Land recovery suit quashed and remanded after appellate court failed to weigh competing titles and appeal grounds.

Decizia nr. 2790/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1525 din 7 iulie 2010, Tribunalul Iaşi a respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a A. Iaşi, inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei achizitive.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului B. Iaşi şi în consecinţă a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA Iaşi în contradictoriu cu pârâtul B. Iaşi.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC C. SA Iaşi în contradictoriu cu pârâtul A. Iaşi şi intervenientul Statul Român reprezentat de M.F.P.

A obligat pârâtul A. Iaşi şi intervenientul Statul Român reprezentat de M.F.P. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 1.254,55 mp situată în Iaşi, Bulevardul xxx, suprafaţă de teren ce are drept repere fixe la Sud - B-dul xxx şi la Nord cele două proprietăţi ce au făcut obiect al contractelor de vânzare cumpărare X/1998 şi X/1999 şi care totalizează o întindere de 4.060 mp.

A respins cererea de chemare în judecată a M.I.R.A. şi B. Iaşi, formulată de pârâtul A. Iaşi.

A anulat, ca netimbrată, cererea reconvenţională formulată de A. Iaşi.

A obligat pârâtul A. Iaşi şi intervenientul Statul Român reprezentat de M.F.P. să plătească reclamantei 11.265,4 lei cheltuieli de judecată (taxa de timbru şi onorariu expert corespunzător pretenţiilor admise).

A obligat reclamanta să plătească pârâtului B. Iaşi - 375 lei cheltuieli de judecată (onorarii expert).

A obligat reclamanta să plătească B.E.T.C. în contul expertului D. - 3.500 lei diferenţa de onorariu expert.

Tribunalul a reţinut următoarele:

În beneficiul reclamantei SC C. SA Iaşi a fost eliberat la data de 10 august 1995 certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Conform acestuia suprafaţa de teren în proprietatea exclusivă a SC C. SA este de 56.386,00 m.p. iar suprafaţa în cotă parte indiviză este de 138,30 m.p. Cu privire la ambele suprafeţe se face menţiunea că sunt identificate prin anexa nr. 2. Anexa nr. 2 cuprinde situaţia centralizatoare privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţii cu capital de stat SC C. SA Iaşi, individualizează întinderea suprafeţei de teren situată în Iaşi, B-dul xxx, în coloana „suprafaţă delimitată pe bază de titlu” fiind menţionat 23.724 m.p. iar în coloana „suprafaţa rezultată prin măsurători topografice”fiind menţionat 23.852 m.p. Relevantă în litigiul în care se reclama dreptul real de proprietate este întinderea suprafeţei de teren pentru care la amplasamentul indicat, Iaşi, B-dul xxx, reclamantei i-a fost atestat dreptul de proprietate prin certificatul exhibat în susţinerea dreptului său.

Prin Hotărârea nr. 204 din 27 martie 1996 Guvernul României a aprobat transmiterea fără plată a imobilului compus din construcţii şi terenul aferent, situat în Iaşi, B-dul xxx identificat potrivit anexei care face parte din hotărâre din patrimoniul SC C. SA în proprietatea publică a Statului şi în administraţia M.I. ca sediu pentru unitatea de grăniceri din cadrul Comandamentului Naţional al Grănicerilor. Patrimoniul SC C. SA a fost diminuat cu valoarea de inventar a imobilului prev. la art. 1, reevaluat în condiţiile legii fără micşorarea capitalului aferent F.P.P. II Moldova, prin compensarea cotei aferente de către F.P.S. Anexa la care se face trimitere în H.G. nr. 204/1996 ce face parte din această hotărâre, cuprinde datele de identificare a construcţiilor şi terenului din Municipiul Iaşi, judeţul Iaşi, care se transmit în proprietatea publică a statului şi în administrarea M.I. Astfel, totalul suprafeţei construite este de 4.670 m.p. iar totalul suprafeţei terenului este de 18.212 m.p. Este dincolo de orice echivoc că în totalul suprafeței de teren este inclusă atât suprafaţa construită (având o întindere de 4670 m.p.) cât şi suprafaţa neconstruită. Anvergura acestora – suprafaţa construită şi neconstruită – este de 18.212 m.p. şi rezultă din interpretarea impusă de logica firească a faptul că prin edificarea unor construcţii suprafaţa acestora include în conţinutul său şi subfaţa. Dreptul de proprietate asupra construcţiei nu poate fi privit şi interpretat independent de dreptul de proprietate asupra terenului pe care construcţia este edificată pentru ca la stabilirea întinderii suprafeţei de teren să se cumuleze suprafaţa construită cu total suprafaţă teren în aprecierea faptului că determinarea mărimii suprafeţei terenului exclude ab initio suprafaţa afectată construcţiilor. În sprijinul şi confirmarea acestui raţionament vine şi regula romana preluată de legiuitorul român în textul art. 489 C. civ. potrivit căreia proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui.

Este adevărat că la momentul în care s-a încheiat protocolul din 31 mai 1996 în conformitate cu H.G. nr. 204/1996 şi în considerarea suprafeţei totale de teren de 18.212 m.p., în fapt, potrivit anexei nr. 2 (ce face parte integrantă din protocol) s-a predat respectiv primit o suprafaţă mai mare de teren. Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert D. şi expert consultant E., suprafaţa de teren efectiv predată prin protocol este de 19.635 m.p. Ulterior acestui moment atunci când expertul consultant E. şi-a exprimat punctul de vedere personal (filele 289 – 293 Dosar nr. x/99/2008) a revenit şi a arătat că suprafaţa predată efectiv prin protocolul din 1996 este de 19.558 m.p. teren (pct. 5.3.1 din prima pagină a raportului de expertiză). La rândul său expertul E. identificând suprafaţa predată prin protocol a arătat că întinderea acesteia este de 19.595 m.p. Conflictul dintre concluziile experţilor cu privire la suprafaţa predată şi stăpânită efectiv în prezent urmează a-şi afla rezolvarea la un punct ulterior atunci când se va determina întinderea suprafeţei de teren pentru care îşi găseşte incidenţa dispoziţia cuprinsă în art. 480 C. civ.

La data de 21 decembrie 2006 a fost publicată în M.O. al României anexa nr. 1 „Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului astfel cum acesta a fost aprobat prin H.G. nr. 1705 din 29 noiembrie 2009 la rândul său publicată în M.O. al României la aceeaşi dată, respectiv 21 decembrie 2006. Potrivit acesteia suprafaţa de teren aparţinând domeniului public al statului a fost identificată prin trimiterea făcută la H.G. nr. 204/1996.

Actul normativ care vine să reglementeze proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia respectiv Legea nr. 213 a fost edictată de legiuitor în anul 1998. În speţă transmiterea dreptului de proprietate, fără plată, în proprietatea publică a Statului Român a avut loc în anul 1996, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1996.

În absenţa unei reglementări legislative a modurilor prin care se dobândeşte dreptul de proprietate publică se reţine ca prin H.G. nr. 204/1996 dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Iaşi B-dul xxx în suprafaţă de 18.212 m.p. s-a perpetuat în patrimoniul, domeniul public al statului. Drept rezultat suprafaţa astfel determinată în H.G. nr. 204/1996 de 18.212 m.p. formează obiectul dreptului de proprietate publică care alcătuieşte domeniul public al statului. Protocolul încheiat la data de 31 mai 1996 nu face altceva decât să materializeze H.G. nr. 204 de transfer a dreptului de proprietate fără a naşte la rândul său consecinţe juridice de natura celor produse de H.G. pusă în aplicare. Este lipsită de orice efecte juridice predarea – primirea unei suprafeţe mai mari de teren decât cea pentru care s-a dispus transmiterea prin hotărâre de guvern.

Nici inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului nu i se pot recunoaşte efectele juridice pretinse de pârâţi şi intervenienţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 213/1998 - în vigoare la momentul publicării în M.O. a acestui inventar – inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmeşte după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri. Centralizarea inventarului menţionat la alin. (1) se realizează de către M.F. şi se supune spre aprobare Guvernului.

În acest inventar identificarea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului s-a făcut prin trimitere la H.G. nr. 204/1996. Ca atare, nici acesta nu putea produce efecte mai largi decât însăşi hotărârea.

Alăturat acestora se au în vedere şi dispoziţiile art. 25 şi 32 din Legea nr. 7/1996. Prin mijlocirea acestor texte de lege este reglementat efectul de opozabilitate faţă de terţi pe care-l are înscrierea în cartea funciară. Chiar şi acest efect de opozabilitate faţă de terţi al înscrierilor este inoperant - potrivit art. 32 lit. a) – în privinţa suprafeţei terenurilor.

Concluzionând, în proprietatea publică a Statului Român a intrat exclusiv suprafaţa de 18.212 m.p. teren situată în Iaşi, B-dul xxx.

În contextul juridic al celor relevate, reclamanta SC C. SA Iaşi, era subsecvent momentului emiterii H.G. nr. 204/1996 şi încheierii protocolului nr. x/1996, titulara dreptului de proprietate asupra suprafeţei situată în Iaşi, B-dul xxx având o întindere totală de 5.512 m.p. (suprafaţă ce rezultă din scăderea suprafeţei de 18.242 ce a făcut obiect al H.G. nr. 204/1996 din totalul suprafeţei de 23.724 m.p. înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995 potrivit situaţiei centralizatoare - anexa nr. 2).

Menţiunile din cartea funciară a bunului imobil având număr cadastral 3390 situat în Iaşi B-dul xxx evidenţiază încheierea de către reclamanta SC C. SA Iaşi a 2 contracte de vânzare – cumpărare autentificate sub nr. x/1998 şi sub nr. x/1999 având ca obiect o suprafaţă de teren de 3.800 m.p. respectiv 260 m.p. Un al treilea contract de vânzare – cumpărare a fost încheiat la data de 22 martie 2000 şi autentificat sub nr. 814 de B.N.P. - F. Prin mijlocirea acestuia SC C. SA a vândut iar SC G. SRL Iaşi, a cumpărat o suprafaţă de teren de 197,45 m.p. situată în Iaşi, B-dul Poitiers.

În aceste condiţii, în aprilie 2000, reclamanta SC C. SA Iaşi mai avea în proprietate o suprafaţă de 1.254,55 m.p. situată în Iaşi, B-dul Poitiers.

În anul 2004, SC C. SA, societate cu capital de stat a fost privatizată încheindu-se contractul de vânzare - cumpărare de acţiuni nr. B 008 din data de 24 martie În calitate de cumpărător figurează SC R. SRL Bucureşti. Singurele menţiuni contractuale referitoare la teren sunt cele din cuprinsul art. 8.6. Potrivit acestora vânzătorul A.P.D.P.S. Bucureşti a atestat că SC C. SA Iaşi nu deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate. În cuprinsul art. 8.6.2 este reglementată exclusiv situaţia eventualităţii obţinerii unor noi certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Se arată în privinţa acestora că în termen de 60 zile de la eliberarea lor cumpărătorul se obligă să determine societatea să majoreze capitalul social cu valoarea terenului urmând ca acţiunile rezultate din această majorare să revină vânzătorului.

Încheierea contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni având drept premisă nedeţinerea de către societatea privatizată a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor determină instanţa a face aplicarea art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Conform textului „În cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social sau (…), capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură a statului sau (…), în schimbul căreia se vor emite acţiuni suplimentare care vor reveni de drept instituţiei publice implicate în privatizare. Alin. (6) al aceluiaşi articol arată că „În situaţia în care majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor se realizează după privatizarea societăţii comerciale, cumpărătorul sau succesorul în drepturi al acestuia are drept de preferinţă la cumpărare de la instituţia publică implicată în privatizare a unui număr de acţiuni suplimentare necesare menţinerii cotei de participare la capitalul social, existentă anterior majorării acesteia cu valoarea terenurilor.

La Dosarul nr. 23650/245/2007 a fost depus certificatul constatator din 14 noiembrie 2007 eliberat de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iaşi. Potrivit acestuia SC C. SA Iaşi este o societate cu capital integral privat având ca acţionari SC R. SRL cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 59,31 % şi persoane fizice cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 40,69%.

În puterea art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002 şi în prezenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate exhibat de reclamantă pornind prezumtiv de la inexistenţa majorării corespunzătoare a capitalului social al SC C. SA Iaşi anterior privatizării (prezumţie simplă ce este reţinută de instanţă în considerarea menţiunilor de la art. 8.6.1 din Contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni „vânzătorul atestă că societatea nu deţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate”) capitalul social al societăţii reclamante s-a majorat de drept cu valoarea terenului având întinderea de 1.254,55 m.p.

