Cancellation of national trademark registration for bad faith: application of EU criteria to prove knowledge of prior use and fraudulent intent in competitive market context

Decizia nr. 2724/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 21 februarie 2012, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând şi în contradictoriu cu D.:

1. anularea în totalitate a mărcii naţionale individuale E. din 04 mai 2010, înregistrată de pârâta SC C. SRL pentru bunuri şi servicii din clasele 11, 21 şi 35, întrucât marca a fost solicitată cu rea credinţă;

2. în subsidiar, anularea în totalitate a mărcii naţionale individuale E. 9, depozit din 04 mai 2010, înregistrată de pârâta SC C. SRL pentru bunuri şi servicii din clasele 11, 21 şi 35, întrucât înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 republicată, privind mărcile şi indicaţiile geografice;

3. obligarea D. la radierea din Registrul mărcilor a mărcii naţionale individuale E. din 04 mai 2010, înregistrată de pârâta SC C. SRL pentru bunuri şi servicii din clasele 11, 21 şi 35;

4. publicarea, pe cheltuiala SC C. SRL a hotărârii judecătoreşti pronunţate, în trei ziare de circulaţie naţională nominalizate de instanţă, în 3 numere consecutive, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta C. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei de judecată:

1. să constate că s-a încălcat dreptul de folosinţă exclusivă ce aparţine pârâtei reclamante, titulara mărcii E.;

2. să dispună obligarea pârâtelor reclamante la încetarea imediată a activităţilor de deţinere în vederea comercializării în România, de distribuire, oferire spre vânzare, import export în România, publicitate şi orice alte activităţi de comercializare pe teritoriul României a vreunui produs având reprodusă marca E.;

3. să oblige pârâtele reclamante să retragă de pe piaţa din România toate produsele ce aduc atingere mărcii E.;

4. să oblige pârâtele reclamante să distrugă pe cheltuiala lor toate ambalajele ce poartă reproducerea grafică a mărcii E.;

5. să oblige pârâtele la publicarea în presă, într-un ziar stabilit de instanţă şi în termenul stabilit de instanţă, a dispozitivului hotărârii pronunţat în prezenta cauză;

6. să oblige pârâtele la desfiinţarea site-ului E. şi la transferul acestuia către pârâtă în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, respectiv anularea înregistrării numelui de domeniu respectiv, în temeiul art. 4 din Legea nr. 84/1998 şi art. 1000 alin. (3) N.C.C., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 1866 din 23 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a Civilă, a respins, ca neîntemeiate, atât excepţia lipsei calităţii procesuale active, cât şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii principale, invocate de pârâtă, a admis cererea principală, a dispus anularea mărcii naţionale "E.", clasele 11, 21, 35, titular pârâta SC C. SRL şi radierea mărcii de către D. din F., după rămânerea definitivă a hotărârii şi a dispus publicarea hotărârii definitive în trei ziare naţionale, în trei numere consecutive, pe cheltuiala pârâtei. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională şi a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată către reclamante, în sumă de 53.611 lei.

În motivarea sentinţei, tribunalul a apreciat că excepţiile invocate de pârâtă nu sunt întemeiate, întrucât reclamantele din cauză invocă drepturi anterioare care se opun drepturilor privind marca E. pe care pârâta a înregistrat-o la nivel naţional, justificând astfel calitatea de persoane care pot cere obligarea pârâtei în raportul juridic dedus judecăţii. Împrejurarea că reclamantele nu efectuează în mod direct acte de comerţ în România nu este relevantă în raport de calitatea procesuală a acestora, iar apărarea pârâtei în sensul că nu a avut cunoştinţă la data înregistrării mărcii sale în România de drepturile asupra unor mărci ale reclamantelor constituie apărări de fond, vizând soluţionarea cererii de anulare pe fond, fără legătură cu calitatea procesuală activă.

Referitor la excepţia lipsei de interes a acţiunii, tribunalul a constatat că reclamantele justifică pe deplin interesul actual şi legitim în cauză, având în vedere că au înregistrat la D. marca E., pe de o parte, iar pe de altă parte, faţă de împrejurarea că au fost notificate de pârâtă cu privire la încălcarea drepturilor exclusive privind marca E. pe teritoriul României. Susţinerea pârâtei în sensul că reclamantele nu au nici un drept pe teritoriul României cu privire la marca în discuţie este, de asemenea, o apărare de fond, ce nu se analizează decât cu ocazia soluţionării fondului.

Referitor la cererea de anulare a mărcii pârâtei E., din 04 mai 2010, înregistrată de pârâtă la D. pentru produse/servicii din clasele 11, 21 şi 35, tribunalul a constatat că cererea a fost formulată de reclamantele A. şi B., societăţi care comercializează pe piaţă, în diverse ţări, ustensile de bucătărie de mai mulţi ani.

Societatea B. a fost înfiinţată în anul 1998 şi comercializează produse de bucătărie sub mărcile E., A. şi G., în ţări din Asia şi Europa, iar în România a avut distribuitori exclusivi de la data când a început să comercializeze produse de acest fel în România, respectiv din 2006, reclamantele au făcut dovadă afirmaţiilor lor prin amplul material probator depus la dosar, care atestă faptul comercializării produselor specifice.

Reclamanta A. a înregistrat în Hong Kong mărcile naţionale E., H. din 15 noiembrie 2005, pentru clasa 21, E. din 21 februarie 2008, clasele 8, 21, E. din 05 octombrie 2010, clasele 8, 21, iar în China a înregistrat mărcile naţionale E. din 27 februarie 2008, clasa 21. De asemenea, reclamanta A. este titulara numelui de domeniu www. E., înregistrat la data de 17 iunie 2009, anterior înregistrării cererii de marcă de către pârâtă la nivel naţional.

Reclamanta B. este şi titulara cererii de înregistrare a mărcii comunitare E. din 13 iulie 2010, pentru clasele 8 şi 21. Reclamantele comercializează produse sub marca E. în mai multe ţări din lume, iar în România comercializează produse în lanţurile de magazine, cu o cifră mare de afaceri, având ca importatori autorizaţi pe I. şi ca distribuitor autorizat pe SC J. SRL şi SC K. SRL.

Reclamantele din cauză comercializează prin intermediul distribuitorilor exclusivi produsele ustensile de bucătărie în complexul L, conform contractului de închiriere încheiat în acest sens din 2006, iar pârâta din cauză C. comercializează în acelaşi loc produsele sale de acelaşi fel.

Astfel, tribunalul a constatat că sunt corecte afirmaţiile reclamantelor în sensul că asociaţii pârâtei sunt asociaţi şi la SC M. SRL şi desfăşoară activitatea comercială tot în Complexul L, comercializând produse contrafăcute purtând marca A. din 22 aprilie 2004, înregistrată de B., reclamanta A. notificând drept urmare SC N. SRL, din grupul controlat de asociaţii pârâtei, solicitând încetarea activităţii de contrafacere. Părţile s-au întâlnit în cursul lunii aprilie 2010, reprezentantul societăţii arătând că este interesat de mărcile reclamantelor şi de situaţia înregistrării lor, iar ulterior întâlnirii a fost depusă la D., la 04 mai 2010, spre înregistrare, marca E. în numele pârâtei (al cărei asociat este O. care a participat la conciliere), pentru bunuri din clasele 11, 21, 35.

