Revendication of Communist-era property barred due to failure to obtain prior restitution decision under special reparative law.

Decizia nr. 2682/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Bucureşti la data de 03 septembrie 2012, înregistrată sub nr. x/3/2012 şi repartizată spre soluţionare, secţiei a V-a civile, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiul Bucureşti prin primar general, B., C., D., E., F., G., H., I. prin reprezentant legal C., J., K., L., M., N., O. prin reprezentant legal J., P. prin reprezentant legal R. şi R., solicitând ca prin hotărârea ce urmează a se pronunţa să se constate dreptul său de proprietate asupra a ¾ din imobilul, teren şi construcţii, situat în Bucureşti, sector 2 şi să fie obligaţi pârâţii la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului menţionat.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că imobilul revendicat a aparţinut bunicii sale, X., fiind trecut în proprietatea statului în baza unui contract de donaţie încheiat cu Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului 23 August şi a cărei nulitate absolută a fost constatată de către instanţele judecătoreşti în baza Deciziei nr. 949/A din 13 iunie 2008 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti.

S-a susţinut de către reclamant că, deşi, în calitate de moştenitor al defunctului său tată, fiul proprietarului iniţial al imobilului, conform certificatului de moştenitor din 2010 eliberat de B.N.P.A., S. şi T, i s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, nu poate intra în stăpânirea efectivă a acestuia, el fiind ocupat în prezent de către pârâţii persoane fizice fără vreun titlu locativ.

În drept, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art. 563 şi urm. C. civ.

În susţinerea acţiunii, au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri: act de vânzare cumpărare autentificat din 30 septembrie 1931 de către Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, act de partaj voluntar autentificat din 15 decembrie 1932 de către Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, certificatul de moştenitor din 09 februarie 2010 emise de către B.N.P.A., S. şi T, decizie de impunere pe anul 2010 emisă pe numele reclamantului de către Direcția Venituri Buget Local sector 2.

La data de 10 mai 2013 pârâţii B., C., D., E., F., G., H., I. prin reprezentant legal C., J., K., L., M., N., O. prin reprezentant legal J., P. prin reprezentant legal R. şi R. au formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia prematurităţii formulării acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului s-a arătat că reclamantul nu este titularul dreptului dedus judecăţii, nefăcându-se dovada împrejurării că acesta este proprietarul unei cote materiale de ¾ din imobil, actul de partaj depus la dosar dovedind dosar împrejurarea că pe terenul în litigiu se aflau mai multe construcţii care au fost preluate în cotă parte de către coindivizari, fără ca respective cotă parte să fie individualizată din punct de vedere material.

În susţinerea aceleiaşi excepţii s-a arătat că prin Decizia nr. 949/A din 13 iunie 2008 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, părţile nu au fost repuse în situaţia anterioară, ca urmare a anulării actului de trecere a imobilului în proprietatea statului.

În plus, s-a mai arătat că reclamantul nu poate revendica cota parte de ¾ din imobil întrucât actul de partaj depus în susţinerea cererii face referire la un partaj de folosinţă, neefectuându-se efectiv o ieşire a părţilor din indiviziune.

Având în vedere că certificatul de moştenitor invocat de către reclamant nu face dovada dreptului de proprietate pretins precum şi faptul că reclamantul nu are în patrimoniu la momentul actual un drept de proprietate asupra imobilului, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii formulării acţiunii s-a susţinut că nu poate fi admisă o acţiune de revendicare a unei cote de ¾ din imobil în condiţiile în care această cotă nu este individualizată în materialitatea sa, impunându-se astfel individualizarea cu exactitate a imobilului revendicat.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor s-a arătat că reclamantul nu poate formula o acţiune de revendicare în contradictoriu cu pârâţii atâta timp cât dreptul său nu a fost materialiceşte individualizat.

În susţinerea întâmpinării a fost depusă la dosar Decizia nr. 1116 din 14 iunie 2012 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La data de 06 septembrie 2013 reclamantul a depus o cerere de precizare a acţiunii iniţiale, învederând instanţei că solicită ca prin hotărârea ce urmează a se pronunţa să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2 compus din teren în suprafaţă de 660,64 mp şi construcţiile aflate pe acesta, reprezentând cota de ¾ din imobilul în suprafaţă de 960,97 mp şi obligarea pârâţilor la lăsarea imobilului în deplină proprietate şi liniştită posesie a acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 1542 din 13 septembrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii acţiunii şi a calificat drept apărare de fond excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.

A fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin primar general, şi B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. şi R., şi a obligat reclamantul la plata către pârâţi a sumei de 2.500 lei, cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză.

Deliberând în ceea ce priveşte excepţiile procesuale invocate în cauză, având în vedere prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a reţinut în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, că, în acord cu poziţia reclamantului, aspectele învederate de către pârât în susţinerea acesteia sunt veritabile apărări de fond, prin care se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât reclamantul nu ar fi titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii.

