Habitual appeal against irrevocable restitution ruling: Bar of second recours under Law No. 202/2010

Decizia nr. 2719/2015

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, la data de 28 iunie 2005, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Galaţi, prin primar şi SC B. SA Galaţi, restituirea terenului în suprafaţă de 778 mp care a aparţinut mamei sale, C., deţinut abuziv de către pârâţi.

Reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. 1717/SR din 12 mai 2005 emisă de Primăria municipiului Galaţi, în temeiul Legii nr. 10/2001, i s-a stabilit pentru o parte din teren, respectiv 238 mp, o despăgubire de 429.563.896 lei, iar pentru restul terenului nu există nici o soluţie.

La termenul din 3 octombrie 2005, reclamanta şi-a modificat obiectul acţiunii în sensul că a solicitat restituirea suprafeţei de 280 mp teren de la pârâtul primarul Municipiului Galaţi şi a suprafeţei de 540 mp de la pârâta SC B. SA Galaţi.

La acelaşi termen de judecată, faţă de precizările SC B. SA Galaţi, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a instituţiei implicate în procesul de privatizare, respectiv D. Bucureşti.

În cauză s-a efectuat o expertiză topometrică, raportul acesteia concluzionând că suprafaţa de 238 mp teren expropriată conform Decretului nr. 63/1986 este afectată de lucrări de sistematizare, iar suprafaţa de 527 mp liberă de construcţii este inclusă în proprietatea SC B. SA.

Prin sentinţa civilă nr. 837 din 21 iunie 2006, Tribunalul Galaţi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D. Bucureşti şi a SC B. SA Galaţi şi respins, ca nefondată, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul primarul Municipiului Galaţi.

Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia civilă nr. 234/A/2007, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, a desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi la 13 august 2007.

Prin încheierea din 23 iunie 2008, instanţa a dispus efectuarea unei contraexpertize topometrice, care a concluzionat următoarele:

„Pentru imobilul revendicat de reclamanta, imobil situat în strada ... s-a solicitat un alt teren în compensare din lista cu imobile prezentată de Primăria Mun. Galaţi.

Reclamanta a acceptat 3 locaţii: imobil str. ... S=400 mp, imobil str. ... S=700 mp şi imobil str. ... S=800 mp. Au fost identificate numai primele două adrese, la adresa din str. ... nu s-a putut identifica suprafaţa de 800 mp teren liber.

Pentru suprafaţa de 238 mp din str. ..., reclamanta A. este îndreptăţită să primească suprafaţa de 391 mp în strada ... sau 467 mp în str. ...."

Prin încheierea din 2 iunie 2009, instanţa a dispus suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Dosarului nr. x/121/2008 al Tribunalului Galaţi, cauza fiind repusă pe rol la 07 septembrie 2011.

Prin încheierea din 14 martie 2013 instanţa a dispus, la solicitarea reclamantei cu acordul expres al reprezentantului pârâtei, efectuarea unei noi expertize topometrice, având ca obiective: identificarea imobilului din Galaţi; să stabilească dacă sunt libere de construcţii; echivalenţa valorică a suprafeţei de 238 mp teren din str. ... cu imobilele indicate pentru retrocedare prin compensare, concluziile raportului de expertiză fiind următoarele:

- S= 500 mp - str. ...;

- S= 395 mp - ... cu nr. poştal ...;

- S= 238 mp - str. ...;

Imobilul din str. Bourului nr. 18 nu a fost identificat neavând acces la acest teren.

Prin sentinţa civilă nr. 1303 din 02 octombrie 2014, Tribunalului Galaţi a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe pârâtul primarul municipiului Galaţi la restituirea în natură către reclamantă a suprafeţei de 238 mp teren - imobil situat în municipiul Galaţi, identificat iniţial la adresa şi numărul poştal Galaţi, în prezent fără număr poştal, identificat cu haşura de culoarea roşie în planul de situaţie Anexa 3 Raport expertiză topometrică expert I. care face parte integrantă din hotărâre, cu următoarele vecinătăţi: la Sud - str. ...; la Nord şi Est -teren aflat în administrarea Primăriei Galaţi; la Vest imobil cu număr cadastral, proprietar E. - număr poştal ... şi imobil cu număr cadastral, proprietar F. şi G., fost strada ...

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC B. SA Galaţi.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în baza probelor administrate (acte de stare civilă, adresa din 6 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului Galaţi, evidenţe de rol fiscal, sentinţa civilă nr. 3812 din 12 august 1974 a Judecătoriei Galaţi; sentinţa civilă nr. 4370 din 4 septembrie 2003 a Judecătoriei Galaţi prin care s-a constatat nulitatea ofertei de donaţie autentificată din 18 aprilie 1981) că autoarea reclamantei a fost proprietară pe o suprafaţă de 448 mp, astfel cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 3812/1974 a Judecătoriei Galaţi, dar că, în fapt, a stăpânit mai mult, fără a avea acte de proprietate.

