1950 deoarece autorul acesteia se încadra în prevederile dispoziţiilor art. 1 din acest act normativ.

Astfel, din fişa imobilului (proprietăţii) bombardat - depusă la fila 14 din dosarul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, rezultă că imobilul era închiriat, deci, autorul reclamantei fiind exploatator de imobile.

Astfel, în acest act se reţine că au fost provocate pagube constând în mobilierul chiriaşilor, că proprietarul dispune ca resurse materiale, de chirii în sumă de 10.000 lunar, şi că imobilul era locuit de 5 familii, respectiv 15 persoane la momentul încheierii fişei.

Potrivit "Cărţii de imobil”, depusă în dosarul Tribunalului Bucureşti (filele 28-39 şi, mai precis, fila 34), rezultă în acelaşi sens, că imobilul în litigiu a fost folosit în scop de exploatare fiind închiriat mai multor familii.

De faptul că imobilul a fost închiriat vorbeşte şi procesul-verbal încheiat în 22 iunie 1934 de Administraţia Finanţelor a sectorului 3 Albastru Indirecte.

De la aplicarea Decretului nr. 92/1050 erau exceptați doar muncitorii, funcţionarii, micii meseriaşi, intelectualii profesionişti, pensionari, excepții între care nu se încadrează autorul reclamantei.

Faptul că bunicul reclamantei a fost ofiţer de carieră ridicat la gradul de general şi declarat erou al primului război mondial şi invalid de război nu poate conduce la concluzia, aşa cum a susţinut reclamanta, că imobilul a fost naţionalizat abuziv, deoarece bunicul său nu mai era proprietar asupra acestui imobil la momentul naţionalizării. De asemenea, nu are nicio relevanţă faptul că tatăl reclamantei, proprietarul imobilului la momentul naţionalizării, era sportiv de performantă, această categorie nefiind prevăzută printre cele exceptate de la naţionalizare.

Art. 2 prevăzând o excepţie de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 nu poate lăsa loc de interpretări extensive, excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare.

Intervenienţii în interes propriu la momentul cererii de cumpărare au respectat termenul prevăzut de art. 9 din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, ei nu au fost încunoştiinţaţi de existenţa vreunui litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti de revendicarea imobilului de către reclamantă.

Reclamanta nu a făcut nicio dovadă a relei credinţe şi, aşa cum prevede art. 1899 C. civ., buna credinţă se prezumă până la proba contrarie.

În consecinţă, faţă de cele expuse mai sus, tribunalul a constatat că imobilul a intrat cu titlu în proprietatea statului, fiind respectate dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, ale Legii nr. 112/1995, privind vânzarea-cumpărarea apartamentului către chiriaşi şi, ca urmare, a respins acţiunea reclamantei ca nefondată, a admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţi şi a constatat că aceştia sunt proprietarii apartamentelor situate în Bucureşti, sector 4, conform contractelor de vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1996, din 09 decembrie 1996 şi din 05 septembrie 1996 încheiate cu S.C.A.V.L. Berceni.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta A., solicitând admiterea acestuia.

În motivarea apelului, apelanta-reclamantă a invocat următoarele argumente:

1. Nu există dovada titlului de proprietate a statului, titlul invocat, chiar dacă ar fi existat, nu este valid.

2. Autorul său, ca şi ea, şi-a păstrat dreptul de proprietate dobândit licit.

3. Legea nr. 112/1995 nu este aplicabilă în speţă.

Contractele de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi nu generează dreptul lor de proprietate.

1. Instanţa de fond a reţinut că imobilul a fost naţionalizat de la autorul reclamantei, figurând într-o anexă a Decretului nr. 92/50/IB poziţia 3274, dovadă fiind două adrese emise de către pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

Or, simpla afirmaţie - scrisă sau verbală - a unei părţi nu reprezintă dovada dreptului şi nici a titlului, chiar dacă figurează sub forma interogatoriului.

În consecinţă, nu există nici o dovadă a titlului de proprietate a statului.

Pe de altă parte, titlul invocat nu există în sine în forma legală.

Decretul nr. 92/1950 a fost publicat la 20 aprilie 1950 numai sub forma textului cadru semnat de patru persoane, iar anexele decretului, care cuprind nominal imobilele naţionalizate, nu au existat la data de 20 aprilie 1950 şi nu au fost semnate de cele patru persoane care au semnat textul cadru, condiţie obligatorie, întrucât ele fac parte integrantă din decret.

Tocmai de aceea ele nu au fost niciodată publicate în mod oficial (în Buletinul sau M. Of.) şi, ca atare, nici nu există, şi nici nu au intrat în vigoare, condiţia publicităţii fiind impusă chiar de dispoziţiile art. 23 din Decretul nr. 92/1950.

În consecinţă, din moment ce pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti pretinde că acesta este titlul statului, şi cum acest titlu nici nu există şi nici nu se face vreo dovadă a existenţei sale în speţă, concluzia ce se impune este aceea a unei erori judiciare din partea instanţei de fond.

Oricum titlul este nevalid fiind contrar Constituţiei din 1948 şi mai ales Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Organizația Națiunilor Unite la Roma în 1948.

2. C. și E., tatăl său, a dobândit dreptul de proprietate prin convenţie şi prin accesiune (art. 644-645 C. civ.). Terenul i-a fost donat, iar clădirea a fost edificată în 1934 în locul vechilor construcţii, cu respectarea autorizaţiei de construire.

În anul 1995, la decesul proprietarului, acesta a fost succedat legal de către fiica sa, apelanta-reclamantă A. care a dobândit dreptul de proprietate prin succesiune, conform art. 644-645 C. civ.

Instanţa de fond a considerat că autorul său şi-a pierdut dreptul de proprietate deoarece Decretul nr. 92/1950 nu s-a aplicat abuziv în cazul său, ci din contră, tatăl său fiind un exploatator prin aceea ca obţinea venituri din închirierea imobilului în litigiu.

Decretul nr. 92/1950 nu era aplicabil în speţă, deoarece pe de o parte, autorul reclamantei era funcţionar şi deci, era exclus de la naţionalizare, iar ascendenţii săi, toţi ofiţeri de carieră, toţi personalităţi marcante, nu puteau să dobândească averea familiei decât din venituri licite, bugetare.

Pe de altă parte, patrimoniul familiei C. și E. s-a realizat prin acumulare în timp, licit, iar obţinerea de venituri din închiriere era nu numai legală şi recunoscută de lege (ca şi azi), dar protejată de ordinea de drept.

De aceea, a arătat apelanta-reclamantă a afirma că autorul său a fost exploatator constituie o ofensă şi o negare a principiului legal "tempus regit actum".

3.Vânzarea-cumpărarea către intervenienţi este nulă pentru cauză ilicită.

Pe de o parte, apelanta-reclamantă a depus la Consiliul Local al sectorului 4, la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 întreaga documentaţie pentru recuperarea imobilului în litigiu, înregistrată la 13 iunie 1996, deci în termen (până la 30 iunie 1996).

În consecinţă, statul ştia că este un bun revendicat, deci litigios.

Totodată, chiriaşii au fost notificaţi cu adresa din iulie 1996. Aceste elemente demonstrează diligenţa reclamantei de a redobândi posesia bunului imobiliar revendicat. Dar aceste elemente sunt periferice, accesorii.

Contractele intervenienţilor sunt nule, deoarece Legea nr. 112/1995 s-a aplicat în mod abuziv, condiţia impusă de art. 1 din această lege nefiind îndeplinită deoarece nu este vorba de imobile asupra cărora statul avea titlu de proprietate valid (conform art. 6 din Legea nr. 213/1998).

Instanţa de fond a reţinut că intervenienţii ar fi fost de bună-credinţă, concluzie infirmată de probele dosarului.

Intervenienţii cunoşteau că este vorba de un imobil naţionalizat, adică preluat abuziv şi ilegal de către stat, problema fiind de notorietate publică.

Mai mult, cunoşteau chiar persoana care revendica imobilul adică pe ea, apelanta-reclamantă, întrucât îşi vizita mătuşa care locuia în imobilul respectiv şi care, în cadrul relaţiilor de vecinătate cu intervenienţii le comunicase despre diligenţele sale.

Indiferent însă de situaţie, chiar dacă intervenienţii ar fi fost de bună-credinţă, tot nu au dobândit dreptul de proprietate deoarece legea prevede ca în situaţia cumpărări de la un non - dominus, chiriaşul de bună-credinţă nu dobândeşte un drept de proprietate, ci numai o posesie utilă şi deci, neviciată, aptă de uzucapiune.