Având în vedere această împrejurare, precum şi faptul că în cadrul acţiunii în revendicare lipsa calităţii procesuale active se confundă practic cu netemeinicia cererii de chemare în judecată, această cerere în justiţie neputând fi formulată decât de către proprietarul neposesor al imobilului în contradictoriu cu posesorul neproprietar, a calificat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului drept o apărare de fond, ce a fost analizată ca atare.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii formulării acţiunii, s-a arătat că prematuritatea acţiunii presupune neîndeplinirea acelei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile referitoare la caracterul actual al dreptului dedus judecăţii, fapt ce presupune că dreptul există, însă el este afectat de un termen, care însă nu s-a îndeplinit la momentul sesizării instanţei, respectiv la momentul analizării excepţiei.

În cauza de faţă, s-a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, invocându-se drept argument în susţinerea acesteia inexistenţa unui drept al reclamantului care să vizeze un bun materialiceşte individualizat, susţinându-se că acesta ar revendica o cotă ideală de ¾ din imobilul ce face obiectul acţiunii.

Având în vedere împrejurarea că prin notele scrise depuse la dosar la data de 06 septembrie 2013 de către reclamant s-a indicat în mod expres care este obiectul acţiunii, respectiv imobilul teren în suprafaţă de 660,64 mp situat în str. ... şi construcţiile aflate pe acesta, teren pe care ulterior îl individualizează prin indicarea vecinătăţilor (9,87 ml lăţime în faţă, la str. ..., 14,30 ml în fund, 57, 20 ml pe latura dinspre U. şi 51,20 ml pe latura dinspre moştenitorii lui V.), Tribunalul a respins excepţia prematurităţii acţiunii ca neîntemeiată, obiectul cererii de chemare în judecată fiind precis individualizat, dreptul pretins de către reclamant asupra imobilului nefiind unul indiviz, care să necesite în prealabil o operaţiune de partaj, ci un pretins drept exclusiv, neafectat de vreun termen suspensiv.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor, fundamentată practic tot pe caracterul de bun neindividualizat din punct de vedere material al imobilului revendicat, Tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al excepţiei invocate.

Calitatea procesual pasivă în cadrul acţiunii în revendicare presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi persoana faţă de care se solicită obţinerea protecţiei juridice a dreptului de proprietate dedus judecăţii, această calitate revenind posesorilor neproprietari ai imobilului ce se revendică.

Având în vedere împrejurarea că pârâţii din prezenta cauză nu au negat faptul că ar ocupa imobilul ce face obiectul prezentei acţiuni, Tribunalul a respind excepţia lipsei calităţii procesuale a acestora ca nefiind întemeiată.

În ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată, s-a constatat de către Tribunal că obiectul prezentului dosar îl reprezintă o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ce vizează un bun imobil preluat în perioada comunistă în baza unui act juridic abuziv, respectiv a donaţiei autentificate din 08 august 1963 de către Notariatul de Stat al Raionului 23 August, iar soluţionarea unei astfel de acţiuni se face cu luarea în considerare a tuturor reglementărilor în această materie, având în vedere Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte domeniul bunurilor imobile preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi posibilitatea de redobândire a acestora, în decizia în interesul legii anterior citată s-a reţinut aplicarea principiului general de drept, specialia generalibus derogant, potrivit căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cu amendamentul că instanţa sesizată cu soluţionarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ţinută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar aplicarea acesteia din urmă fiind prioritară, fapt ce în concret presupune analiza împrejurării dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.

Având în vedere împrejurarea că părţile nu pot opta între aplicarea legii generale şi a celei speciale, fiind aplicabilă legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 în situaţia de faţă, şi în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate vor fi aplicabile regulile speciale în materie de probaţiune prevăzute de acest act normativ, derogatorii şi în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate, prin care se instituie şi o prezumţie a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei de la care bunul a fost preluat de către stat.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 23 şi 24 din Legea 10/2001 şi având în vedere şi consideraţiile anterior expuse referitor la faptul că prin notele scrise depuse la dosar la data de 06 septembrie 2013 de către reclamant s-a indicat în mod expres care este obiectul acţiunii, respectiv imobilul teren în suprafaţă de 660,64 mp situat în str. ... şi construcţiile aflate pe acesta, teren pe care ulterior îl individualizează prin indicarea vecinătăţilor (9,87 ml lăţime în faţă, la str. ... 14,30 ml în fund, 57, 20 ml pe latura dinspre U. şi 51,20 ml pe latura dinspre moştenitorii lui V.) Tribunalul a constatat că reclamantul justifică legitimitate procesuală pentru a formula prezenta acţiune în revendicare, el pretinzându-se proprietar al imobilului mai sus descris, situaţie faţă de care se impune analizarea pe fond a cererii deduse judecăţii, fapt ce presupune stabilirea împrejurării dacă acesta are sau nu calitatea de proprietar al imobilului ce face obiectul acestei acţiuni, respectiv dacă acesta este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecţia juridică conferită de acest act normative.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului noţiunea de "bun" poate cuprinde atât "bunurile existente", cât şi valorile patrimoniale, respectiv creanţele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria "bunurilor actuale" speranţa de a obţine recunoaşterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanţele condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiilor (Hotărârea din cauza Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein contra Germania ).

În ceea ce priveşte noţiunea de "bun actual", jurisprudenţa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, stabilită în hotărârile pronunţate împotriva României, a cunoscut nuanţări, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.

