Uninsured foreign vehicle accident: liability under Green Card Regulation and start date for moral damages interest

Decizia nr. 2780/2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a III-a civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi . au chemat în judecată pe pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J., pentru ca pe baza probelor ce vor fi administrate să se dispună următoarele:

1. Obligarea pârâtului la plata sumei de 330.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru durerea încercată de reclamanţii A., B. (soţi) şi C., prin moartea fiului, respectiv fratelui acestora, K. în tragicul accident de circulaţie produs la data de 12 iulie 2009, în localitatea Mintia;

2. Obligarea pârâtului la plata sumei de 170.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru durerea încercată de reclamanţii D. şi E. (soţi), prin moartea fiului acestora L. în acelaşi tragic accident rutier;

3. Obligarea pârâtului la plata sumei de 330.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru durerea încercată de reclamanţii F., G. (soţi) şi H., prin moartea fiicei, respectiv surorii acestora, M.;

4. Obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la plata integrală a despăgubirilor.

În motivarea cererii s-a arătat că, la data de 12 iulie 2009, în jurul orelor 00:00 pe raza localităţii Mintia, conducătorul autoturismului, N., pe fondul neadaptării vitezei la condiţiile de drum, a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu autotractorul, condus regulamentar de O.

În urma evenimentului rutier, atât conducătorul auto vinovat de producerea accidentului, N., cât şi persoanele aflate în autoturismul condus de acesta, K., L. şi M., au decedat.

Ca urmare a acestui accident a fost deschis Dosarul penal nr. x/P/2010 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, iar în urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că vinovat de producerea accidentului se face conducătorul auto N. care, însă, a decedat în acelaşi eveniment rutier, acesta fiind singurul motiv pentru care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa şi nu a fost trimis în judecată, astfel cum rezultă din Referatul din data de 02 decembrie 2009 şi Rezoluţia din data de 23 august 2010.

Având în vedere că autoturismul era înmatriculat în Polonia, dar nu avea o asigurare de răspundere civilă obligatorie pentru accidente şi nici o poliţă tip carte verde, valabilă la data producerii accidentului, obligaţia de despăgubire a victimelor revine pârâtului I. din Polonia, potrivit dispoziţiilor art. 10 şi 11 alin. (1), pct. 1.1. din Regulamentul general al Consiliului Birourilor. Gestionarea cererilor de despăgubire în asemenea cazuri revine biroului din ţara în care a avut loc accidentul, conform art. 3 din Regulament, în cazul acesta, J.

Reclamanţii au mai arătat faptul că, deşi s-au adresat pârâtului, prin mandatar pentru despăgubirea solicitată, nu au primit niciun răspuns din partea acestuia, motiv pentru care s-au adresat instanţei cu prezenta cerere.

Cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamanţi, s-a arătat că urmare directă a tragicului eveniment rutier, reclamanţii au fost prejudiciaţi material, dar mai ales moral, prin durerea încercată în urma decesului neaşteptat a persoanelor dragi la o vârstă foarte tânără.

Cu privire la prejudiciul moral, atât doctrina, cât şi practica judiciară au statuat ca daunele morale în asemenea cazuri trebuie stabilite astfel încât să poată constitui o minimă compensaţie care să uşureze suferinţa reclamanţilor.

Este indubitabil ca tragicul accident a afectat iremediabil vieţile reclamanţilor, suferinţele acestora fiind excepţionale, întreaga lor viaţa schimbându-se fundamental şi ireversibil, traumele psihice înregistrate de aceştia îi vor urmări toata viata, motiv pentru care sunt pe deplin îndreptăţiţi la acordarea unor daune morale.

Acoperirea prejudiciului moral este reclamată de principiul de drept al reparării integrale a pagubei în condiţiile în care fapta persoanei care a cauzat accidentul rutier a atras de la sine şi suferinţa morală a persoanelor apropiate defuncţilor.

În privinţa prejudiciului moral s-a statuat că aceasta categorie de prejudicii priveşte persoana umană şi personalitatea sa, constând din suferinţa psihică, din restrângeri ale vieţii personale, neajunsuri familiale şi sociale cauzate prin atingerea adusa drepturilor subiective nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi, în mod deosebit, prin atingerea drepturilor la viata, sănătate, integritate corporala, linişte, intimitate etc.