Din împrejurările de fapt descrise, rezultă că pârâta din cauză a acţionat cu rea credinţă la momentul înregistrării mărcii naţionale E., făcându-se dovadă că pârâta avea cunoştinţă de mărcile sub care reclamantele şi-au comercializat produsele până la acel moment, din faptul că erau comercializate în acelaşi loc, din existenţa site-ului reclamantelor cu nume identic cu acela al mărcii pârâtei şi din împrejurarea că pârâta a depus, de asemenea, spre înregistrare alte mărci ale reclamantelor: G. şi A., pentru bunuri/servicii identice/similare/complementare. Reaua-credinţă rezultă şi din faptul că mărcile au fost depuse şi în numele SC M. SRL sau direct pe numele lui O., conform rapoartelor de cercetare documentare întocmite de D. privind portofoliile de mărci SC M. SRL şi O.

Tribunalul a constatat că s-au depus la dosar înscrisuri din care rezultă că pârâta şi celelalte societăţi controlate de aceleaşi persoane au depuse de asemenea spre înregistrare mărci de renume aparţinând unor terţi: iar ulterior, pârâta a trimis notificări către colaboratorii din România ai reclamantelor, informându-i că este titulara mărcilor naţionale G., somându-i să înceteze comercializarea produselor sub aceste mărci, formulând de asemenea plângeri penale în 2011 împotriva colaboratorilor reclamantelor.

De asemenea, tribunalul a constatat că apărările pârâtei în sensul că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe motive de anulare ce nu existau la data înregistrării mărcii naţionale E. nu sunt întemeiate, având în vedere că data de referinţă în aprecierea relei credinţe a pârâtei este data depunerii spre înregistrare a cererii, respectiv 04 mai 2010, dată la care reclamantele deţineau două mărci E. înregistrate în Hong Kong, cu date de depozit în 2005 şi 2008, precum şi numele de domeniu www.E. înregistrat la 17 iunie 2009, deci, deţineau drepturi anterioare de peste 4 ani şi în intervalul respectiv de timp au utilizat mărcile, comercializând inclusiv în România, produse sub aceste mărci, cu cifră mare de afaceri, pârâta nefiind înfiinţată. Despre comercializarea produselor în acelaşi loc s-a făcut dovadă de către reclamante, aşa încât, tribunalul a constatat că s-a probat că pârâta avea cunoştinţă de acest fapt, iar anterior datei de depozit a mărcii pârâtei, societatea din grupul pârâtei, SC N. SRL, a fost notificată pentru încetarea activităţii ilegale de contrafacere a mărcii A., aşa cum s-a menţionat. Tribunalul a reţinut că faptul cunoaşterii care se deduce din circumstanţe de fapt, cum ar fi acelea că părţile îşi oferă produsele la aceleaşi târguri a fost stabilit în practica D. şi în practica instanţelor naţionale deopotrivă.

Tribunalul a constatat că este corectă afirmaţia reclamantelor în sensul că pârâta s-a înfiinţat pentru comercializarea de bunuri de uz gospodăresc şi trebuia să cunoască producătorii din domeniu existenţi la nivel mondial, aşa cum sunt reclamantele, acestea deţinând din 2009 domeniul de internet E., căruia îi este ataşat un website destinat să promoveze mărcile cu acelaşi nume. Pârâta a mai depus spre înregistrare cu rea credinţă în România şi marca A. protejată în Uniunea Europeană, iar apoi mărcile E. şi G. ale reclamantelor, deci nu poate afirma că nu avea cunoştinţă că marca E. aparţine reclamantelor.

Reaua credinţă a pârâtelor a fost dovedită în cauză, tribunalul reţinând că pârâta şi societăţile din grupul său au înregistrat cele trei mărci ale reclamantelor, pe care le cunoşteau, mărcile fiind semne sau denumiri inventate, neputând fi create independent şi înregistrate pentru produse identice. Reclamantele din cauză au efectuat demersuri pentru anularea celor trei mărci în contradictoriu cu pârâta din cauză, fiind probată intenţia frauduloasă a pârâtei la înregistrare, aşa cum rezultă din toate activităţile sale: declaraţia pârâtei la organele financiare în sensul că în 2009 nu a desfăşurat activităţi, iar în 2010 profitul său a fost zero. Pârâta a depus contracte de licenţă, aceste contracte fiind contracte încheiate cu societăţi care fac parte din acelaşi grup controlat de P. şi O. Nu sunt, de asemenea, probate afirmaţiile pârâtei privind cifra de afaceri de peste 1 milion de euro a SC E. SRL sau cifra mare de afaceri a societăţii SC M. SRL. Referitor la importurile din China ale pârâtei cu produse A. şi E., reclamantele au susţinut că autorităţile vamale chineze au reţinut un transport de produse contrafăcute A., ambalate în cutii inscripţionate SC N. SRL. Intenţia frauduloasă a pârâtei rezultă şi din comportamentul ulterior depunerii spre înregistrare a mărcii E., întrucât în septembrie 2011 acesta a trimis notificări către colaboratorii reclamantelor, informându-le că este titulara mărcilor naţionale G., E. şi A. şi somându-le să înceteze comercializarea produselor sub aceste mărci.

Faţă de considerentele menţionate, tribunalul a apreciat că drepturile anterioare invocate de reclamante sunt valabile, contrar susţinerilor pârâtei din cauză, faptele pârâtei de înregistrare cu rea credinţă a mărcii, anterioare şi ulterioare depunerii cererii la D. fiind, de asemenea, probate în cauză prin înscrisurile administrate ca probă de reclamante, acestea dovedind reaua-credinţă la înregistrarea mărcii de către pârâtă.

Tribunalul a admis cererea reclamantelor privind publicarea hotărârii definitive în trei ziare naţionale în trei numere consecutive, pe cheltuiala pârâtei, având în vedere dispoziţiilor O.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.

De asemenea, tribunalul a constatat, în raport de anularea mărcii E., ca urmare a admiterii cererii principale a reclamantelor, că nu mai este necesară analiza capetelor de cerere în contrafacere, formulată pe cale reconvenţională de către pârâta SC C. SRL, aşa încât cererea acesteia a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 5 din 08 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de pârâtul D., în contradictoriu cu reclamantele-pârâte A., B. şi pârâta-reclamantă SC C. SRL, a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1866 din 23 octombrie 2013, în sensul că a obligat pe pârâta SC C. SRL la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 53.611 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, în raport de conţinutul sentinţei civile nr. 1866 din 23 octombrie 2013 şi de temeiul de drept invocat, tribunalul a reţinut că pârâtul D. nu a căzut în pretenţii în prezenta cauză, neputându-se reţine vreo culpă procesuală în sarcina acestei instituţii, care participă în proces pentru opozabilitate, şi nu are calitatea de pârât propriu-zis ci, mai curând, are calitatea de participant.

De asemenea, D. participă şi pentru a îndeplini atribuţiile ce îi revin în conformitate cu dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Totodată, din modul de redactare ale ultimelor 4 paragrafe ale considerentelor sentinţei civile nr. 1866 din 23 octombrie 2013, rezultă cu claritate că pârâta SC C. SRL a căzut în pretenţii şi această pârâtă urma să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 61 din 4 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate cererile de apel formulate de pârâta - reclamantă C. atât împotriva sentinţei nr. 1866 din 23 octombrie 2013, cât şi a sentinţei nr. 5 din 08 ianuarie 2014, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, dispunând obligarea apelantei la cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă A. în cuantum de 4.500 euro, în echivalent lei la data plăţii.

Pentru a decide astfel, cu privire la apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1866/2013, instanţa de apel a constatat că, în raport de motivul de nulitate a înregistrării mărcii naţionale individuale E., invocat prin cererea de chemare în judecată, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data depozitului - 4 mai 2010.