În Cauza Străin şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile şi a constatat că reclamanţii erau proprietarii legitimi ai acestuia.

S-a reţinut că respingerea prin aceeaşi decizie a cererii de restituire a unui apartament înstrăinat terţilor a constituit o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate asupra întregului imobil, recunoscut cu efect retroactiv, nu era revocabil.

O soluţie identică a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Sebastian Taub împotriva României şi în Cauza Athanasiu Marshall împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamantul avea un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, deoarece, prin hotărâri anterioare definitive, s-a stabilit în mod definitiv nelegalitatea naţionalizării imobilului.

S-a statuat în sensul că prin constatarea nelegalităţii preluării imobilului s-a recunoscut indirect şi cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului, drept care nu este revocabil şi nu a fost contestat sau infirmat până în prezent.

În ceea ce priveşte noţiunea de "bun actual" în Cauza Czaran şi Grofcsik împotriva României, în care cererea reclamanţilor prin care au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2001 şi restituirea terenurilor a fost respinsă irevocabil de instanţele interne, reţinându-se că, deşi terenurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, restituirea în natură nu este posibilă, pentru că au fost vândute unui terţ de bună-credinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că instanţa supremă a recunoscut indirect şi retroactiv dreptul de proprietate al reclamanţilor, chiar dacă în dispozitivul hotărârilor acest lucru nu este menţionat în mod expres.

În ceea ce priveşte noţiunea de "speranţă legitimă" Curtrea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu va fi considerată "bun", în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei.

Astfel, în Cauza Penţia şi Penţia împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, şi acţiunea în revendicare subsecventă nu priveau "bunuri existente" în patrimoniul reclamanţilor, iar instanţele interne sesizate trebuiau să se pronunţe în legătură cu problema legalităţii naţionalizării imobilului. A mai constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului că reclamanţii nu beneficiau, în momentul introducerii acţiunii în revendicare, de o dispoziţie legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibile a constitui o "speranţă legitimă".

De asemenea, în Cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamantele se puteau eventual prevala de o creanţă condiţionată, deoarece problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că în momentul sesizării instanţelor interne şi autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi o "valoare patrimonială" care să necesite protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În anul 2010, prin hotărârea - pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noţiunile de "bun actual" şi "valoare patrimonială" şi a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, prîntr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual" a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.

Cât priveşte "valoarea patrimonială", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect, s-a menţionat că pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Tribunalul a constatat că, drept urmare a schimbării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (prin hotărârea din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).

Dacă în jurisprudenţa anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi şi că hotărârile judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea naţionalizării reprezenta o recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, şi-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaşte în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenţa unui nou drept ce se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, situaţie în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă prîntr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001.

Sintetizând considerentele anterioare, Tribunalul a reţinut că, în urma deciziei din Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra România, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului iar "speranţa legitimă" presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Raportând aceste consideraţii desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la situaţia din cauza de faţă, Tribunalul a constatat că reclamantul A. nu are în patrimoniul său un "bun actual", dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ieşind din patrimoniul autoarei sale ca urmare a preluării de către stat, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia şi reintrarea în patrimoniul fostului proprietar, acesta putând beneficia de un drept la despăgubire, în măsura în care a urmat procedurile prevăzute de legislaţia cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naţionalizate.

S-a constatat de către Tribunal că pentru imobilul în litigiu, reclamantul nu a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie faţă de care se impun acestei instanţe cu putere de lucru judecat (respectiv efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul că ceea ce s-a statuat în mod irevocabil prîntr-o altă hotărâre irevocabilă nu mai poate fi pus în discuţie într-o altă hotărâre ulterioară) considerentele Deciziei civile nr. 1116 din 14 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în care s-a reţinut că în patrimoniul reclamantului nu se regăseşte un drept de proprietate cât timp nu este beneficiarul unei decizii administrative sau judecătoreşti de restituire a imobilului în natură.

În condiţiile în care reclamantul nu a parcurs procedura specială privind imobilele preluate abuziv de către stat în perioada comunistă, neformulând o notificare în temeiul Legii 10/2001 în termenul şi în condiţiile prevăzute de acest act normativ, acesta nu poate susţine în mod temeinic că este titularul unui drept de proprietate care să îi confere vocaţia la restituirea în natură a imobilului de la oricine l-ar ocupa, cu sau fără titlu.

S-a reţinut de către Tribunal că anularea prin hotărâre judecătorească anterioară a donaţiei prin care imobilul în litigiu a trecut din patrimoniul autoarei reclamantului în patrimoniul statului nu dă naştere la un drept la restituire în natură a imobilului în patrimoniul acestuia din urmă, efectele acţiunii în anulare în situaţia de faţă, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului declarat nul, neputând opera decât în condiţiile respectării legislaţiei speciale adoptate cu privire la imobilele ce au fost preluate abuziv în perioada regimului comunist, fapt ce presupune formularea unei notificări în condiţiile şi în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept anterior expuse, Tribunalul a reţinut în concluzie inexistenţa în patrimoniul reclamantului a unui drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată formulată de către acesta ca neîntemeiată.

Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi reţinând culpa procesuală a reclamantului, Tribunalul a dispus obligarea acestuia la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, respectiv a onorariului de avocat în cuantum de 2.500 lei, achitat conform chitanţei din 04 septembrie 2013.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., apel ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 28 ianuarie 2014.

Prin motivele de apel, apelantul-reclamant solicită admiterea apelului şi în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în principal anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe şi în baza art. 296 C. proc. civ., în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, pentru următoarele:

I. Sentinţa atacata este nelegala, întrucât instanţa s-a pronunţat pe fondul cauzei fără a acorda părţilor cuvântul pe acest aspect încălcându-se principiile oralităţii si contradictorialităţii.

Potrivit doctrinei, contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil în sensul că în temeiul acestuia, părţile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe şi să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului, instanţa urmând a-şi întemeia hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părţilor.

Se poate afirma că principiul contradictorialităţii primează faţă de principiul rolului activ, instanţa neputându-se pronunţa fără a asculta poziţia părţilor.

In speţă, în şedinţa din data de 06 septembrie 2013 instanţa a pus în discuţia pârtilor o serie de excepţii, astfel: excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

Aşa cum este menţionat în încheierea din şedinţa publică din data de 06 septembrie 2013, care face parte integrantă din hotărâre, instanţa a acordat cuvântul părţilor cu privire la acestea.

Însă, prin sentinţa, instanţa s-a pronunţat atât în ce privesc excepţiile de mai sus cât şi pe fondul cauzei, fără a acorda cuvântul părţilor în dezbaterea fondului.

Procedând în acest fel, instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, dar şi principiul respectării dreptului la apărare şi al oralităţii, iar prin acestea, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie {şi, mai nou, în art. 6 N.C.P.C.), iar părţile au fost private de posibilitatea de a-şi susţine şi de a-şi dovedi drepturile, de a combate susţinerile părţii potrivnice sau de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune în exercitarea rolului său activ.

Potrivit art. 127 C. proc. civ., pricinile se dezbat oral, dacă legea nu dispune altfel, aşa încât consideram ca nerespectarea principiului oralităţii este de natura sa atragă nulitatea hotărârii judecătoreşti, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, considerând ca s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie iar hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nulă conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., solicită admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

II. Sentinţa atacata este neîntemeiată.

Prin sentinţa de fond instanţa a reţinut mai multe aspecte nereale care nu se regăsesc în actele dosarului sau în susţinerile părţilor.

Concluzia instanţei că restituirea în natura nu mai este posibilă, fără a se şi argumenta aceasta, este netemeinică, avându-se în vedere faptul că imobilul care face obiectul prezentului dosar nu a fost înstrăinat de către stat niciodată şi că prin Decizia civila nr. 949/A din 13 iunie 2008 s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie a imobilului şi deci inexistenţa vreunui titlu al statului.

Reclamantul a formulat notificare în condiţiile Legii speciale, sub nr. 2482 din 12 noiembrie 2001, notificare care a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 4109 din 21 martie 2005 a primarului general al Municipiului Bucureşti în sensul respingerii notificării cu singurul argument că "notificatorul nu a depus hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care s-a constatat nulitatea donaţiei".

Ulterior emiterii Dispoziţiei nr. 4109/2005, reclamantul a obţinut Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie a imobilului către stat.

Arată apelantul - reclamant că aşa cum în mod corect s-a reţinut în această hotărâre judecătorească, "reclamantul are un interes legitim născut şi direct, pentru argumentele deduse din decizia Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie pronunţată în interesai legii în iunie 2008, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv., formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti".

Decizia nr. 33 din 09 iunie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secţiile unite, atestă următoarele: "Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, stabilesc: Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Arată în continuare apelantul-reclamant că,în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Tribunalul Bucureşti, prin Decizia nr. 949/A din 13 iunie 2008 a statuat în sensul existenţei unei neconcordanţe între legea specială şi dreptul comun, atât timp cât legea specială nu este o cale efectivă de realizare a drepturilor (Cauza Faimblat împotriva României).

În cauza de faţă, legea specială nu este o cale efectivă şi eficienţă întrucât notificarea reclamantului a fost respinsă deoarece anterior soluţionării acesteia nu a fost admisă cererea de anulare a donaţiei imobilului către stat.

Aceasta a fost însă soluţionată favorabil ulterior, dar legea specială nu a oferit o cale pentru realizarea dreptului reclamantului ulterior obţinerii acestei hotărâri judecătoreşti.

Apreciază apelantul că ceea ce Tribunalul Bucureşti a reţinut în cererea având ca obiect anularea donaţiei urmează a fi impus în sensul reţinerii efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, astfel încât reclamantul are interesul şi posibilitatea de a uza de calea dreptului comun pentru valorificarea drepturilor sale.

Aceasta cu atât mai mult cu cât Decizia nr. 33 din 09 iunie 2009 Înaltei Curții de Casație și Jiustiție, secţiile unite, stabileşte încă o condiţie care este îndeplinita în cauză: aceea de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate într-o astfel de cale.