Prin Decizia nr. 91 din 16 februarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de reclamantă cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive,precum şi a respingerii cererii de intervenţie ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă în cererea în revendicare, deoarece a înstrăinat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentele din imobilul în litigiu chiriaşilor-intervenienţi, astfel încât nu mai are posesia bunului.

S-a mai reţinut că, prin cererile de intervenţie în interes propriu, intervenienţii-cumpărători au provocat compararea titlurilor părţilor asupra imobilului, inclusiv verificarea valabilităţii titlului statului vânzător, fiind incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Din această perspectivă, contrar celor reţinute de prima instanţă, autorul reclamantei era exceptat de la naţionalizare, în aplicarea art. II din Decretul nr. 92/1950, măsura fiind contrară prevederilor art. 8 şi 10 din Constituţia României.

În raport de dispoziţiile art. 3 - 6 din Legea nr. 213/1998, statul a procedat numai la o preluare de fapt a imobilului, care nu este de natură să opereze şi transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorului reclamantei în patrimoniul statului şi, ulterior, al intervenienţilor, astfel încât, chiar dacă aceştia din urmă au fost de bună-credinţă şi au respectat prevederile legale în vigoare la data cumpărării, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu o altă persoană decât proprietarul, iar buna-credinţă nu constituie un mod de dobândire a proprietăţii imobiliare.

Prin Decizia nr. 1920 din 15 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursurile reclamantei şi intervenienţilor împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pe considerentul că pârâtul justifică legitimarea procesuală în cauză.

S-a reţinut că raţionamentul şi motivarea instanţei de apel sunt corecte pentru situaţiile clasice în care titularul cererii în revendicare acţionează în justiţie pe posesorul neproprietar, dar nu acoperă şi alte situaţii în care proprietarul a pierdut posesia bunului ca urmare a unui act de autoritate a statului prin care s-au creat situaţii juridice noi cu privire atât la titularul proprietăţii, cât şi la forma de proprietate asupra bunurilor naţionalizate.

În acest context şi în aplicarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naţionalizării, unor terţi dobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naţionalizate, statul are calitate procesuală pasivă, reprezentat fiind, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Municipiul Bucureşti (art. 12 din Legea nr. 213/1998).

În rejudecarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 516 din 17 decembrie 2002, a admis apelul şi a respins acţiunea ca inadmisibilă, păstrând dispoziţia primei instanţe de admitere a cererilor de intervenţie.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 5804 din 21 octombrie 2004, a casat decizia atacată şi a trimis din nou cauza spre rejudecare instanţei de apel, reţinând că, în plan procedural, regula unanimităţii cerută exerciţiului acţiunii în revendicare rămâne fără importanţă dacă prin succesiune sau într-un alt mod, încetează coproprietatea şi, ca atare, reclamantul devine proprietarul exclusiv al bunului revendicat.

S-a arătat că prin certificatul de moştenitor din 05 noiembrie 2001, reclamanta a dobândit, pe cale succesorală, cota parte de 1/2 a mătuşii sale paterne - C. și E., decedată, situaţie, în care la data de 17 decembrie 2002, când a fost pronunţată decizia atacată, excepţia de nelegitimare procesuală activă era inoperantă, iar instanţa de control judiciar, prin efectul devolutiv al apelului, ar fi trebuit să judece fondul pricinii.

Prin Decizia civilă nr. 351 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti de soluţionare a cauzei în primă instanţă, a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 61 din 26 ianuarie 2000, a anulat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei pentru competenta soluţionare, pe fond, la Tribunalul Bucureşti,în considerarea valorii obiectului pricinii.

Recursul declarat de către intervenienţii F. şi G. împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia civilă nr. 351 din 26 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei pentru judecarea apelului la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut că, în cauză, tribunalul a fost instanţa care s-a pronunţat în primă instanţă, iar nu judecătoria, curtea de apel fiind învestită cu rejudecarea apelului declarat împotriva acestei hotărâri urmare a ultimei decizii de casare cu trimitere a instanţei supreme, având a se pronunţa pe fondul pricinii, respectiv în judecarea apelului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2/2010.

Prin Decizia civilă nr. 552 din 27 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, reţinând că imobilul revendicat de către aceasta nu se mai află în posesia pârâtului Municipiul Bucureşti, care a înstrăinat apartamentele din imobilul în litigiu chiriaşilor-intervenienţi.

Or, prin acţiunea în revendicare se tinde, de către proprietar, care a pierdut posesia bunului său, tocmai la restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.

În cauză, s-a statuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1920 din 15 mai 2002 că acţiunea reclamantei trebuie calificată şi analizată potrivit scopului urmărit prin promovarea ei, respectiv solicitarea de a se hotărî asupra greşitei naţionalizări a bunului imobil întrucât naţionalizarea s-a făcut cu încălcarea legii şi, ca urmare, pârâtul Municipiul Bucureşti, în calitate de reprezentant al statului, are calitate procesuală pasivă, indiferent dacă bunul a fost înstrăinat sau nu.

Or, în prezent, în urma modificărilor legislative intervenite, este cert că imobilul în discuţie a fost preluat de către stat fără titlu valabil, în mod abuziv, conform dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată.

În consecinţă, deşi în cauză, instanţa de apel a reţinut ca fiind întemeiate criticile reclamantei vizând modul de apreciere a legalităţii titlului statului de către instanţa de fond, a respins apelul, întrucât bunul imobil proprietatea reclamantei nu se mai afla în posesia pârâtului Municipiul Bucureşti, iar reclamanta nu a înţeles să cheme în judecată pe intervenienţi, care erau în posesia apartamentelor în litigiu, pentru a se proceda la o comparare a titlurilor de proprietate.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

Există pe rolul instanţelor de judecată litigii privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către foştii chiriaşi pentru apartamente din imobilul în litigiu şi chiar s-au pronunţat, până în acest moment, trei hotărâri judecătoreşti distincte prin care s-a constatat nulitatea absolută.

Deşi s-a solicitat, în raport de acele cauze, suspendarea judecăţii până la soluţionarea lor irevocabilă, instanţa de apel, în absenţa reclamantei, a procedat la judecarea cauzei, pronunţând, astfel, o hotărâre nelegală.

De altfel, foştii chiriaşi au formulat în cauză cereri de intervenţie în interes propriu, dobândind calitatea de pârâţi, situaţie în care hotărârea le este opozabilă.

În ipoteza în care se va constata că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, nu a cercetat fondul, comparând titlurile de proprietate supuse judecăţii, s-a solicitat casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia civilă nr. 7473 din 21 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 552/A din 27 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a se pronunţa în acest fel, Înalta Curte a reţinut că motivele de recurs se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează nerespectarea rolului activ al instanţei, în ceea ce priveşte atât cadrul procesual subiectiv (din perspectiva părţilor într-o acţiune în revendicare), cât şi suspendarea judecăţii, context în care au fost analizate.

Înalta Curte a reţinut că instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea unei cereri în revendicarea imobilului situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren şi construcţie cu subsol, parter, etaj şi mansardă, cerere formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti (prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti) la data de 04 decembrie 1997, aşadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În cauză au formulat cereri de intervenţie în interes propriu, încă din primul ciclu procesual, chiriaşii-cumpărători ai unora dintre apartamentele imobilului în litigiu, respectiv: H. - pentru apartamentul 1 (contractul de vânzare-cumpărare din 5 septembrie 1996), F. şi G. - pentru apartamentul 2 (contractul de vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1996), F. invocând şi dreptul de proprietate asupra apartamentului 4, ca legatar universal al cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995, I., care a formulat, la rându-i, cerere de intervenţie în cauză şi a decedat pe parcursul procesului (conform certificatului de calitate de moştenitor testamentar nr. 2/2006 emis de B.N.P., L. (fila 79 Dosar nr. x/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).

Prin decizia recurată în cauză, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat în considerarea faptului că imobilul revendicat nu se mai află în patrimoniul pârâtului Municipiul Bucureşti, fiind înstrăinat foştilor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, iar reclamanta nu a înţeles să cheme în judecată pe intervenienţi care, în prezent, se află în posesia apartamentelor în litigiu, pentru a se proceda la o comparare a titlurilor de proprietate.

O asemenea argumentare a soluţiei adoptate echivalează cu o constatare a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti în cererea în revendicare, în condiţiile în care instanţa de apel, deşi a apreciat că titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost constituit în mod nelegal, nu a dat eficienţă acestei constatări, care ar fi condus la admiterea cererii în revendicare, în măsura în care imobilul ar fi figurat, la data soluţionării cauzei, în patrimoniul persoanei chemate în judecată.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, împrejurarea că persoanele fizice care au cumpărat apartamente din imobilul în litigiu au formulat cereri de intervenţie în interes propriu în prezenta cauză, solicitând constatarea calităţii de dobânditori de bună-credinţă în considerarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu este de natură să confere intervenienţilor calitatea de pârâţi în cererea în revendicare, permiţând compararea titlurilor de proprietate ale reclamantei, respectiv intervenienţilor, asupra aceluiaşi bun.

