Compensation claim after share conversion fails; appeal unfounded, prior rulings affirmed.

Decizia nr. 2642/2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 22 februarie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României, B., C. şi Statul Român, reprezentat prin C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor, în principal, la plata sumei de 2.278.416,10 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea creanţei asupra statului, conform Deciziilor nr. 843 din 24 octombrie 2006, nr. 848 din 08 noiembrie 2006 şi nr. 8401 din 26 august 2010 şi suma încasată efectiv ca urmare a acţiunilor primite, la preţul de 0,607 lei/unitate, respectiv 0,500 lei/unitate; în subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.847.844, 75 lei, ca diferenţă între valoarea creanţei sale asupra statului, în baza deciziilor sus-menţionate şi suma ce ar fi rezultat ca urmare a înstrăinării acţiunilor primite la valoarea de 0,602 lei/unitate. Statul Român, prin C., a fost chemat în judecată şi în calitate de intervenient - chemat în garanţie solicitându-se obligarea sa, în subsidiar, la plata sumelor sus-menţionate.

Prin sentinţa nr. 151 din 28 ianuarie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Secretariatul General al Guvernului şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, B., C., şi Statul Român, reprezentat prin C.; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie a Statului Român, reprezentat prin C., formulată de reclamant.

Prin Decizia nr. 255/R din 18 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 151 din 28 ianuarie 2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi l-a dat în debit pe apelantul-reclamant cu suma de 26.895 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru datorată la judecata în primă instanţă.

Prin Decizia nr. 912 din 19 august 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 255/R din 18 septembrie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.

În considerentele deciziei s-a reţinut faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 146/1997, stabilind în apel o taxă de timbru reprezentând jumătate din taxa datorată la prima instanţă, calculată la valoarea pretenţiilor, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, care prevăd că: “Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: (…) p) orice alte acţiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru”, coroborate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la plata timbrului judiciar, s-a reţinut, sub un prim aspect, că potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr 32/1995, timbrul judiciar nu este datorat dacă cererea de chemare în judecată este scutită de taxă de timbru.

Sub un al doilea aspect, nedepunerea timbrului judiciar nu mai putea constitui motiv de anulare a apelului întrucât, la data pronunţării deciziei recurate (18 septembrie 2013), O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar fusese abrogată prin O.U.G. nr. 80/ 2013.

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului apelului, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia recurată şi a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti, spre rejudecare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în rejudecare, a pronunţat Decizia nr. 53/A din 30 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 151 din 28 ianuarie 2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:

La termenul din 21 noiembrie 2014 instanţa de apel, prin încheierea de la acea dată, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată împotriva Statului Român prin C.

Argumentul admiterii acestei excepţii l-a reprezentat Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii.

În speţă, Statul Român a fost chemat în judecată, direct de către reclamant, atât ca pârât, cât şi ca chemat în garanţie şi s-a cerut obligarea acestuia la plata sumei de 2.278.416,10, reprezentând o diferenţă dintre valoarea creanţei de 4.642.826 lei şi suma de 2.364.410,75 lei, adică preţul încasat pentru tranzacţionarea a 4.642.826 acţiuni.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun art. 1073 C. civ., art. 998 - 999 C. civ., art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Instanţa a reţinut că sunt îndeplinite dispoziţiile pct. 2 din Decizia nr. 27/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de Statul Român prin C.

Pentru a se stabili calitatea procesuală pasivă a celorlalte persoane chemate în judecată, Curtea a reţinut că:

În cererea de chemare în judecată, reclamantul a arătat că i s-a recunoscut un nou drept de proprietate prin emiterea dispoziţiilor nr. 475 din 23 februarie 2005, nr. 1430 din 21 noiembrie 2005 şi nr. 653 din 28 martie 2006, precum şi a Deciziilor nr. 843 din 24 octombrie 2006, nr. 844 din 08 noiembrie 2006 şi nr. 8401 din 26 august 2010, deciziile încorporând un drept de creanţă şi reprezentând un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ce priveşte faptele pretins ilicite, s-a susţinut că acestea ar consta în ingerinţa asupra dreptului, în sensul că autoarea nu avea posibilitatea să-şi valorifice creanţa asupra statului decât printr-o singură modalitate - prin conversia în acţiune la Fondul Proprietatea şi care ar fi reprezentat o restrângere a libertăţii titularului de a realiza creanţă şi în supunerea creanţei riscurilor pieţei bursiere, prin faptul că, la momentul listării, valoarea acţiunilor pe unitate s-a stabilit cu 39.80% mai mică decât valoarea nominală a acţiunii şi că statul nu a luat nicio măsură pentru creşterea preţului pe unitate, prin noi aporturi la capitolul social, ceea ce a dus la diminuarea valorii despăgubirilor de la suma de 4.642.826 lei la suma de 2.364.410,75 lei.

Cu privire la persoanele considerate răspunzătoare, instanţa a reţinut că în cererea de chemare în judecată acestea sunt precizate, şi anume: Guvernul României pentru că s-a adoptat Legea nr. 247/2007 prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa parlamentului; B., C. şi Guvernul României, în calitate de organe ale Statului Român, pentru neîndeplinirea obligaţiilor pozitive de a face ca sistemul de despăgubiri prevăzut de Legea nr. 247/2005 să fie şi efectiv, C. pentru neiniţierea procedurii necesare admiterii acţiunilor la tranzacţionare pe piaţa operate de B.V.B. Guvernul României şi Statul Român pentru că după asumarea răspunderii pe Legea nr. 247/2005 a dispus anularea unui număr de 482.948.088 acţiuni neplătite aparţinând Statului Român reprezentat prin C.; C., în calitate de reprezentant al Statului Român întrucât capitolul subscris şi vărsat al Fondului Proprietatea de 13.778.392.208 era inferior capitalului social stabilit prin H.G. nr. 148/2005/B., pentru că nu a supus spre aprobare Guvernului României proiecte de acte normative necesare.

Curtea de apel a reţinut că toate aceste pretinse fapte de omisiune nu pot fi considerate ilicite în raport de dreptul de proprietate al apelantului-reclamant asupra numărului de acţiuni. Este consacrat că, faţă de dreptul de proprietate al unei părţi, terţii au obligaţia corelativă de a se obţine de la vătămarea dreptului de proprietate.

De asemenea, este consacrat că o normă de drept are caracter general.

Totodată, este consacrat că un raport juridic obligaţional concret, presupune individualizarea atât a creditorului obligaţiei, cât şi a debitorului acestuia.

În speţă, dat fiind că apelantul-reclamant a făcut conversia dreptului de creanţă în drept de proprietate asupra acţiunilor la Fondul Proprietatea, nu a existat un raport juridic concret obligaţional cu nici una dintre părţile chemate în judecată.

Din această perspectivă, faţă de dreptul de proprietate al reclamantului, nu se poate reţine raportul obligaţional prevăzut de art. 1073 C. civ.

Cât priveşte vătămarea dreptului de proprietate prin pretinsele ingerinţe săvârşite de stat, nici acestea nu pot fi reţinute, motivat de faptul că dreptul de creanţă în valoare de 4.642.826 a fost modificat prin conversia, consimţită de reclamant, în drept de proprietate asupra unui număr de 4.642.826 acţiuni, cu valoare nominală de 1 leu.

Faptul că la momentul listării, cotaţia acţiunii a fost sub valoarea nominală a acţiunii, nu reprezintă o faptă ilicită a statului pentru pretinse riscuri, câtă vreme tranzacţionarea s-a făcut cu liberul consimţământ al reclamantului.

În concluzie, nici una din pretinsele fapte ale pârâţilor nu au constituit fapte ilicite care să determine pretinsul prejudiciu şi deci nici una din părţi nu poate fi ţinută de plata unui asemenea prejudiciu pentru că nu exista raport de cauzalitate între pretinsele fapte şi prejudiciul pretins de reclamant, cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

Strict raportat la motivele de apel, concretizate în motivele completatoare, pentru că cererea de apel iniţial formulată nu cuprinde critici ale sentinţei, instanţa de apel a reţinut că:

Primul motiv de apel, astfel cum a fost formulat, este nefondat pentru că Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie se referă şi la acţiunile directe întemeiate pe dreptul comun şi în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor omului.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat şi dezvoltat, critica este nefondată, pentru că dreptul de creanţă stabilit prin decizii s-a stins pe data conversiunii în drept de proprietate asupra acţiunilor. Prin conversie s-a făcut reparaţie integrală. Faptul că a vândut acţiunile la un preţ inferior valorii nominale a acţiunilor a fost decizia reclamantului.