Aşa cum a rezultat din actele dosarului, imobilul în speţă nu are un proprietar cu un titlu valabil în acest moment. Statul nu are titlu valabil întrucât acesta a fost desfiinţat prin hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă şi nicio altă persoană fizică sau juridică nu a obţinut un astfel de titlul.

Singur reclamantul este cel care îşi exercită prerogativele dreptului de proprietate (mai puţin posesia), aşa cum a rezultat din următoarele acte: certificat de moştenitor din 09 februarie 2010 emis de B.N.P., Asociaţi S. şi Bianca Harangus ; Decizie de impunere nr. 4513 din 02 martie 2010 prin care titular de rol fiscal, pentru imobilul din sector 2 este apelantul reclamant A.

Prin urmare, autorităţi ale statului (Municipiul Bucureşti - sector 2 Direcţia Venituri Buget Local) au recunoscut calitatea de proprietar al reclamantului eliberând acte în acest sens (certificat de moştenitor) şi încasând impozitul aferent proprietăţii.

Pentru considerentele expuse mai sus, apreciază apelantul - reclamant că şi această concluzie a instanţei de fond este neîntemeiată.

În acest context nu este de neglijat nici faptul că de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.

În speţa această posibilitate este reală, evidentă, actuală şi firească.

În ce priveşte posibilitatea pe care apelantul o are de a redeveni proprietarul bunului de care a fost deposedat, mai are în vedere următoarele argumente:

Consideră că situaţia în speţă se raportează concret la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, care consacră garantarea dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional";

Ca urmare, protecţia este acordată proprietarului pentru „bunurile sale", modul dobândirii dreptului de proprietate fiind reglementat în dreptul naţional, care trebuie să conţină şi garanţiile efective ale exercitării acestui drept.

În cauza de faţă, aplicarea Legii nr. 10/2001 în detrimentul dreptului comun ar contraveni prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii în materia dreptului de acces la justiţie şi a protecţiei dreptului la proprietate prin prisma lipsei de eficienţă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi a modului în care a fost efectuată preluarea de către stat a imobilului în litigiu.

Mai mult decât atât, aplicarea dreptului comun în materie de revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, imobilul în litigiu fiind în continuare, de la preluarea sa nelegala de către stat şi până în prezent, în "proprietatea" Statului.

Ca urmare, în speţă solicită a se face aplicarea regulilor stabilite de art. 563 şi urm. C. civ.

In dovedirea cererii apelantul - reclamant solicită admiterea probei cu înscrisuri, expertiză tehnică de specialitate topografie, orice alte probe a căror necesitate ar rezultă din înscrisuri.

In drept au fost invocate art. 282 - 297 C. proc. civ.

La data de 30 mai 2013, la dosarul cauzei prin serviciul registratură intimaţii - pârâţi au depus întâmpinare prin care solicită respingerea apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei apelate.

Prin Decizia civilă nr. 244/A din 5 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1542 din 13 septembrie 2013 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi în consecinţă:

A anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru rejudecare, în fond.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Potrivit doctrinei, contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil, întrucât aceasta permite părţilor litigante să participe în mod activ la susţinerea şi dovedirea drepturilor invocate, putând combate astfel şi susţinerile părţii adverse şi permiţându-le, după caz, să-şi exprime punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei făcute în scopul stabilirii adevărului în proces.

Prin urmare, în temeiul acestuia, părţile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe şi să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului, instanţa urmând a-şi întemeia hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părţilor.

Curtea a reţinut în speţă că în şedinţa publică de la data de 06 septembrie 2013 instanţa a pus în discuţia părților mai multe excepţii procesuale - excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive, discutându-se şi „excepţia efectului pozitiv al puterii de lucru judecat” al unei decizii civile.

Aşa cum s-a menţionat în încheierea din şedinţa publică din data de 06 septembrie 2013, care face parte integrantă din hotărârea apelată, instanţa a acordat cuvântul părţilor numai cu privire la acestea (fila 96 dosar fond).

Cu toate acestea, rămânând în pronunţare, instanţa s-a pronunţat prin sentinţa apelată, atât asupra excepţiilor mai sus menţionate, cât şi pe fondul cauzei, deşi nu acordase cuvântul părţilor în dezbaterea fondului.

Procedând în acest fel, instanţa de fond a încălcat în mod evident principiul contradictorialităţii, dar şi dreptul la apărare al părţii şi principiul oralităţii.

Sub acest ultim aspect, trebuie remarcat că, potrivit art. 127 C. proc. civ., pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel.

În temeiul acestui principiu, preşedintele completului are obligaţia, sub sancţiunea nulității hotărârii de a da tuturor părţilor cuvântul pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a propune probe şi de a formula concluzii.

Închiderea dezbaterilor unui proces, după ce s-au pus concluzii numai pe excepţii procesuale şi soluţionarea cauzei pe fond, fără ase da cuvântul părţilor spre a formula concluzii pe fond pune părţile şi în imposibilitatea de a se apăra, producându-se astfel o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În raport de cele reţinute anterior, Curtea a constatat întemeiat acest prim motiv de nelegalitate invocat de apelant, care, în condiţiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., impune admiterea apelului declarat în cauză şi anularea sentinţei atacate prin care prima instanţă a judecat în fond, urmând a se reţine cauza pentru rejudecare.