În virtutea principiului disponibilităţii, cadrul procesual conturat prin cererea de chemare în judecată nu poate fi modificat nici din oficiu şi nici prin voinţa altor persoane decât reclamantul, astfel încât cererea în revendicare nu ar fi putut fi soluţionată decât în contradictoriu cu persoanele chemate în judecată ca pârâte, raportul juridic de drept procesual creat prin eventualele cereri de intervenţie, principale - fie voluntare, fie forţate - sau accesorii, fiind distinct de cel vizat de cererea introductivă de instanţă şi impunând soluţionarea separată a cererilor incidentale de cererea principală.

Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a soluţionat cererea în revendicare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, fără a proceda la compararea titlurilor de proprietate înfăţişate de reclamantă, respectiv intervenienţi, asupra aceluiaşi bun.

S-a constatat, însă - în contextul unui alt motiv de recurs - că instanţa de apel s-a pronunţat în sensul inexistenţei legitimării procesuale pasive în persoana unităţii administrativ-teritoriale, fără a lua în discuţie împrejurarea relevată de către reclamantă la termenele din 12 aprilie 2010 şi 31 mai 2010, aceea a existenţei unor litigii pendinte care au ca obiect tocmai constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intervenienţii din prezenta cauză şi chiar s-au pronunţat, până în acest moment, trei hotărâri judecătoreşti distincte prin care s-a constatat nulitatea absolută.

Astfel, s-a invocat sentinţa civilă nr. 1907 din 1 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti (file 13 - 15 dosar apel), prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1996 încheiat de intervenientul F. şi s-a învederat, totodată, despre existenţa unei cauze similare şi în ceea ce o priveşte pe intervenienta H., ce formează obiectul Dosarului nr. x/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Acest fapt este confirmat de către intervenienţii F. şi G. prin întâmpinarea depusă în recurs (fila 18), unde menţionează şi dosarul în care s-a formulat, de către reclamanta C. și A., cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către cea de-a treia intervenientă, I., respectiv Dosarul nr. x/3/2005, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Este adevărat că reclamanta nu a solicitat, în ciclul procesual anterior, însăşi suspendarea judecăţii, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la finalizarea litigiilor, însă instanţa de apel, încunoştinţată fiind de către reclamantă despre existenţa cauzelor pendinte pe rolul instanţelor de judecată, era în măsură, din oficiu, să verifice stadiul dosarelor invocate şi să pună în discuţia părţilor, dacă era cazul, suspendarea judecăţii, în exercitarea rolului activ presupus de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., pentru clarificarea tuturor aspectelor de fapt şi de drept relevante în cauză.

Or, împrejurarea în discuţie este relevantă în cauză, întrucât de soluţia din acele litigii poate depinde determinarea persoanei care ar fi trebuit să aibă calitatea de pârâtă în cererea în revendicare de faţă.

Astfel, dacă cererea în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare s-ar admite, prin hotărâre irevocabilă,dreptul de proprietate ce a făcut obiectul acelui contract s-ar reîntoarce în patrimoniul vânzătorului, respectiv unitatea administrativ-teritorială, care ar putea fi obligată, dacă pretenţiile reclamantei ar fi întemeiate, de a-i lăsa acesteia bunul, în deplină proprietate şi posesie.

În acelaşi timp, în prezenta cauză, obiectul cererilor de intervenţie îl constituie solicitarea de constatare a calităţii intervenienţilor de cumpărători de bună-credinţă ai apartamentelor din imobilul în litigiu, reclamanta formulând critici, prin motivele de apel, împotriva dispoziţiei de admitere a acestei cereri din sentinţa civilă nr. 61 din 26 ianuarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, nu şi-a exercitat rolul activ în sensul de a verifica în ce măsură există riscul derulării în paralel a unor litigii care vizează acelaşi aspect al nelegalităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi care s-ar putea finaliza cu pronunţarea unor hotărâri contradictorii.

Din cele expuse, rezultă că nelegalitatea deciziei de apel nu rezidă în faptul că instanţa nu a dispus suspendarea judecăţii, cât timp atare incident procesual nu a făcut obiectul dezbaterii contradictorii, părţile neavând posibilitatea de a-şi exprima poziţia în cunoştinţă de cauză, ci în neexercitarea unui rol activ pentru lămurirea tuturor aspectelor relevante pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi de drept, prin punerea în discuţie a suspendării judecării apelului.

Din acest motiv, a reţinut Înalta Curte, o eventuală suspendare a judecăţii în faza procesuală a recursului, după punerea sa în discuţia părţilor, nu ar fi fost eficientă, întrucât, după cum s-a arătat,după rămânerea irevocabilă a hotărârilor judecătoreşti în litigiile vizând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, era necesară stabilirea corespunzătoare a situaţiei de fapt, cu determinarea certă a persoanei în patrimoniul căreia figurează fiecare dintre apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Or, situaţia de fapt nu s-ar putea stabili pentru prima dată în faza procesuală a recursului, care este limitat la cercetarea legalităţii unei hotărâri judecătoreşti în care faptele sunt clar şi neechivoc determinate, cu consecinţa imposibilităţii exercitării controlului judiciar în ipoteza unei situaţii de fapt insuficient clarificate.

Pe de altă parte, interesează prezenta cauză, în egală măsură, şi o soluţie de respingere a cererii reclamantei ce s-ar pronunţa în acele litigii, întrucât s-ar putea stabili cu certitudine întinderea dreptului pretins de către vânzător, respectiv cumpărător, asupra fiecărui apartament în parte.

Astfel, rezultă din cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 că terenul aferent apartamentelor înstrăinate nu a fost, la rându-i, vândut către chiriaşi, ceea ce înseamnă că figurează în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, nu mai puţin, diferenţa de teren care nu era susceptibilă de înstrăinare în baza Legii nr. 112/1995.

Acest aspect relevă faptul că, cel puţin în privinţa terenului aferent, unitatea administrativ-teritorială justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, însă o concluzie tranşantă poate fi formulată doar după eventuala suspendare a judecării apelului, dacă se va socoti necesară o asemenea măsură procesuală.

Este de observat, în acelaşi context, că instanţa de apel nu s-a preocupat a stabili situaţia juridică a imobilului în litigiu, cu toate că s-au administrat probatorii pe acest aspect, inclusiv expertiză topografică (file 83 - 108 dosar fond iniţial), nefiind determinată nici măcar compunerea certă a imobilului, pentru identificarea deţinătorului fiecărei porţiuni, tocmai ţinându-se cont de schimbarea titularului dreptului de proprietate asupra apartamentelor din imobil, urmare a vânzărilor operate în baza Legii nr. 112/1995.

Nu s-ar putea susţine că însăşi discutarea posibilităţii suspendării judecăţii în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este inoportună, întrucât eventuala suspendare ar conduce la o prelungire sine die a procesului, început în urmă cu 14 ani.

Pe lângă faptul că reclamanta este cea care a susţinut, până în acest moment, necesitatea adoptării unei asemenea măsuri - ceea ce are relevanţă în evaluarea motivelor care au contribuit la amplificarea procedurilor - nu poate fi ignorat rezultatul favorabil pentru reclamantă în cererea în revendicare, pe care l-ar putea obţine dacă eventualele hotărâri judecătoreşti irevocabile de admitere a cererilor sale în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ar fi valorificate în prezenta cauză.

O asemenea finalitate este în beneficiul reclamantei, spre deosebire de eventuala soluţie de menţinere a deciziei de apel recurată în cauză, care ar împiedica irevocabil pe reclamantă de posibilitatea redobândirii în natură cel puţin a anumitor părţi din imobil (precum terenul, în integralitatea lui), doar pentru motivul că situaţia de fapt nu a fost suficient clarificată şi nu s-a procedat la identificarea certă a deţinătorului fiecărei părţi din imobil.