În mod corect tribunalul nu a reţinut în considerente şi incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 (introduse prin Legea nr. 66/2010) - dispoziţii legale invocate de asemenea de intimatele-reclamante în susţinerea cererii de chemare în judecată - întrucât Legea nr. 66/2010 a intrat în vigoare la data de 9 mai 2010, deci după data depozitului.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita respingere de către tribunal a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului în promovarea acţiunii în anularea mărcii pentru rea-credinţă, Curtea a constatat că sunt nefondate, întrucât legitimarea procesuală activă aparţine oricărei persoane interesate. Prin urmare, pentru verificarea legitimării active instanţa are de analizat, în raport de circumstanţele concrete ale speţei, dacă anularea mărcii în litigiu este de natură să producă reclamantelor un folos practic.

Legitimarea procesuală activă în acţiunea de anulare a mărcii E. nu este condiţionată de deţinerea de către reclamante unor drepturi anterioare cu efect pe teritoriul României, dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) solicitând doar dovedirea interesului.

Interesul intimatelor-reclamante în promovarea acţiunii în anularea E. constă în urmărirea obţinerii unui avantaj legitim, acela de a-şi extinde protecţia mărcii comunitare E., iar în al doilea rând, în obţinerea posibilităţii de a-şi înregistra propria marcă naţională pe teritoriul României.

De asemenea, interesul intimatelor-reclamante de a obţine anularea mărcii atacate rezultă din împrejurarea că au folosit efectiv semnul în litigiu, atât în România cât şi în alte state, semn ce este identic cu marca atacată şi este destinat unor produse identice sau similare (produsele din clasele 11 şi 21) sau complementare (servicii din clasa 35, publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, lucrări de birou).

Critica referitoare la nemotivarea hotărârii apelate este nefondată, întrucât sentinţa cuprinde argumentele de fapt şi drept care au determinat convingerea primei instanţe în sensul că se impune anularea mărcii deduse judecăţii, pentru rea-credinţă la momentul înregistrării.

Într-adevăr, orice hotărâre judecătorească trebuie să menţioneze în mod clar şi neechivoc raţionamentul ce a stat la baza formării convingerii instanţei şi pentru care a admis sau înlăturat cererile părţilor. Raţiunea unei asemenea obligaţii de motivare constă, pe de o parte, în a da posibilitatea persoanelor interesate de a lua cunoştinţă de temeiurile măsurilor dispuse de instanţă şi de a-şi putea apăra drepturilor şi, pe de altă parte, de a permite instanţei superioare să exercite controlul judiciar. Or, motivarea sentinţei de fond întruneşte ambele obiective.

În ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe cu privire la reţinerea relei-credinţe a apelantei pârâte-reclamante C. la înregistrarea mărcii E. din 04 mai 2010, Curtea se va raporta la criteriile definite în jurisprudenţa Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea Curţii din data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG vs. Franz Hauswirt GmbH), respectiv: cunoașterea „faptului relevant” (elementul obiectiv); intenţia frauduloasă (elementul subiectiv) şi gradul de protecţie juridică de care se bucură atât semnul intimatelor cât şi marca a cărei înregistrare se solicită a fi anulată, iar momentul pertinent pentru aprecierea existenţei relei-credinţe a solicitantului este cel al depunerii cererii de înregistrare a mărcii - în speţă data depozitului este 4 mai 2010.

Având în vedere că dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 reprezintă o transpunere în dreptul intern a dispoziţiilor similare din Prima Directivă a Consiliului Comunităţilor Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre nr. 89/104/EEC (actualmente Directiva nr. 2008/95/CE), Curtea reţine că aceste criterii dezvoltate de CJUE în definirea conceputului de rea-credinţă la înregistrarea unei mărci sunt aplicabile şi în cauza de faţă, ce priveşte anularea unei mărci naţionale, pentru identitate de raţiune.

În ceea ce priveşte cunoașterea „faptului relevant" (elementul obiectiv), criticile apelantei cu privire la întrunirea acestui criteriu se referă la greşita apreciere a probelor, susţinându-se că intimatele-reclamante nu au făcut dovada faptului că apelanta cunoştea, la data înregistrării depozitului, despre existenţa mărcilor intimatelor-reclamante şi folosirea acestora pentru produsele din clasele 11 şi 21.

Apelanta solicită reevaluarea probelor administrate în cauză, pentru a se reţine că înscrisurile depuse de reclamante nu reflectă o durată semnificativă de utilizare a produselor purtând marca E. pe teritoriul României, că la momentul înregistrării mărcii atacate apelanta s-a bazat pe cercetarea documentară efectuată de D.; că D. nu a emis nici un aviz de refuz provizoriu motivat de existenţa unui semn similar în altă jurisdicţie şi că între apelantă şi intimate nu există raporturi comerciale sau concurenţiale directe.

Existenţa relei-credinţe a solicitantului trebuie apreciată global, ţinând seama de toţi factorii pertinenţi (Decizia pronunțată în data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Frantz Hauswirth Gmbh, parag. 37).

Mijloacele de probă în baza cărora se reţine a fi dovedită împrejurarea că apelanta pârâtă-reclamantă trebuia să aibă cunoştinţă despre faptul că intimatele-reclamante utilizau în România un semn identic (E.) pentru produse identice/similare ce poate conduce la confuzie cu semnul solicitat la înregistrare, constau în reţinerea prezumţiei de cunoaştere la care Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a făcut referire la par. 39 din hotărârea menţionată mai sus, coroborată cu înscrisurile administrate în cauză.

În ceea ce priveşte durată de utilizare a semnului E. şi de comercializare a produselor purtând această marcă, pe teritoriul României, s-a reţinut că intimatele-reclamante au făcut dovadă că, la data depozitului (4 mai 2010), utilizau acest semn şi în România, încă din anul 2006, ca urmare a comercializării de produse originale E., prin intermediul distribuitorilor autorizaţi. De asemenea, la data depozitului, intimatele reclamante deţineau două mărci E. înregistrate în Hong Kong, având ca date de depozit 15 noiembrie 2005 şi 21 februarie 2008; o marcă naţională E. înregistrată în China, având ca dată de depozit 27 februarie 2008 şi numele de domeniu E. înregistrat la data de 17 iunie 2009.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia distribuitorul SC I. SRL ar fi fost înregistrat la R. după data de depozit, iar din declaraţiile 394 emise de S., ar rezulta că distribuitorul SC J. SRL nu a avut relaţii de import cu intimatele şi că ceilalţi distribuitori ai intimatelor nu ar putea fi identificaţi în Registrul Comerţului, Curtea nu le-a reţinut, întrucât intimatele-reclamante au făcut dovadă că, de-a lungul anilor, au avut mai mulţi colaboratori care au importat şi comercializat produsele E. în România, succesiv sau concomitent, iar faptul că distribuitorul I. a fost înregistrat la R. la puţin timp după data de depozit, nu înseamnă că produsele E. nu erau comercializate în România înaintea acestei date prin intermediul altor distribuitori, cum ar fi SC J. SRL, SC K. SRL, SC T. SRL.

Este nefondată şi critica potrivit căreia, din declaraţiile înregistrate la S. ar rezulta că SC J. SRL nu a avut relaţii comerciale cu intimatele A. şi B., deoarece declaraţiile 394 se referă exclusiv la achiziţiile de bunuri şi prestările de servicii efectuate pe teritoriul României, prin urmare reflectă doar relaţiile comerciale dintre persoane juridice române sau înregistrate fiscal în România, iar nu şi relaţiile dintre o persoană juridică română şi una străină.

Prin documentele depuse de intimatele-reclamante constând în contractele de distribuţie exclusivă încheiate de distribuitorul SC J. SRL, contractele de închiriere dotări expoziţionale privind utilizarea de către distribuitorul SC J. SRL a unui stand expoziţional în complexul comercial L în perioada 2006-2011, declaraţiile emise de U. Ilfov privind înregistrarea de către SC J. SRL a sediului secundar (punct de lucru) în complexul L, facturi, lista coletelor ambalate, declaraţii de import, extrase din Jurnalul pentru cumpărături, note de intrare-recepţie şi avize de însoţire a mărfii, acestea au dovedit faptul că produsele E. au fost importate în România de la intimatele-reclamante prin importatorii autorizaţi SC V. SRL, SC X. SRL, SC N. SRL şi apoi comercializate în România prin intermediul unor distribuitori ai intimatelor, înainte de data de depozit.