Prin Decizia civilă nr. 538/A din 4 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în rejudecare:

A respins excepţiile prematurităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive.

A respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Municipiul Bucureşti prin primarul general, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., M., N., O., R., P.

A fost obligat reclamantul A. să plătească pârâtului B. suma de 4.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi apel.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele considerente:

Constatând însă în acelaşi timp că instanţa de apel a procedat la anularea în totalitate a hotărârii, pentru considerentele prezentate pe larg în cuprinsul Deciziei civile nr. nr. 244/A din 5 iunie 2014, Curtea, menţinând soluţiile de respingere date excepţiilor în primă instanţă, a apreciat necesar să reia motivele care au stat la baza soluţiilor respective, în contextul rejudecării pricinii.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia prematurităţii formulării acţiunii, Curtea a reţinut că în speţă nu se regăseşte nicio ipoteză de neîndeplinire a condiţiei de exerciţiu a acţiunii civile referitoare la caracterul actual al dreptului dedus judecăţii, instanţa fiind sesizată cu o acţiunea reală petitorie, prin care reclamantul afirmă că deţine un drept de proprietate neafectat de modalităţi, respectiv, condiţie sau termen, pe care tinde să îl valorifice pe calea dreptului comun, invocând prevederile Codului civil.

Revendicarea unei cote ideale din imobil, situaţie care, în opinia susţinătorilor excepţiei, s-ar regăsi în cauza de faţă, cu toate că este contrazisă de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi precizările aduse acesteia, nu are oricum nicio legătură cu o prematuritate a acţiunii, în sensul arătat deja, putând constitui, eventual, un alt fine de neprimire al acţiunii în revendicare - aspectul invocat presupunând, de altfel, o analiză a temeiniciei cererii din perspectiva întinderii dreptului de proprietate pretins.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual active, Curtea constată că aspectele invocate de pârâţi prin acest mijloc procesual trebuie examinate odată cu fondul pricinii, ţinând seama de particularităţile acestei acţiuni în revendicare care vizează un imobil preluat abuziv în perioada regimului politic comunist, Curtea urmând în această situaţie să răspundă acestei apărări (lato sensu) prin considerente pe care le va dezvolta în cadrul analizei pe fond a pricinii, fără însă a confunda lipsa legitimării procesuale de a acţiona în justiţie, respectiv, lipsa identităţii între titularul acţiunii şi titularul dreptului pretins, cu caracterul netemeinic al acestui demers judiciar, întrucât în acest ultim caz, într-o acţiune reală, se pune problema chiar a inexistenţei dreptului reclamat ori a constatării lipsei caracterului preferabil al titlului exhibat de reclamant în favoarea celui deţinut de partea adversă, posesor al bunului revendicat.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Curtea a reţinut că această presupune în speţă existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi posesorul imobilului ce se revendică, instanţa de apel constatând că această identitate se regăseşte în persoana celor arătaţi de reclamant ca posesori neproprietari ai imobilului care nici nu au negat astfel ocuparea acestuia.

Examinând în continuare şi fondul cererii de chemare în judecată, Curtea a constatat că imobilul litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanţa de apel având în vedere în acest sens prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, raportate la împrejurarea că, prin Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat din 8 august 1963, încheiat de autoarea reclamantului, X., cu Statul, având ca obiect imobilul în speţă.

În privinţa legitimării procesuale a reclamantului, Curtea a mai reţinut că imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, a făcut iniţial obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 septembrie 1931, iar prin actul de partaj autentificat din 15 decembrie 1932 X. i-a revenit ¾ din imobil, restul de ¼ revenindu-le moştenitorilor minori ai lui V.

De pe urma defunctei X. a rămas ca moştenitor fiul acesteia, Y., care a decedat, moştenitorul acestuia din urmă fiind reclamantul, în calitate de fiu, conform certificatului de moştenitor nr. 9/9 februarie 2010 întocmit de B.N.P., Asociații S. şi T.

Toate aceste aspecte reţinute mai sus, inclusiv, recunoaşterea calităţii procesuale a reclamantului prin Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pentru a anula actul de preluare a imobilului - titlul statului, îl îndreptăţesc pe reclamant să acţioneze în justiţie pe această cale a revendicării de drept comun, ţinând seama, în acest sens, şi de cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Înalta Curte, prin decizia anterior menţionată, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. (actualul art. 3307 alin. (4)), a reţinut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat prîntr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010 s-a arătat fără echivoc că „în ceea ce priveşte acţiunea in revendicare fondată pe dispoziţiile civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii nu ridica de una singura o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiţie garantat de art. 6 § 1 al Convenţiei, cu condiţia ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciară eficientă” (par.118).

Trebuie remarcat însă că prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte a mai sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca şi un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la o atare acţiune, căci este posibil ca reclamantul să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1116 din 14 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori şi de familie, decizie irevocabilă prin care, pe fond, s-a respins acţiunea în evacuare formulată de reclamant pentru acelaşi imobil, Curtea constată că, contrar opiniei susţinute de pârâţii care au invocat în apărare decizia, cele statuate prin această hotărâre referitor la lipsa unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantului nu poate avea efecte asupra legitimării procesuale a acestuia în acţiunea petitorie de faţă, având în vedere tocmai circumstanţele particulare ale speţei - acţiunea în revendicare fiind promovată pentru redobândirea în natură a unui bun preluat abuziv de stat în perioada regimului politic comunist, ulterior anulării titlului statului prîntr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a recunoscut legitimarea procesuală a reclamantului.