Este lipsit de relevanţă, în context, faptul că, independent de o soluţie defavorabilă în prezenta cauză, reclamanta are la îndemână procedura Legii nr. 10/2001, dat fiind faptul că, potrivit art. 46 alin. (3) din lege, în cazul cererilor în revendicare respinse irevocabil - începute anterior intrării în vigoare a legii, termenul de depunere a notificării curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, procedură în care s-ar putea valorifica şi eventualele hotărâri judecătoreşti favorabile pronunţate, până la momentul soluţionării notificării, în litigiile având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Viabilitatea unei asemenea ipoteze nu constituie un argument suficient pentru respingerea de plano a posibilităţii suspendării, deoarece actele de procedură trebuie îndeplinite cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor, inclusiv a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Pretenţiile reclamantei nu ar putea fi respinse în considerarea intrării în vigoare a legii speciale pe parcursul judecării prezentei cauze, care prevede o anumită procedură finalizată cu obţinerea de măsuri reparatorii (posibil chiar a restituirii în natură), deoarece obligarea reclamantei de a urma acea procedură, fără o examinare reală a fondului pretenţiilor în prezentul proces, iniţiat cu mult timp anterior legii speciale,ar echivala cu o sarcină disproporţionată pentru reclamantă, ce nu poate fi justificată în circumstanţele speciale ale cauzei, constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a decis constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea,de exemplu,cauza Urbanovici contra României,hotărârea din 23 septembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 614/2010).

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că este întrunit cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., temei pentru care a admis recursul şi, în aplicarea art. 312 C. proc. civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Cu ocazia rejudecării apelului, s-a stabilit obligaţia instanţei de apel de a pune în discuţia părţilor şi de a cerceta oportunitatea suspendării judecăţii până la rămânerea irevocabilă a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intervenienţi în baza Legii nr. 112/1995, procedând, ulterior, la stabilirea certă a situaţiei de fapt şi de drept din cauză, respectiv a situaţiei juridice a întregului imobil, la identificarea compunerii acestuia şi a deţinătorilor fiecărei părţi din imobil, faţă de care va proceda, dacă este cazul, la compararea titlurilor de proprietate în cadrul cererii în revendicare şi la analiza celorlalte motive de apel.

Dacă nu se va socoti că sunt întrunite condiţiile suspendării ori aceasta nu este oportună, se va verifica în ce măsură operează puterea de lucru judecat a eventualelor hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în acele litigii, ce ar putea fi valorificată în analiza fondului pe baza elementelor anterior arătate.

Cauza a fost reînregistrată la data de 31 ianuarie 2012 pe rolul instanţei de apel.

La termenul de judecată din 06 octombrie 2014, în rejudecare, în raport de dezlegarea dată problemelor de drept şi de obligativitatea administrării unor probe stabilită prin decizia de casare, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuţia părţilor necesitatea de a indica stadiul celor trei proceduri în cadrul cărora se dispută valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare a intervenienţilor. Apelanta reclamanta a învederat că există trei cauze în acest sens, fără a fi în măsură a indica decât existenţa Dosarului nr. x/3/2005 aflată în faza soluţionării apelului la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a. La rândul său, intimaţii intervenienţi au fost şi ei interpelaţi pentru a indica cele trei proceduri, conform deciziei de casare, însă au arătat că nu sunt în măsură a face dovada stadiului procedurilor judiciare derulate în ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare.

Având în vedere conduita procesuală a părţilor, cu deosebire a apelantei reclamante, Curtea a pus în discuţie necesitatea suspendării cauzei de faţă în raport de prevederile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/3/2005 aflată în faza soluţionării apelului la Tribunalul Bucureşti secţia a V a împotriva sentinţei civile nr. 1907 din 01 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 4, aceasta fiind singura procedură despre care părţile au făcut dovezi că s-ar afla pe rolul instanţelor judecătoreşti şi ar putea influenţa soluţionarea apelului, şi a constat că nu se impune suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea Dosarului nr. x/3/2005, care este suspendat în faţa Tribunalului, la termenul de judecată din 06 octombrie 2014 pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă de la acel termen.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a pus dispus suplimentarea probatoriului cu efectuarea unei expertize topografice privind imobilul în litigiu, în sensul identificării compunerii imobilului revendicat, având în vedere apartamentele aparţinând intimaţilor, cât şi părţile din construcţie şi terenul rămas în proprietatea Municipiului Bucureşti, precum şi necesitatea efectuării unor adrese către Consiliul General al Municipiului București şi Primăria Municipiului Bucureşti, în sensul de a comunica situaţia juridică a imobilului şi de a indica părţile din imobil pe care le mai deţine în proprietate, teren şi construcţie.

Pe parcursul rejudecării apelului, la termenele de judecată din 03 noiembrie 2014, 06 februarie 2015, Curtea a stăruit şi a pus în discuţia părţilor stadiul soluţionării Dosarului nr. x/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a, aflată în faza soluţionării apelului împotriva sentinţei civile nr. 1907 din 01 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 4, părţile învederând că acesta este în continuare suspendat iar încheierea prin care s-a dispus această măsură procesuală nu a fost atacată sau infirmată prin exercitarea căii de atac a recursului, iar părţile nu au indicat alte date din care să rezulte o altă situaţie procesuală a litigiilor relevante în cauză.

Prin Decizia nr. 323/A din 18 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 61 din 26 ianuarie 2000 pronunţată în Dosar nr. x/1999 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi cu intimaţii-intervenienţi G., F. şi H.

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins, ca neîntemeiate, cererile de intervenţie; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

A fost obligată apelanta la plata diferenţei de onorariu de expert în sumă de 973 lei.

Curtea a reţinut că sub aspect procesual obiectiv şi subiectiv, obiectul apelului îl constituie sentinţa pronunţată de prima instanţă în privinţa cererii de chemare în judecată formulate la data de 4 decembrie 1997 de către reclamanta A. în contradictoriu cu primarul general al Municipiului Bucureşti, prin care aceasta a solicitat obligarea pârâtului la retrocedarea în natură a imobilului compus din teren 220 mp şi clădire compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă situat în Bucureşti, sector 4 şi lăsarea liberă şi nestingherită a posesiei acestui imobil, şi modul de soluţionare a cererilor de intervenţie formulate de intervenienţii în interes propriu G. şi F., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai intervenientei I., decedată pe parcursul soluţionării cauzei şi de intervenienta H..

În raport de cadrul procesual astfel stabilit de către apelanta reclamantă, în virtutea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procedura civilă, solicitarea de către aceasta, prin notele scrise, de obligare a intimaţilor intervenienţi în calitate de pârâţi, a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apelantei reclamante apartamentele dobândite de aceştia în temeiul Legii nr. 112/1995 reprezintă o cerere nouă formulată în apel, şi care nu poate fi primită în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. ce prevăd că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. De altfel şi prin decizia de casare din ciclul procesual anterior instanţa de recurs a statuat că împrejurarea că persoanele fizice care au cumpărat apartamente din imobilul în litigiu au formulat cereri de intervenţie în interes propriu în cauză, solicitând constatarea calităţii de dobânditori de bună-credinţă în considerarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu este de natură să le confere acestora calitatea de pârâţi în cererea în revendicare, permiţând compararea titlurilor de proprietate ale reclamantei, respectiv intervenienţilor, asupra aceluiaşi bun.

În ceea ce priveşte situaţia juridică şi identificarea imobilului revendicat s-a constatat că imobilul, fost proprietatea lui B. din București, iniţial alcătuit din teren în suprafaţă de 607 mp, împreună cu o construcție veche ce se afla pe acesta, deţinut de către donator în baza actului autentificat din 07 octombrie 1905 de fostul Tribunal Ilfov, secţia a I-a, a fost donat, în cote egale, de câte ½ fiicei sale, D. prin actul de donaţie autentificat din 07 noiembrie 1927 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat, iar cealaltă jumătate nepotului său C., prin actul de donaţie autentificat din 07 noiembrie 1927, iar ulterior dobândirii de către aceştia a imobilului, construcţia veche a fost demolată.

În anul 1934, în baza autorizaţiei de construire emisă de fosta Primăria sectorului 3 Albastru, s-a construit o nouă clădire în locul celei vechi la adresa din București, devenită ulterior, începând cu anul 1928, până în anul 1935 şi, potrivit adresei din 09 mai 1996 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti (aflată la fila 11 din dosarul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti).

Potrivit certificatului de moştenitor din 8 ianuarie 1996 emis de Notarul Public K., de pe urma defunctului C., a rămas ca moştenitoare reclamanta, căreia în calitate de fiică i-a revenit întreaga masă succesorală, iar potrivit certificatului de moştenitor din 05 noiembrie 2001, reclamanta a dobândit, pe cale succesorală, cota parte de 1/2 a mătuşii sale paterne - C. și E., decedată.

Potrivit adreselor Consiliului General al Municipiului Bucurtești din aprilie 1998 şi din 2 septembrie 1998, imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 figurând la poziţia 3274 din anexele actului normativ, fiind preluat de la tatăl apelantei, C., 7 apartamente.