Cunoaşterea faptului relevant a fost stabilită de instanţă în baza mai multor elemente de fapt, printre care şi dovedirea existenţei relaţiilor concurenţiale dintre părţi, la data depozitului.

În acest sens, Curtea are în vedere că, în Decizia D. nr. 1813/C din 23 iulie 2007 în cazul Z., Y., Inc s-a reţinut că reaua-credinţă se poate avea în vedere şi atunci când nu există relaţii contractuale sau precontractuale între părţi, însă, din împrejurările speţei, se poate prezuma că depunerea cererii de marcă reprezintă un act care se plasează în afara standardelor acceptabile ale unui comportament comercial. S-a apreciat că există rea credinţă dacă pârâtul află, ca rezultat al unei relaţii (contact) oarecare cu reclamantul, că acesta foloseşte cu bună credinţă şi într-o manieră legală marca pentru produse sau servicii similare. Totodată, s-a considerat că este rea credinţă atunci când pentru o marcă înregistrată în afara Comunităţii Europene există dovezi că reclamantul plănuieşte să intre pe piaţa comunitară, iar pârâtul nu poate justifica solicitarea de înregistrare a mărcii în aceste condiţii. În circumstanţele particulare ale cauzei Z., D. a considerat că date fiind contactele anterioare dovedite dintre părţile litigiului, anterior formulării cererii de depozit, se prezumă că pârâtul avea cunoştinţă de folosirea mărcii reclamantului anterior formulării acestei cereri. În acea cauză, reclamantul a produs dovezi că pârâtul, anterior formulării cererii de înregistrare a mărcii, a cunoscut în mod direct de la reclamant, faptul folosirii mărcii şi produsele pentru care aceasta era înregistrată, deoarece reclamantul a expus la o expoziţie internaţională extrem de importantă în domeniu, produsele protejate prin marcă pentru a le face reclamă, iar mai multe companii din Europa erau interesate de acele produse. De asemenea, în acea cauză reprezentanţii firmei pârâte au contactat pe reclamantă pe calea corespondenţei electronice trimise, corespondenţă în care s-au menţionat expres produsele protejate prin marcă cu referire la marca reclamantei, iar reprezentanţii reclamantei au trimis o serie de e-mail-uri către 6 sucursale ale pârâtului din Europa şi către un birou al acestuia din Mexic.

În cauza de faţă, aşa cum s-a arătat, Curtea a făcut aplicarea unei prezumţii de cunoaştere a faptului relevant de către titularul depozitului în România, dedusă din existenţa raporturilor concurenţiale între părţile litigante. Astfel, din probatoriul administrat a rezultat că produsele E. au fost achiziţionate de la intimatele A. şi B. de către importatorii şi distribuitorii autorizaţi ai intimatelor, au fost importate pe teritoriul României şi ulterior comercializate în complexul L către cumpărătorul final din România.

De asemenea, s-a dovedit faptul că persoanele care controlează societatea-apelantă, respectiv asociatul acesteia, P., era în acelaşi timp asociat şi în SC N. SRL, care îşi desfăşoară activitatea în complexul L, într-un spaţiu comercial situat lângă spaţiul comercial în care se vând produsele sale E., dovadă fiind făcută conform înscrisurilor din dosarul de fond, din care rezultă că P. este asociat şi/sau administrator în societăţile SC C. SRL, SC M. SRL şi SC N. SRL, totodată, că SC N. SRL, prin O. (care este asociat al apelantei SC N. SRL), a închiriat un spaţiu comercial în complexul L.

Din interpretarea coroborată a acestor probe a rezultat că apelanta, prin asociaţii săi, O. şi P., avea cunoştinţă despre faptul că intimatele-reclamante A. şi B. utilizau în România un semn identic (E.) pentru produse identice/similare ce poate conduce la confuzie cu semnul solicitat la înregistrare.

În ceea ce priveşte argumentul relativ la rezultatul cercetării documentare efectuată de D. şi la faptul că D. nu a emis nici un aviz de refuz provizoriu la înregistrarea mărcii în litigiu pe considerentul existenţei unui semn similar în altă jurisdicţie, Curtea a arătat că, în mod corect, a reţinut tribunalul ca fiind dovedită cunoaşterea faptului relevant, în baza aprecierii coroborate a probelor, elementul obiectiv putând fi stabilit de către instanţele de fond pe baza coroborării oricăror mijloace de probă, şi nu doar pe baza informaţiilor existente în bazele de date ale D.

În privinţa intenţiei frauduloase (elementul subiectiv), respectiv a intenţiei pârâtei-reclamante la momentul efectuării depozitului, Curtea a analizat temeinicia hotărârii apelate prin raportare la circumstanţele obiective ale cauzei, constând în: istoricul semnelor în conflict; istoricul relaţiei dintre părţile litigante; activitatea derulată de ambele părţi atât anterior, cât şi ulterior înregistrării mărcii.

În acest sens, Curtea a reţinut, faţă de situaţia de fapt expusă în anterior, că, la momentul efectuării depozitului mărcii E. din 04 mai 2010, intimatele-reclamante au dovedit o utilizare de lungă durată a acestui semn pe teritoriul României, cu mult timp înainte de data de depozit a mărcii disputate, respectiv începând cu anul 2006, pe când apelanta pârâtă-reclamantă nu a dovedit utilizarea acestui semn anterior datei de depozit.

În ceea ce priveşte activitatea derulată de ambele părţi, atât anterior cât şi ulterior înregistrării mărcii, în scopul de a vedea dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele/serviciile pentru care a fost înregistrată şi dacă şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice, Curtea a reţinut că apelanta nu a reuşit să facă dovadă că intenţia sa a fost ca marca să îşi îndeplinească funcţia de diferenţiere a produselor şi serviciilor apelantei de produsele şi serviciile unor concurenţi.

Apelanta pârâtă-reclamantă a depus în anul 2009 declaraţie pe propria răspundere în sensul că nu a desfăşurat activităţi comerciale de la constituire, iar în anul 2010 profitul înregistrat a fost o (zero), cifra de afaceri declarată fiind de 2.013 lei.

Faţă de ansamblul acestor elemente probatorii, s-a reţinut că în mod corect a concluzionat tribunalul în sensul reţinerii ca fiind întrunite elementele relei-credinţe, în sensul de cunoştinţă pe care o are cel care face depozitul reglementar asupra faptului că marca depusă de el este folosită de altcineva sau că altcineva are intenția de o folosi şi, ştiind că nu pot folosi ambii aceeaşi marcă, deponentul profită de faptul că cel de al doilea nu şi-a înregistrat semnul în România şi eludează regulile concurenţei neloiale, urmărind să îşi înlăture concurentul de pe piaţă, folosindu-se de efectul atributiv al depozitului.

Tot prin decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C - 529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH la 11 iunie 2009 se face referire la o a treia cerinţă necesară pentru ca reaua-credinţă să subziste, distinct de condiţia cunoaşterii existenţei mărcii terţului şi de cea a intenţiei frauduloase, anume cerinţa gradului de protecţie juridică de care se bucură atât semnul terţului, cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată, fiind necesar a fi evaluată separat.