Chiar dacă acest capital social legislativ este considerat aport în natură al statului, în schimbul căruia se vor emite acţiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituţiile publice implicate în privatizare, nu pot fi primite susţinerile făcute în cauză potrivit cărora SC C. SA nu este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Aceasta a avut şi continuă să aibă în patrimoniul său terenul în suprafaţă de 1.254,55 m.p. situat în Iaşi B-dul Poitiers nr. 12 pentru care s-a emis acesteia certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Exercitarea sau nu de către acţionarul SC R. SRL, cumpărător în contractul de vânzare – cumpărare de acţiuni a dreptului de preferinţă reglementat de alin. (6) şi (7) al art. 12 din Legea nr. 137/2002 nu este de natură a determina schimbări decât exclusiv asupra structurii acţionarului reflectată în cota de participare la beneficii şi pierderi.

Lipsite de fundament juridic în contextul relevat sunt şi susţinerile potrivit cărora prin încheierea contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni, reclamanta are un alt patrimoniu decât cel existent la momentul 1996. Singurele amendamente care pot fi aduse sunt cele rezultate din încheierea celor 3 contracte de vânzare – cumpărare în anii 1998, 1999 şi 2000 prin care din patrimoniul reclamantei a ieşit o suprafaţă totală de teren de 4.257,45 m.p. situată în Iaşi, B-dul xxx. Totodată sunt anodine juridic în aplicarea art. 480 C. civ. invocat de reclamantă atât structura cât şi statutul societăţii, aspecte aduse în discuţie în apărare.

Concretizând cele arătate, se reţine calitatea de proprietară a reclamantei SC C. SA Iaşi asupra suprafeţei de 1.254,55 m.p. teren situată în Iaşi B-dul xxx calitate ce rezultă din certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995. Existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei asupra acestei suprafeţe face ca excepţia lipsei calităţii sale procesuale să fie nefondată.

Raţionamentul aplicat atunci când s-a stabilit apartenenţa dreptului de proprietate al terenului aparţinând reclamantei face ca analiza incidenţei dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 137/2002 să devină oţioasă. În discuţia nu sunt daune cauzate cumpărătoarei SC R. SRL la care este ţinută instituţia publică implicată în privatizare în condiţiile reglementate de art. 28. Încheierea contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni şi implicit stabilirea preţului s-au făcut fără a fi avut în vedere dreptul de proprietate al societăţii privatizate SC C. SA Iaşi asupra terenului în litigiu.

Acestea sunt motivele ce îndreptăţesc instanţa a respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de A. Iaşi la ultimul termen de judecată în baza art. 39 din Legea nr. 137/2002.

Nici excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu poate fi primită.

Primordial se evidenţiază dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din CEDO care reglementează liberul acces la justiţie.

Pe de altă parte incidenţa dispoziţiilor art. 28 şi urm. din Legea nr. 137/2002 neputând fi reţinută în cauza pentru motivele anterior prezentate nici consecinţele pe care A. Iaşi le trage din interpretarea acestor texte nu pot fi primite.

Urmează a fi respinsă şi excepţia prescripţiei achizitive de 10 ani. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, poate fi invocată atunci când posesorul posedă un bun imobil în baza unui just titlu (justă cauză) şi este de bună credinţă (art. 1895 C. civ.). Constituie just titlu orice act juridic translativ de proprietate (vânzarea, donaţia, schimbul, legatul cu titlu particular) când emană de la un altul decât de la adevăratul proprietar. Or, invocând uzucapiunea, pârâtul A. Iaşi, nici măcar nu arată care este justul său titlu ce-i fundamentează susţinerea. În condiţiile în care protocolul nr. X/1996 este justul său titlu potrivit chiar susţinerilor sale, acesta pe de o parte, privit strict prin prisma interpretării sale este de natură a transmite dreptul de proprietate. Pe de altă parte, justul titlu trebuie să provină de la o altă persoană decât proprietarul, în speţă SC C. SA, condiţie care nu este îndeplinită.

Soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A. Iaşi se impune a fi făcută prin prisma menţiunilor din cartea funciară.

Prin încheierea nr. 4492 pronunţată la data de 22 ianuarie 2008 de J. Iaşi, a fost admisă cererea formulată de Statul Român dispunându-se intabularea dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului construit şi neconstruit în suprafaţă de 21.385 mp situat în Iaşi, B-dul Poitiers. În acelaşi timp a fost notat şi dreptul de administrare asupra aceluiaşi imobil în favoarea A. Iaşi.

Ulterior, prin încheierea din 29 octombrie 2008 J. Iaşi a dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român şi a dreptului de administrare în favoarea M.I.R.A. prin Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi asupra parcelei curte, construcţii 1 CC în suprafaţă de 1.497 m.p. pe care se afla construcţiile C 1 şi C 2 pavilioane administrativ situată în Iaşi, B-dul Poitiers.

Având drept punct de plecare titularii dreptului de administrare astfel cum rezultă din evidenţele de carte funciară precum şi deplina concordanţă ce există prezumtiv între scriptic şi faptic rezultă că atributele posesiei şi folosinţei asupra suprafeţei de teren în litigiu, astfel cum aceasta a fost identificată de reclamanta prin cererea de repunere a cauzei pe rol şi de către experţi în lucrarea efectuată, sunt în exerciţiul pârâtul A. Iaşi. Concluzia se desprinde şi prin raportarea amplasamentului suprafeţei de teren în litigiu la amplasamentul construcţiilor ce sunt edificate pe întreaga suprafaţă de teren parte fosta proprietate a reclamantei SC C. SA În mod strict se are în vedere că construcţiile C 1 şi C 2 pe care B. Iaşi are un drept de administrare alături de suprafaţa de 1.497 m.p. teren aferentă sunt amplasate înspre Şos. Manta Roşie în antiteză cu celelalte construcţii aflate în administrarea A. Iaşi şi care converg către suprafaţa de teren în litigiu astfel cum aceasta este configurată de raportul de expertiză.

Ca atare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A. Iaşi nu poate fi primită.

Soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a B. Iaşi precum şi a fondului cererii de revendicare presupune premergător analizarea de către instanţă a cererilor de arătare a titularului dreptului formulate de pârâtul A. Iaşi şi intervenientul B. Iaşi, precum şi a cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată de A. Iaşi.

Potrivit art. 64 C. proc. civ. pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru, va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

Totodată, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. În litigiile prev. la alin. 4 Statul este prezentat de M.F. (alin. (5) al art. 12).

Art. 66 C. proc. civ. nu prevede situaţia în speţă când cel arătat ca titular al dreptului se înfăţişează şi recunoaşte susţinerile pârâtului dar reclamantul nu este de acord cu înlocuirea (potrivit celor arătate cu şedinţa publică din data de 5 iulie 2008). Instanţa subscrie soluţiei potrivit căreia terţul rămâne în proces în calitate de intervenient principal context în care are a se pronunţa şi în contradictoriu cu acesta respectiv Statul Român prin M.F.

Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată de Codul de procedură civilă în cadrul art. 57 – 59.

Potrivit textului art. 57 C. proc. civ. oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Specific acestei forme de intervenţie forţată este faptul că terţul ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Temeinicia cererii de chemare în judecată a altor persoane presupune o cercetare a fondului raportului juridic dedus judecăţii întrucât doar aşa se poate stabili dacă cel chemat în judecată poate pretinde sau nu aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

Testimoniile administrate în cauză conduc spre concluzia că persoanele chemate în judecată în condiţiile art. 57 C. proc. civ. nu pot pretinde acelaşi drept de proprietate ca şi reclamantul. De altfel însuşi titularul acestei cereri A. Iaşi, motivând cererea arată că M.I.R.A. este titular al dreptului de administrare şi nicidecum a dreptului de proprietate. În privinţa B. Iaşi se arată că acesta are sediul în imobilul din Iaşi, B-dul Poitiers. Această formă de intervenţie nu poate fi folosită pentru introducerea în proces a unui al doilea pârât pentru că pârâtul nu ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, aşa cum are textul.

Acestea sunt motivele care justifică respingerea cererii de chemare în judecată a altor persoane respectiv M.I.R.A. şi B. Iaşi.

Pentru considerentele arătate în analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a I. Iaşi şi faţă de cele 2 încheieri ale J. Iaşi din 22 ianuarie 2008 şi din 29 octombrie 2008 excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. Iaşi este întemeiată.

În soluţionarea cererii de revendicare, se va face aplicarea art. 480 C. civ. Potrivit textului de lege proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în litigiile determinate de lege.

Coroborarea şi interpretarea înscrisurilor depuse la dosar conturează calitatea reclamantei de titulară a dreptului de proprietate la momentul sesizării instanţei cu privire la suprafaţa de 1.254,55 m.p. teren situată în Iaşi B-dul xxx. Proprietatea publică a Statului Român s-a mărit în anul 1996 ca urmare a transmiterii fără plată prin H.G. nr. 204, a imobilului construit şi neconstruit în suprafaţă de 18.212 m.p. teren situat în Iaşi B-dul xxx din patrimoniul societăţii reclamante SC C. SA Iaşi, la acel moment societate cu capital de stat. Ulterior din patrimoniul reclamantei a ieşit o altă suprafaţă având întinderea de 4.257,45 m.p. situată la aceeaşi adresă. Efectuarea operaţiunilor matematice evidenţiază o întindere a suprafeţei rămase în proprietatea reclamantei de 1.254,55 m.p. teren. Fiind dovedită calitatea reclamantei de proprietară a acestei suprafeţe de teren, aplicarea art. 480 C. civ. nu poate fi dispusă decât în limitele acestei suprafeţe.

În rapoartele de expertiză efectuate în cauză fiecare din cei 3 experţi desemnaţi au reţinut întinderi diferite ale suprafeţelor de teren predate în fapt în baza protocolului încheiat în anul 1996. Astfel expertul D. a reţinut că terenul predat prin protocol are o suprafaţă de 19.635 m.p. expertul consultant E. a reţinut suprafaţa aceluiaşi teren ca fiind 19.558 m.p. iar expertul E. a reţinut o suprafaţă de 19.595 m.p. Independent de întinderea suprafeţei de teren aflată în posesia şi folosinţa pârâtului A. Iaşi (fie aceasta de 19.635, fie de 19.595, fie de 19.558 m.p.) recunoaşterea şi eficientizarea dreptului de proprietate al reclamantei nu poate depăşi limitele acestuia exprimate în 1.254,55 m.p. Or, chiar dacă s-ar lua în calcul cea mai mică suprafaţă de teren aflată în uzul pârâtului A. Iaşi respectiv de 19.558 m.p. diferenţa stăpânită în plus faţă de cea transmisă prin H.G. nr. 204/1996 (de 18.212 m.p.) este de 1.346 m.p., mai mare decât suprafaţa pentru care instanţa a reţinut calitatea reclamantei de titulară a dreptului. Această diferenţă se explică prin faptul că încă din momentul întocmirii situaţiei centralizatoare suprafaţa de teren deţinută de reclamantă în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate era mai mică decât suprafaţa rezultată în urma măsurătorilor respectiv 23.724 m.p. faţă de 23.852 m.p. (cu 128 m.p. teren).

Materializarea în teren a acestei suprafeţe de 1.254,55 m.p. făcută de expertul principal D. şi de expertul consultant E. trebuie însuşită de instanţă. Imposibilitatea absolută de determinare reală a suprafeţei de 1.254,55 m.p. rezultată din neconcordanţele dintre H.G. nr. 204/1996 şi protocolul încheiat în baza acesteia în acelaşi an 1996, ce a condus la predarea primirea unei suprafeţe mai mari decât cea transmisă de 18.212 m.p. nu-i poate fi imputată reclamantei şi nici nu este de natura a-i nega dreptul său de proprietate. Soluţia contrară celei pronunţate înseamnă practic sancţionarea, lipsită de orice culpă deci de fundament juridic, a reclamantei, lucru inadmisibil în lumina principiilor generale ale dreptului pozitiv şi a echilibrului în care constă dreptul. Era în căderea emitentului Hotărârii nr. 204 să stabilească exact prin repere topografice suprafaţa de 18.212 m.p. teren ce a făcut obiect al celor hotărâte pentru a se putea proceda la predarea primirea în acord cu cele statuate acordându-se astfel posibilitatea efectivă de verificare a concordanţei între cele dispuse şi cele aplicate.