Preluarea imobilului în proprietatea statului a fost abuzivă, criticile apelantei sub acest aspect fiind pe deplin fondate din perspectiva mai multor considerente.

În acest sens, este de reţinut sub aspectul analizei legalităţii titlului statului asupra imobilului, în primul rând că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, instanţele de judecată având posibilitatea să aprecieze asupra valabilităţii unor astfel de titluri.

Prin urmare, Decretul nr. 92/1950, în temeiul căruia s-a dispus naţionalizarea imobilului proprietatea autorilor apelantei, D. şi C. încălca prevederile art. 8 şi 10 din Constituţia României de la 1948 ce prevedeau că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege, şi, respectiv, că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie; mai mult, art. 481 C. civ. prevedea că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire” astfel că în mod nelegal, după cum cu temei susţine şi apelanta, a examinat prima instanţă întrunirea în persoana autorului apelantei de la care s-a preluat imobilul, a cerinţelor prevăzute de acest act normativ pentru a aprecia asupra legalităţii transferului imobilului din proprietatea autorului apelantei în cea a statului. Valabilitatea titlului statului trebuia apreciată şi în raport de tratatele internaţionale la care România era parte, în vigoare la data preluării imobilului de către stat, în acest sens, fiind art. 17 alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, care, prevede că „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociere cu alţii" şi că „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".

În plus, şi dispoziţiile de drept material ale art. 2 lit. a) ale Legii nr. 10/2001, act normativ relevant în cauză, califică din punct de vedere legal ca fiind abuzivă preluarea de către stat a imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte compunerea imobilului ce face obiectul acţiunii, şi situaţia sa juridică, Curtea a constatat că, potrivit adresei Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia Patrimoniu din 30 octombrie 2014, imobilul din București fusese înscris în evidenţa cadastrală a oraşului Bucureşti din anul 1986 ca fiind alcătuit din 334 mp teren şi construcţie alcătuită dintr-un singur corp de clădire cu 4 nivele în suprafaţă construită de 180 mp, iar potrivit raportului de expertiză, cu completările acestuia în urma a obiecţiunilor formulate de către părţi, în prezent, imobilul este compus din teren în suprafaţă de 269 mp conform măsurătorilor topografice, teren pe care este amplasată o clădire alcătuită din două corpuri, primul, C1, având o suprafaţă construită la sol de 150 mp, formată din demisol, parter, etaj şi pod, compusă în prezent din două apartamente, iar cel de-al doilea corp de construcţie, C2, având o suprafaţă construită la sol de 55 mp, şi fiind formată din parter, două etaje şi mansardă; suprafaţa terenului liber de construcţii (curte) este în suprafaţă de 64 mp.

Curtea a mai reţinut potrivit adresei din 03 februarie 2015 a S.C.A.V.L. Berceni, că cele 7 apartamente din alcătuirea imobilului, ce au făcut obiectul naţionalizării, era alcătuit iniţial din 4 apartamente în corpul principal, acestea fiind dispuse la nivelul demisolului, parterului şi a unui etaj, formând 3 apartamente, dintre care unul la parter, unul la etajul I şi unul la demisol, iar corpul secundar, ce era alcătuit din parter, două etaje şi mansardă, era alcătuit din 4 garsoniere; ulterior naţionalizării, aceste unităţi locative au fost unificate, fiind transformate în două apartamente mari la parter şi etaj, situate în corpul principal şi în corpul secundar şi două garsoniere situate în corpul secundar la etajul 2 şi 3 al acestuia, iar garsoniera de la demisol a fost redistribuită ca dependinţe, la apartamentul de la parter şi etajul 1.

Din coroborarea adresei susmenţionate cu contractele de vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1996, din 19 decembrie 1996, din 08 mai 1997 şi din 05 septembrie 1996, cu adresa din 17 noiembrie 2014 şi cu raportul de expertiză topografică completat, rezultă împrejurarea că cele 4 unităţi locative rezultate din recompartimentarea imobilului au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 astfel: prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1996 intervenienţii F. şi G. au cumpărat apartamentul nr. 2 situat la etajul 2; I., intervenienta care decedat pe parcursul soluţionării cauzei a dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, apartamentul nr. 4 situat la etajul 2, numita M. a cumpărat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 08 mai 1997 apartamentul nr. 5 situat la etajul 3, iar intervenienta H., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1996, a cumpărat apartamentul nr. 1 aflat la parter.

Curtea a mai reţinut că, din însumarea suprafeţelor de teren înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare, rezultă că a fost înstrăinată de către mandatarul pârâtei o suprafaţă de 144,83 mp aflată sub construcţie, în condiţiile în care suprafaţa totală de teren ocupată de cele două construcţii este de 205 mp, terenul neînstrăinat fiind în suprafaţă de 124 mp, aflaţi încă în proprietatea Municipiul Bucureşti, din care 60,17 mp teren sub construcţii, iar 64 mp fiind reprezentat de teren liber de construcţii, respectiv curtea imobilului, în cotă procentuală terenul neînstrăinat reprezentând 28,72% din suprafaţa totală de teren.

Prin raportul de expertiză s-a concluzionat că intervenienta H. are în proprietate întregul parter al corpului de clădire C1 şi etajul 1 al corpului de clădire C2 şi o boxă de 8,70 mp la demisol, un garaj de 12.30 mp la parterul corpului de clădire C2, intervenienţii F. şi G. au în proprietate un apartament ce ocupă întregul etaj al corpului de clădire C1 şi o pivniţă de 4,57 mp la demisol şi un garaj în corpul de clădire C2, defuncta I. a avut în proprietate un apartament situat la etajul 2 al corpului de clădire C2 şi o încăpere numită pivniţă, iar numita M. un apartament aflat la mansarda corpului de clădire C2 şi o pivniţă în suprafaţă de 5,0 mp.

Totodată, s-a concluzionat prin raportul de expertiză că suprafaţa de teren care constituie curtea ocupă 23,8% din suprafaţa totală a terenului liber de construcţii, fiind necesară pentru accesul cumpărătorilor ce au dobândit în proprietate apartamente în imobil, reprezentând o suprafaţă de acces pentru toţi proprietarii imobilului, iar potrivit anexei 2 la raportul de expertiză, suprafeţele libere construite ce nu au făcut obiectul unor contracte de înstrăinare şi se află în proprietate Municipiul Bucureşti, deşi reprezentate la demisol de două coridoare în suprafaţă de 25,40 mp şi 5,03 mp şi 6 camere în suprafaţă de 12,13 mp, 12,55 mp, 11,48 mp, 7,83 mp şi 8,26 mp şi un WC în suprafaţă de 1,39 mp, însumând 22,64 mp spaţiu neînstrăinat, iar la pod se află 4 boxe de 2,83 mp, 6,13 mp, 3,78 mp şi 5,83 mp, ce însumează 18,57 mp.

În ceea ce priveşte terenul aflat încă în proprietatea Municipiului Bucureşti corespunzător unei suprafeţe de 124 mp, din care terenul liber de construcţii în suprafaţa de 64 mp, reprezentând curtea imobilului şi 60,17 mp teren de sub construcţii, Curtea constată că în privinţa posibilităţii restituirii în natură a acestuia către reclamantă sunt incidente prevederile speciale ale art. 7 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001 modificată şi cele ale art. 7 pct. 3 din H.G. nr. 923 din 01 septembrie 2010 coroborate cu art. 5 din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, se statuează faptul că ,,nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,,.

Potrivit art. 7.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, modificată şi completată prin H.G. nr. 923/01/09.2010, ,,sunt exceptate de la restituirea in natură” terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate in temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foştii proprietari beneficiază de masuri reparatorii in echivalent acordate in condiţiile legii.

Prin noţiunea teren aferent imobilelor înstrăinate in temeiul Legii nr. 112/1995 se înţelege terenul pe care este amplasata construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât si terenul din împrejurimile construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţa.

Stabilirea suprafeţei de teren necesare bunei utilizări a construcţiei se face, motivat, de către entitatea investita cu soluţionarea notificării. Entitatea investita cu soluţionarea notificării va menţiona in mod expres in conţinutul deciziei/dispoziţiei sau ordinului, pe lângă descrierea construcţiei (materiale, suprafeţe, anul edificării) si situaţia juridica a acesteia si suprafaţa de teren ce nu se restituie in natura si pentru care se propune acordarea de masuri reparatorii in echivalent."