Şi cel de al treilea motiv de apel este nefondat, de vreme ce dreptul de creanţă a fost convertit în drept de proprietate asupra acţiunilor, situaţie în care, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că statul nu garantează valorificarea acţiunilor la valoarea nominală, cât timp valoarea lor se face în baza principiului cererii şi ofertei libere a părţilor.

Împotriva Deciziei nr. 53/A din 30 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A.

În cuprinsul cererii de recurs sunt invocate dispoziţiile art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul Cod de procedură civilă, recurentul solicitând, în baza art. 498 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanţei de apel şi, în consecinţă, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

De asemenea, recurentul invocă dispoziţiile art. 6, 13 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 11, 16 alin. (1), art. 20, art. 21 şi art. 44 din Constituţie, dispoziţiile art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 şi 1101 din V.C.C., dispoziţiile art. 2, 5 şi 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a N.C.C., dispoziţiile art. 1357, 1349, 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 şi 1536 din N.C.C., dispoziţiile art. 483, 488 alin. (1) pct. 8 şi 498 C. proc. civ., precum şi textele Consiliului Europei.

În motivarea căii de atac, se arată faptul că instanţa de apel a interpretat greşit, în mod voit, actul juridic dedus judecăţii, hotărârea dată în apel fiind insuficient motivată şi lipsită de temei legal.

În primul rând, arată recurentul, se constată că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, „(...) creanțele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlurile de despăgubire, în cuantum de 4.642.826 lei, emise de către Guvernul României prin B. în favoarea reclamantului „încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".

În al doilea rând, instanţa de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat pe larg atât în in cuprinsul cererii introductive, cât şi în cererea de apel.

Cadrul legal în baza căruia a obţinut titlul de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului, arată recurentul, a constat în legislaţia specială în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanţă nu poate fi altul decât legislaţia dreptului comun în materie, mai sus arătat.

Cât priveşte vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor - Statul Român -, instanța de apel a făcut vagi referiri la această vădită discriminare, problemă invocată pe larg atât în cererea introductivă, cât şi în apel. Astfel, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile art. 16 din Constituţie, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniu.

Referitor la susţinerile instanţei de apel, în sensul că în speţă nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale - fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate -, raportat la faptul că, în opinia instanţei de fond, statul nu a săvârşit nicio faptă ilicită, Curtea de Apel Bucureşti a ales să ignore evidenţa realităţii obiective.

Astfel, este evident că în speţă există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, pe de o parte, care prin omisiune intenţionată a ignorant factorii de risc menţionaţi în cererea de apel şi, totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum şi dispoziţiile art. 12 alin. (2) din acelaşi titlu, inacţiuni şi omisiuni care au condus ca preţul acţiunilor să fie sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune.

Iniţierea, conform dispoziţiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiilor art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru iniţierea, derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5%, emise de societăţile comerciale SC D. SA şi SC E. SA şi listarea acestora din urmă la bursa în toamna anului 2013, a influenţat în mod profund preţul de tranzacţionare pe bursa a acţiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 lei/acțiune (anterior listării celor două companii mai sus arătate), până la 0,85 lei/acțiune (ulterior listării celor doua companii energetice naţionale).

De asemenea, arată recurentul, supune atenţiei instanţei de recurs împrejurarea că, deşi instanţa de apel a conchis că reclamantul nu are, în temeiul dispoziţiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vreun recurs în convenționalitate, cu toate acestea, judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi are obligaţia de „a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară în legislaţia naţională, fără să fie nevoie sa aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicata în M. Of. nr 830 din 5 decembrie 2007). Ca atare, instanţa de apel ar fi trebuit să aplice în speţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie, cu preeminenţă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul de creanţă garantată să fie înlăturată.