Întrucât prin lucrarea efectuată nu s-a identificat strict suprafaţa cu întinderea de 1.254,55 m.p. iar dispoziţia expresă a instanţei în acest sens ar fi presupus o antepronunţare pe fondul cauzei, rămâne a se proceda în cursul executării fie de bunăvoie, fie silit, la determinarea exactă a acestei arii. Spre acest final se impune a se da eficienţă celor 2 laturi megieşite la Sud cu B-dul Poitiers şi la Nord cu suprafaţa de 4.060 m.p. înstrăinată de reclamantă până la întregirea suprafeţei de 1.254,55 m.p.

Faţă de cele expuse, reţinând transgresarea de către pârâta A. Iaşi şi de către intervenientul principal Statul Român prin Ministerul Finanţelor a dreptului de proprietate al reclamantei SC C. SA Iaşi asupra suprafeţei de 1.254,55 m.p. teren, în baza art. 480 C. civ. urmează a dispune conform celor cuprinse în prezenta hotărâre.

Cererii reconvenţionale formulate de pârâta A. Iaşi, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 în acord cu care neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru şi timbru judiciar până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii. În şedinţa publică din data de 25 februarie 2009 instanţa i-a pus în vedere pârâtei reclamante să achite taxa judiciară de timbru aferentă cererii sale reconvenţionale în cuantum de 1.439,69 RON şi timbru judiciar de 5 RON în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 146/1997 şi art. 3 din O.G. nr. 32/1995. Respingerea cererii de reexaminare formulată împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru prin încheierea din 25 martie 2009 îndatora pârâta reclamantă A. Iaşi la îndeplinirea obligaţiei impusă legislativ. Or, aceasta nu a înţeles să se conformeze celor dispuse de instanţă.

Aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. se va face corespunzător pretenţiilor admise acordându-se taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar corespunzătoare valorii celor 1.254,55 m.p. teren pentru care s-a admis acţiunea în revendicare, iar celelalte cheltuieli de judecată (onorarii expert) proporţional pretenţiilor admise în limita procentului de 22,23% pe care suprafaţa de 1.254,55 m.p. o reprezenta din suprafaţa de 5.640 m.p. teren revendicată. În cauză, nu s-a făcut dovada cuantumului onorariului de avocat prin nedepunerea chitanţei care să ateste plata acestuia.

Întrucât diferenţa de onorariu de expert pentru D. nu a fost achitată, reclamanta va fi obligată la plata acesteia în cuantum de 3.500 lei sumă în privinţa căreia s-a făcut aplicarea art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi.

Prin cererea de apel formulat de Inspectoratul de Jandarmi Iaşi s-au adus următoarele critici hotărârii instanţei de fond.

- în mod greşit instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de intimată câtă vreme, după privatizarea integrală a societăţii, aceasta a dobândit un statut cu alte norme incidente patrimoniului său, în acest caz fiind incidente prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.

- în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. A solicitat în susţinerea acestei excepţii ca reclamanta să fie obligată să depună raportul de evaluare şi stabilire a valorii activelor fără ca acest raport să fie depus.

Numai în condiţiile în care reclamata prezintă acest înscris prin care face dovada că valoarea suprafeţei de teren revendicată a fost încorporată în valoarea activelor şi în capitalul social, reclamanta poate pretinde un drept de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren.

- în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Iaşi, atâta timp cât odată cu privatizarea societăţii reclamante, prin încheierea contractului de privatizare, aceasta a devenit o cu totul altă persoană juridică, având un alt patrimoniu o altă structură şi un alt statut decât persoana juridică din patrimoniul căreia prin H.G. nr. 204/1996 a fost trecut în patrimoniul public al statului imobilul din care face parte suprafaţa de teren revendicată.

Apelantei nu îi este opozabilă documentaţia încheiată în cadrul procedurii de privatizare a societăţii reclamante şi nici contractul de privatizare în urma căruia SC C. SA a fost vândută de către instituţia publică implicată (de către A.P.A.P.S.) unor persoane fizice juridice de drept privat.

Astfel reclamanta are doar posibilitatea de a promova acţiune judecătorească împotriva instituţiei publice implicate în privatizare.

- în mod greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât reclamanta SC C. SA nu poate solicita pe calea acestei acţiuni realizarea unui drept conferit de legile speciale în domeniul privatizării societăţilor comerciale având doar posibilitatea de a promova acţiune judecătorească pe calea prevăzută de art. 28 şi urm. din Legea nr. 137/2002.

Mai mult, potrivit punctului 16.5 din contractul din 24 martie 2008 depus la dosar, acesta are valoare de cesiune de acţiuni, conform art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, acest aspect având relevanţă şi în ceea ce priveşte modalitatea şi competenţa de soluţionare a oricăror neînţelegeri care rezultă din interpretarea contractului.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei achizitive, soluţia de respingere este greşită, deoarece apelanta a făcut dovada că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 185 C. civ.

În mod greşit s-a anulat ca netimbrată cererea reconvenţională.

Pe fondul cauzei soluţia este în contradicţie cu probele administrate în cauză.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că relevantă în litigiul în care se reclamă dreptul real de proprietate este întinderea suprafeţei de teren pentru care la amplasamentul indicat, reclamantei i-a fost atestat dreptul de proprietate prin certificatul exhibat în susţinerea dreptului său.

Numai că întinderea acestei suprafeţe de teren de pe acest amplasament rezultă din documentaţia privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul SC C. SA - Depozite Bulevard Poitiers (Depozitul 3 Confecţii) cu nr. 11596/1992 aflată la fila 90-120 din dosar.

Această documentaţie trebuie analizată în integritatea sa cu acordarea importanţei cuvenite titlului în baza căruia a fost emisă.

Soluţia instanţei de fond este criticabilă, ea fiind pronunţată cu ignorarea atât a concluziilor expertizei efectuate în cauză, cât şi a legalităţii documentaţiei care a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu, acesta din urmă fiind emis cu încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991.

Eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de H.G. nr. 834/1991, în sensul că documentaţia ce a stat la baza emiterii lui a fost incompletă, lipsind actele primare de proprietate ale SC C. SA.

Astfel, în temeiul art. 2 din H.G. nr. 834/1992 au fost emise criteriile privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat nr. 2665/1992.

Potrivit art. 4 lit. a) din aceste criterii, pentru emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate era necesară constatarea existenţei titlului asupra terenurilor precum şi planurile şi schiţele anexe la titlu.

Or, în documentaţia privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul SC C. SA –Depozite Bulevard Poitiers (depozitul 3 Confecţii) cu nr. 11596/1992 aflată la fila 90-120 nu se regăsesc planurile şi schiţele anexă la titlurile în baza cărora a fost emis certificatul de atestare.

Raţionamentul instanţei este greşit atunci când raportat la probele administrate în cauză face aplicarea disp. art. 480 C. civ.

Într-o acţiune în revendicare reclamantul are obligaţia să-şi dovedească existenţa dreptului.

În lipsa unor dovezi pârâtul nu poate fi obligat să-şi dovedească el titlul său de proprietate deoarece legea ocroteşte posesia independent de vreo dovadă a dreptului ce pretinde a se manifesta prin ea.

Instanţa trebuia să compare titlurile părţilor în condiţiile în care certificatul de atestare eliberat reclamantei este incomplet şi eliberat cu încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991.

În acest sens se impune a se analiza înscrisul aflat la fila 99 dosar şi care face parte din documentaţia privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul SC C. SA.

Atât la pct. A din acest înscris în care este consemnat titlul asupra terenurilor şi suprafeţele aferente acestui titlu rezultă un total al suprafeţei incintei (ST) de 16647 mp la care se adaugă suprafaţa construită de 7.077 m.p. din aceste două valori rezultând suprafaţa delimitată pe bază de titlu de 23.724 m.p.

Din acelaşi înscris se poate observa că titlul asupra terenului în suprafaţă de 16647 (ST) îl constituie două ordine ale Ministerului Industriei Uşoare nr. 2280/1984 prin care a fost predată suprafaţa de 14682 m.p. teren şi alte mijloace fixe reprezentând clădiri şi amenajări ale terenului şi clădirilor şi Ordinul MIU nr. 419/1998, prin care a fost predat suprafaţa de 1965 mp teren şi alte mijloace fixe reprezentând clădiri şi amenajări ale terenurilor şi clădirilor.

De notat este faptul că în cele două titluri este stabilită întinderea suprafeţei de teren, însă nu este stabilită şi întinderea suprafeţelor construite şi cea a amenajărilor şi nu se arată dacă aceste din urmă suprafeţe se adaugă terenului sau sunt incluse în suprafaţa terenului.

Este adevărat că în anexa la procesul-verbal întocmit în baza Ordinului nr. 2280/1984 este stabilită suprafaţa clădirilor şi amenajărilor, suprafeţe care sunt recapitulate şi pe verso-ul filei 100 dosarul tribunalului. Acest proces verbal ca de altfel şi cele două ordine ale MIU nu au însă ataşate schiţe care să delimiteze întinderea suprafeţelor, ştiind faptul că, mai ales în acele perioade nu se acorda atenţie măsurării terenurilor.

De observat este şi faptul că pentru Ordinul nr. 419/1998 nu există în documentaţie un astfel de proces-verbal.

Concluzionând, la data încheierii documentaţiei, privind stabilirea şi evaluarea terenurilor, SC C. SA deţinea pe bază de titlu Iaşi B-dul xxx doar suprafaţa de 16.647 mp însă a fost stabilită suprafaţa deţinută pe bază de titlu ca fiind 23.724 mp (suprafaţă notată în coloana 1 de la pct. 4 a Anexei 2 la Certificatul de atestare).

Dacă reclamanta nici măcar nu a făcut vorbire în acţiunea sa în revendicarea de existenţa din cuprinsul Documentaţiei privind stabilirea şi evaluarea terenurilor, aceasta poate fi consecinţa faptului că nu a dorit lămurirea aspectelor legate de titlul său asupra terenului, mizând în culpa sa procesuală, pe eficienţa unor aspecte de detaliu şi pe complexitatea aspectelor considerate tehnice, deşi este evidentă primordialitatea juridică a titlului asupra terenului, consemnat la punctul A din înscrisul de la fila 95 dosar tribunal.

Nu este corectă motivarea instanţei de fond, cum că la data emiterii H.G. nr. 204/1996 nu existau reglementări privind modul de dobândire a proprietăţii publice. Este ca şi cum prevederile constituţionale privitoare la proprietate, stipulate în art. 135 din Constituţia din 1991, ar fi fost inoperante la acea dată, ca şi celelalte reglementări în materie de proprietate publică sau domeniu public, în vigoare la acea dată.

Dincolo de rigoarea pe care o astfel de susţinere o presupune, din nou se impune a se constata o apreciere eronată a probelor administrate dar şi elementelor de drept aplicabile.

De altfel, instanţa ar fi trebuit să observe că la acea dată existau numeroase acte normative care stabileau modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate publică.

De asemenea, potrivit art. 135 din Constituţia României care era în vigoare în anul 1996, la alin. (4) este stipulat că fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice toate bunurile, bunuri stabilite de lege. La data emiterii H.G. nr. 204/1996 era în vigoare Legea fondului funciar care prevede că terenurile pentru nevoile de apărare erau încadrate în categoria terenurilor cu destinaţii speciale.

Tot în acelaşi act normativ se stipulează că terenurile pot aparţine domeniului public sau domeniului privat.

Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Cu referire la inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, instanţa a constatat că identificarea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului s-a făcut prin trimitere la H.G. nr. 204/1996, ajungând la concluzia că nici aceasta nu putea produce efecte mai largi decât hotărârea. Pentru a ajunge la această concluzie instanţa a avut în vedere şi prevederile art. 25 şi 32 din Legea nr. 7/1996 privitoare la opozabilitatea faţă de terţi pe care îi are înscrierea în cartea funciară, cu precizarea inoperării în privinţa suprafeţei terenurilor dată de art. 32 lit. a).

Şi de această dată analiza instanţei de fond se face tratarea diferenţiată în raport de cele două părţi, a elementelor de fapt şi de drept pe care le ia în considerare în motivarea soluţiei date.

În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi pe care îl are înscrierea în cartea funciară în ceea ce priveşte suprafaţa terenului, instanţa argumentează în favoarea SC C. SA pe considerentul incidenţei art. 25 şi 32 din Legea nr. 7/1996.

Instanţa nu continuă analiza şi nu arată că atât Certificatul de atestare M08 nr. 101/1996 cât şi H.G. nr. 204/1996 şi Protocolul din 31 mai 1996 au fost emise anterior intrării în vigoare pe data de 25 iunie 1996 a Legii 7/1996.

Instanţa nu are în vedere prevederile art. 57 din Legea nr. 7/1996.