Este însă evident că instanţa sesizată acum cu acţiunea în revendicare nu va putea repune în discuţie constatările jurisdicţiei anterioare (concretizate în Decizia civilă nr. 1116 din 14 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori şi de familie), fără ca prin aceasta să se încalce principiul securităţii raporturilor juridice şi art. 6 parag. 1, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar aceste constatări - vizând, în esenţă, lipsa unui „bun actual””= în patrimoniul reclamantului - nu trebuie să constituie un impediment procedural în a analiza pe fond noul demers juridic iniţiat de reclamant, ci se poate reflecta exclusiv în stabilirea temeiniciei pretenţiilor, doar prîntr-o asemenea analiză instanţa respectând întocmai decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, mai sus menţionată.

Din această perspectivă, Curtea a avut în vedere la pronunţarea soluţiei regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reţinând astfel în cauză incidenţa Legii nr. 10/2001, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamant.

Prin urmare, contrar susţinerilor reclamantului, se remarcă faptul că prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a instanţei supreme s-a exclus posibilitatea ca acţiuni în revendicare similare celei de faţă să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, singurele aspecte relevante faţă de pretenţiile reclamantului fiind, aşadar, dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv şi intră, ca atare, în domeniul reglementat de legea specială de reparaţie şi, respectiv, dacă reclamantul se poate prevala de un „bun actual” într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun.

Odată ce s-a stabilit irevocabil că bunul revendicat a fost preluat abuziv, Curtea va constata că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul reclamantului (autorilor acestuia) nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reţinut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (parag. 134-140).

Aşadar, în speţă, reclamantul s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenţiei,, numai dacă ar dovedi în cauza de faţă că întruneşte toate condiţiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această situaţie juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării care atestă calitatea notificatorului de persoană îndreptăţită la restituire în natură ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Or, în cauză, prin Dispoziţia nr. 4109 din 21 martie 2005 a primarului Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, iar contestaţia în justiţie promovată de împotriva acestei dispoziţii, în Dosarul nr. x/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost constată perimată la data de 3 decembrie 2007. Pe de altă parte, nu există nicio altă hotărâre judecătorească anterioară acestui demers în revendicarea imobilului prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul reclamantului.

Întrucât, după cum deja s-a menţionat, reclamantul nu se poate prevala de un bun actual în cadrul acestei acţiuni de drept comun, sunt lipsite de relevanţă pentru susţinerea actualului său demers judiciar afirmaţiile acestuia vizând împrejurarea că imobilul nu ar fi fost înstrăinat în mod valabil şi faptul că pârâţii l-ar ocupa în mod abuziv.

Având în vedere considerentele aceleiaşi hotărâri Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, Curtea observă că s-a constatat şi de către Curtea Europeană că „de la intrarea in vigoare a Legilor nr. 1/2001 si 10/2000 si mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care ar trebui sa conducă fie la restituirea bunului fie la acordarea unei despăgubiri.

În consecinţă, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonata îndeplinirii de către partea interesata a tuturor exigentelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. (parag. 141-142) (s.n.).

Rezultă că singura speranţă legitimă creată reclamatului a fost cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv, o speranţă la restituirea în natură sau la o altă reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist.

În ceea ce priveşte eficienţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie remarcat că instanţa europeană recunoaşte dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluţiei legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităţilor sale economico-sociale-financiare şi intereselor sale politice (parag. 174 şi următoarele din aceeaşi hotărâre adoptată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României).

Prin urmare, Curtea, va respinge excepţiile procesuale ridicate în cauză şi, reţinând caracterul neîntemeiat al acţiunii, o va respinge ca atare, pentru considerentele expuse mai sus.

În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., şi de culpa procesuală reţinută în sarcina reclamantului, Curtea l-a obligat pe acesta la plata către pârâtul B. a sumelor reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate în fond şi apel, onorarii de avocat achitate conform chitanţelor doveditoare depuse la dosar.

Împotriva Deciziilor civile nr. 244/A din 5 iunie 2014 şi nr. 538/A din data de 4 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat recurs reclamantul A. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:

Prin Decizia civilă nr. 244/A din 5 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat, a anulat sentinţa civilă nr. 1542 din 13 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a, şi a reţinut cauza spre rejudecare.

În aceste condiţii, susţine recurentul, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cauza nu a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.

Referitor la Decizia civilă nr. 538/A din 4 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, recurentul - reclamant a susţinut următoarele critici:

Prin cererea de chemare în judecată a solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra unei cote de ¾ din imobilul teren şi construcţii situat în Bucureşti, sector 2, ce a aparţinut antecesoarei sale, conform actului de partaj voluntar autentificat din 15 decembrie 1932.

Imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului conform contractului de donaţie autentificat din 8 august 1963.