Recurentul susţine că a cerut ca însuși cadrul legal prevăzut de legislaţia specială de reparaţie să fie aplicat în litera şi spiritul său, pentru a fi în măsură să-şi valorifice, în mod integral şi nu parţial, dreptul de creanţă asupra statului, în cuantumul nominal al creanţei.

Astfel, nu a cerut decât interpretarea sistematică şi teleologică, precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la acest moment şi a dispoziţiilor art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de asemenea în vigoare, precum şi a dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007.

Altminteri, arată recurentul, în cazul în care legiuitorul ar fi înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate şi să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în această situaţie şi-ar fi găsit incidenţa dispoziţii legale prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, pe larg enumerate în cererea introductivă.

În plus faţă de aceasta, chiar noua Lege nr. 165/2013 - art. 24, privind stabilirea şi plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziţii legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eşalonarea plăţii acestora.

Pe cale de consecinţă, este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparaţie în vigoare, guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea, la care statul este acţionar majoritar, ignorând totodată cu rea-credinţă principii elementare ale funcţionarii pieţei de capital, să conducă de facto la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate, în proporţie de mai puţin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, intrate de drept în vigoare şi elaborate eu respectarea Legii nr. 24/2000.

Susţinerile instanţei de apel în sensul că, deşi listarea fondului la bursă a fost tergiversată timp de 5 ani, iar acţiunile Fondului Proprietatea au fost listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 leu/acțiune, ceea ce în opinia instanţei de apel s-ar încadra în marja fluctuaţiilor specifice pieţelor de capital, acestea nu sunt imputabile Statului Român, care nu putea anticipa evoluţia valorii acţiunilor la bursa, sfidează de-a dreptul evidenţa realității.

Statul roman s-a aflat într-o vădită culpă întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani şi a stabilit în mod unilateral şi eminamente artificial că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una şi aceeași cu valoarea nominală unitară a acţiunilor emitentului Fondului Proprietatea.

Faptul că legiuitorul a înțeles să îi despăgubească pe foştii proprietari naţionalizaţi, în mod corect, conform principiului asumat al restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, rezultă şi din Secţiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007 prin care a fost introdus art. 187 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Însă, în mod regretabil, din cauza aplicării defectuoase de către C. - acționarul majoritar iniţial al Fondului Proprietatea -, a legislaţiei în materie - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind listarea Fondului Proprietatea la bursă, acest deziderat legitim şi salutabil al legiuitorului nu s-a mai putut concretiza.

În ceea ce priveşte conchiderile instanţei de apel, care deși nu le-a nominalizat textual, se referă, de fapt, în mod tacit, la dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în sensul că această creanţă garantată a reclamantului asupra statului s-ar fi stins odată cu realizarea conversiei în acţiuni a titlurilor de despăgubire, Curtea de Apel Bucureşti a preferat să ignore un principiu de drept elementar, şi anume că dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se interpretează sistematic şi în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile, art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ca să nu mai vorbim de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 şi art. 1 din Primul protocol Adiţional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la invocarea de către instanţa de apel a dispozitivului (făcând abstracţie totală de expozeu) a Deciziei nr. 27, pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, recurentul susţine că dispozitivul deciziei mai sus arătate se interpretează în raport de expozeul şi motivaţia deciziei, care constituie unul şi același corp cu dispozitivul hotărârii.

Astfel, cele două ipoteze juridice aplicabile deciziei nr. 27 se referă la situaţia cererilor în justiţie întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată ori la situaţia în care se încearcă eludarea legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, legi aplicabile în sensul efectivității aplicării acestora.

Ori, în speţă, nu se contestă conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, vreo decizie emisă în baza acestei legi de către entitatea deţinătoare şi nici nu se încearcă să se obţină despăgubiri cu eludarea legilor speciale de reparaţie, în speţa dedusă judecaţii causa debendi, ca şi fundament juridic al acţiunii şi care se materializează practic în situaţia de fapt calificată juridic, fiind cu totul alta decât cele două premise mai sus menţionate circumscrise sferei de aplicare ale acestui recurs în interesul legii la care pârâta face referire printr-o interpretare extensivă prin analogie.