Or, în condiţiile în care protocolul a fost emis în baza H.G. nr. 204/1996 nu-i poate fi înlăturat caracterul de act juridic de transmitere a dreptului real imobiliar şi care a fost emis în condiţiile legii fiind semnat de reprezentanţii legali ai predătorului şi a fost acceptat de primitor.

Prin cererea de apel formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi s-au invocat următoarele critici:

- excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, conform art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale pentru Administrare Fiscală, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă Statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene asigură reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice în teritoriu numai în baza unui mandat special, a unei delegaţii de reprezentare emisă pentru fiecare cauză în parte.

În cauza de faţă cererea de chemare în judecată a fost înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Iaşi pentru care Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi a primit mandatul din 13 februarie 2008, însă după declinarea cauzei spre soluţionare Tribunalul Iaşi, secţia civilă, instanţa nu a mai citat în mod legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice mai întâi la sediul său central ci a transmis citaţiile la sediul Direcţiei Finanţelor Publice.

Mandatul special a operat numai pentru prima judecată ulterior nu a mai existat un astfel de mandat, astfel că Direcţia Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi nu mai avea calitatea de reprezentant al statului, astfel că se impune admiterea excepţiei şi citarea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice.

Cu privire la fondul litigiului s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut o transferare a dreptului de proprietate dobândit de reclamanta SC C. SA Iaşi către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Iaşi în condiţiile în care nici prin lucrările de specialitate nu s-a identificat strict această suprafaţă, cum de altfel cei trei experţi desemnaţi în cauză nu au putut determina cu exactitate ce suprafaţă a fost efectiv preluată prin Protocolul din 31 mai 1996.

Instanţa de judecată a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că prin hotărârea pronunţată nu s-a pronunţat în mod corect cu privire la cererea formulată de reclamanta SC C. SA, astfel că pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi admiterea apelului.

Prin Decizia nr. 17 din 4 februarie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererile de apel formulate de Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi şi de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 1525 din 7 iulie 2010 a Tribunalului Iaşi pe care a menţinut-o.

A obligat apelantul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi să plătească intimatei SC C. SA Iaşi suma de 1.750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentată de Direcţia Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi să plătească intimatei SC C. SA Iaşi suma de 1.750, lei cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Motivele de apel care vizează soluţia de respingere a excepţiilor invocate de pârât sunt nefondate.

În mod corect instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Astfel, reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în revendicare imobiliară, care este o acţiune reală imprescriptibilă.

Argumentele apelantei în susţinerea acestei excepţii cum că reclamanta după pronunţare a dobândit un alt statut, astfel că în cazul acţiunii de faţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 137/2002 şi art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 este nefondată. Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării stabileşte cadrul juridic pentru accelerarea procesului de privatizare, iar art. 39 şi 40 din Legea nr. 137/2002 invocate de apelant se află la cap. 7 cu privire la situaţia litigiilor evident legate de aplicarea acestei legi.

Or, în speţă reclamanta a invocat ca şi temei al acţiunii art. 480 C. civ., formulând acţiune în revendicare pe drept comun, astfel încât temeiurile prevăzute de art. 39 din Legea nr. 137/2002 nu sunt incidente în cauză.

Astfel acţiunea în revendicare fiind o acţiune reală de apărare a dreptului de proprietate este imprescriptibilă, motiv pentru care în mod corect instanţa a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune.

În mod corect a respins excepţia calităţii procesuale active a reclamantei.

Calitatea procesuală activă într-o acţiune în revendicare este dată titularului dreptului de proprietate.

Or, reclamanta şi-a justificat această calitate cu titlul de proprietate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis la data de 10 august 1995.

De asemenea şi pârâtul-apelant îşi justifică calitatea procesuală pasivă în acţiunea în revendicare fiind în situaţia posesorului neproprietar, iar susţinerile apelantului că sunt justificate excepţiile invocate privitor la calitatea procesuală activă şi pasivă raportat la legea privatizării nu pot fi primite, acţiunea promovată fiind o acţiune de revendicare pe drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii de asemenea a fost corect respinsă de instanţa de fond.

Astfel, reclamanta în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu are deschisă calea acţiunii în revendicare pentru apărarea dreptului său de proprietate.

Acţiunea în revendicare, ca mijloc procedural de apărare a dreptului de apărare este în concordanţă cu principiul liberului acces la justiţie.

În mod corect a fost respinsă şi excepţia prescripţiei achizitive de 10-20 ani.

Dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 10-20 ani poate fi invocat numai atunci când posesorul posedă bunul în baza unui just titlu.

Constituie just titlu orice act translativ de proprietate când emană de la un altul decât adevăratul proprietar.

Or, pârâtul nu a invocat nici un just titlu în sensul art. 1897 C. civ., astfel încât în mod judicios această excepţie a fost respinsă.

Este legală soluţia instanţei de fond de a anula ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de pârâtul-apelant.

Astfel acestuia i s-a pus în vedere să timbreze cererea reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la suma de 24.219,38 lei reprezentând cheltuieli cu întreţinerea conservarea şi îmbunătăţirile aduse imobilului revendicat, cu sumă de 1.439,64 lei şi timbru judiciar de 5 lei.

Cererea de reexaminare formulată de pârât împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru a fost respinsă, astfel că apelantul avea obligaţia să achite taxa judiciară de timbru, astfel cum o impune dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997. La termenul de judecată din 29 aprilie 2009 reprezentantul pârâtei-reclamante a declarat că nu înţelege să achite taxa judiciară de timbru, astfel că în mod legal instanţa a aplicat dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi a anulat ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de pârât.

În consecinţă toate criticile vizând modul de soluţionare a excepţiilor invocate sunt nefondate.

Criticile vizând fondul litigiului formulate de apelanţii-pârâţi sunt de asemenea nefondate, instanţa de fond a analizat şi interpretat corect probele administrate în cauză şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză.

Astfel, în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa este ţinută la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor. În cauză reclamanta a depus certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10 august 1995.

Conform acestuia suprafaţa de teren în proprietatea exclusivă a SC C. SA este de 56.386,00 mp iar suprafaţa cu cota indiviză este de 138,30 m.p.

Cu privire la ambele suprafeţe se face menţiunea că sunt identificate prin anexa 2.

În mod corect instanţa de fond a stabilit că relevant pentru litigiul de faţă este întinderea suprafeţei de teren pentru care la amplasamentul indicat, Iaşi B-dul xxx, reclamantei i-a fost atestat dreptul de proprietate prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Atâta timp cât acest titlu nu a fost desfiinţat, şi nu s-a cerut acest lucru, criticile apelantei pârâte în legătură cu nelegalitatea acestuia nu pot fi analizate în cadrul procesual de investire.

Este real că prin Hotărârea nr. 204 din 27 martie 1996 Guvernul României a aprobat transmiterea fără plată a imobilului compus din construcţii şi terenul aferent situat în Iaşi, B-dul xxx, identificat potrivit anexei care face parte din hotărâre din patrimoniul SC C. SA în proprietatea publică a Statului în administrarea Ministerului de Interne ca sediu pentru unitatea de grăniceri în cadrul Comandamentului Naţional al Grănicerilor.

Patrimoniu SC C. SA a fost diminuat cu valoarea de inventar a imobilului prevăzut la art. 1, reevaluat în condiţiile legii fără micşorarea capitalului aferent F.P.P. II Moldova prin compensarea cotei aferente de către F.P.S.

Anexa la care se face trimitere în H.G. nr. 204/1996 face parte integrantă din această hotărâre şi cuprinde datele de identificare a construcţiilor şi terenurilor din Mun. Iaşi, judeţul Iaşi care se transmit în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului de Interne.

Astfel totalul suprafeţei construite este de 4.670 m.p., în totalul suprafeţei de teren este inclusă atât suprafaţa construită, având o întindere de 4.670 mp cât şi suprafaţa neconstruită.

Corect a interpretat instanţa de fond făcând aplicarea şi a dispoziţiilor art. 489 C. civ. că în totalul suprafeţei de teren este inclusă atât suprafaţa construită cât şi cea neconstruită.

Astfel, suprafaţa totală cuprinsă din suprafaţa construită şi neconstruită este de 18.212 m.p.

Din coroborarea şi interpretarea logico-juridică a actelor rezultă că suprafaţa de teren ce a trecut în proprietatea publică este de 18.212 mp.

În realitate s-a predat o suprafaţă mai mare de teren decât cea ce a fost avută în proprietate publică prin actele invocate.

Protocolul încheiat la data de 31 mai 1996 nu face altceva decât să materializeze H.G. nr. 204 de transfer a dreptului de proprietate fără a naşte la rândul său consecinţe juridice de natura celor produse de H.G. pusă în aplicare.

Aşa fiind este lipsită de efecte juridice predarea-primirea unei suprafeţe mai mari de teren decât cea pentru care s-a dispus prin Hotărârea de Guvern.

Este fără echivoc că reclamanta era după emiterea H.G. nr. 204/1996 şi încheierea protocolului nr. 82030/1996 titulara dreptului de proprietate asupra suprafeţei situate în Iaşi, B-dul xxx, având o întindere totală de 5512 m.p., suprafaţa rezultând din scăderea suprafeţei de 18242 ce a făcut obiect al H.G. nr. 204/1996 din totalul suprafeţei de 23.724 m.p. înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Reclamanta a înstrăinat prin contracte de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 710/1998 sub nr. 15/1994 şi sub nr. 814 trei suprafeţe de teren respectiv 380 m.p., 260 m.p. şi suprafaţa de 197,4 m.p.

În aceste condiţii în aprilie 2010 reclamanta mai avea în proprietate o suprafaţă de 1254,55 mp.

Printr-o interpretare corectă a înscrisurilor care atestă privatizarea SC C. SA, instanţa de fond a stabilit că suprafaţa de 1254,55 m.p este proprietatea reclamantei iar pârâtul apelant şi Statul Român sunt în situaţia posesorului neproprietar, suprafaţa de teren ocupată fiind în afara suprafeţei de teren trecută în proprietate publică.

Aşa fiind, în mod corect s-a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 480 C. civ., respectiv reclamanta în calitate de proprietar are dreptul de a se bucura şi dispune de bunul său în mod exclusiv şi absolut şi să obţină lăsarea în deplină proprietate a terenului de la posesorii neproprietari, în speţă apelantul-pârât şi intimata apelantă.

Drept urmare toate criticile formulate de apelantul-pârât sunt nefondate.

Apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de apel privind lipsa calităţii de reprezentant a Statului prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta nu se mai impune a fi analizat deoarece apelanta a declarat că nu mai înţelege să-l susţină.

Pe fondul litigiului criticile nu pot fi primite, deoarece astfel cum s-a argumentat în apelul pârâtului, reclamanta şi-a dovedit dreptul de proprietate şi că apelanta alături de pârâtul-apelant sunt în situaţia unor posesori neproprietari.

Prin admiterea acţiunii în revendicare dreptul de proprietate publică nu a fost afectat, deoarece cum judicios s-a stabilit de către instanţa de fond, suprafaţa de teren de 1254,55 m.p. este proprietatea reclamantei şi excede fără nici un echivoc suprafeţei de teren ce a fost preluată în proprietate publică prin H.G. nr. 204/2006.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi şi intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.

Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 3, 4, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-au dezvoltat următoarele argumente:

1. Hotărârea instanţei de apel s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii dar şi cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii la art. 105 alin. (2) C proc. civ.

Astfel, deşi în apel a criticat soluţia instanţei de fond în sensul că nu s-a pronunţat cu privire la excepţia necompetenţei jurisdicționale a Secţiei civile a Tribunalului Iaşi, instanţa de apel nu a analizat şi nici nu a răspuns acestor motive de critică.

În susţinerea acestui motiv de recurs a arătat că în faţa instanţei de fond a invocat excepţia de necompetenţă a Secţiei civile a Tribunalului Iaşi, excepţie care a fost pusă în discuţia părţilor la termenul din 25 septembrie 2009.

Dezbaterea cu privire la această excepţie este consemnată în încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, însă din dispozitivul încheierii lipseşte soluţia dată cu privire la această excepţie deşi potrivit legii, încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă toate cele trei părţi ale unei hotărâri.

Acest aspect a fost înserat la punctul VIII-IX din motivele suplimentare de apel în care a criticat soluţia instanţei de fond în sensul că nu s-a pronunţat cu privire la excepţia necompetenţei jurisdicționale a Secţiei civile a Tribunalului Iaşi.

Pe de altă parte, societatea intimată reclamantă de la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a suferit mai multe transformări.