Prin urmare, în raport de aceste prevederi legale, terenurile de sub construcţie reprezentând echivalentul unei suprafeţe de 60,17 mp, nu poate face obiectul restituirii în natură către apelanta-reclamantă, şi nici terenul de 64 mp reprezentat de curtea imobilului, fiind necesar bunei utilizări a construcţiei, astfel cum rezultă din anexa nr. 2 la raportul de expertiză topografică, în condiţiile în care acesta are o suprafaţă mică având o lăţime de 2,87 m în partea dinspre stradă şi o lungime aproximativă de 18,67 mp, fiind dispus alăturat celor două corpuri de clădire, fiind necesar pentru accesul proprietarilor apartamentelor în cele două corpuri de clădire şi în cele două garaje aflate în corpul de clădire C2.

În ceea ce priveşte spaţiile construite ce nu au fost înstrăinate, Curtea a constatat că acestea sunt reprezentate la demisol de: două coridoare în suprafaţă de 25,40 mp şi 5,03 mp, acestea fiind necesare pentru deservirea celorlalte încăperi, astfel încât, în raport de dispoziţiile legale menţionate, nu pot face obiectul restituirii în proprietatea exclusivă a apelantei-reclamante, întrucât ar face imposibilă utilizarea în condiţii normale a spaţiului demisolului; privitor la cele 6 camere aflate la demisol, (în suprafaţă de 12,13 mp, 12,55 mp, 11,48 mp, 7,83 mp şi 8,26 mp şi un WC în suprafaţă de 1,39 mp), însumând 22,64 mp spaţiu neînstrăinat, precum şi în ceea ce priveşte spaţiul aflat la nivelul podului, unde se află 4 boxe (de 2,83 mp, 6,13 mp, 3,78 mp şi 5,83 mp), spaţiu ce însumează 18,57 mp, s-a apreciat că obligarea unităţii administrativ-teritorială la lăsarea în proprietate a apelantei-reclamante a acestor suprafeţe foarte mici nu se justifică nici din punct de vedere juridic şi nici din punct de vedere economic sau al scopului urmărit de apelantă în formularea acţiunii în revendicare.

Sub aspectul conduitei procesuale a părţilor, Curtea a reţinut că şi-a îndeplinit obligaţia procesuală stabilită prin decizia de casare la termenul de judecată din 06 octombrie 2014 când a pus în vedere părţilor să indice stadiul celor 3 proceduri în cadrul cărora se dispută între părţi, valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale intervenienţilor la termenul de judecată din 06 octombrie 2014 şi a stăruit pe parcursul judecăţii apelului la termenele de judecată din 03 noiembrie 2014 şi 06 februarie 2015, în aceste demersuri, părţile arătând că procedura relevantă este reprezentată de Dosarul nr. x/3/2005 aflată în faza judecării apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1907 din 01 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti (sentinţă prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 05 septembrie 1996 prin care intervenienţii F. şi G. au dobândit apartamentul nr. 2 din imobil) la Tribunalul Bucureşti şi se află suspendată pe rolul acelei instanţe.

Reluarea judecăţii în cadrul acelei cauze, respectiv în Dosarul nr. x/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi suspendarea soluţionării prezentului apel ar fi putut determina o soluţie favorabilă apelantei-reclamante în privinţa cererii de revendicare a spaţiului respectiv, dată fiind admiterea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 195/1996, dar această hotărâre nu are autoritate de lucru judecat, fiind suspendată în apel, astfel că în privinţa acestui spaţiu soluţia primei instanţe nu poate fi schimbată având în vedere şi conduita procesuală a reclamantei care a lăsat suspendată acea cauză.

În cadrul Dosarului nr. x/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, (astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1907/2004 a Judecătoria sectorului 4 Bucureşti aflată la filele 13 - 15 din dosarul de apel din cel de-al patrulea ciclu procesual, coroborat cu încheierea din 08 aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă), intimata-intervenientă I. a avut calitatea de intervenientă, în condiţiile în care la instanţa de fond nu s-a discutat valabilitatea contractului din 1996 prin care aceasta a dobândit apartamentul pe care îl deţine în proprietate, astfel că, cel puţin în privinţa acesteia, apelanta, care a susţinut existenţa unei proceduri în derulare prin care a solicitat anularea titlului menţionat, nu a dovedit în niciun fel pe parcursul soluţionării prezentei cauze că ar fi contestat în justiţie contractul din 1996. Aceeaşi este situaţia în privinţa procedurii ce face obiectul Dosarului nr. x/3/2010, ce o priveşte pe intervenienta H., pentru care apelanta nu a depus niciun fel de dovezi şi nici măcar nu a făcut vorbire pe parcursul soluţionării prezentului apel despre stadiul în care se află acea procedură, în pofida faptului că instanţa de apel şi-a exercitat rolul activ în sensul impus de instanţa de recurs prin decizia de casare, punând în discuţie atât la termenul de judecată din 06 octombrie 2014, situaţia procedurilor relevante, cât şi ulterior, la termenele de judecată mai sus menţionate, astfel că singura referire cu privire la această procedură este cea din întâmpinarea formulată în apel de către intervenienţi la fila 18 din dosarul din recurs, din cel de-al patrulea ciclu procesual, prin care s-a dispus rejudecarea prezentului apel.

Întinderea rolului activ al instanţei încetează acolo unde părţile, îndeosebi subiectul activ al raportului juridic procesual, nu-şi îndeplinesc obligaţiile procesuale stabilite de lege, respectiv de dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., şi de instanţă, respectiv aceea de a urmări desfăşurarea şi finalizarea unei proceduri judiciare şi de a-şi îndeplini obligaţiile stabilite de instanţă în sarcina lor, în sensul de a face demersurile necesare soluţionării cauzei, dându-şi concursul pentru a indica probele necesare şi hotărârile judecătoreşti relevante pentru soluţionarea cauzei.

În raport de aceste aspecte, în compararea titlului apelantei-reclamante şi cel al pârâtului Municipiul Bucureşti, Curtea are în vedere că spaţiile ce au făcut obiectul înstrăinării către chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995, nu au fost readuse în patrimoniul intimatului-pârât, şi că părţile de imobil ce se află în prezent în patrimoniul intimatului pârât, în prezent fiind reprezentate doar de spaţiile construite aflate la demisolul şi podul imobilului, nu se justifică restituirea din punct de vedere economic, şi al scopului urmărit de apelanta-reclamantă în formularea acţiunii, iar terenul pe care se află amplasată construcţia şi curtea imobilului, nu poate fi restituit în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 250/2007 modificată.

Curtea a găsit fondate criticile formulate de apelante referitoare la modul de soluţionare a cererilor de intervenţie în privinţa cărora prima instanţă a constatat calitatea intervenienţilor de cumpărători de bună-credinţă.

Într-adevăr, este adevărat că intervenienţii, proprietari ai apartamentelor din imobil în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, însă valabilitatea acestor contracte de vânzare-cumpărare în raport de acte normative în temeiul cărora au fost întocmite nu poate face obiectul analizei în prezentul cadru procesual, în care instanţa de fond a fost investită exclusiv cu o acţiune în revendicare formulată de către reclamantă împotriva statului.

Curtea a constatat că buna-credinţă sau reaua-credinţă a intervenienţilor nu are nici o relevanţă în prezentul cadru procesual, în care se analizează comparativ titlul reclamantei în raport de cel al statului, iar nu titlul reclamantei în raport de cel al intervenienţilor câtă vreme aceştia nu au calitate de pârâţi. Buna-credinţă a cumpărătorilor apartamentelor din imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, poate face obiectul analizei de către instanţă doar în acţiunile în constatarea nulităţii absolute a titlului foştilor chiriaşi sau în cadrul acţiunii în revendicare îndreptată de către proprietarul al cărui bun a fost preluat abuziv împotriva foştilor chiriaşi deveniţi proprietari, iar aspectele privind notificarea intervenienţilor anterior încheierii de către aceştia a contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pot primi relevanţă doar în acele procese.

Nefondate sunt şi susţinerile apelantei potrivit cărora foştii chiriaşi nu ar fi dobândit în proprietate apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece titlurile acestora din urmă nu ar fi fost înscrise în cartea funciară conform Legii nr. 7/1996, câtă vreme chiar dacă nu au fost supuse acestor formalităţi, încheierea contractelor de vânzare cumpărare de către intervenienţi şi numita M. au avut un efect cert, constând în ieşirea apartamentelor înstrăinate din patrimoniului unităţii administrative, acestea nefiind readuse în acest patrimoniu în urma demersurilor judiciare ale apelantei pentru a conduce la schimbarea sub acest aspect al hotărârii primei instanţe.

Nu pot fi primite nici susţinerile intervenienţilor potrivit cărora apelanta ar fi trebuit să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în raport de considerentele deciziei de casare care, conţinând dezlegarea unei probleme de drept sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare, considerente prin care s-a reţinut, că pretenţiile reclamantei nu pot fi respinse în considerarea intrării în vigoare a legii speciale ce prevede o altă procedură pe parcursul soluţionării cauze.