Prin Decizia civilă nr. 234/A/2007, Curtea de Apel Galaţi a reţinut concluziile raportului de expertiză întocmit de expert H. -filele 247 - 252 - conform căruia suprafaţa de 527 mp revendicată de reclamantă, respectiv imobilul din Galaţi, este liber de construcţii aflat în proprietatea SC B. SA Galaţi în suprafaţa totală de 18.403,31 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii la 23 mai 2002 în baza H.G. nr. 834/1991; că această pârâtă nu a fost notificată pentru restituirea suprafeţei de teren deţinută; că reclamanta a solicitat teren în compensare pentru suprafaţa de 238 mp dar ca nu a optat pentru nici o suprafaţă inclusă în lista terenurilor disponibile.

În rejudecare, urmare a probatoriului administrat, reclamanta a optat, la termenul din 15 septembrie 2014, pentru imobilul situat în Galaţi, identificat potrivit raportului de expertiză întocmit de expert I.

Având în vedere constatările făcute de completul de judecată cu prilejul cercetării la faţa locului efectuată, la 15 septembrie 2014, procesele-verbale de cercetare la faţa locului filele 10, 11 dosar şi înscrisurilor depuse de către pârâta primarul Municipiului Galaţi, la 24 martie 2014, tribunalul a reţinut că suprafaţa de 238 mp teren identificată potrivit suplimentului la raportul de expertiză întocmit de expert I. este liber de construcţii şi poate fi retrocedată reclamantei ca echivalent al suprafeţei de teren de care aceasta a fost expropriată prin Decizia nr. 63 din 17 august 1986.

Cu privire la solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei SC B. SA la restituirea suprafeţei de 524 mp teren, identificată prin raportul de expertiză topometrică efectuat în cauză, tribunalul a reţinut că potrivit probatoriului administrat, terenul în discuţie face parte dintr-o suprafaţă mai mare, de 18.403,31 mp, deţinută de pârâta SC B. SA Galaţi, conform certificatului de proprietate asupra terenului din 23 mai 2002 emis în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 şi intabulat în C.F. din 18 iunie 2003.

Terenul revendicat de reclamantă este situat în incinta pârâtei, liber de construcţii, nu este afectat de amenajări de utilitate sau servituti legale şi reprezintă în fapt o curte interioară a pârâtei, cu ieşire la strada ....

S-a reţinut că pârâta SC B. SA a fost înfiinţată prin H.G. în 1991, iar prin actul de înfiinţare s-a stabilit capitalul social - deţinut iniţial de Statul Român - sub formă de acţiuni până la privatizarea societăţii, în valoarea capitalului fiind incluse şi bunurile mobile şi imobile care au reprezentat patrimoniul societăţii şi care în temeiul dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 au devenit proprietatea societăţii.

În 1996, pârâta SC B. SA a devenit societate cu capital privat - deci cu mult înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 - astfel că nu face parte din categoria societăţilor comerciale vizate de disp.art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât din structura acţionariatului rezultă cert că statul nu este acţionar la SC B. SA Galaţi.

Tribunalul având în vedere că pârâta a dovedit că asupra terenului în litigiu are un drept de proprietate dobândit cu respectarea legislaţiei în vigoare şi că nu face parte din categoria societăţilor comerciale vizate de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, a reţinut că acţiunea reclamantei pentru acest capăt de cerere este neîntemeiată.

S-a apreciat că această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât aspectul litigios a fost dezlegat anterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2018 din 21 martie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/44/2008 -invocată de părţi - efectul pozitiv al puterii lucrului judecat impunându-se şi în prezenta cauză sub forma prezumţiei, menită să asigure evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti, respectarea ordinii şi stabilităţii juridice.

Împotriva sentinţei tribunalului, au declarat apel reclamanta şi pârâtul Municipiul Galaţi, prin primar.

La termenul din data de 22 aprilie 2015, curtea de apel a recalificat calea de atac exercitată împotriva sentinţei tribunalului ca fiind recurs, în raportat la dispoziţiile art. 12 și 26 din Legea nr. 202/2010, având în vedere că sentinţa recurată a fost pronunţată la data de 2 octombrie 2014, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care înlătură calea de atac a apelului în materia Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 160 din 25 mai 2015, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civila, a respins, ca nefondate, ambele recursuri.