Or, în contextul verificării gradului de protecţie juridică de care se bucură atât semnul reclamantelor, cât şi marca înregistrată de apelanta pârâtă-reclamantă, s-a reţinut că semnul E. folosit de intimatele-reclamante este protejat în Hong Kong şi China, iar piaţa pe care sunt comercializate produsele purtând această marcă este piaţa din România, în timp ce pentru apelantă teritoriul relevant este cel românesc.

În consecinţă, Curtea a constatat că, în mod corect, a reţinut tribunalul faptul că pârâta-reclamantă a urmărit prin înregistrarea mărcii E. din 04 mai 2010 să incomodeze activitatea comercială a intimatelor, în calitate de concurenţi direcţi pe piaţa ustensilelor de bucătărie, să creeze confuzie în rândul consumatorilor, iar nu să-şi distingă, printr-un semn propriu, produsele şi serviciile proprii.

Cu privire la apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 5/2014, s-a reţinut că tribunalul a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 1866 din 23 octombrie 2013, în sensul că obligaţia de achitare a cheltuielilor de judecată este în sarcina pârâtei SC C. SRL, iar nu în sarcina pârâtului D., deoarece dispozitivul sentinţei nu cuprindea în mod expres numele părţii obligate la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, aşa încât se impunea această precizare a titularului obligaţiei.

În mod corect, tribunalul a reţinut ca fiind îndeplinită ipoteza reglementată prin dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., deoarece dispozitivul sentinţei civile nr. 1866/2013 era susceptibil de mai multe interpretări - aşa cum susţine de altfel şi apelanta pârâtă-reclamantă - în sensul că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată ar fi incumbat atât pârâtei C., dar şi pârâtului D.

Or, nu este corectă interpretarea apelantei, conform căreia culpa procesuală aparţine în egală măsură şi pârâtului D., deoarece D. participă în proces în scopul de a-şi pentru a îndeplini atribuţiile ce îi revin în conformitate cu dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

În consecinţă, dispozitivul fiind echivoc, pentru prevenirea eventualelor dificultăţi cu ocazia punerii în executare, Curtea a constatat că tribunalul a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active, cu motivarea că orice persoană interesată în promovarea acţiunii are calitate procesuală activă, deoarece calitatea procesuală activă nu reprezintă un aspect particular al interesului.

Pentru a-şi legitima calitatea procesuală activă, este necesar ca persoana care formulează o cerere de chemare în judecată să fie titulara unui drept subiectiv civil sau să se prevaleze de o situaţie juridică.

Or, în speţă, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii E. de către societatea recurentă - 4 mai 2010, intimatele-reclamante nu erau titularele unui drept subiectiv civil care să se bucure de protecţie pe teritoriul României.

Intimatele-reclamante se prevalează de o situaţie juridică, anume că la data depozitului mărcii înregistrate de către recurentă, deţineau două mărci E. înregistrate în Hong Kong şi comercializau în România produse purtând marca E. prin intermediul distribuitorilor autorizaţi. Această situaţie juridică, chiar dacă ar fi reală, nu poate legitima calitatea procesuală activă, deoarece intimatele-reclamante nu sunt titularele raportului juridic dedus judecăţii, ci ale unor mărci înregistrate în Hong Kong, care nu pot fi afectate prin înregistrarea în România a unei mărci, în contextul şi al inaplicabilităţii art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 (marcă utilizată în străinătate), reţinută de ambele instanţe de fond.

- Instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia lipsei de interes, cu motivarea că interesul reclamantelor în promovarea acţiunii este justificat de obţinerea unor avantaje legitime şi anume, de a-şi extinde protecţia mărcii comunitare E. şi de a obţine protecţia propriei mărci naţionale pe teritoriul României.

Interesul pentru anularea mărcii naţionale, justificat prin imposibilitatea reclamantelor de a-şi înregistra marca pe teritoriul României, deoarece aceasta este deja înregistrată, nu este legitim, născut şi actual.

Dacă intimatele-reclamante erau titularele mărcii comunitare E., aşa cum a reţinut instanţa de apel, nu era necesar ca acestea să îşi extindă protecţia pe teritoriul României şi nici să înregistreze propria marcă pe teritoriul României.

În realitate, aplicaţia comunitară pentru marca E., care justifică interesul în promovarea acţiunii, a fost depusă în data de 13 iulie 2010, adică după două luni de la înregistrarea naţională în România a mărcii E., iar Comisia de Opoziţii din cadrul D. a admis opoziţia întemeiată pe marca naţională anterioară, apelul împotriva acelei decizii fiind respins de Prima Comisie de Apel din cadrul D.

În acest context, interesul reclamantelor nu poate fi unul legal, deoarece, dacă acţiunea ar fi admisă în mod irevocabil, acestea vor beneficia de un avantaj nelegitim, acela de a-şi înregistra marca E. pe teritoriul României, cu toate că societatea pârâtă a înregistrat cu bună credinţă această marcă.

Totuşi, şi acest avantaj este discutabil deoarece societatea pârâtă este titulara mărcii comunitare E.

- Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii din care rezultă atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanţa de apel a arătat că intimatele comercializau încă din anul 2006 produse originale E. prin intermediul distribuitorilor autorizaţi, aspect ce vine în contradicţie cu constatarea că distribuitorii reclamantelor nu au putut fi identificaţi în Registrul Comerţului şi cu reţinerea, drept dovezi de utilizare, a unor contracte de distribuţie exclusivă încheiate concomitent cu mai mulţi distribuitori (fiind vorba, fără dubiu, despre contracte întocmite pro causa).

Motivele expuse de instanţa de apel sunt contradictorii, deoarece este imposibil de acceptat ideea că produsele au fost comercializate în baza unor contracte inexistente sau prin intermediul unor societăţi care nu pot fi identificate.

În acelaşi context, recurenta a menţionat că intimatele au depus la paginile 57-60 din dosarul de fond contractul de distribuţie exclusivă încheiat cu distribuitorul S.C. I. S.R.L., neştampilat şi nedatat. După ce pârâta a arătat instanţei că acest contract nu poate constitui o dovadă de utilizare, intimatele-reclamante au depus acelaşi contract datat august 2010. În continuare, pârâta a dovedit că acesta este un act încheiat pro causa, deoarece S.C. I. S.R.L a fost înfiinţată la două luni după data de depozit, context în care intimatele - reclamantele au depus note de şedinţă prin care au menţionat că au încetat colaborarea cu I. şi acel contract este o eroare.

Recurenta a susţinut, totodată, că este evidentă contradicţia între considerente şi în ceea ce priveşte reţinerea faptului că, la data depozitului intimatele reclamante deţineau două mărci E. utilizate în Hong Kong, în condiţiile în care instanţa de apel a confirmat că nu este incident art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii (marcă utilizată în străinătate). Dacă mărcile înregistrate în străinătate nu pot fi avute în considerare în aprecierea situaţiei de fapt, atunci aceasta se reduce la analiza necesitaţii înregistrării mărcii pe teritoriul României anterior utilizării.

Motivele contradictorii sunt evidente şi atunci când instanţa de apel analizează existenţa raporturilor concurenţiale.

În esenţă, instanţa de apel a apreciat că produsele purtând marca E. au achiziţionate de la intimate de către importatorii şi distribuitorii autorizaţi şi ulterior comercializate în Complexul L într-un spaţiu comercial situat lângă una din firmele la care sunt asociaţi fraţii O.

Pornind de la această ipoteză, instanţa de apel a concluzionat că rezultatul cercetării documentare efectuate la D. este irelevant, deoarece între societatea pârâte şi intimate există relaţii concurenţiale.

Contradicţia este evidentă nu numai prin prisma argumentelor juridice din analiza cărora este imposibil de tras această concluzie, dar şi din întregul context al situaţiei de fapt. Chiar intimatele-reclamante au afirmat în cererea reconvenţională, în răspunsul la interogatoriu şi în toate documentele ulterioare că nu au avut niciodată relaţii comerciale sau concurenţiale directe cu societatea pârâtă şi că aceasta nu are legături comerciale în Hong Kong.