În cauză au declarat recurs reclamanta A. şi intervenienţii F., G. şi H.

Recurenta-reclamantă A. a declarat recurs împotriva deciziei şi a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că în mod nelegal instanţa nu a soluţionat acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, respectiv a titlului său şi al Statului Român.

Mai mult, instanţa de apel avea obligaţia să dispună suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzelor având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.

Titlul de proprietate al autorilor săi este mai bine caracterizat iar titlul Statului Român nu este unul valabil, bunul fiind preluat în mod abuziv astfel că şi transmiterea proprietăţii către intervenienți este nelegală raportat şi la dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul fiind preluat fără titlu valabil nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 112/1995 astfel că actele de vânzare-cumpărare nu au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, iar autorii săi nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, fiind titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Buna-credinţă a intervenienţilor nu poate fi reţinută iar aceasta nu are relevanţă în cadrul acţiunii în revendicare.

Recurenţii-intervenienţi F., G. şi H. au declarat recurs împotriva încheierii din 15 ianuarie 2014 şi a Deciziei nr. 323 din 18 iunie 2016, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat o greşită interpretare şi aplicare a regulilor de procedură privind perimarea cererii de apel şi a regulilor procesuale ce vizează respectarea principiului disponibilităţii şi a dreptului la apărare.

S-a arătat că la data de 18 iunie 2012, cauza a fost suspendată potrivit dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. iar cererea de repunere pe rol a cauzei nu a fost soluţionată, astfel că nu a avut loc o redeschidere a judecăţii iar la termenele pentru judecarea cererii de redeschidere a judecăţii apelanta-reclamantă a absentat nejustificat.

Prin încheierea din 11 septembrie 2013, Curtea a menţinut suspendarea judecăţii cauzei.

În cauză nu se poate reține că a intervenit întreruperea cursului perimării prin cererea de redeschidere a judecării formulată la data de 28 martie 2013, întrucât cererea nu a fost făcută în vederea judecării procesului, condiţie impusă de dispoziţiile art. 249 C. proc. civ.

Sintagma „în vederea judecării procesului” impune a se distinge între actele de procedură inapte să reflecte efectuarea lor pentru a avea loc judecarea procesului şi actele de procedură prin care părţile sunt obligate să stăruie în judecata cauzelor.

Dispoziţiile art. 248 C. proc. civ. nu pot fi eludate prin depunerea unei cereri de reluare a judecăţii fără dovedirea stăruinţei în continuarea judecăţii.

Lipsa de stăruinţă în judecata cauzei se sancţionează cu perimarea cererii iar încheierea din 11 septembrie 2013 nu a avut şi nu are nici o funcţie procesuală.

În mod nelegal a reţinut instanţa de apel că partea a efectuat acte de procedură care au întrerupt cursul perimării şi că în cauză a operat un nou termen de perimare după data de 11 septembrie 2013.

Au invocat intervenienţii că obiectul cererilor de intervenţie l-a constituit constatarea că sunt proprietarii apartamentelor cumpărate potrivit Legii nr. 112/1995, sens în care a analizat şi s-a pronunţat instanţa de fond astfel că analiza făcută de instanţa de apel în considerarea „bunei credinţe” la cumpărarea apartamentelor încalcă principiul disponibilităţii iar această problemă de drept nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Reţinerea instanței de apel că obiectul cererilor de intervenţie l-a constituit constatarea calităţii de cumpărători de bună-credinţă şi analizarea acţiunii din această perspectivă este greşită şi echivalează cu o necercetare pe fond a cauzei.

În dezvoltarea motivului de recurs fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că s-a denaturat conţinutul real al raporturilor procesuale create în prima instanță, reţinându-se că instanţa a fost investită exclusiv cu o acţiune în revendicare formulată de reclamantă împotriva statului.

Recurenţii-intervenienți au prezentat dispoziţiile legale pe care le-au apreciat ca relevante în susţinerea faptului că imobilul a fost preluat cu titlu valabil de la autorul reclamantei şi că actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, art. 9 şi 14.

În raport de data introducerii acţiunii şi de reglementările în vigoare la acea dată, imobilul fusese preluat cu titlu valabil astfel că reclamanta avea dreptul doar la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, nejustificând vreun drept pentru restituirea bunului pe calea dreptului comun.

S-a susţinut că în condiţiile în care dreptul lor de proprietate este contestat este evident că acţiunea în constatare interogatorie este admisibilă.

Recurenții-intervenienți au dezvoltat şi argumente pentru a contesta temeinicia acţiunii în revendicare a reclamantei, invocând inexistenţa dreptului acesteia la restituirea în natură a bunului prin raportare la Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001.

S-a susţinut că bunul a fost preluat cu titlu valabil de către Statul Român, autorul reclamantei nefiind dintre persoanele exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Chiar şi în condiţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care consacră caracterul abuziv al preluării, acţiunea în restituire în natură nu este admisibilă în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, iar capătul de cerere în constatarea nulităţii titlului statului este inadmisibil în condiţiile în care legea însăşi defineşte preluările abuzive.

Au susţinut intervenienţii că acţiunea reclamantei trebuia analizată şi din perspectiva efectelor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 1/2009 şi a Deciziei nr. 33/2008, legi de imediată aplicare şi în vigoare la data judecăţii.

Principiului aplicării imediate a legii noi obligă la aplicarea legii noi tuturor situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor juridice ale situaţiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.

Raportat la acest principiu este evident că acţiunea în revendicare formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu poate fi soluționată fără a se avea în vedere dispoziţiile legii speciale care ocroteşte pe cumpărătorii chiriaşi de bună-credinţă şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost definite prin Legea nr. 1/2009 ca fiind acte autentice şi constituind titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora.

Au arătat recurenţii că legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare este dată şi de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credinţă fiind prezumată prin lege iar instanţa de fond a făcut o corectă analiză a bunei-credinţe raportat la situaţia de fapt şi la legislaţia în vigoare la data cumpărării - art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995.

Au susţinut intervenienţii că în raport şi de decizia din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă nu este fondată întrucât aceasta nu are recunoscut în patrimoniul său un „bun” care să-i confere un titlu în acţiunea în revendicare, ci doar un drept la indemnizaţie în condiţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Înscrisurile invocate de către reclamantă cu valoare de titlu de proprietate şi care evidenţiază existența dreptului în patrimoniul autorului său nu valorează titlu în condiţiile dreptului comun, prin raportare şi la abrogarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

S-a susţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1, nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în proprietatea unui stat totalitar şi că trebuie făcută distincție între speranţa legitimă ca bun şi simpla speranţă de restituire care nu constituie un bun protejat.

Recursurile sunt nefondate.

Recursul intervenienţilor este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor privind suspendarea judecăţii, redeschiderea judecăţii şi perimarea cererii este nefondată.

Suspendarea voluntară a judecăţii rezultată din voinţa tacită a părţilor de a nu mai continua judecata, voinţă dedusă din împrejurarea că niciuna dintre ele, deşi legal citate, nu se prezintă la termenul de judecată, constituie un atribut constitutiv al principiului disponibilităţii procesuale prevăzut de dispoziţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dispoziţii cu caracter imperativ.

În sistemul procesual civil român neprezentarea reclamantului la termenul de judecată nu atrage respingerea cererii ca nesusţinută, pentru că, dacă pârâtul este prezent, instanţa va trece la judecată, iar, dacă lipseşte şi pârâtul şi nici nu s-a cerut judecata şi în lipsă de cel puţin una dintre aceste părţi instanţa va dispune suspendarea judecăţii.

Singura situaţie în care legea a prevăzut soluţia de respingere a unei cereri ca nesusţinută este în materie de divorţ respectiv dacă reclamantul lipseşte nejustificat şi se prezintă numai pârâtul.

În cazul suspendării voluntare a judecăţii, data încheierii cu caracter interlocutoriu prin care s-a dispus suspendarea constituie momentul de la care începe să curgă termenul de perimare.

Mijlocul procedural de reluare a judecăţii este cererea de redeschidere făcută de una din părţi (repunere pe rol) şi care reprezintă prin ea însăşi o manifestare de voinţă a părţii în sensul reluării judecăţii.

Cererea de repunere pe rol şi fixarea unui termen de judecată constituie un act de procedură cu caracter contrencios deoarece printr-o asemenea cerere partea şi-a manifestat în mod evident voința de a pune procesul în curs de judecată (manifestare de voință care se apreciază la momentul formulări cererii de repunere pe rol şi nu ulterior la momentul fixat pentru continuarea judecăţii).