În aceste condiţii, reiese că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Roman, care a întârziat listarea la bursă a Fondului Proprietatea, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea, la care statul este acţionar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcţionarii pieței de capital, acţiunile fiind tranzacționate cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.

Altfel spus, dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opţiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă şi astfel conversia s-ar fi realizat în funcţie de preţul mediu ponderat de tranzacţionare, aferent primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare (art. 18 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007).

Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opţiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 leu/acţiune.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefundat, având în vedere următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 24 din noul Cod de procedură civilă (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind N.C.P.C.), dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată - 22 februarie 2012 - rezultă că dispoziţiile noului cod de procedură civilă nu sunt aplicabile cererii pendinte, chiar dacă recurentul a invocat, ca temei al cererii de recurs, dispoziţiile art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate, faţă de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului litigiu, reclamantul a solicitat despăgubiri de la statul român invocând răspunderea civilă delictuală întrucât la data tranzacţionării acţiunilor la bursă acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită ca reprezentând despăgubiri pentru imobilul naţionalizat în acţiuni la Fondul Proprietatea.

Reclamantul a susţinut că statul a încălcat, în cazul său, prin convertirea acţiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 leu/acţiune) principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanţelor şi modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naţionalizate abuziv şi principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acţiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului restituirii integrale, recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M.O. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, (titlul de despăgubire „.încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate").

Potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005, în înţelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.”

Raportat la pretenţiile recurentului, nu se pune problema încălcării dispoziţiilor privind stingerea creanţelor, întrucât nemulţumirea recurentului nu priveşte titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acţiuni, deci după ce creanţa împotriva statului a fost stinsă.

În ceea ce priveşte modalitatea de conversie a despăgubirilor în acţiuni, la valoarea nominală (1 leu pe acţiune), recurentul avea posibilitatea, aşa cum se menţionează expres în art. 2 al deciziei, să conteste titlul de conversie la instanţa de contencios administrativ, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. În cadrul acestei proceduri putea invoca eventuala nerespectarea a Convenției Eurpene a Drepturilor Omului prin efectuarea conversiei la valoarea nominală a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire.

Atâta timp cât nu fost urmată această procedură specială nu mai poate invoca ulterior încălcarea vreunui drept prin efectuarea conversiei despăgubirilor în acţiuni la valoarea de 1 leu pe acţiune.

Or, recurentul nu contestă procedura de acordare a măsurilor reparatorii, ci reclamă faptul că măsurile reparatorii acordate nu au fost efective, ci parţiale.

Cum însă valoarea acţiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentului care, devenind acţionar, suportă consecinţele fluctuaţiei valorii acţiunilor pe piaţa bursieră. Aceste fluctuaţii nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparaţiei integrale, care guvernează legile speciale în materie.

Mai mult, cu referire la împrejurarea că recurentul nu ar obţine plata integrală a creanţei, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant este deţinătorul acţiunilor astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acţiunile.

Astfel, recurentul-reclamant, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială.

Sunt nefondate şi motivele de recurs prin care se susţine încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acţiuni la valoarea de 1 leu pe acţiune, prin raportare la situaţia persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare.

Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi a încălcării principiului egalităţii în faţa legii.

Înalta Curte reţine că Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, începând cu 29 iunie 2007, menţionează, în mod expres, modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă (art. 187 şi urm.).

Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea (art. 181 alin. (4) din acelaşi titlu menţionat anterior), s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri, să opteze pentru conversie ulterior listării acţiunilor la bursă.

Astfel, în baza propriei opţiuni asupra momentului conversiei, reclamantului i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiţii existenţa vreunei discriminări.

Cu referire la discriminarea la care a fost supus ca urmare a împrejurării că nu a obţinut plata integrală a creanţei garantate asupra statului, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant este deţinătorul acţiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acţiunile, iar pe de altă parte, aceasta ignoră dispoziţiile legii speciale existente în materia restituirii în echivalent a bunurilor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de F. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de F.

Or, recurentul-reclamant nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate.(...).

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 53/A din 30 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2015.