Motive contradictorii există şi în legătură cu faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de drept care au format convingerea instanţei că marca E. a fost înregistrată cu rea credinţă, precum şi lipsa argumentelor pentru care a fost respinsă cererea de emitere a unei adrese către Direcţia Generală a Vămilor.

- Reţinând, la pag. 10 - 11 din hotărâre, că produsele purtând marca E. au fost achiziţionate de către importatorii şi distribuitorii autorizaţi ai intimatelor, au fost importate pe teritoriul României şi ulterior comercializate in Complexul L, instanţa de apel a reţinut motive contradictorii şi a interpretat greşit contractul de distribuţie exclusivă (art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.).

Este imposibil de acceptat concluzia instanţei de apel că distribuitorii autorizaţi au achiziţionat produsele, deoarece, în acest caz, nu ar fi distribuitori autorizaţi, ci cumpărători.

Calificând contractul de distribuţie exclusivă ca fiind un contract de vânzare cumpărare, instanţa de apel a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ. şi a trecut peste voinţa părţilor exprimată în contract.

Contractele de distribuţie exclusivă trebuiau însoţite de dovezi ale distribuirii produselor purtând marca E. pe teritoriul României, nu de facturi. Dacă instanţa de apel ar fi observat că suntem în ipoteza unor contracte de distribuţie exclusivă, atunci ar fi realizat că intimatele, anterior distribuţiei pe teritoriul României a produselor purtând marca E., trebuiau să îşi protejeze dreptul prin depunerea cererii de înregistrare a mărcii.

- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanţa a reţinut, fără suport probator, că produsele marca E. au fost expuse la o expoziţie internaţională extrem de importantă. Acest aspect nici măcar nu a fost afirmat de intimatele-pârâte, astfel încât hotărârea pronunţată este greşită.

Întrucât distribuitorii autorizaţi ai intimatelor nu pot fi identificaţi la O. sau sunt menţionaţi ca distribuitori din eroare, nu se poate stabili în baza cărui temei legal raporturile contractuale încheiate între intimatele-reclamante şi aceşti distribuitori fac dovada utilizării produselor purtând marca E. pe teritoriul României.

Recurenta - pârâtă a reiterat că este posibil să fi existat raporturi comerciale între intimatele-reclamante şi societăţile indicate, prin care acestea din urmă au importat produse similare celor purtând marca E., dar niciodată acestea nu au importat produse purtând marca E. Din acest motiv, la toate instanţele anterioare, s-a solicitat emiterea adresei către A.A. şi s-au depus dovezi din care rezultă că aceste produse nu a fost comercializate în niciun hypermarket anterior datei de depozit.

Astfel, este evident că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept substanţial atunci când a considerat că relaţiile comerciale existente între intimatele-reclamante şi aceşti distribuitori reprezintă dovezi de utilizare ale mărcii E. pe teritoriul României.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în cauză a art. 6 alin. (4) lit. g) din legea 84/1998 (marca utilizată in străinătate), dar a reţinut ca element obiectiv al relei credinţe faptul că, la data depozitului, intimatele deţineau două mărci înregistrate în Hong Kong.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea atunci când a analizat intenţia frauduloasă ca element al relei credinţe.

Reţinând că cea de-a treia cerinţă necesară ca reaua-credinţă să subziste este reprezentată de gradul de protecţie juridică de care se bucură marca terţului, cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată, pe baza deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunţate în cauza C 529/07, instanţa de apel a reţinut în mod greşit, ca temei al protecţiei anterioare, semnele protejate în Hong Kong şi China, deoarece teritoriul pe care funcţionează piaţa produselor şi serviciilor relevante este teritoriul român.

Semnele anterioare invocate de către intimate nu au dobândit distinctivitate şi reputaţie pe teritoriul României ca urmare a acţiunilor întreprinse de către intimate sau a comercializării de către acestea. Intimatele nu au desfăşurat în România activităţi comerciale directe, aşa cum au arătat prin răspunsul la întâmpinare, nu au făcut publicitate în România produselor purtând marca E. şi nu au clienţi în România.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea atunci când s-a raportat la cifra de afaceri a societăţii pârâte pentru a aprecia intenţia frauduloasă. Societatea a funcţionat, iar dovada utilizării a fost făcută prin contracte de licenţă care urmează să fie achitate.

Ceea ce trebuia analizat era intenţia pârâtei la momentul înregistrării mărcii, iar aceasta a fost aceea ca marca să îşi îndeplinească funcţiile specifice, în sensul de a dobândi drepturile asupra unei mărci. Reaua credinţă la înregistrarea mărcii trebuia analizată de către instanţa de apel prin raportare la atitudinea subiectivă a societăţii care, înainte de înregistrarea mărcii, a efectuat o cercetare documentară cu privire la existenţa unei mărci anterioare identice/similare, dovedind astfel că nu a încercat să profite de renumele unei mărci anterioare.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta - pârâtă C. a formulat critici exclusiv în legătură cu dispoziţia de respingere a apelului declarat împotriva sentinţei nr. 1866 din 23 octombrie 2013, nu şi a apelului împotriva sentinţei nr. 5 din 08 ianuarie 2014, prin care tribunalul a lămurit dispozitivul sentinţei nr. 1866 din 23 octombrie 2013.

În ceea ce priveşte excepţiile procesuale vizând legitimarea procesuală activă şi lipsa interesului în formularea acţiunii în anularea înregistrării cu rea - credinţă a unei mărci, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a confirmat dispoziţia primei instanţe de respingere a excepţiilor cu acest obiect.

Art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 prevede că o asemenea acţiune poate fi promovată de orice persoană interesată, astfel încât existenţa unui interes la data formulării cererii, vătămat prin înregistrarea cu rea - credinţă a mărcii, este singura condiţie ce trebuie îndeplinită în persoana titularului acţiunii în anulare, nefiind necesară dovedirea existenţei unui drept subiectiv în patrimoniul reclamantului.

Interesul la care se referă norma menţionată este, acelaşi timp, unul substanţial, interesând dreptul material, dar şi procesual, iar aspectul dual al condiţiei legale în discuţie este relevant din perspectiva condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile şi a mijloacelor procesuale de invocare a absenţei interesului în promovarea acţiunii.

Astfel, calitatea procesuală activă semnifică, în ipoteza acţiunii în anularea oricărui act juridic, identitatea dintre reclamant şi persoana care justifică un interes, din punctul de vedere al dreptului material, acelaşi care, sub aspect procesual, presupune existenţa unui folos practic din anularea actului juridic, ceea ce înseamnă că, deşi, în mod formal, se conservă distincţia între excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes, finalitatea urmărită prin invocarea acestor excepţii este aceeaşi, respectiv demonstrarea absenţei unui interes al reclamantului în promovarea acţiunii.

În acest context, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că interesul intimatelor-reclamante de a obţine anularea mărcii atacate rezultă din împrejurarea că au folosit efectiv semnul în litigiu în România, semn ce este identic cu marca atacată şi este destinat unor produse identice sau similare, cu atât mai mult cu cât, din probele administrate, a rezultat existenţa relaţiilor concurenţiale dintre părţi, la data depozitului mărcii a cărei înregistrare se solicită a fi anulată.

În măsura în care nu ar obţine anularea mărcii, reclamantele s-ar afla în imposibilitate de a folosi în continuare semnul pe teritoriul României fără acordul pârâtei, cu toate că, potrivit susţinerilor lor, pârâta a acaparat pe nedrept semnul deja folosit, ceea ce relevă riscul blocării accesului la piaţa din România, unde au activat o perioadă îndelungată de timp. În acest fel, interesul afirmat al reclamantelor este unul legitim şi actual, urmărind preîntâmpinarea producerii unui prejudiciu cel puţin de natură economică, ca urmare a înregistrării cu rea - credinţă a mărcii pârâtei.