Astfel, în anul 1998 SC C. SA s-a divizat în anul 1998 prin transmiterea unei părţi din patrimoniu (51,1%) către SC K. SA Iaşi potrivit proiectului de Avizare publicat în M. Of. nr 3065 din 30 septembrie 1998.

O a doua divizare a Societăţii are loc în anul 2000, când SC C. SA este supusă unei noi divizări prin transmiterea unei părţi din patrimoniu (24,88%) către SC V. SA Iaşi potrivit proiectului de divizare publicat în M. Of. nr. 3464 din 23 octombrie 2000.

Toate aceste divizări ale societăţii, făcute înainte de privatizarea din anul 2004, fac ca o eventuală admitere a acţiunii în revendicare să producă efecte retroactiv în patrimoniul intimatei-reclamantei, cu implicaţii asupra activului predat şi patrimoniului celor două societăţi desprinse din societatea intimată reclamantă, aspecte care trebuiau atent verificate de instanţa investită cu competenţă jurisdicţională specială pe acest domeniu.

Toate aceste motive invocate în apel, nu au fost analizate şi nu s-a răspuns motivelor de critică cu privire la această excepţie.

2. Hotărârea a fost dată de instanţa de apel cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii la art. 105 alin. (2) C proc. civ. şi prin faptul că nu a pus în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat cu privire la excepţia invocată în apel privind lipsa coparticipării procesuale a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

La punctul III din motivele suplimentare de apel a invocat direct în apel excepţia lipsei coparticipării procesuale a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de succesor al Fondului proprietăţii de Stat.

Cu privire la această excepţie instanţa de apel nu s-a pronunţat, deşi, aşa cum a arătat în chiar cuprinsul motivării acelei excepţii, era necesară lămurirea cu prioritate a modalităţii de transfer în domeniul public a terenului revendicat.

3. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că nu instanţa de judecată constată existenţa sau nu a certificatului de atestare a dreptului de proprietate precum şi efectele sale ci instituţia publică implicată în privatizare şi în orice caz nu instanţa civilă ci instanţa de contencios administrativ sau, dup caz, secţia comercială poate fi sesizată în acest domeniu potrivit procedurilor legale în această materie.

În cererea de apel formulată a criticat şi considerentele instanţei de fond potrivit cărora în puterea art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002 şi în prezenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate exhibat de reclamantă, pornind prezumptiv de la inexistenţa majorării corespunzătoare a capitalului social al SC C. SA Iaşi anterior privatizării (prezumţie simplă ce este reţinută de instanţă în considerarea menţiunilor de la art. 8.6.1 din Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni "vânzătorul atestă că societatea nu deţine : certificatul de atestare a dreptului de proprietate") capitalul social al societăţii reclamante s-a majorat de drept cu valoarea terenului având întinderea de 1.254,55 mp.

A susţinut în faţa instanţei de apel că în acest fel, în mod nelegal instanţa de fond s-a substituit ministerului de resort care este singurul abilitat potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1996 să determine terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat.

Se mai arătă că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile legale relevante în speţă. Astfel, prezumţia instanţei că dacă nu este emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, capitalul social s-a majorat de drept este în contradicţie cu prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002. Potrivit acestui text dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor.

Aşadar majorarea de drept operează numai dacă, după încheierea contractului de privatizare din 23 martie 2004 se emite un certificat de atestare de către Ministerul de resort potrivit procedurilor legale şi cu îndeplinirea condiţiilor legale stabilite de Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 1/1991.

În aceleași contract de privatizare la punctul 8.6.2 se stipulează că în eventualitatea obţinerii unor certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, cumpărătorul se obligă să determine societatea ca în termen de 60 de zile de la obţinerea acesteia să condiţioneze societatea să majoreze capitalul social cu valoarea terenului, urmând ca acţiunile rezultate din această majorare să revină vânzătorului.

Aşa cum a arătat, considerentele instanţe de fond au fost întemeiate pe prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002 potrivit căruia „În cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată, anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social (…), capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natura al statului (…), după caz, în schimbul căreia se vor emite acţiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituţiei publice implicate.

În aplicarea acestor prevederi au fost elaborate şi norme metodologice aprobate prin H.G. nr. 577/2002, art. 142-146 din această hotărâre stabilind chiar norme privind majorarea capitalului social cu valoarea terenurilor.

Potrivit art. 143 din aceasta hotărâre, valoarea cu care se majorează capitalul social este valoarea preluată din anexele la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, reactualizată cu coeficientul de reevaluare stabilit de legislaţia în vigoare. Potrivit capitolului 5 din Criteriile MFP nr. 2665/1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, din documentația de emitere a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate trebuia să facă parte şi evaluarea terenurilor.

Nici la fond şi nici în apel nu s-a dovedit că această evaluare a fost ataşată documentaţiei de emitere a Certificatului de atestare.

Ori, câtă vreme în anexele la certificatul de atestare nr. 101/1996 nu se regăseşte valoarea terenului şi nici în H.G. nr. 204/1996, singurul act în care este menţionată valoarea de inventar este Protocolul nr. x/1996, înlăturarea efectelor acestuia ca şi raţionamentul privind prezumţia de majorare a capitalului social este lipsită de fundament juridic.

4. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, şi a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu a analizat dependenţa dintre valoarea de inventar a terenului şi dreptul de proprietate asupra trenului din speţă, element doveditor esenţial, aspect care, deşi a fost invocat în apel, instanţa de control judiciar nu a cercetat cauza şi sub acest aspect.

Astfel în mod nelegal s-a respins excepţia de ordine publică referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.

În analiza acestei excepţii instanţa de control judiciar se limitează în considerentele hotărârii date în apel la a copia considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică formulate în apel,

Motivele de critică privitoare la această excepţie au fost pe larg prezentate la punctul II din motivele suplimentare de apel .

La punctul 2.1 din aceste motive suplimentare de apel a arătat că respingerea excepţiei în mod neîntemeiat face ca hotărârea instanţei de fond să devină nelegală şi netemeinică raportat la faptul că instanţa de fond nu a luat în considerare prevederile art. 2 din H.G. nr. 204/1996 potrivit căruia, în urma trecerii fără plată a imobilului prevăzut la art. 1 în proprietatea publică a statului, patrimoniul SC C. SA Iaşi se diminuează cu valoarea de inventar a imobilului prevăzut la art. 1, reevaluat în condițiile legii, fără micşorarea capitalului aferent FPP I prin compensarea cotei aferente de către F.P.S.".

Dacă se face o analiză temeinică a ultimei teze din textul anterior, potrivit căruia patrimoniul SC C. SA Iaşi se diminuează cu valoarea de inventar a imobilului prevăzut la art. 1, reevaluat în condiţiile legii, fără micşorarea capitalului aferent FPP I prin compensarea cotei aferente de către FPS, rezultă următoarele:

Imobilul predat prin H.G. nr. 204/1996 are cuprins în coloana 5 din anexă valoarea de inventar aferentă fiecărei construcţii rezultând o valoare de inventar totală aferentă clădirilor de 550.700.805. lei. Aceleaşi valori de inventar ale construcţiilor sunt cuprinse şi în cuprinsul protocolului nr. 30/1996.

Cu privire la valoarea de inventar a terenului de 18.212 mp predat, anexă la H.G. nr. 204/1996 nu menţionează nimic.

Valoarea de inventar a terenului predat este menţionată doar în protocolul nr. 82030/1996, respectiv este de 771.005.048 lei vechi. Aceeaşi valoare este susţinută la instanţa de fond şi de intimata reclamantă .

În vederea clarificării acestei situaţii a depus în apel pentru termenul din 28 ianuarie 2011, acte şi înscrisuri care fac dovada că valoarea de 771.005.048 lei vechi, aferentă terenului se referă la întreaga suprafaţă predată.

Totodată, deşi în apel a solicitat efectuarea unei noi expertize pentru a clarifica inclusiv aceste aspecte, instanţa de apel a respins această cerere.

A arătat că terenul nu se găseşte în proprietatea SC C. SA deoarece a rămas în domeniul public, iar în susţinerea cererii de efectuare a expertizei a depus şi acte care dovedesc că acel teren a aparţinut Ministerului Apărării Naţionale.

5. Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel nu au cunoscut de existenţa unor înscrisuri pe baza cărora ar fi trebuit să fie determinate suprafeţele reale deţinute în prezent de Statul Român, în raport de documentaţia de emitere a Certificatului de Atestare şi H.G. nr. 204/1996.

Aceasta este necesară urmarea modului defectuos, vădit nelegal de întocmire a documentaţiei dar şi de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Pe de altă parte şi în mod esenţial este că această documentaţie nu a fost depusă şi prin urmare nu se găseşte în integralitatea sa la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, deşi ar fi trebuit să însoţească Certificatul de atestare ca temei de emitere a acestuia şi a fost afectată chiar posibilitatea efectuării expertizelor topo în condiţii tehnice şi pe baza reperelor anterioare.

Astfel din documentaţia aflată la O.C.P.I. Iaşi lipsesc schiţele de reperaj care au stat la baza întocmirii documentaţiei de emitere a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În lipsa acestora, nici la dosar nu s-au regăsit, iar consecinţa este că expertizele efectuate au produs valori ale suprafeţelor care nu se raportează la suprafaţa concret delimitată de Certificatul de atestare nr. 101/1995 şi pe cale de consecinţă, suprafaţa de 1.254,55 mp pentru care a fost admisă acţiunea, nu corespunde adevărului.

Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, nu au cunoscut de existenţa acestor schiţe de reperaj pe baza cărora ar fi trebuit să fie determinate suprafeţele reale deţinute în prezent de Statul Român în raport de documentaţia de emitere a Certificatului de Atestare şi H.G. nr. 204/1996, astfel că se impunea efectuarea unei noi expertize în cauză care să țină cont de punctele de reperaj ce fac parte din documentaţia de emitere a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate

6. Instanţa a schimbat natura ori înţelesul vădit neîndoielnic al Protocolului nr. 82030/1996 care este parte integrantă din H.G. nr. 204/1996, raportat la prevederile art. 977 C. civ. potrivit căruia „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, nu după sensul literal al termenilor" şi la art. 969 alin. (1) C. proc. civ. "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".

Protocolul este un înscris esenţial care face parte integrantă din H.G. nr. 204/1996.

În cererea de apel formulată a criticat hotărârea instanţei fondului şi prin prisma faptului că, în mod nelegal instanţa a înlăturat efectele Protocolului nr. 82030/1996.

Acest protocol este emis în baza şi pentru punerea în executare a H.G. nr. 204/1996 şi în lipsa unor dovezi contrare produce efecte cu privire la întreaga suprafaţă predată.

Potrivit ultimelor două paragrafe din Protocolul în cauză, "terenul şi imobilul predat-primit conţine amenajări conform anexei nr. 1, iar identificarea clădirilor şi terenului se face conform planului de situaţie anexat (anexa nr. 2)" Anexele 1 şi 2 fac parte integrantă din protocol.

În anexa nr 2 este precizat amplasamentul terenului şi a fiecărei clădiri, cu menţionarea dimensiunilor laturilor, a vecinătăţilor şi a altor elemente de identificare, această identificare fiind expresă şi acceptată de predător, în baza ar. 3 din H.G. nr. 204/1996 ce devine parte a acestuia şi în consecinţă motivarea instanţei contrară este netemeinică şi nelegală.

A arătat că funcţiile deţinute în cadrul societăţii de către reprezentanţii predătorului SC C. SA sunt cele care obligă persoana juridică însăşi. Din comisia de predare a făcut parte managerul societăţii, directorul comercial, directorul economic, consilierul juridic şi tehnicianul principal fiind fără echivoc că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 948, 949, 953, 962 şi următoarele C. civ., respectiv consimţământul părţilor, capacitatea de a contracta, obiectul determinat şi cauza licită.

A susţinut şi că trebuie avut în vedere în continuarea aceleaşi idei că potrivit art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Faţă de toate aceste aspecte a arătat în apel că instanţa a încălcat principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

7. Hotărârea a fost dată de instanţă cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant al apărătorului reclamantei pentru redactarea, depunerea şi semnarea acţiunii în revendicare şi nici cu privire la excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată formulată la instanţa de fond de intimata reclamantă.

La punctul VI din motivele suplimentare de apel a invocat în apel excepţia lipsei calităţii de reprezentant al apărătorului reclamantei pentru redactarea, depunerea, semnarea acţiunii în revendicare şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată formulată la instanţa de fond de intimata reclamantă.

Cu privire la aceste excepţii instanţa de apel nu le-a pus în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat cu privire la acestea deşi la judecata pe fond, avocatul reclamantei a fost împuternicit doar să reprezinte partea şi nu să exercite dreptul de chemare în judecată.