Existenta unei legături de afecţiune intre victimă şi anumite persoane este un criteriu de luat în considerare în stabilirea prejudiciului.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 31 ianuarie 2013, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 330.000 euro, respectiv 1.443.189 lei, din care 546.662,5 lei pentru A., 546.662,5 lei pentru B. şi 349.864 lei pentru C. cu titlu de daune morale pentru decesul fiului, respectiv fratelui K. cauzat de accidentul de circulaţie din data de 12 iulie 2009 produs în localitatea Mintia, Jud. Hunedoara.

Prin notele scrise formulate la 01 aprilie 2013, reclamanţii au precizat că temei juridic al acţiunii dispoziţiile art. 10 din Regulamentul general al Consiliului Birourilor conform cărora birourile de carte verde care intră sub incidenţa dispoziţiilor prezentei secţiuni garantează unele pentru celelalte rambursarea tuturor sumelor plătibile în temeiul prezentului regulament care rezultă din orice cerere de despăgubire generată de orice accident în care este implicat un vehicul care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul statului în care este competent fiecare din aceste birouri, indiferent dacă acesta este asigurat sau nu.

Prin sentinţa civilă nr. 1074 din 23 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii.

Prin Decizia civilă nr. 433/A din 16 octombrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1074 din 23 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare.

Curtea a reţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului, prin considerentele sale referitoare la inadmisibilitatea cererii în lipsa unei proceduri de conciliere, respectiv prin reţinerea lipsei calităţii procesuale active, având în vedere şi existenţa unor considerente contradictorii în cadrul sentinţei apelate.

S-a avut astfel în vedere că reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. în vigoare la data producerii faptului ilicit, ceea ce în mod neechivoc conduce la concluzia că reclamanţii au solicitat analizarea cererii lor prin raportare la dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală. Or, prima instanţă a concluzionat că reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, ceea ce echivalează cu o pronunţare pe fondul cauzei, dar ulterior a apreciat şi asupra inadmisibilităţii acţiunii, respectiv asupra lipsei calităţii procesuale active.

Curtea, contrar celor reţinute de tribunal, nu a constatat o imposibilitate a investirii instanţei de fond cu o cerere cu acest obiect în lipsa unei concilieri, respectiv a unei cereri prealabile de despăgubire adresate pârâtului, de vreme ce o asemenea cerinţă nu este impusă de nicio dispoziţie legală, precum şi faptul că în litigiile având ca obiect răspundere civilă delictuală antrenată în urma producerii de accidente de circulaţie, nu se impune a se face o dovadă a calităţii de moştenitor a reclamanţilor de pe urma persoanelor al căror deces a cauzat reclamanţilor suferinţe, respectiv traume psihice, fiind suficient a se dovedi legătura de afecţiune între reclamanţi şi victime pentru stabilirea prejudiciului moral suferit cauzat prin decesul unei persoane apropiate.

Mai mult, s-a reţinut că la dosarul cauzei reclamanţii au depus acte de stare civilă, respectiv acte de deces ale rudelor defuncţilor de pe urma cărora se solicită acordarea de despăgubiri morale, certificate de naştere, respectiv de căsătorie, care dovedesc relaţia de rudenie de gradul I, respectiv gradul II a reclamanţilor cu persoanele care au decedat în urma accidentului de circulaţie produs la data de 12 iulie 2009, în localitatea Mintia.

Prin aceste acte de stare civilă, reclamanţii au probat legătura directă de rudenie între ei şi defuncţi, din această legătură apropiată de rudenie rezultând şi durerea produsă lor prin pierderea vieţii copiilor, respectiv fraţilor în accidentul ce a avut loc în localitatea Mintia, la data de 12 iulie 2009.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România: „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri”.

Or, reclamanţii tocmai acest fapt îl susţin şi anume că prin producerea accidentului şi decesului fiinţelor dragi lor au înregistrat un prejudiciu, ceea ce le dă îndreptăţirea să stea în judecată în calitatea pe care şi-au însuşit-o prin formularea acţiunii.

S-a mai reţinut că, în cazul accidentelor de circulaţie, persoanele prejudiciate prin deces dobândesc dreptul de despăgubire direct în patrimoniul lor, acest drept născându-se direct în patrimoniul persoanei care suferă în urma decesului unei persoane dragi, iar pentru despăgubirile pentru daune materiale sunt necesare probe în scopul stabilirii acestora, spre deosebire de despăgubirile pentru daune morale care se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată care trebuie să ţină seama de suferinţele fizice şi morale încercate de o persoană în urma decesului unei persoane dragi.