Neprezentarea la termenul de judecată fixat pentru judecarea cererii de repunere pe rol a cauzei suspendate în temeiul art. 242 C. proc. civ. alin. (1) pct. 2 nu poate atrage respingerea cererii ca nesusţinută sau lipsită de scop ci încuviinţarea acesteia şi continuarea judecăţii şi aplicarea dispoziţiilor de procedură privind judecata, inclusiv aprecierea din nou asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 242 C. proc. civ.

Simpla cerere de reluare a judecăţii formulate în condiţiile art. 246 C. proc. civ. are ca efect reluarea judecăţii şi judecarea cererii cu care a fost investită iniţial instanţa, cu respectarea regulilor de procedură.

Cererea de repunere pe rol a cauzei reprezintă evident un act de procedură dacă a fost valabil întocmită şi are ca efect reluarea judecăţii cu care a fost învestită instanţa şi întreruperea termenului de perimare.

În cauză se constată că la data de 18 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a dispus suspendarea judecăţii cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La data de 28 martie 2013, reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, fixându-se termen la data de 27 mai 2013.

Prin încheierea din 11 septembrie 2013 instanţa, considerându-se investită cu soluţionarea apelului (aşa cum rezultă din încheiere) a dispus suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., încheiere care nu a fost atacată separat cu recurs de niciuna din părţi, conform art. 244 C. proc. civ.

Perimarea, ca sancţiune procedurală are ca fundament lipsa de stăruinţă a părţii în desfăşurarea activităţii judiciare.

Rămânerea cauzei în nelucrare şi culpa părţii sunt două elemente esenţiale în definirea perimării şi la care trebuie adăugat caracterul de sancţiune şi efectele pe care le produce asupra activităţii procesuale.

Or, în cauză se constată, în raport de încheierea din 11 septembrie 2013, că partea nu poate fi sancționată procesual pentru că instanța nu s-a pronunţat în mod expres prin încheiere asupra cererii de repunere pe rol prin statuarea încuviinţării sale în mod expres, şi în condiţiile în care cererea de repunere pe rol are ca efect ope legis reluarea judecăţii şi atâta timp cât încheierea nu a fost atacată cu recurs de partea interesată.

Raportat la această stare de fapt şi prezentele considerente, în mod legal instanţa de apel a respins excepţia perimării.

Critica privind greşita reţinere a obiectului cererilor de intervenţie, cu consecinţa încălcării principiului disponibilităţii, contradictorialităţii şi necercetării fondului cauzei este nefondată.

Se constată că instanţa de apel a stabilit cadrul procesual al judecăţii prin raportare la acţiunea principală, cererile de intervenţie formulate şi cele statuate prin decizia de casare ale cărei dispoziţii sunt obligatorii.

Instanţa de apel a analizat cu prioritate acţiunea principală respectiv acţiunea în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, statuând în principal că o mare parte din imobilul revendicat nu se mai află în posesia pârâtelor iar în ce priveşte părţile din imobil care nu au fost înstrăinate şi încă se mai află în patrimoniul intimatelor nu se justifică restituirea din punct de vedere economic şi al scopului urmărit de reclamantă în formularea acţiunii, părţi care nu se pot restitui şi în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 7 din H.G. nr. 250/2007, modificată.

Se constată că faţă de acţiunea principală aşa cum s-a stabilit cadrul procesual, urmare a deciziei de casare şi prin care s-a statuat a se analiza dreptul reclamantei numai în raport de cei pe care i-a chemat în judecată prin acţiunea în revendicare, intervenienţii nu justifică nici interes în susţinerea argumentelor privind nevalabilitatea titlului reclamantei, titlul acesteia nefiind analizat în contradictoriu cu titlul invocat de aceştia.

Având în vedere modul de soluţionare a cauzei, raportat la obiectul judecăţii - acţiunea în revendicare judecată în contradictoriu cu - Primăria Municipiului Bucureşti şi cererile de intervenţie judecate în contradictoriu cu reclamanta şi Primăria Municipiului Bucureşti, este evident că intervenienţii nu pot formula critici decât în ce priveşte soluţia dată cererii calificată ca şi cerere de intervenţie în interes propriu şi prin care au solicitat a se constata că sunt proprietarii imobilelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995.

Acţiunea formulată de intervenienţi este o acţiune în constatare fondată evident pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi precizată ca fiind o acţiune în constatare interogatorie.

Acţiunea în constatare interogatorie este aceea, când în mod preventiv, titularul dreptului cheamă în judecată o persoană, care ar putea eventual să-i conteste dreptul pentru a răspunde şi a se lua act dacă recunoaşte sau nu dreptul.

Reclamantul însă trebuie să justifice un interes la o asemenea constatare pentru că atâta timp cât pârâtul nu l-a tulburat în liberul exerciţiu al dreptului său, acţiunea nu este justificată şi el nu poate să constrângă pe pârât să se judece.

Mai mult, o condiţie pentru admisibilitatea acţiunii în constatare este ca partea care o exercită să nu aibă la dispoziţie niciun mijloc procedural de realizare a dreptului, oricare ar fi acest mijloc.

Or, în cauză se constată că intervenienţii nu au fost tulburaţi în exerciţiul dreptului lor de către reclamantă şi nici de Primăria Municipiului Bucureşti, nefiind împiedicaţi să dispună de bunul lor.

Scopul unei acţiuni în constatare interogatorie este acela de a aduce o clarificare a situaţiei patrimoniale a reclamanţilor, în urma administrării probatoriilor şi prezentării pretenţiilor, a apărărilor formulate de pârâţi.

Analiza dreptului intervenienţilor, dobândit în baza Legii nr. 112/1995 nu se poate realiza decât în strânsă legătură cu petitul având ca obiect revendicarea imobilului (art. 480 C. civ.) sau restituirea imobilului (Legea nr. 10/2001) când se va tranşa asupra unor chestiuni relevante în aceste privinţe, respectiv titularul dreptului de proprietate, legalitatea dobândirii dreptului, preferabilitatea titlului, etc.

În ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este nefondată.

Suspendarea facultativă a judecăţii, prevăzută de acest text de lege, are în vedere existenţa unor chestiuni prejudiciabile, a căror soluţionare ar putea avea o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei iar aceasta să facă obiectul unei alte judecăţi în curs de desfășurare.

Dispoziţiile legale lasă instanţei un drept de apreciere asupra oportunităţii luării măsurii suspendării, afirmând posibilitatea, iar nu obligativitatea suspendării.

Instanţa de apel a analizat oportunitatea luării măsurii suspendării judecăţii şi pe care a apreciat-o în raport de îndrumările date prin decizia de casare, atitudinea procesuală a părţilor în rejudecare, iar această apreciere nu poate fi cenzurată în recurs după abrogarea pct. 10 şi 11 din vechea reglementare a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., constituind o chestiune de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii pronunţate.

Cererea de suspendare a judecăţii formulate în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. (1) C. proc. civ. este un simplu incident procedural şi asupra căreia instanţa se pronunţă prin încheiere interlocutorie, motivată în fapt şi în drept.

Motivele de fapt care au condus la respingerea cererii de suspendare a judecăţii constituie chestiuni de fapt care nu mai pot fi supuse controlului judiciar pe calea recursului.

Nefondată este şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 480 C. civ. prin omisiunea de a realiza operaţiunea de comparare a titlului reclamantei cu titlul invocat de Statul Român.

Se constată că instanţa a realizat compararea titlurilor invocate de către părţi prin raportare la situaţia de fapt reţinută şi a constatat că Municipiul Bucureşti nu mai era la data introducerii acţiunii în posesia unei mari părţi din imobil, apartamentele fiind înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 iar o mică parte din acelaşi imobil nu se poate restitui întrucât sunt aplicabile dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

În condiţiile în care instanţa a fost investită, în mod legal de reclamanta doar cu acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti este evident că în cauză nu se putea cenzura legalitatea titlului invocat de către intervenienţi, care au dobândit apartamentele din imobil în baza Legii nr. 112/1995.

Nefondată este şi critica privind greşita respingere a acţiunii prin raportare la buna-credinţă a intervenienţilor.

Această critică nu poate fi reţinută, recurenta fiind în eroare cu privire la motivele de fapt și de drept ale instanţei, care au condus la respingerea acţiunii, buna-credinţă a intervenienţilor nefiind analizată în cauză în cadrul acţiunii în revendicare și nici in cadrul acțiunii în constatare.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 323/A din 18 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de intervenienţii F., G. şi H. împotriva Deciziei civile nr. 323/A din 18 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a încheierii de şedinţă din 15 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2016.