Pe de altă parte, interesul reclamantelor decurge şi din formularea unei cereri de înregistrare a mărcii comunitare E., ce a fost respinsă iniţial tocmai în considerarea mărcii naţionale a pârâtei din prezenta cauză, anterior înregistrată, ca urmare a admiterii opoziţiei acesteia, astfel cum s-a arătat, de altfel, chiar prin motivele de recurs.

Interesul astfel conturat este unul legitim, deoarece reclamantele urmăresc înlăturarea impedimentului la înregistrarea mărcii comunitare E., în condiţiile în care decizia Comisiei de Apel din cadrul Oficiului pentru Armonizarea Pieţei Interne, prin care s-a respins apelul împotriva deciziei de admitere a opoziţiei la înregistrare, a fost anulată prin hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă pronunţată la data de 25 noiembrie 2014 în cauza T - 556/12 (după cum s-a învederat prin concluziile scrise ale reclamantelor depuse în faţa instanţei de apel în cauză). La data pronunţării prezentei deciziei, rejudecarea apelului fusese suspendată până la soluţionarea cauzei de faţă, conform deciziei intermediare de la 28 octombrie 2015 pronunţate de Camera de Apel din cadrul D. în Dosarul nr. x/2015 - 2, publicată pe website-ul D.

Astfel, în cazul anulării mărcii pe care s-a întemeiat opoziţia, nu mai există impedimentul la înregistrarea mărcii comunitare, iar susţinerile recurentei referitoare la existenţa unei mărci comunitare E., sunt nefondate, deoarece aceasta nu este, încă, titular al unei mărci, cât timp reclamantele din cauză au formulat opoziţie la înregistrare, întemeiată pe propria cerere de înregistrare a mărcii comunitare E., iar judecata opoziţiei figurează ca fiind suspendată în evidenţa electronică publică de pe website-ul D.

În consecinţă, sunt nefondate criticile recurentei referitoare la menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a celor două excepţii procesuale şi vor fi înlăturate ca atare.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă că recurenta nu relevă, în concret, considerente contradictorii în motivarea deciziei, ci opune aprecierile instanţei de apel propriilor susţineri formulate în cursul procesului, redate în cuprinsul deciziei de apel şi analizate ca atare. Or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs expres invocat, care presupune existenţa unei contrarietăţi chiar între considerentele esenţiale pe care se sprijină soluţia adoptată.

Invocând prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. doar pentru a relua în faţa instanţei de recurs susţineri ce au fost deja analizate de către instanţa de apel, recurenta tinde, în realitate, la reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate în legătură cu faptul comercializării de către reclamante în România a produselor E. încă din anul 2006, aşadar, la verificarea temeiniciei deciziei. Această finalitate excede atribuţiilor instanţei de control judiciar, circumscrise cercetării legalităţii deciziei recurate, din perspectiva cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi care nu vizează şi reevaluarea situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel ori a probelor deja administrate.

Astfel, susţinerea că distribuitorii reclamantelor nu au putut fi identificaţi în Registrul Comerţului îi aparţine pârâtei şi a fost respinsă de către instanţa de apel, cu motivarea că se referă la alţi colaboratori decât cei în privinţa cărora reclamantele au făcut dovada că au importat şi achiziţionat, de-a lungul anilor, produsele E. în România, succesiv sau concomitent, menţionaţi ca atare în cuprinsul deciziei. Cât priveşte SC I. S.R.L., nu a fost luată în considerare de către instanţa de apel în conturarea situaţiei de fapt privind raporturile comerciale derulate de către reclamante în România pentru produsele E., anterior depozitului mărcii pârâtei.

Cât priveşte pretinsa reţinere de către instanţa de apel, drept dovezi de utilizare, a unor contracte de distribuţie exclusivă încheiate pro causa, se observă că recurenta tinde la înlăturarea din ansamblul probator a unor contracte pe care le consideră inexistente, însă nici măcar nu precizează la ce contracte face referire, cu atât mai puţin nu indică în ce constă în concret nelegalitatea deciziei. Ca atare, susţinerile sale nu pot fi încadrate, din punct de vedere juridic, în vreun alt caz dintre cele expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dat fiind că, după cum s-a arătat, nu poate subzista o contrarietate, în sensul pct. 7 al art. 304, între argumentele instanţei şi susţinerile părţilor analizate în cuprinsul deciziei. Dacă se consideră că recurenta are în vedere SC I. S.R.L., susţinerile din recurs pe acest aspect nu au temei, cât timp instanţa de apel nu a avut-o în vedere la stabilirea situaţiei de fapt, astfel cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că intimatele reclamante deţineau două mărci E. înregistrate în Hong Kong şi China, redată în cuprinsul deciziei, nu a fost valorificată în stabilirea situaţiei de fapt care a vizat utilizarea în România a semnului E. anterior datei de 4 mai 2010, data depozitului mărcii pârâtei, în alt mod decât în sensul că produsele importate şi apoi, comercializate în România erau originale, provenind de la un titular de marcă din străinătate. Nu s-a stabilit şi nici nu s-a intenţionat măcar a se stabili dacă respectivele mărci erau efectiv utilizate în străinătate.

Ca atare, nu există vreo contradicţie în motivarea deciziei recurate, din perspectiva motivului de nulitate a înregistrării mărcii, în condiţiile în care instanţa de apel a confirmat că nu este incident art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 (marcă utilizată în străinătate) şi a fost consecventă în determinarea faptului utilizării în România a semnului E.

Cât priveşte înscrisul conţinând rezultatul cercetării documentare efectuate la D., susţinerea din motivarea recursului nu relevă altceva decât puterea de apreciere a instanţei de fond în evaluarea probelor administrate. Stabilirea relevanţei unui mijloc de probă în conturarea situaţiei de fapt este la latitudinea exclusivă a acelei instanţe, prin aprecierea coroborată a probelor, fiind posibilă înlăturarea acelei dovezi izolate care atestă un fapt ce nu este susţinut şi de alte mijloace de probă.

După cum s-a arătat deja, situaţia de fapt şi dovezile înfăţişate în cursul procesului în legătură cu utilizarea semnului E. în România şi existenţa relaţiilor concurenţiale între părţi (inclusiv prin prisma pretinselor susţineri ale reclamantelor formulate în proces, la care se face referire prin motivele de recurs) nu pot fi reapreciate de către această instanţă de control judiciar, fiind vorba despre aspecte ce vizează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate.

Prin motivele de recurs, cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat şi din perspectiva absenţei motivelor pe care se sprijină, recurenta susţinând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de drept care au format convingerea instanţei că marca E. a fost înregistrată cu rea credinţă, precum şi lipsa argumentelor pentru care a fost respinsă cererea de emitere a unei adrese către A.A.

Instanţa de apel, în analiza cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, s-a raportat la criteriile stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată la data 11 septembrie 2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG.

Astfel, prin acea hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că instanţa trebuie să ia în considerare toţi factorii pertinenţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoaşterea faptului relevant - elementul obiectiv); intenţia solicitantului de a-l împiedica pe terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi elementul subiectiv, intenţional al solicitantului la data depozitului; nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.

În aplicarea criteriilor desprinse din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanţa de apel a arătat pe larg motivele de fapt şi de drept pentru care a ajuns la concluzia că pârâta a înregistrat marca cu rea - credinţă, astfel încât susţinerile recurentei în sensul absenţei acestor considerente sunt nefondate şi vor fi înlăturate ca atare.