Instanţa de apel a avut în vedere situaţia concretă a reclamanţilor, susţinută prin cererea de chemare în judecată, respectiv faptul că aceştia sunt părinţi, respectiv fraţi ai celor decedaţi, faptul că părinţii au fost nevoiţi să-şi înmormânteze copiii decedaţi mult prea devreme, că pentru reclamanţii D., defunctul L. reprezenta unicul fiu, respectiv că reclamantul D., deşi era doar tată vitreg, a avut o relaţie bazată pe afecţiune cu fiii soţiei sale, contribuind la creşterea şi educarea acestuia, iar împreună cu mama defunctului, formau o familie până la data accidentului.

S-a avut în vedere şi faptul că nu numai părinţii, ci şi fraţii celor decedaţi au înregistrat, potrivit celor susţinute în cererea introductivă, un prejudiciu moral, sumele de bani solicitate urmând să le ofere satisfacţii compensatorii de natură a le uşura suferinţele.

Legiuitorul N.C.C. a prevăzut în mod expres în art. 1391 alin. (2) că pot obţine repararea prejudiciului de afecţiune ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile şi soţul pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi orice alte persoane care ar putea dovedi existenţa unei astfel de daune.

Ca urmare, chiar şi prin raportare la aceste noi dispoziții legale, care nu fac decât să concretizeze practica judiciară în materie, Curtea a apreciat că reclamanţii au calitate procesuală activă în pricina de faţă.

Prin urmare, s-a făcut aplicarea în apel a prevederilor art. 297 C. proc. civ., reţinându-se cauza spre rejudecare.

În rejudecare, Curtea a încuviinţat proba cu înscrisuri, fiind ataşat Dosarul penal nr. x/P/2010 şi proba testimonială, această ultimă proba nefiind însă administrată, ca urmare a aplicării art. 186 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 102/A din 26 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, evocând fondul, în cadrul apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1074 din 23 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, acţiunea, a obligat intimatul-pârât la plata către apelanţii-reclamanţi a următoarelor sume, reprezentând daune morale:

- câte 60.000 lei către A. şi B. şi, respectiv, 50.000 lei către C.;

- câte 60.000 lei către E. şi 40.000 lei către D.;

- câte 60.000 lei către F. şi G., respectiv, 50.000 lei către H.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a obligat intimatul-pârât la plata către apelanţii-reclamanţi şi la dobânda legală aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, de la data introducerii acţiunii şi până la plata integrală a despăgubirilor datorate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele considerente:

Din probele administrate în cauză, respectiv referatul Serviciului Rutier - Birou Accidente din cadrul Inspectoratului de Poliție Judeţean Hunedoara, Rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara din data de 23 august 2010, dispusa în Dosarul nr. x/P/2010, care a avut la bază declaraţiile tuturor celor implicaţi în accident, procesul verbal de cercetare la faţa locului, schiţa locului accidentului, probele biologice luate pentru stabilirea alcoolemiei, certificatele de deces - Curtea reţine că, în ziua de la data de 12 iulie 2009, în jurul orelor 00:00 pe raza localităţii Mintia, conducătorul autoturismului, N., pe fondul neadaptării vitezei la condiţiile de drum, a pătruns pe contrasens şi a intrat în coliziune cu autotractorul, condus regulamentar de O.

În urma evenimentului rutier, atât conducătorul auto, N., cât şi persoanele aflate în autoturismul condus de acesta, K., L. şi M., au decedat.

În raport de probele administrate în dosarul penal, organele judiciare care au efectuat cercetarea penală, în exercitarea atribuţiilor ce le sunt conferite prin lege, au dispus neînceperea urmăririi penale faţă de conducătorul autotractorului, O., pentru lipsa vinovăţiei acestuia în săvârşirea accidentului, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., şi, apreciind că a condus imprudent pe timp de noapte şi cu o alcoolemie în sânge de 0,40%o, au stabilit vinovăţia exclusivă în producerea accidentului a conducătorului autoturismului, N., faţă de care s-a dispus, de asemenea, neînceperea urmăririi penale, în baza art. 10 lit. d) şi g C. proc. pen.