Cu privire la recursul reclamantei care a vizat soluţia de respingere a solicitării de a i se restitui în natură şi suprafaţa de 527 mp teren aflată în proprietatea pârâtei SC B. SA Galaţi, curtea de apel a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că pârâta SC B. SA a fost înfiinţată prin H.G. în 1991, prin actul de înfiinţare stabilindu-se capitalul social al acesteia - deţinut iniţial de Statul Român -sub formă de acţiuni, până la privatizarea societăţii, în valoarea capitalului fiind incluse şi bunurile mobile şi imobile care au reprezentat patrimoniul societăţii şi care în temeiul dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 au devenit proprietatea societăţii.

Cu privire la titlul de proprietate pe care pârâta îl are asupra terenului în litigiu, curtea de apel a reţinut că acesta este reprezentat de Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 23 mai 2002 emis în baza Ordinului ministrului nr. 67/2002, ordin emis în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, care a fost intabulat în cartea funciară, devenind opozabil erga omnes.

Mai mult, curtea de apel a arătat că valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei a fost supusă controlului judecătoresc, în cadrul unei acţiuni în anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ce a format obiectul Dosarului nr. x/121/2009, instanţele stabilind, cu caracter irevocabil, că pârâta are un drept de proprietate dobândit cu respectarea legislaţiei în vigoare, acţiunea în anulare fiind respinsă.

Critica recurentei reclamante potrivit căreia nu poate fi reţinută în cauză puterea lucrului judecat a Deciziei civile nr. 2018/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât această hotărâre priveşte o altă persoană, a fost înlăturată, cu motivarea că aceasta se bazează pe o confuzie între instituţia puterii lucrului judecat şi cea a autorităţii de lucru judecat, făcută de recurenta reclamantă.

S-a reţinut că pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută sa pronunţe aceeaşi soluţie.

În ceea ce priveşte recursul pârâtului, care a vizat soluţia tribunalului de acordare a unui teren în compensare reclamantei pentru suprafaţa de 238 mp, s-a reţinut că oferirea de bunuri în compensare este o măsura reparatorie prevăzută de legea specială, iar acordarea acestei măsuri nu poate fi lăsată de legiuitor la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării.

Cu alte cuvinte, s-a reţinut că în cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv, nejustificat, unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură, instanţa de judecata poate sancţiona acest abuz, dispunând ea însăşi acordarea acestei masuri reparatorii în echivalent, în soluţionarea contestaţiei intentate împotriva dispoziţiei emise sau a refuzului emiterii acesteia.

S-a reţinut că în raportat de probele administrate, care au demonstrat existenţa în domeniul privat al municipiului Galaţi a unui teren ce poate fi acordat în compensare reclamantei, refuzul constant al pârâtului de a face o ofertă reclamantei cu privire la acesta a fost, mai degrabă, unul discreţionar, opoziţia manifestată nefiind justificată de împrejurări obiective.

În aceste condiţii, curtea de apel a reţinut că soluţia tribunalului în sensul acordării terenului în compensare, chiar şi în lipsa ofertei venite din partea primăriei, nu poate fi apreciată ca încălcând dispoziţiile legale în materie.

S-a mai reţinut că susţinerea recurentului pârât în sensul că terenul atribuit în compensare nu poate fi restituit întrucât este inclus într-un proiect de modernizare a domeniului public aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 5 din 30 ianuarie 2014, a fost în mod corect înlăturată de tribunal în condiţiile în care actul administrativ în discuţie vizează „Modernizarea str. ...", traseul străzii propuse pentru modernizare asigurând legătura între J. şi K., fiind situat, deci, pe latura opusă imobilului în discuţie.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta a declarat un nou recurs.