Întrucât contractul a fost încheiat prin mijloace de constrângere exercitate asupra bunicii sale, prin Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a acestui contract.

A mai susţinut recurentul că în baza Legii nr. 10/2001, a formulat cerere de restituire a imobilului în litigiu, însă prin Dispoziţia nr. 4109/2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti cererea sa a fost respinsă întrucât la momentul soluţionării notificării nu obţinuse hotărârea prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie.

Deşi instanţa de apel reţine în considerentele deciziei atacate că este îndreptăţit să formuleze acţiune în revendicare pe dreptul comun, la pronunţarea soluţiei instanţa are în vedere regula de drept conform căreia concursul dintre Legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 instanţa supremă a arătat că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Or, prin Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie, prin urmare statul nu mai are un titlu valabil, acesta fiind desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Recurentul - reclamant a mai arătat că situaţia în speţă se raportează la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană care consacră garantarea dreptului de proprietate.

În cauza de faţă, aplicarea Legii nr. 10/2001 în detrimentul dreptului comun ar contraveni prevederilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii în materia dreptului de acces la justiţie şi a protecţiei dreptului de proprietate prin prisma lipsei de eficienţă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În raport cu argumentele mai sus expuse, recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului şi rejudecând cauza pe fond să-i fie admisă acţiunea aşa cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin Decizia civilă nr. 244/A din 5 iunie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1542 din 13 septembrie 2013 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru rejudecare în fond.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că sentinţa este nelegală întrucât prima instanţă s-a pronunţat pe fondul cauzei fără a acorda părţilor cuvântul pe acest aspect încălcându-se principiile oralităţii şi contradictorialităţii.

Prin motivele de apel reclamantul a solicitat admiterea apelului în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în principal, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Or, instanţa de apel, care a dispus anularea sentinţei şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ., criticile formulate de reclamante, în sensul că după anularea sentinţei, să trimită cauza spre rejudecare la tribunal, fiind neîntemeiate.

În faţa instanţei de apel care a reţinut cauza spre rejudecare, reclamantul a avut posibilitatea să-şi valorifice drepturile procesuale potrivit legii.

Pe de altă parte, reglementarea prevăzută de art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., constituie şi o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale privind judecarea unei cauze într-un mod echitabil şi într-un mod rezonabil, înlăturând orice abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces.

În ceea ce priveşte criticile susţinute în cadrul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., vizând Decizia civilă nr. 538/A din 4 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea hotărârii recurate poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În realitate, critica recurentului nu vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea sau existenţa unor considerente contradictorii sau străine de motivarea pricinii.

Se constată că, dimpotrivă, decizia este amplu motivată, răspunzând tuturor motivelor de apel şi făcând consideraţii argumentate cu privire la situaţia de fapt şi textele legale incidente în cauză.

Nefondat este şi motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia se arată că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile Unite, cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 3 septembrie 2012, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

În cauză, recurentul - reclamant a uzat de procedura Legii nr. 10/2001, formulând la data de 12 noiembrie 2001 notificarea înregistrată sub nr. 2482.

Prin Dispoziţia nr. 4109 din 21 martie 0205 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea formulată de către recurentul - reclamant întrucât nu s-a depus hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii absolute a actului de donaţie a imobilului în litigiu către stat.

Contestaţia formulată de către recurentul - reclamant împotriva acestor dispoziţii a format obiectul Dosarului nr. x/3/2005 al Tribunalului Bucureşti şi a fost constatată perimată.

Ulterior, prin Decizia civilă nr. 949/A din 13 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat din 8 august 1963 de Notariatul de Stat al Raionului 23 August.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, permit obţinerea de măsuri reparatorii în cazul imobilelor de natura celui din speţă, dacă se face dovada anulării sau a constatării nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat cu statul.

Recurentul - reclamant a înţeles să facă acest demers, după ce a declanşat procedura Legii nr. 10/2001 şi fără să fi depus acest înscris necesar soluţionării notificării, inclusiv în faza jurisdicţională în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere a notificării.

Prin decizia în interesul legii s-a statuat că, de principiu, acţiunea în revendicare este inadmisibilă, dată fiind procedura Legii nr. 10/2001, însă s-a acceptat, cu caracter de excepţie, că trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o acţiune se prevalează de un bun în sensul Convenţiei Europene.

Un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.

Or, reclamantul nu este în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus restituirea bunului.

În cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010) se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus în sensul restituirii bunului.

Faţă de considerentele expuse, se constată că în mod corect acţiunea în revendicare a fost respinsă, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 fiind pe deplin aplicabilă în cauză, contrar susţinerii recurentului - reclamant.

Potrivit art. 274, alin. (1) şi (3) C. proc. civ., având în vedere proporţionalitatea onorariului de avocat cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, complexitatea şi dificultatea acesteia, Înalta Curte va obliga pe recurentul - reclamant să plătească intimatului B. suma de 1.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, aşa cum rezultă din chitanţa din 25 august 2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 244/A din 05 iunie 2014 a şi a Deciziei civilă nr. 538/A din 04 decembrie 2014 ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul A. la plata către intimatul B. a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reduse conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2015.