Luând act de modul de soluţionare a procesului penal, care nu a implicat şi soluţionarea vreunor pretenţii civile izvorâte din aceeaşi faptă, şi raportându-se la împrejurările de fapt reţinute anterior pe baza actelor mai sus prezentate aflate în dosarul penal ataşat în cauză, acte a căror forţă probantă, decurgând din caracterul lor autentic, nu au fost contestată de părţi care, de altfel, nici nu au înţeles să administreze alte probe vizând dovedirea împrejurărilor în care au avut loc accidentul, Curtea urmează să constate că în speţă s-a probat existenţa unei fapte ilicite care a cauzat şi decesul numiţilor K., L. şi M.

Curtea a reţinut deja că autorul faptei ilicite, respectiv, şoferul vinovat de producerea accidentului a decedat cu aceeaşi ocazie, iar prin adresa din 14 septembrie 2012 J. a comunicat tribunalului că I. din Polonia nu a identificat nicio societate de asigurare la care autoturismul, implicat în accidentul rutier, să figureze ca asigurat pentru R.C.A./Carte Verde, precum şi faptul că acest autovehicul era legal înmatriculat în Polonia.

Având în vedere împrejurările comiterii faptei ilicite şi vinovăţia conducătorului auto, Curtea a constatat că sunt întrunite condiţiile unei răspunderi civile delictuale, în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul producerii accidentului, prevederi care arată că orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul cauzat cu intenţie, dar şi pentru cel produs din culpa sa.

În acest sens, Curtea a reţinut că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este aceea de nerespectare a regimului circulaţiei pe drumurile publice aşa cum a fost constatată prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, prejudiciul constă în decesul numiţilor K., L. şi M., iar în privinţa vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, acestea rezultă, de asemenea, din actele organelor de cercetare penală şi din rezoluţia Parchetului mai sus-menţionată.

Fiind întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte fapta numitului N., se poate pune în discuţie angajarea răspunderii civilă care i-ar reveni asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie.

Reţinând însă lipsa unei poliţe de asigurare valabile şi, respectiv, lipsa unei poliţe tip carte verde la data producerii accidentului, precum şi locul înmatriculării autoturismului, Curtea a constatat că obligaţia de despăgubire a victimelor revine pârâtului, deoarece în cazul în care accidentul produs pe teritoriul României este produs de un autoturism înmatriculat într-un alt stat în care se aplică acordul multilateral, iar acel autoturism nu este asigurat de răspundere civilă, despăgubirea victimelor este efectuată de Biroul din statul în care este înmatriculat vehiculul.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 10 din Regulamentul general al Consiliului birourilor, birourile care intră sub incidenţa acestor dispoziţii garantează unele pentru celelalte rambursarea tuturor sumelor plătite care rezultă din orice cerere de despăgubire generată de orice accident în care este implicat un vehicul care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul statului în care este competent fiecare din aceste birouri, indiferent dacă acesta este asigurat sau nu. De asemenea, conform art. 11 alin. (1) pct. 1.1 din acelaşi act normativ, se consideră ca fiind teritoriu al statului în care staţionează un vehicul în mod obişnuit, în principal, teritoriul statului a cărui plăcuţă de înmatriculare este purtată de vehicul.

Totodată, conform art. 17 alin. (2) din Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 8/2008, in vigoare la momentul producerii evenimentului, pentru vehiculele care staţionează in mod obişnuit intr-un stat membru, plăcutele de înmatriculare atestă că biroul naţional din statul membru este garant al plăţii despăgubirii către persoana prejudiciata intr-un accident de vehicul.

Curtea a reţinut din aceeaşi adresă din 14 septembrie 2012 emisă de J., că I. din Polonia este semnatar al Acordului Multilateral de Garantare şi în această calitate garantează plata despăgubirilor la acre au dreptul persoanele prejudiciate prin accidente produse de autovehicule care au locul obişnuit de staţionare în aria lor de competenţă şi care, cum este şi cazul în speţă, nu sunt asigurate pentru R.C.A. sau Carte Verde.