Recurenta reclamantă susţine că decizia recurată este nelegală întrucât recalificarea caii de atac din apel în recurs s-a făcut cu nerespectarea cerinţelor legale. Arată că art. 12 și 26 din Legea nr. 202/2010 fac referire la decizia de respingere a notificării, care poate fi contestată la tribunal în termen de 30 de zile de la comunicare si nu la cauzele, întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, în care au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti. In concluzie, susţine că în mod nelegat a fost privata de o cale de atac, respectiv cea a apelului, motiv pentru care, în opinia sa, recursul de faţă este admisibil.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, arată că prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, precum şi cele ale art. 1 alin. (1) lit. a)-f) şi alin. (2) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 cu privire la cererea de restituire a celor 527 mp tern deţinut abuziv de pârâta SC B. SA Galaţi. Arată că pe tot parcursul procesului pârâta nu a făcut dovada că suprafaţa de teren sus-menţionată ar fi fost în patrimoniul său la apariţia Legii nr. 15/1990, fiind de notorietate că până la apariţia Legii nr. 31/1990 terenul folosit de fostele întreprinderi socialiste se afla în folosinţa si administrarea acestora şi nu în patrimoniul lor. Mai arată că prin decizia recurată s-a reţinut în mod greşit că aspectul litigios al cauzei, a fost dezlegat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2018 din 21 martie 2012 si că efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se impune şi în prezenta cauză sub forma prezumţiei menite să asigure evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti, respectarea ordinii si stabilităţii juridice, susţinând că instanţa a omis să observe că între cele două dosare nu este aceeaşi situaţie faptică care să atragă aceeaşi încadrare juridică. Mai susţine că în cauză, atât pârâta, cat si paratul Municipiul Galaţi, prin primar nu au avut niciodată în proprietate terenul autoarei sale, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul păstrării calităţii de proprietar prin succesiune avută la momentul preluării bunului in mod abuziv. In concluzie, arată că reţinerea puterii lucrului judecat se face doar în situaţia când aspectele semnalate corespund fondului cauzei, atât pe situaţiea de fapt, cît si pe încadrarea juridica, ceea ce nu este cazul în speţă.

La data de 27 noiembrie 2015, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului în raport de caracterul irevocabil al hotărârii atacate şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Analizând cu prioritate această excepţie datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte critica vizând greşita recalificare de către Curtea de Apel Galaţi, prin încheierea din 22 aprilie 2015, a căii de atac din apel în recurs, Înalta Curte constată că recalificarea căii de atac s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 12 şi 26 din Legea nr. 202/2010, astfel cum rezultă din motivarea încheierii de şedinţă de la acea dată, însă recurenta reclamantă combate acest temei juridic susţinând că, faţă de obiectul acţiunii, aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză.

O astfel de susţinere nu poate fi primită câtă vreme, în materia cererilor care au ca obiect bunuri care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, există o reglementare specială, respectiv Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la 25 noiembrie 2010.

Este adevărat că prin art. 26 alin. (3) din lege s-a precizat că "Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

În raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct cu privire a masurile reparatorii ce se impun pentru imobilul ce face obiectul litigiului, făcând verificările ce se impun privind admisibilitatea cererii.

Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat tară titlu valabil.

O astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Aşa cum de altfel a stabilit Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, prin pronunţarea Deciziei nr. 20/2007, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea reclamantului.

Prin urmare, a concluzionat instanţa supremă, refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

Ca atare, calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinţei, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind accelerarea proceselor în justiţie, potrivit cărora art. 1 alin. (3) al art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică, în sensul că hotărârea tribunalului, prin care s-a soluţionat cererea formulată de persoana îndreptăţită în temeiul Legii nr. 10/2001, este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.

Curtea de apel a avut în vedere şi art. 26 conform căruia dispoziţiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, având în vedere că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată la data de 2 octombrie 2014, după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Potrivit considerentelor arătate, rezultă că instanţa anterioară a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 202/2010, atunci când a constatat că împotriva sentinţei tribunalului este deschisă doar calea de atac a recursului şi a procedat în consecinţă la calificarea şi soluţionarea acesteia.

Reţinând că a fost corect calificată calea de atac de către curtea de apel, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile susceptibile de a fi atacate cu recurs sunt hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.

Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi de atac decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea însăşi a acestora să se realizeze în condiţiile legii.

Or, în speţă, reclamanta a exercitat pentru prima oară, calea de atac a recursului împotriva sentinţei dată de tribunal în primă instanţă, recurs care a fost soluţionat prin Decizia nr. 160/R din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Aşa fiind, exercitarea de către reclamantă, pentru a doua oară, a aceleiaşi căi de atac a recursului împotriva deciziei dată de curtea de apel, ca instanţă de recurs, faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, este inadmisibilă.

Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii de genul celui de faţă, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiţie.

În lumina jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exerciţiul a două căi de atac şi, cu atât mai puţin, un rezultat favorabil pentru reclamant.

Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptăţirea sau pe care legea nu îl acceptă şi constatând că reclamanta a formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunţată de curtea de apel în recurs, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii prezentei căi de atac.

Pentru considerentele precedente, recursul declarat în cauză va fi respins, ca inadmisibil, pentru că, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., vizează o hotărâre irevocabilă, ce nu poate fi atacată pe această cale.

De altfel, această concluzie decurge şi din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, care se epuizează chiar prin exerciţiul lui, deoarece o altă soluţie ar tinde la ipoteza acceptării unui ''recurs la recurs".

PENTRU ACESTE MOTIV

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 160/R din 25 mai 2015 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2015.