Împuternicirea avocaţială aflată la fila nr 5 din dosarul Judecătoriei nu este semnată de reprezentantul SC C. SA, nu are indicat numărul dosarului şi instanţa pe rolul căruia se află.

Cu privire la faptul că nu este semnată de reprezentantul clientului SC C. SA, aceasta nu este acoperită, în cuprinsul împuternicirii se face referire la contractul de asistenţă juridică nr. 82, contract care este semnat şi ştampilat de către client.

Cu privire la aceeaşi situaţie trebuie observat că obiectul contractului de asistenţă juridică nr. 82 din 2 octombrie 2007 este de reprezentare la Judecătoria Iaşi.

Faţă de această menţiune, mandatul apărătorului stabilit potrivit art. 127 alin. (1) lit. c) din Statutul profesiei de avocat este limitat la activitatea prevăzută la art. 3 lit. a) din Legea nr. 51/1995, cea de prezentare a reclamantei SC C. SA, în faţa Judecătoriei Iaşi.

Ori, cererea de chemare în judecată este redactată şi semnată doar de avocat fără ca acesta să aibă mandat pentru a proceda astfel.

Faţă de cele învederate, se apreciază că la data promovării acţiunii, avocatul nu era împuternicit să formuleze şi să semneze în numele reclamantei SC C. SA şi, pe cale de consecinţă, acţiunea formulată este nulă.

8. Hotărârea a fost dată de instanţă cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii la art. 105 alin. (2) C proc. civ. şi pe considerentul că instanţa de apel, nu a pus în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant în faţa instanţei de fond a apărătorului reclamantei.

Astfel, la punctul VII din motivele suplimentare de apel, a invocat în apel excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al apărătorului reclamantei.

Nici această excepţie instanţa de apel nu a pus-o în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat cu privire la aceasta.

În motivarea excepţiei a arătat că potrivit anexei II din Statutul profesiei de avocat, împuternicirea avocaţială trebuie să aibă un număr, iar în cuprinsul său să rezulte numărul şi data contractului de asistenţă juridică.

Deşi în cuprinsul împuternicirii avocaţiale se face referire la contractul de asistenţă juridică nr. x/2009, acesta nu a fost prezentat pentru a dovedi că nu mai este necesară semnătura şi ştampila clientului aşa cum permite nota la anexa nr 2 din Statutul profesie de avocat.

A arătat că în lipsa contractului de asistenţă juridică, lipsa semnăturii şi a ştampilei clientului persoană juridică pe împuternicirea avocaţială face ca acesta să nu-şi producă efectele şi pe cale de consecinţă se impune a se constata lipsa dovezii calităţii de reprezentant al avocatului reclamantei în faza judecăţii de fond de după declinarea competenţei în favoarea tribunalului.

9. Hotărârea a fost dată de instanţă cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la criticile referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului cheltuielilor de judecată.

La punctul XII din motivele suplimentare de apel a criticat atât legalitatea cât şi cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de fond.

Deşi pentru fiecare din critici au fost aduse argumente de fapt şi de drept, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor aceste aspecte şi nici nu s-a pronunţat cu privire la aceasta.

Critica referitoare la modul de stabilire a cheltuielilor de judecată era întemeiată în primul rând pe elementele de drept cu privire la care instanţa de control judiciar era obligată să se pronunțe.

Cu atât mai mult, critica referitoare la cuantumul cheltuielilor a fost temeinic argumentată cu elemente de drept dar mai ales cu elemente de fapt referitoare la stabilirea în raport de procentul pretenţiilor admise.

Omisiunea de a se pronunţa cu privire la aceste aspecte este sancţionată cu nulitatea hotărârii raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului statuată în cauza Cosin contra României (Hotărârea din 26 mai 2005) şi Huber contra României (Hotărârea din 21 februarie 2008) potrivit căreia cheltuielile de judecată trebuie să fie reale, necesare şi să aibă un cuantum rezonabil.

10. Hotărârea a fost dată de instanţă cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii la art. 105 alin. (2) C proc. civ. întrucât instanţa de apel nu a analizat, nu a pus în discuţia părţilor în conformitate cu prevederile art. 127 C. proc. civ. şi nu s-a pronunţat cu privire la înscrisurile noi arătate, depuse în apel, esenţiale în soluţionarea cauzei, încălcându-se principiul reglementat de art. 129 pct. 4 dar şi cel stabilit de art. 130 alin. (2) din acelaşi cod.

Din aceste acte şi înscrisuri depuse în apel reiese că pentru suprafaţa care face obiectul H.G. nr. 204/1996 şi Protocolului nr. x/1996 demersurile în vederea trecerii în domeniul public au început încă din data de 10 martie 1994 când prin adresa 55535 unitatea de grăniceri 0470 a solicitat Consiliului de Administraţie al SC C. SA Iaşi să aprobe trecerea în administrarea MI a terenului care, ulterior a făcut obiectul H.G. nr. 204/1996 şi a Protocolului nr. x/1996.

Solicitarea unităţii de grăniceri a fost analizată de Adunarea Generală a Acţionarilor SC C. SA, fiind întocmit procesul verbal din 30 martie 1994 al A.G.A.

Potrivit acestui proces verbal menţionat, Adunarea Generală a Acţionarilor a aprobat predarea către Unitatea militară de mijloace fixe (clădiri) în valoare de 86.136.665 lei, la care se adaugă valoarea terenului, rezultând un total active de 155.551.703 lei.

A arătat în apel că era util, concludent şi pertinent ca instanţa să dispună toate cercetările necesare pentru a stabili ce suprafaţă de teren este aferentă acestei valori contabile, ulterior această valoare contabilă fiind actualizată în anul 1994 aşa cum reiese din conţinutul Protocolului nr x/1996.

Faţă de situaţia că în conţinutul anexei la H.G. nr. 204/1996 nu era menţionată valoarea de inventar a terenului ce făcea obiectul trecerii în domeniul public, era absolut necesară verificarea acestei situaţii pentru soluţionarea legală a cauzei.

Tot în apel a depus o adresă prin care adunarea generală a acţionarilor SC C. SA informează Fondul Proprietăţii de Stat despre acest transfer. În această scrisoare adresată de A.G.A. a SC C. SA consiliului de administraţie al F.P.S. Bucureşti (actual A.V.A.S.), se arată ca pentru terenul ce urmează a fi retrocedat nu s-a întocmit documentaţia pentru obţinerea titlurilor de proprietate, întrucât certificatul nu fusese emis.

11. Interpretând actul juridic dedus judecăţi, instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, neţinând cont că titlul asupra terenurilor deţinut de intimata reclamantă corespunde unei suprafeţe cu peste 7.000 mp mai mică decât cea pretinsă.

La punctul 13.1.2 din motivele de apel a arătat că nu s-a ţinut cont însă de faptul că orice titlu, cu excepţia dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune sau ocupaţiune, nu face dovada absolută a dreptului de proprietate, ci creează doar o prezumţie simplă de existenta acestui drept în patrimoniul celui care îl invoca.

Prezumţia poate fi însă răsturnata prin dovada contrara.

Este chiar ceea ce a arătat în apelul formulat că suprafaţa deţinută în plus faţă de titlu de intimata-reclamantă potrivit certificatului de atestare este nu de 128 mp ci reclamanta deţine în plus 7205 mp (7077+128).

Din chiar denumirea actului - Certificat de Atestare a dreptului de proprietate - rezultă că acest certificat nu face decât să ateste un drept de proprietate preexistent, iar dovada acestui drept de proprietate se face cu titlul asupra terenurilor.

Aşa cum a arătat şi în motivele de apel sunt incidente prevederile art. 4 din Criteriile nr. 2665/1992 prin care Ministerul Finanţelor a stabilit modul de emitere a acestor certificate de atestare. Potrivit acestui text Comisiile constituite pentru stabilirea terenurilor în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate au obligaţia de a verifica regimul juridic al terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat privind titlul asupra terenurilor (legi, decrete, ordine, decizii, contracte, acorduri etc.) precum şi planurile şi schiţele anexe la titlu.

Cum titlul asupra terenurilor deţinut de intimata reclamantă prevede o suprafaţă de 16.647 mp, iar intimata reclamantă a pretins şi obţinut titlul pentru o suprafaţă de 23.852 mp rezultă, rezultând fără îndoială că a fost emis pentru o suprafaţă mai mare cu peste 7.000 mp, rezultă că instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, fapt ce constituie motiv de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304, pct. 8 C. proc. civ.

12. Hotărârea a fost dată de instanţa cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. în considerarea faptului că instanţa de apel nu a analizat motivul de critică privind greşita identificare în hotărârea de fond a amplasamentului terenului revendicat în raport de primul raport de

expertiză, identificare contestată de noi prin obiecțiuni admise de instanţă.

Deşi la punctul XIV din motivele de apel a adus critici privind modul cum instanţa de fond a achiesat la materializarea în teren făcută de expertul principal D. şi de expertul consultant E. pentru suprafaţa de 1.254,55 mp, în apel instanţa de control judiciar nu a analizat această critică, nu a pus-o în discuţia părţilor şi nu s-a pronunţat asupra ei deşi efectele acestei materializări în teren, certificată de instanţă, produce efecte care afectează interesele recurentului precum şi a bunurilor imobile din domeniul public, vătămarea fiind evidentă pentru faptul că stabilind ca reper fix latura de vest, accesul în clădirea C17 va fi practic blocată.

Instanţa fondului însăşi a subliniat imposibilitatea absolută de determinare reală a suprafeţei de 54.55 mp, rezultată din neconcordanţele dintre H.G. nr. 204/1996 şi Protocolul încheiat în baza acesteia.

La fond reclamanta nu a solicitat printr-un capăt de cerere şi o eventuală grăniţuire iar delimitarea făcută de experţii D. şi E. a fost contestată prin obiecţiunile admise de instanţă, dar este nelegală o astfel de delimitare.

Instanţa de control judiciar, menţinând prin decizia de apel materializarea în teren făcută de experţii D. şi E. în primul raport de expertiză a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate.

Astfel, această materializare a fost contestată prin obiecţiunea nr. 7, iar instanţa prin încheiere s-a pronunţat în mod explicit cu privire la admiterea acestei obiecţiuni. Ulterior expertul M. în raportul de expertiză al cărui obiectiv îl constituia şi obiecţiunile admise, nu mai face o astfel de delimitare şi pe cale de consecinţă instanţa nu mai poate reveni la această delimitare întrucât în caz contrar instanţa încalcă principiul potrivit căruia odată ce instanţa se pronunță cu privire la un aspect, nu mai poate reveni în sensul modificării, în caz contrar intervenind însăşi nulitatea hotărârii.

13. Hotărârea este lipsită de temei legal motivat de faptul că pronunţarea instanţei din oficiu, cu privire la procedura de emitere a Certificatului de atestare este nelegală, întrucât numai organele puterii executive şi după caz organele de conducere ale societăţii pe acţiuni pot cenzura această procedură.

Deşi la punctul II din motivele de apel şi la punctul XV din motivele suplimentare de apel a adus critici privind modul cum instanţa de fond a interpretat prevederile Protocolului nr x/1996 raportat la cele ale H.G. nr. 204/1996 în ceea ce privește includerea sau nu a suprafeţei construite în cea neconstruită precum şi cu privire la evidenţierea făcută de aceeaşi instanţă care constată lipsa unor reglementări legislative a modurilor în care se dobândeşte dreptul de proprietate publică anterior Legii nr. 213/1998, instanţa de control judiciar nu face altceva decât să preia argumentele instanţei de fond, subliniind cu prioritate incidenţa prevederilor art. 480 din C. proc. civ.

Nici la fond şi nici în apel, deşi a făcut obiectul motivelor de apel şi s-a solicitat acest lucru, nu s-a lămurit situaţia activelor prevăzute de anexa nr 1 la Protocolul nr. x/1996 reprezentând reţele termice, platforme carosabile, drumuri de acces şi cabină spaţială.

A arătat în apel că această lămurire este necesară deoarece pentru ca hotărârea dată să fie legală şi temeinică trebuia analizată în acest context incidenţa art. 482 C. civ. Potrivit acestui text proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul şi asupra tot ce este ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Ori în speţa de faţă instanţa era ţinută să cerceteze şi să dispună administrarea probatoriului care să stabilească dacă au fost predate acele platforme şi alei carosabile.

Cu privire la cel de-al doilea aspect, tot în apel a criticat ca nelegale considerentele instanţei de fond referitoare la lipsa unor reglementări legislative a modurilor în care se dobândeşte dreptul de proprietate publică anterior Legii nr. 213/1998.