Conform art. 3 din Regulamentul general al Consiliului birourilor gestionarea acestor cereri revine biroului din ţara în care a avut loc accidentul, respectiv J., iar potrivit art. 4 alin. (4), Addendum 1 la Decizia Comisiei Europene din 28 iulie 2003 privind aplicarea Directivei nr. 72/166/CCE a Consiliului privind controlul asiguratorilor de răspundere civilă auto, corespondentul se ocupă în ţara în care s-a produs accidentul, de despăgubirea părţilor prejudiciate şi de asigurarea auto obligatorie, în numele biroului care l-a autorizat şi în contul asigurătorului care a solicitat autorizarea sa, de cererile de despăgubire rezultate în urma accidentelor survenite în care sunt implicate vehicule asigurate de asigurătorul care a solicitat autorizarea sa.

În acelaşi sens, art. 2 din Directiva nr. 2009/103/CE prevede că fiecare birou naţional garantează soluţionarea cererilor de despăgubire rezultate în urma accidentelor provocate pe teritoriul său de vehicule care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul altui stat membru, indiferent dacă sunt asigurate sau nu.

În ceea ce priveşte dreptul reclamanţilor la acordarea de despăgubiri în limitele acestui cadrul normativ, Curtea a ţinut seama de cele statuate prin decizia intermediară a instanţei de apel referitor la legitimarea procesuală a acestora în cauza de faţă, respectiv, la faptul că aceştia sunt părinţii, respectiv fraţi ai celor decedaţi, iar reclamantul D., deşi era doar tată vitreg, a avut o relaţie bazată pe afecţiune cu fii soţiei sale, contribuind la creşterea şi educarea acestuia, formând împreună cu mama defunctului o familie până la data accidentului.

Cu privire la întinderea daunelor pretinse prin acţiune, Curtea a avut în vedere, de asemenea, cele statuate prin decizia arătată, instanţa de apel reţinând legătura apropiată de rudenie şi durerea produsă lor prin pierderea vieţii copiilor, respectiv fraţilor în accident, dar stabilind în acelaşi timp că, deşi persoanele prejudiciate prin deces în cazul accidentelor de circulaţie dobândesc dreptul de despăgubire direct în patrimoniul lor, pentru despăgubirile pentru daune materiale sunt necesare probe în scopul stabilirii acestora, iar despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată care trebuie să ţină seama de suferinţele fizice şi morale încercate de o persoană în urma decesului unei persoane dragi.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte daunele morale ce fac obiectul pretenţiilor reclamanţilor, că pot fi apreciate de instanţă pe baza relaţiilor fireşti dintre persoana prejudiciată şi victimă, în raport, după caz, şi de gradul de rudenie dintre acestea, dar, chiar dacă această apreciere a judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, este important că instanţa să-şi justifice opţiunea spre un anumit cuantum al despăgubirilor acordate, apelând la criterii obiective în fixarea despăgubirii pentru repararea prejudiciului.

În acest context, Curtea a avut în vedere şi celelalte dispoziţii legale incidente în materia asigurărilor, respectiv art. 49 din Legea nr. 136/1995, conform căruia, „Asiguratorul acorda despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, in baza legii, fata de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule (...)”, despăgubiri care includ şi daunele morale - potrivit art. 50 din acelaşi act normativ.

Totodată, Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 8/2008 stabileau prin art. 49 pct. 2 lit. d) că in caz de deces se pot acorda despăgubiri pentru daunele morale, in conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Curtea a apreciat că este necesar a se lua în calcul consecinţele negative suferite de reclamanţi, pe plan fizic şi psihic, legătura de rudenie existentă între fiecare dintre aceştia şi cel decedat şi relaţia concretă existentă în cadrul familiei, intensitatea suferinţei, modalitatea în care fiecare dintre cei apropiaţi au perceput efectele vătămătoare şi, respectiv, influenţarea vieţii acestora în urma producerii tragicului eveniment, luându-se în considerare atât gradul de interiorizare a efectelor vătămătoare cauzate de decesul celui apropiat şi eventualele traume psihice, cât şi ecoul social al pierderii suferite, toate acestea putând determina schimbări în viaţa reclamanţilor, iar sumele de bani solicitate în cauză putându-le oferi satisfacţii compensatorii de natură a le alina suferinţele reţinute.

Pe de altă parte, chiar dacă sumele ce pot fi acordate în asemenea cazuri nu înlătură suferinţa pricinuită de pierderea unei persoane apropiate, trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor că finalitatea compensatorie a acestora nu se poate atinge nici prin acordarea unor sume de bani excesive comparativ cu condiţiile de viaţă ale victimelor şi cu nivelul de trai existent în acest stat, astfel încât „reparaţia” bănească să nu conducă la o îmbogăţire fără just temei a beneficiarilor.

