Divorce Jurisdiction: Tacit Consent Insufficient Under Article 915(2) Civil Procedure Code

Decizia nr. 309/2016

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 13 noiembrie 2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând desfacerea căsătoriei încheiată la data de 15 iunie 1996, revenirea reclamantei la numele de C., stabilirea locuinţei minorilor D., E. şi F. la domiciliul reclamantei, exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de către mamă, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea depusă la data de 27 noiembrie 2014, reclamanta a solicitat stabilirea locuinţei minorilor în localitatea Marcellina, provincia Roma, Regiunea Lazio, Italia.

Pârâtul a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin cerererea reconvenţională solicitând desfacerea căsătoriei din culpă comună şi exercitarea autorităţii părinteşti în comun.

Prin sentinţa civilă nr. 3969 din 22 iunie 2015, Judecătoria Bacău a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că la data promovării acţiunii cei doi soţi împreună cu copiii lor locuiau în Italia, astfel cum rezultă din certificatele de rezidenţă şi contractul de locaţiune depuse la dosar, reşedinţa ilind stabilită ia această adresă în anul 2010.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România,iar în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti,

Constatând că în cauză părţile au reşedinţa stabilită în Italia, ţară în care locuiesc efectiv împreună cu minorii şi că la dosar nu a fost depus nici un acord (nici la momentul promovării cererii şi nici ulterior) cu privire Ia instanţa competentă să soluţioneze acţiunea de divorţ Judecătoria Bacău a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art 915 alin. (2) C. proc. civ. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

La rândul său, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 7865 din 30 octombrie 2015, a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău şi, constatând ivit un conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că din interpretarea teleologică a art. 915 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că voinţa legiuiîoaiiui a fost aceea de a flexibiliza regulile de competenţă exclusivă din materia divorţului, în scopul uşurării accesului la justiţie al cetăţenilor români cu reşedinţa în străinătate care aleg instanţele judecătoreşti române pentru desfacerea căsătoriei, că legiuitomi a urmărit să aducă regulile procedurale în concordanţă cu realităţile sociale actuale, în care un mare număr de cetăţeni români sunt stabiliţi în străinătate, îşi desfăşoară viaţa de familie integral pe teritoriul unui alt stat, dar aleg să divorţeze în România.

S-a reţinut că în cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ. legiuitorul dă în mod expres părţilor posibilitatea de a înlătura competenţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, fără a circumstanţia în vreun fel condiţiile în care ar putea face acest lucru.

Chiar dacă această interpretare poate părea în contra prevederilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., care vorbeşte despre un „acord" - pe care multe instanţe l-au interpretat ca fiind expres, scris, prealabil, etc-, ea este similară interpretării date unanim în doctrină şi jurisprudenţă într-un alt caz, cel ai prevederilor art. 126 C. proc. civ., care reia art. 19 din V.C.P.C.

S-a apreciat că întrucât legiuitorul a urmărit să faciliteze accesul cetăţenilor români la instanţe, acordul prevăzut de art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie interpretat în mod restrictiv în sensul ca trebuie să fie unui prealabil, scris, semnat şi datat, putând fi şi unul tacit, atât timp cât din atitudinea părţilor rezultă în mod neîndoielnic că sunt de acord ca cererea de divorţ să fie soluţionată de instanţa sesizată de către reclamant.

S-a reţinut că voinţa reclamantei de a se judeca la Judecătoria Bacău a devenit evidentă odată cu introducerea acţiunii pe rolul judecătoriei Bacău, iar pârâtul a acceptat competenţa chiar prin întâmpinarea depusă la dosar, aceasta neinvocând excepţia necompetenţei teritoriale prin întâmpinare, neconsiderând că este dezavantajat de alegerea reclamantei.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în condiţiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, la data de 13 noiembrie 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. desfacerea căsătoriei. încheiate între părţi, precum şi soluţionarea capetelor de cerere accesorii.

Astfel cum au reţinut ambele instanţe în conflict, ultima locuinţă comună a soţilor a fost pe teritoriul Italiei, iar la data introducerii acţiunii de divorţ, nici reclamanta şi nici pârâtul nu mai aveau locuinţa în România.

Potrivit art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul, nici pârâtul nu au locuinţa In ţara, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui astfel de acord cererea de divorţ fiind de competenţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

Această dispoziţie legală consacră posibilitatea alegerii de către părţi a instanţei competente din punct de vedere teritorial să soluţioneze cererea de divorţ, în ipoteza expres arătată de către legiuitor, respectiv aceea în care niciuna dintre părţi nu are locuinţa în România la data formulării cererii.

Art. 915 alin. (2) C. proc. civ. nu prevede vreo cerinţă, de fond sau de formă, pentru ca manifestarea de voinţă a părţilor să producă efectele preconizate de legiuitor.

Un alt text, cu valoare de normă specială, cel al art. 126 alin. (1) C. proc. civ., referitor la alegerea de competenţă, prevede explicit că o asemenea convenţie a părţilor (admisibilă numai în litigii referitoare la bunuri şi la alte drepturi de care părţile pot dispune şi, în aceste cazuri, doar dacă nu este vorba despre o competenţă teritorială exclusivă) trebuie să îmbrace forma scrisă, iar pentru litigiile începute, poate fi tăcută şi verbal în faţa instanţei. Ca atare, necesită un acord de voinţă neechivoc sub aspectul alegerii instanţei competente.

Realizând o interpretare prin analogie a celor două norme speciale în materia competenţei jurisdicţionale, se poate aprecia că şi art. 915 alin. (2) C. proc. civ. cere ca înţelegerea părţilor să fie expresă, ceea ce înseamnă că din cuprinsul acesteia rezultă explicit acordul părţilor pentru alegerea unei anumite instanţe.

În cauză, această condiţie nu este îndeplinită având în vedere că din analiza înscrisurilor aflate ia. dosar nu a rezultat existenţa unui acord expres al ambelor părţi prin care acestea să-şi fie manifestat intenţia de a sesiza o anumită instanţa pentru soluţionarea cererii de divorţ şi a cererilor accesorii acesteia. Or, în lipsa existenţei unei astfel de manifestări exprese de voinţă, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ.

Simpla alegere a instanţei de către reclamantă prin depunerea cererii de chemare în judecată la Judecătoria Bacău şi lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale de către pârât prin întâmpinare, nu poate echivala cu acordul de voinţă al părţilor de care se face vorbire în cuprinsul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., întrucât manifestarea tacită de voinţă nu poate produce efecte juridice decât în măsura în care legiuitorul a prevăzut în mod expres aceasta. în această situaţie, însă, legiuitorul nu a reglementat o astfel de posibilitate.

Or, în aplicarea principiului potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, nu se poate considera că, în cauza de faţă, lipsa invocării excepţiei necompetenţei teritoriale echivalează cu manifestarea expresă de voinţă în sensul alegerii instanţei competente teritorial.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 februarie 2016.