Cât priveşte solicitarea pârâtei de emitere a unei adrese către A.A., se reţine că aceasta a fost formulată la ultimul termen de judecată în faţa instanţei de apel, iar, după cum rezultă din cuprinsul încheierii de dezbateri de la termenul din 28 ianuarie 2015, cererea a fost respinsă ca tardivă, fiind depăşit termenul de discutare a probelor. S-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 138 C. proc. civ., deoarece necesitatea probei nu a rezultat din dezbateri.

Drept urmare, se constată că instanţa de apel a expus motivele pentru care a respins cererea pârâtei de administrare a unei probe noi, peste termenul de formulare a probelor, criticile recurentei neavând suport.

Recurenta a invocat existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei şi în legătură cu o pretinsă constatare a instanţei de apel în sensul că produsele purtând marca E. au fost achiziţionate de către importatorii şi distribuitorii autorizaţi ai intimatelor, au fost importate pe teritoriul României şi ulterior comercializate în Complexul L.

În legătură cu aceeaşi constatare, recurenta a susţinut şi că instanţa de apel ar fi calificat greşit contractele de distribuţie exclusivă ca fiind contracte de vânzare - cumpărare, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Aceste susţineri sunt nefondate, întrucât obiectivul probelor administrate de către reclamante a fost, printre altele, acela al probării utilizării în România a produselor originale E., importate şi ulterior distribuite pe piaţa relevantă din România cu acordul reclamantelor.

Instanţa de apel, pe baza ansamblului probator, a stabilit tocmai acest fapt, în cadrul cerinţei „cunoaşterii faptului relevant”, constatând că „prin documentele depuse de intimatele - reclamante (…) acestea au dovedit faptul că produsele E. au fost importate în România de la intimatele-reclamante prin importatorii autorizaţi SC V. SRL, SC X. SRL, SC N. SRL şi apoi comercializate în România prin intermediul unor distribuitori ai intimatelor, înainte de data de depozit.”

Aşadar, în contextul cunoaşterii faptului relevant, ca cerinţă esenţială de analiză a atitudinii subiective a pârâtei la data formulării cererii de înregistrare a mărcii, cercetarea înscrisurilor înfăţişate de către reclamante a avut drept finalitate stabilirea efectuării unor acte de utilizare a semnului E. în România, cu acordul reclamantelor (pe lângă stabilirea existenţei relaţiilor concurenţiale între părţi). În acest sens, instanţa de apel a apreciat, după cum s-a arătat anterior, că au fost efectuate acte de import al produselor E. şi, ulterior, de comercializare a acestora, prin intermediul unor distribuitori ai reclamantelor (despre care pârâta a avut cunoştinţă, date fiind raporturile de concurenţă dintre părţi).

Instanţa de apel nu a urmărit să califice contractele de distribuţie exclusivă ca fiind sau nu contracte de vânzare - cumpărare, iar din acest punct de vedere, este lipsit de relevanţă faptul că, după ce a inserat considerentele citate anterior, ca urmare a evaluării probatoriului administrat, a reluat această concluzie sub o altă formă, într-un paragraf ulterior, respectiv în sensul că „produsele E. au fost achiziţionate de la intimatele A. şi B. de către importatorii şi distribuitorii autorizaţi ai intimatelor”. Termenul „achiziţionate” folosit în context este unul generic, desemnând un contract cu titlu oneros încheiat cu reclamantele, cu atât mai mult cu cât, în continuare, instanţa de apel a precizat modalitatea în care produsele au ajuns pe piaţa din România cu acordul reclamantelor (ceea ce trebuia probat), respectiv „(…) au fost importate pe teritoriul României şi ulterior comercializate în complexul L către cumpărătorul final din România”.

Faţă de cele arătate, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentei pe acest aspect.

Înalta Curte constată, totodată, că nici criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de apel ar fi constatat că produsele marca E. ar fi fost expuse la o expoziţie internaţională extrem de importantă, se observă că referirea la expunerea produsului la o expoziţie internaţională de profil nu a vizat produsele din cauză. Instanţa de apel a redat pe larg conţinutul Deciziei D. nr. 1813C din 23 iulie 2007 în cazul Z., Y., Inc., inclusiv argumentul indicat de către recurentă, reprodus ca atare din decizia D., fără a-l transpune în raţionamentul juridic pe baza căruia a stabilit, în speţă, întrunirea cerinţei cunoaşterii faptului relevant de către pârâtă.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la pretinsa încălcare, de către instanţa de apel, a normelor de drept substanţial, prin aprecierea că relaţiile comerciale existente între intimatele-reclamante şi aceşti distribuitori reprezintă dovezi de utilizare ale mărcii E. pe teritoriul României.

Susţinerile cu acest obiect au avut drept premisă afirmaţia recurentei în sensul că distribuitorii autorizaţi ai intimatelor nu pot fi identificaţi la O. sau sunt menţionaţi ca distribuitori din eroare, context în care se observă că finalitatea acestor susţineri rezidă în reevaluarea de către instanţa de recurs a aprecierii instanţei de apel privind efectuarea de către reclamante a unor acte de comerţ în România - import şi comercializare propriu - zisă - cu privire la produse purtând semnul E.. În acest sens, recurenta a făcut referire la dovezile pe care le-a administrat, din care ar reieşi faptul că asemenea produse nu au fost comercializate în niciun hypermarket anterior datei de depozit.

Întrucât recurenta tinde la reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate pe aspectul menţionat, cu consecinţa reaprecierii faptului existenţei relaţiilor concurenţiale între părţi la data depozitului mărcii pârâtei şi a cerinţei cunoaşterii faptului relevant, iar verificarea temeiniciei deciziei nu se regăseşte între cazurile de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste susţineri urmează a fi înlăturate, deoarece nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de modificare ori de casare a deciziei recurate (cu atât mai mult cu cât recurenta nici nu a indicat normele de drept material pretins încălcate de către instanţa de apel).

Pentru considerente similare, vor fi înlăturate susţinerile recurentei formulate şi în legătură cu cea de-a treia cerinţă de apreciere a atitudinii subiective a pârâtei la data cererii de înregistrare a mărcii, reţinută de către instanţa de apel ca fiind întrunită în cauză, privind nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.

Susţinând aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel în evaluarea acestei cerinţe, recurenta urmăreşte reaprecierea constatării că reclamantele au utilizat semnul E. în România pentru produse identice sau similare celor pentru care a fost înregistrată marca pârâtei şi, implicit, a constatării că între părţi au existat raporturi concurenţiale pe piaţa din România.

De asemenea, criticând concluzia instanţei de apel în sensul că intenţia pârâtei la data cererii de înregistrare a mărcii a fost aceea a acaparării semnului şi a înlăturării concurentului de pe piaţă, folosindu-se de efectul atributiv al depozitului, recurenta tinde la reevaluarea probatoriilor şi pe aspectul propriei activităţi derulate anterior depozitului, cu referire la semnul E., indicând dovezile prin care ar fi probat utilizarea semnului anterior datei de 4 mai 2010 şi urmărind înlăturarea, din probatoriul relevant, a înscrisului vizând cifra de afaceri a societăţii pârâte.

Or, aspectele de fapt şi probele administrate nu pot fi reapreciate în prezenta fază procesuală, finalitatea urmărită de către recurentă excedând atribuţiilor instanţei de control judiciar, limitate la verificarea legalităţii deciziei în contextul art. 304 C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta pârâtă C. la 17.703,60 lei cheltuieli de judecată către intimatele reclamante A. şi B., potrivit facturii din 26 octombrie 2015 (fila 53 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 61/A din 4 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă C. la 17.703,60 lei cheltuieli de judecată către intimatele reclamante A. şi B.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2015.