Şi din această perspectivă, Curtea, în judecarea fondului cauzei a încuviinţat completarea probatoriului, însă în şedinţa publică din data de 12 februarie 2015 reclamanţii, prin apărător, au arătat că nu mai insistă în audierea martorilor, neîndeplinindu-și, de altfel, nici obligaţiile procesuale ce le reveneau pentru administrarea probei.

Obiectul probaţiunii îl reprezintă un fapt strâns legat de pretenţiile sau apărările formulate, pe care reclamanţii aveau îndatorirea procesuală de a le dovedi, instanţa neputându-se deci substitui părţii, care a beneficiat şi de asistenţa juridică a unui avocat, pentru a administra probe în vederea stabilirii caracterului fondat al tuturor pretenţiilor respective.

În aceste condiţii, văzând datele concrete ale cauzei din care rezultă cu certitudine existenţa prejudiciului, reclamanţii fiind părinţi sau fraţi ai defuncţilor cărora le-au fost lezate iremediabil şi profund sentimentele de afecţiune şi de dragoste familială, Curtea a apreciat totuşi, cu respectarea principiilor evocate, că se poate orienta pentru dezdăunare către sumele propuse în apărare de pârât şi pe care acesta înţelege să le acorde în situaţia reţinerii tuturor cerinţelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Astfel, este justă şi echitabilă stabilirea unor sume egale pentru părinţii celor decedaţi în accident (K., L. şi M.), respectiv, câte 60.000 lei, pentru reclamanţii A., B., E., F. şi G., respectiv, câte 50.000 lei pentru C. şi ., fraţi ai celor decedaţi în accident, sume diferenţiate doar în raport de gradul de rudenie şi, implicit, de suferinţa prezumată în cazul fiecăruia dintre aceştia, având în vedere durerea resimţită de tatăl, mama ori fratele celui decedat într-un accident.

Curtea a apreciat ca fiind rezonabilă şi o sumă de 40.000 lei cu titlu de daune morale acordate reclamantului D., tatăl vitreg al defunctului L., în considerarea raporturilor de familie şi a relaţiei apropiate, de afecţiune existente în cadrul acesteia, raporturi invocate de reclamanţi prin acţiune şi necontestate de partea adversă în cadrul procesului.

Totodată, pentru acoperirea integrală a prejudiciului estimat în bani la momentul executării obligaţiei de plată recunoscute în cauză în sarcina intimatului-pârât, Curtea a dispus obligarea acestuia şi la plata către reclamanţi a dobânzilor legale calculate la aceste sume de la data introducerii acţiunii (13 aprilie 2012) şi până la data achitării integrale a debitelor.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanţi şi de pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J.

1. În cadrul recursului exercitat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au formulat următoarele critici:

Recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile legale si principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului, respectiv art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor aprobate prin Ordinul nr. 20/2008, în care se prevede că daunele morale se stabilesc in conformitate cu legislaţia si jurisprudenţa din România şi dispoziţiile par. 20 din preambulul Directivei nr. 2009/103/CE, care instituie principiul nediscriminării victimelor accidentelor de circulaţie aflate in situaţii comparabile, cărora ar trebui sa le fie garantat un tratament comparabil, indiferent de locul in care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii şi, cu atât mai mult, pe teritoriul aceluiaşi stat si pentru victime din aceeaşi familie.

Astfel, in raport de dispoziţiile legale învederate si de principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului care rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., daunele morale acordate nu sunt în conformitate cu legislaţia si jurisprudenţa din România, ceea ce denotă încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de par. 20 din preambulul Directivei nr. 2009/103/CE.

Atâta timp cât din toate probele administrate a rezultat culpa exclusivă a defunctului N. în producerea accidentului si a consecinţelor acestuia, defuncţii neavând nicio culpă în producerea accidentului sau a consecinţelor rezultate, acordarea unor daunele morale situate cu mult sub nivelul celor acordate in cauze similare, pentru suferinţele provocate de moartea copiilor si fraţilor, este rezultatul încălcării si aplicării greşite a dispoziţiilor legale si ale principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală şi repararea prejudiciului.