A arătat că la acea dată era în vigoare Decretul Marii Adunări Naţionale nr. 109/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului.

Oricum, art. 3 C. civ. impune judecătorului obligaţia de a soluţiona pricina cu care a fost investit chiar în situaţiile în care nu există o reglementare expresă.

A arătat că sunt incidente în cauză prevederile art. 26 din Legea nr. 7/1996 potrivit căruia dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul legii. Incidenţă în speţă are şi Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1996 potrivit căruia domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat (.) prin modurile prevăzute de lege.

Rezultă din această din urmă reglementare că pentru construcţiile înstrăinate ca active în baza legilor privind privatizarea, dacă fostul deţinător nu avea încă un certificat de atestare, dar l-a obţinut ulterior, acesta era obligat să transfere şi proprietatea terenului către cumpărătorul activului.

14. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fiind ignorate prevederi legale speciale care reglementează intrarea în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat a terenurilor precum şi evidenţa, evaluarea, regimul juridic, atestarea dreptului de proprietate precum şi transferul de active.

La punctul I din motivele de apel a adus critici privind modul cum instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând-o pe considerentul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi implicit stabilirea preţului s-au făcut fără a fi avut în vedere dreptul de proprietate al Societăţii privatizate SC C. SA Iaşi asupra terenului în litigiu.

Răspunzând acestei critici, instanţa de control judiciar a conchis că întrucât în speţă reclamantul a invocat ca şi temei al acţiunii art. 480 C. civ., formulând acţiune în revendicare pe drept comun, temeiurile din legea privatizării nu sunt incidente în cauză .

Nu se poate invoca în această speţă doar prevederile art. 480 C. civ. fără a se raporta în speţă la situaţia specială a dreptului de proprietate.

Fundamentul dreptului de proprietate asupra terenurilor al unei societăţi comerciale care solicită şi obţine Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor este Legea nr. 15/1990, art. 20 alin. (2). Condiţiile pentru emiterea acestui certificat sunt prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 potrivit căruia terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, să fie necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate.

Aşadar, câtă vreme societatea intimată era în anul 1996 cu capital de stat, situaţia dreptului de proprietate asupra terenurilor unei astfel de societăţi comerciale în anul 1996 când a fost emisă H.G. nr. 204 nu poate fi analizată separat de evidenţa acestor active.

Ori, dacă în H.G. nr. 204/1996 nu este menţionată valoarea de inventar a terenului ce se predă evaluat potrivit H.G. nr. 500/1994, iar această valoarea de inventar a terenului se găseşte în Protocolul nr. x/1996, rezultă că instanțele nu au analizat în primul rând existenţa dreptului de proprietate în raport de aceste dispoziţii şi doar ulterior să procedeze la aplicarea art. 480 C. proc. civ.

În apel a criticat şi aspectul că la fond, a solicitat în mai multe rânduri instanţei să dispună reclamantei prezentarea raportului de evaluare a activelor societăţii întocmit în vederea privatizării, întrucât nu a fost respectată dispoziţia instanţei, la termenul din 3 iunie 2008 a solicitat de această dată în scris prezentarea acestui raport de evaluare şi instanţa a pus în vedere reclamantului, pentru a doua oară, să depună raportul de evaluare privind activele societăţii, această dispoziţie a instanţei reieşind din dispozitivul încheierii din 18 iunie 2008. La termenul din 29 aprilie 2009 reprezentantul A. Iaşi a învederat din nou instanţei că nu a fost depus raportul de evaluare însă instanţa a arătat că asupra acestui aspect s-a pronunţat la un termen anterior, ceea ce este total neadevărat.

Aşadar instanţa a dispus în mod expres în două rânduri în sensul prezentării raportului de evaluare, dispoziţie asupra căreia nu putea reveni fără încălcarea normelor imperative sancţionate de lege cu nulitatea hotărârii, iar intimata reclamantă nu a depus raportul de evaluare.

15. Hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. faţă de respingerea cererii în apel de sesizare a instanţei de contencios competentă să verifice calitatea actului administrativ.

În data de 28 ianuarie 2011, după cum a rezultat şi din încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, în temeiul art. 4 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, reprezentantul A. Iaşi a invocat nelegalitatea implicit nulitatea absolută parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr 58/1995 motivat de faptul că emiterea acestuia s-a făcut cu încălcarea art. 1 şi 3 din H.G. nr. 834/1991 care stabilesc că nu pot face obiectul emiterii certificatului de atestare terenurile din domeniul public al statului. Instanţa a respins această cerere în temeiul art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, obiectul şi nu se pot formula cereri noi, respectiv cererea formulată.

Această soluţie de respingere a cererii a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa cum rezultă din chiar încheierea de şedinţă, temeiul legal invocat în dezbaterea acestei cereri l-a constituit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Potrivit acestui text normativ legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul.

În orice caz, cererea formulată pe temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 îndeplinea toate condiţiile prevăzute de acest text:

- Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ cu caracter individual;

- Solicitarea de verificare a legalităţii poate fi făcută indiferent de data emiterii acestui certificat;

- Cererea de verificare a legalităţii poate fi făcută oricând în cadrul unui proces, deci inclusiv în apel.

- De actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, fiind temeiul principal de admitere a acţiunii în revendicare.

Instanţa de apel în considerentele deciziei dă o prioritate Certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr 101/1995 arătând că atâta timp cât acest titlu nu a fost desfiinţat şi nu s-a cerut acest lucru, criticile apelantei pârâte în legătură cu nelegalitatea acestuia nu pot fi analizate.

Aceste considerente nu pot fi primite de vreme ce s-a precizat în mod expres în şedinţa publică în temeiul legal (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004) al cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ pentru desfiinţarea pe motive de nelegalitate a acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate, instanţa de apel respingând cererea.

16. Instanţa de apel nu a analizat niciunul din motivele de apel depuse la prima zi de înfăţişare şi nu s-a pronunţat pe criticile din aceste motive, omisiune care atrage nulitatea, corespunzătoare motivelor de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.

În termen legal, la primul termen de apel din 26 noiembrie 2010, a formulat motive suplimentare de apel în care a criticat pe larg modul de soluţionare de către instanţa fondului a excepţiilor, a criticat pe fond hotărârea primei instanţe şi a formulat apărări pe fondul cauzei.

Ulterior, în susţinerea acestor motive de apel a depus o serie de înscrisuri. Pentru fiecare din aceste două seturi de înscrisuri s-a precizat în scris teza probatorie raportată la probatoriile deja administrate în cauză, la apărările formulate în faza procesuală de fond, toate acestea susţinând criticile aduse hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, părţile au" dreptul la un proces echitabil. Unul din aspecte derulării unui proces echitabil îl reprezintă soluţionarea cauzei în ansamblul său, instanţa având obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept puse în discuţie de părţi, atât în prima instanţă cât şi în căile de atac.

Neanalizarea unei cereri la fond sau a unei critici din căile de atac presupune încălcarea drepturilor părţilor la parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicţie prevăzute de lege, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

În Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cauza Albina împotriva României, instanţa europeana a arătat, în paragraful 33 că art. 6 impune instanţelor naţionale să își motiveze deciziile. În paragraful 34 al hotărârii se arată că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost aduse în discuţie şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanțe inferioare.

17. Hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., una din încheierile premergătoare nefiind semnată de unul din judecători.

Având în vedere că încheierea de şedinţă din 26 noiembrie 2010 nu a fost semnată de toţi judecătorii, atrage nulitatea deciziei instanţei de apel, nulitate care decurge din încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 261 pct. 1-8 C. proc. civ.

Din dispoziţiile art. 261 alin. (8) şi alin. (2) C. proc. civ. rezultă faptul că hotărârea trebuie să fie semnată de către judecători.

Încheierea din 26 noiembrie 2010, nu este semnată de unul din judecători şi această lipsă nu este acoperită nici prin aplicarea art. 261 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare nesemnarea încheierii de către judecători atrage nulitatea hotărârii pronunţate şi drept urmare, în cauză este prezent motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5, raportat la art. 297 alin. (2) şi art. 261 alin. (1) pct. art. 105 alin. (2) şi art. 106 C. proc. civ. impunându-se admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

18. Hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. întrucât atât instanţa de fond cât şi cea de apel au pronunţat hotărâri în contradictoriu cu Statul Român care nu a fost legal citat şi nici legal reprezentat.

Cu privire la motivul de apel privind lipsa calităţii de reprezentant a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepție invocată în apel de Statul Român, instanţa de apel a arătat în considerentele deciziei că această excepţie nu se mai impune a fi analizată deoarece apelanta a declarat că nu mai înţelege să-l susţină.

Prin cererea de apel formulată de D.G.F.P.J. Iaşi, semnată de directorul executiv, s-a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentare al Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru motivele arătate.

La fila 83 din dosar apel este depusă delegaţia emisă de D.G.F.P.J. Iaşi în care este menţionat: doamna Consilier Juridic N. este împuternicită să le reprezinte interesele în Dosar nr. x/99/2010 aflat la Curtea de Apel Iaşi.

Unitatea recurentă a achiesat şi susţinut această excepţie, depunând în acest sens inclusiv precizări .

La dezbaterile din data de 28 ianuarie 2011 şi potrivit încheierii de şedinţă din acea dată, consilierul juridic N. a arătat că nu mai susţine excepţia lipse calităţii de reprezentare.

Faţă de aceste aspecte, nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei lipsa calităţii de reprezentant a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice face ca decizia pronunţată să fie dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În primul rând trebuie subliniat că în dezbateri consilierul juridic N. a arătat că nu mai susţine excepţia lipse calităţii de reprezentant.

Consilierul juridic N. nu a arătat că renunţă la această excepţie ci doar că nu o mai susţine. Instanţa de apel a lăsat nesoluţionată această excepţie fără să se ţină seama că aceasta a fost invocată prin însăşi cererea de apel.

Fiind pusă la îndoială însăşi calitatea de reprezentant al titularului dreptului de proprietate al terenului aflat în litigiu, Statul Român este cu atât mai lipsită de temei legal lăsarea ca nesoluţionată a acestei excepţii.

Şi o eventuală solicitare de renunţare la judecarea acestei excepţii nu putea fi făcută fără justificarea calităţii consilierului juridic de a face un astfel de act de dispoziţie, respectiv fără existenţa unei împuterniciri speciale în acest sens.

Conform art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în litigiile privind dreptul de proprietate publică statul este reprezentat de Ministerul de Finanţe. Pentru acesta, Ministerul de Finanţe poate delega organele subordonate, în speţă Direcţiile Judeţene de Finanţe, să se reprezinte însă cu mandat special de reprezentare,

În speţă atât instanţa de fond cât şi cea de apel au pronunţat hotărâri în contradictoriu cu Statul Român care nu a fost legal citat şi nici legal reprezentat.

Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Iaşi a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că soluţia este criticabilă întrucât este pronunţată cu ignorarea concluziilor expertizei efectuate în cauză şi a reţinerii greşite a legalităţii documentaţiei ce a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

S-a arătat că s-a făcut dovada că documentaţia care a stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost incompletă în sensul că nu s-au depus actele de proprietate, planurile şi schiţele anexe la titlu, astfel că certificatul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991.

Având în vedere că ambele părţi exhibă titluri de proprietate, instanţele aveau obligaţia de a compara titlurile şi de a proteja posesia.

Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

La data de 01 iunie 2012, recurentul a formulat cerere de înscriere în fals în ce priveşte certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 101/1995 şi a documentaţiei care a stat la baza emiterii acestuia.

La data de 28 mai 2012, recurentul a invocat excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, invocând în drept dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

La data de 5 iunie 2012, recurentul a formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea Dosarului penal nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.

Intimata reclamantă SC C. SA Iaşi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor.

La data de 5 iunie 2012, recurentul a formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ce face obiectul Dosarului nr. 226/45/2011.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererilor de suspendare a judecării cauzei cât şi a excepţiei de nelegalitate.

Prin încheierea din 26 septembrie 2012, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei în baza dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/45/2011.

La data de 25 martie 2015, recurentul a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei.

La data de 5 mai 2015, recurentul a formulat o cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cauzei, având ca obiect constatarea nulităţii actelor care fac parte din documentaţia de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate – Dosar nr. x/245/2002 aflat în faza de judecată a recursului.

La data de 4 mai 2015, recurentul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a inadmisibilităţii acţiunii.

În dezvoltarea acestei excepţii s-a susţinut că în anul 2000 a avut loc o divizare a societăţii reclamante şi care a fost validată de către instanţa de judecată.