Acordarea unor despăgubiri morale diminuate, motivat de faptul că reclamanţii nu au mai insistat în dovedirea a ceea ce era evident si recunoscut neechivoc si constant, atât in legislaţie cât si in jurisprudenţa, este nelegal si discriminatoriu pentru victimele accidentelor de circulaţie.

Prin stabilirea unor despăgubiri morale în raport de venitul mediu al unui cetăţean român, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale mai sus menţionate şi a creat o situaţie discriminatorie pentru reclamanţi in condiţiile in care suferinţa unui părinte/copil/soţ/frate nu diferă in funcţie de statul european al cărui cetăţean este sau in funcţie de veniturile pe care le obţine.

2. Pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.:

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul susţine că instanţa de apel nu a motivat soluţia sa de obligare a sa la plata dobânzilor începând cu data introducerii acţiunii, respectiv care sunt considerentele pentru care creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă la data introducerii acţiunii.

Pârâtul susţine că hotărârea recurată este nelegală şi din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurentul - pârât susţine că instanţa de apel a interpretat greşit legea, respectiv art. 36 şi art. 37 din Normele anexă la Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008, întrucât, în ce priveşte prejudiciul moral, creanţa devine exigibilă la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive prin care se stabileşte efectiv suma cuvenită cu titlu de daune morale.

În acest sens, recurentul invocă Decizia de îndrumare nr. 2/1972 a fostului Tribunal Suprem, precum şi doctrina în materie.

Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. În ce priveşte recursul declarat de reclamanţi

Prin criticile formulate, recurenţii-reclamanţi susţin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, ceea ce ar conduce la acordarea unui cuantum al daunelor morale prea mic în raport de criteriile aplicabile conform dispoziţiilor legale şi jurisprudenţei în materie.

Contrar susţinerilor recurenţilor - reclamanţi, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre conformă dispoziţiilor art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 20 din 7 noiembrie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora daunele morale se calculează potrivit legislaţiei şi jurisprudenţei din România.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de „satisfacţie echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În speţă, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, instanţa de apel s-a raportat la consecinţele suportate de reclamanţi ca urmare a decesului copiilor şi fraţilor lor în accidentul rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum şi la criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogăţiri fără justă cauză a terţelor persoane păgubite.

În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate şi stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Nu se poate reţine nici încălcarea principiului nediscriminării, astfel cum susţin recurenţii - reclamanţi întrucât, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a ţinut seama de criteriile stabilite de jurisprudenţa în materie, în acord cu principiile ce se degajă din jurisprudenţa Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat la situaţia concretă din speţă.

Pentru considerentele arătate, recursul declarat de reclamanţi este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.

2. În ce priveşte recursul declarat de pârât;

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cadrul căruia pârâtul susţine că instanţa de apel nu a motivat soluţia de obligare la plata dobânzilor, este nefondat.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi susţin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate şti dacă soluţia dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de reclamanţi, ţinând cont de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor.

Ca atare, nu se poate reţine o nemotivare a hotărârii sub aspectul invocat de recurentul-pârât.

Aşa fiind, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondat.

În ce priveşte însă, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează exclusiv data de la care pârâtul datorează dobânda legală aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Instanţa de apel a reţinut obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, însă în ce priveşte momentul de la care acestea urmează a fi plătite, Înalta Curte apreciază că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Aşa cum s-a arătat deja, cuantificarea daunelor morale reprezintă atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv daunele, acestea s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, produce, conform art. 1088 C. civ., dobânzi legale până la completa ei achitare.

Până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil pentru a fi purtătoare de dobânzi.

Aşa fiind, este fondată susţinerea recurentului - pârât, în sensul că dobânda aferentă sumelor reprezentând daune morale urmează a fi plătită de la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv de la data pronunţării hotărârii în apel.

Faţă de aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J., se va modifica în parte decizia recurată, în sensul că acesta datorează dobânda legală aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, de la data pronunţării deciziei recurate, respectiv de la 26 februarie 2015 şi până la plata integrală a despăgubirilor acordate, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., împotriva Deciziei nr. 102/A din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul declarat de pârâtul I. din Polonia, prin mandatar J. împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că intimatul-pârât datorează dobânda legală aferentă sumelor reprezentând daunele morale acordate, de la data pronunţării deciziei recurate, respectiv de la 26 februarie 2015 şi până la plata integrală a despăgubirilor acordate.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2015.