Faţă de această situaţie de fapt şi de drept şi SC L. SA trebuia să stea în judecată în calitate de reclamantă, fiind încălcată astfel şi regula unanimităţii în materie de revendicare, dispoziţiile art. 643 din noul C. civ. nefiind aplicabile, hotărârea din apel fiind pronunţată anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

La data de 6 mai 2015, recurentul a formulat cerere ce cercetare a falsurilor de către instanţa de recurs, în temeiul art. 184 C. proc. civ., avându-se în vedere că prin rezoluţia din 25 septembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 288, 289 şi art. 291 C. pen. prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Prin încheierea din 6 mai 2015 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei şi administrarea de probe pentru stabilirea regimului juridic al suprafeţei de teren în litigiu.

Urmarea datelor comunicate, intimata reclamantă a fost citată prin lichidatorul judiciar Casa de Insolvenţă A & B SPLR care a depus la dosarul cauzei înscrisurile solicitate şi aflate la dispoziţia sa inclusiv actul adiţional întocmit cu ocazia divizării şi din care nu rezultă că SC L. SA Iaşi ar fi primit în patrimoniu vreo suprafaţă de teren din cea situată în Bd. Poitiers şi care face obiectul litigiului de faţă.

Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Apelul fiind o cale devolutivă de atac, legea impune ca cererea de apel să exprime motivele de fapt şi drept pe care se întemeiază. Aşa fiind, motivele de fapt şi de drept trebuie să exprime neechivoc criticile aduse modului în care s-a desfăşurat judecata la instanţa de fond şi soluţiei pronunţate iar acestea pot fi depuse până la prima zi de înfăţişare, art. 287 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) şi art. 134 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să conţină „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să fie rezultatul unui proces logic de analiză a pretenţiilor deduse judecăţii, dispoziţiilor legale incidente şi probelor administrate în cauză.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârii pentru respectarea dreptului oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele, mijloacelor de probă şi criticile formulate, coroborat cu obligaţia instanţei de a examina efectiv acestea.

Obligaţia instanţei de motivare a deciziilor este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea dreptului la un proces echitabil.

Instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie.

Raportat la hotărârea atacată se constată că Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi a depus la data de 20 iulie 2010 cerere de apel motivată cât şi cerere de completare a motivelor de apel; la data de 26 octombrie 2010 a depus o nouă cerere de completare a motivelor de apel iar la data de 26 noiembrie 2010, motive suplimentare de apel comunicate părţilor.

Se constată că toate motivele de apel invocate atât prin cererea de apel cât şi prin cererile de completarea motivelor de apel au fost depuse cu respectarea dispoziţiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 şi art. 134 C. proc. civ., fapt ce impunea o analiză efectivă a acestora raportat la argumentele invocate.

În principiu, în sistemul nostru procedural, este permis ca a doua instanţă, cercetând cauza şi constatând că toate chestiunile de fapt şi toate problemele de drept care i-au fost supuse analizei sunt aceleaşi ca şi cele discutate în primă instanţă, să se refere la motivele acesteia din urmă, adoptându-le în mod explicit.

Adoptarea motivelor hotărârii primei instanţe presupune însă arătarea într-o manieră clară şi explicită a acestui fapt, nefiind suficient pentru a satisface cerinţa referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., aprecierea că „instanța de fond a analizat şi interpretat corect probele şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză” reluând apoi situaţia de fapt şi de drept reţinută deja de instanţa de fond.

Această modalitate de motivare poate fi adaptată atunci când chestiunile de fapt şi de drept care au fost supuse judecăţii prin motivele de apel sunt identice cu cele discutate la judecata în primă instanţă iar prin hotărârea pronunţată, aceasta le-a analizat în mod efectiv, nu şi în cazul în care apelul se sprijină pe apărări noi sau cuprinde critici privind omisiunea instanţei de fond de a analiza, în cuprinsul hotărârii pronunţate, apărările şi excepţiile invocate la judecata în fond.

Se constată că prin motivele de apel suplimentare, recurentul a invocat şi următoarele critici: necompetenţă funcţională a secţiei civile a Tribunalului Iaşi cât şi nepronunţarea în mod legal a instanţei de fond asupra acestei excepţii, din dispozitivul încheierii lipsind soluţia dată acestei excepţii; excepţia „lipsei coparticipării procesuale a A.V.A.S.”; greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei conform argumentelor dezvoltate la pct. 2 din motivele de apel; lipsa calităţii de reprezentant legal al apărătorului reclamantei pentru redactarea, depunerea şi semnarea acţiunii şi respectiv, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată; lipsa calităţii de reprezentant legal a apărătorului reclamantei la judecata pe fond; greşita aplicare a dispoziţiilor legale privind cheltuielile de judecată; greşita identificare a amplasamentului terenului pentru care s-a dispus restituirea.

Din analiza hotărârii motivate a instanței de apel rezultă cu evidenţă că aceste motive de apel nu au fost analizate, fiind incidente astfel dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., ceea ce impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanţa de apel va avea de analizat şi a răspunde motivat criticilor formulate raportat la argumentele invocate şi care nu au răspuns în hotărârea primei instanţe şi totodată de a argumenta motivele pentru care îşi însuşeşte, în tot sau în parte, considerentele de drept sau de fapt reținute de prima instanţă.

În ce priveşte celelalte critici se constată următoarele:

Critica privind încălcarea competenţei de ordine publică a instanţei, privită din perspectiva necompetenţei instanței de apel în soluţionarea apelului, este nefondată.

Normele de competenţă materială sunt stabilite atât sub aspect funcţional, cât şi procedural.

Competenţa funcţională are în vedere felul atribuţiilor jurisdicţionale, anume dacă unei instanţe îi revine competența într-o anumită materie pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă, în apel sau în recurs.

Competenţa materială procesuală se stabileşte după obiectul, valoarea sau natura cererii, aşadar criteriile legale pe baza cărora se partajează competenţa de soluţionare a cererilor formulate în diferite materii între instanţele de grad diferit; aceste criterii legale, valabile atât din perspectiva competenţei procesuale, cât şi cea a competenţei materiale funcţionale (interdependenţe întrucât nu pot fi aplicate izolat) sunt prevăzute de codul de procedură civilă sau prin norme speciale.

Aplicând aceste distincţii la speţa de faţă şi la critica invocată în sensul unei necompetenţe funcţionale a Curţii de Apel în soluţionarea apelului se constată că instanţa de apel a fost legal învestită raportat la dispoziţiile art. 2 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţă imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în primă instanţă.

Prin soluţionarea apelurilor de către Curtea de Apel au fost respectate normele de competenţă de ordine publică astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Critica privind necompetenţa funcţională a secţiei civile a primei instanţe, invocată în apel şi cu privire la care se susține că nu a fost analizată în apel, nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., fiind analizată anterior din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.

Nefondată este şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. întrucât în cauză, instanţa nu a săvârşit vreun act al puterii legislative sau al puterii executive pentru a fi incident acest motiv de recurs.

Instanţa a analizat titluri de proprietate exhibate de către părţi şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., prin raportare la situaţia de fapt pe care a reţinut-o inclusiv prin raportare la titlul exhibat de reclamantă, certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Critica fondată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Recurentul pârât făcând trimitere la prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., consideră că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.

Argumentele în susținerea acestui motiv de recurs se bazează pe susţinerea situaţiei de fapt astfel cum rezultă, în opinia sa, din dovezile administrate, precum şi pe reţinerea unui raţionament juridic greşit ce reiese din interpretarea corelativ eronată a celorlalte probe din dosar în ce priveşte suprafaţa de teren transmisă în proprietatea sa şi din argumentele instanţei de apel.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se poate invoca încălcarea principiului înscris în art. 968 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere între părţile contractante.

Ca atare, pentru a fi incident acesta este necesar ca „interpretarea greșită” făcută de instanţă să vizeze un act juridic supus judecăţii, iar nu modalitatea de interpretare a probelor ori considerentele reţinute prin decizia recurată în ceea ce priveşte aplicarea legii în materia revendicării, a accesiunii imobiliare, respectiv dovada dreptului de proprietate.

Or, în cauză, analiza poartă, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu asupra unui anume act juridic, ci cât priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii, astfel că dispoziţiile citate sunt greşit invocate.

Însă, argumentele invocate de către recurent pot fi analizate în această fază procesuală din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Critica privind neregularitatea încheierii de şedinţă din data de 26 noiembrie 2010 prin nesemnarea de către unul dintre judecători şi care, în opinia recurentului ar atrage nulitatea hotărârii este nefondată.

Nesemnarea încheierii de şedinţă, premergătoare hotărârii, de către judecătorul cauzei nu constituie motiv de nulitate a hotărârii, având în vedere dispoziţiile art. 108 cu referire la art. 261 şi art. 268 C. proc. civ.

Lipsa semnăturii judecătorului din încheierea premergătoare nu atrage nulitatea hotărârii, întrucât aceasta putea fi invocată potrivit art. 108 C. proc. civ. numai la prima zi de înfăţişare după ce s-a ivit neregularitatea care nu a fost invocată

În ce priveşte criticile pe fondul litigiului, având în vedere obiectul acţiunii şi apărările pârâtului care invocă existenţa unui titlu valabil asupra întregii suprafeţe de teren situată în Iaşi, str. Poitiers x şi respectiv nevalabilitatea titlului reclamantei motivat că a fost emis cu nerespectarea dispoziţiilor H.G. nr. 3834/1991 şi care nu-i este opozabil se constată că se impune administrarea de probe suplimentare pentru stabilirea situaţiei de fapt pentru o corectă aplicare a legii, instanţa pornind de la premisa greşită că atâta timp cât certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu a fost anulat acesta are efect deplin inclusiv faţă de terţi.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fot supus controlului de legalitate însă, instanţa nu a soluţionat pe fond acţiunea în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acţiunea fiind respinsă pe excepţia tardivităţii, astfel că nu se poate reţine o autoritate de lucru judecat în ce priveşte legalitatea acestuia.

În raport de obiectul acţiunii, de apărările şi excepţiile invocate de către fiecare parte care îşi susţine valabilitatea propriului titlul, faţă de modul de dobândire a proprietăţii se impune analiza acţiunii în revendicare prin comparare de titluri iar aceasta impune analiza valabilităţii, legalităţii şi opozabilităţii titlurilor exhibate de părţile litigante, urmând a se da preferinţă celui mai bine caracterizat şi dobândit cu respectarea dispoziţiilor legale.

Aceasta impune analiza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis reclamantei din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 1 şi 3 din H.G. nr. 834/1991 şi Legii nr. 15/1990, respectiv stabilirea suprafeţei de teren care s-a aflat în posesia şi administrarea legală a reclamantei la data apariţiei H.G. nr. 834/1991, regimul juridic al suprafeţei de teren, toate acestea în considerarea apărărilor făcute de recurentul pârât privind faptul că suprafaţa de teren aflată în posesia şi administrarea legală a reclamantei ar fi fost de 16.647 m.p. şi nu de 23.852 m.p.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate ca act administrativ individual trebuie să fie conform actelor normative în baza cărora s-a emis, el reprezentând un fapt juridic ce dă naştere la raporturi de drept administrativ şi care produce efecte între cele două subiecte de drept – emitent şi beneficiar, cât şi faţă de terţi.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate prezintă fără îndoială o natură juridică complexă, fiind din perspectiva procedurii de emitere şi a celei de contestare, un act administrativ individual şi, din perspectiva beneficiarului său şi a efectelor sale juridice, un act constitutiv de proprietate.

De asemenea se impune şi analiza titlului exhibat de către pârât din perspectiva apărărilor formulate având în vedere că şi acesta a dobândit dreptul printr-un act administrativ individual şi al cărui conţinut în ce priveşte întinderea dreptului transmis se impune a fi determinat după regulile înscrise în dispoziţiile art. 969 şi următoarele C. civ.

Nefondate sunt şi criticile privind judecata cauzei cu nerespectarea dispoziţiilor de procedură privind citarea Satului Român şi greşita neanalizare a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului finanţelor Publice pentru Statul Român, motivat de faptul că reprezentantul ales, consilier juridic a precizat că nu mai susţine acest motiv de apel.

Se constată că aceste motive de recurs nu sunt de ordine publică ci de ordine privată şi pot fi invocate numai de partea interesată şi care a fost lezată prin nerespectarea dispoziţiilor de procedură, iar în cauză, recurentul nu justifică un astfel de interes.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. a se admite ambele recursuri, a se casa decizia şi a se trimite cauza spre rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Iaşi şi de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi împotriva Deciziei nr. 17 din 4 februarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi,secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 decembrie 2015.